Supararea

Psihologia supararii

Stim cu totii ce este supararea, fiindca am suparat si am fost suparati. Fara sa isi dea seama, oricine supara si oricine se supara se ra­neste pe sine insusi, intrucat se lipseste de soare­le dragostei. Cel ce supara pe altul isi raneste nu numai sufletul, ci si trupul: emotiile rele nasc in om o incordare dureroasa a trupului, care se ras­frange asupra metabolismului si deregleaza viata. Cel ce face altuia suparare isi face, in primul rand, suparare siesi.

Si cel care se supara este insa nechibzuit si se raneste pe sine insusi. Trebuie sa ne aparam de suparari cu scutul luminii, sa nu le dam atentie si - lucru mai inalt inca - sa opunem supararii dragostea, blandetea, marinimia, invatati-va de la Mine, a spus Hristos Mantuitorul, ca sunt bland si smerit cu inima, si veti afla odihna sufletelor voastre (Mt. 11, 29). Iata drumul simplu spre fericire, la care omul se gandeste adesea fara sa stie cai catre ea.

Supararea poate sa fie inconstienta. Oamenii ii supara pe altii din trufia care doreste sa injoseasca, din razbunare, din rautate. Ii supara pe altii si din lacomie, invidie, vanitate, egoism, uneori pur si simplu din lipsa sensibilitatii sufletesti si din neatentie morala.

Intreprinzatorul (individual sau colectiv-stat, partid) ii supara pe oameni in modul cel mai lipsit de jena, exploatandu-i nu numai eco­nomic, ci si moral.

...Omul il supara pe alt om prin reaua (sau in­suficient de buna) sa vointa. Si toate aceste ne­numarate suparari "moleculare", tot raul nostru personal si obstesc dau nastere in lume norilor negri ai conflictelor, razboaielor si omorurilor, de care se cutremura omenirea si din pricina ca rora poate fi nimicita.

...I s-a zis omului: stii poruncile: sa nu preacurvesti, sa nu ucizi, sa nu furi, sa nu dai marturie mincinoasa, sa nu superi pe nimeni (Mc. 10, 19) - dar daca ai fost suparat, trebuie sa opui supararii nesupararea. Din biruirea raului face parte si biruirea supararii.

Noi, oamenii, ne facem suparari unii altora atat de usor... Si mai usor ne suparam unii pe altii. Chiar daca nimeni nu ne supara, si atunci ne suparam. Uneori vrem sa ne simtim suparati, si aceasta este manifestarea unui infantilism de proasta calitate. Copilul vrea uneori sa izbuc­neasca in plans nu pentru ca l-a suparat mama, ci pentru ca s-a trezit in el dulcea dorinta de a se simti - si, lucrul principal, de a se arata! - supa­rat. Este vorba de o imaturitate a sufletului.

Egoistul activ provoaca suparare, cel pasiv se supara. Supararile provocate de egoistii activi si caracterul suparacios al celor pasivi sunt o mare piedica in calea vietii normale. Si iesirea din sta­rile acestea e una singura, anume spre libertatea duhului: a nu face nimanui suparare si a nu te supara pe nimeni.

Arhiepiscopul Ioan Sahovskoi

(Extras din cartea Viata de familie, Editura Sophia)

Sursa aici:

Cum sa ne simplificam viata ?

 

Viata crestina este simpla, oricat de complicata ar parea. Pacatul si lipsa de grija, insa, o complica si o fac greu de trait. Astfel, cand viata necrestinilor este grea, acesta nu este un lucru de mirare, insa cand viata crestinilor devine grea, atunci ceva lipseste.

Fiind intrebat, ce anume il ajuta mai mult pe un om sa cunoasca bucuria cumpatarii si tihna unei vieti simple, parintele Paisie Aghioritul a raspuns: "Sa prinda sensul cel mai adanc al vietii. "Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu..." de aici porneste simplitatea si orice infruntare corecta a lucrurilor.

Cum sa ne simplificam viata ?

Un lucru atat de mare, precum simplificarea vietii, incepe cu un lucru atat de mic, precum ordonarea biroului si a mesei din camera. Doar incepand cu cele mai elementare lucruri din viata noastra, precum masa de lucru sau etajera oglinzii de la baie, putem ajunge la cele cu adevarat mari, precum relatiile cu ceilalti si organizarea timpului.

Ca sa nu ducem lipsa de nimic, dar, totodata, sa reusim sa traim simplu, avem nevoie de o mare intelepciune. Doar intelegand sensul autentic al vietii, insa, putem urmari sa dobandim cele cu adevarat importante, trecand nemiscati pe langa toate cele secundare, care mai mult ne incatuseaza decat ne ajuta.

Sfaturi practice: sa evitam pe cat putem a ne lasa manipulati de mass-media, care promoveaza un stil de viata consumerist; sa nu mai cumparam lucruri inutile, doar de dragul reclamelor sau al unor idei inselatoare; sa pastram in viata noastra doar lucrurile cu adevarat importante; sa dam altora lucrurile pe care nu le folosim niciodata sau prea rar; sa achizitionam lucruri de calitate si sa le folosim cat mai mult timp; sa evitam pe cat putem drumurile care pot fi anulate; sa refuzam, chiar, unele invitatii, atunci cand timpul respectiv l-am putea folosi spre odihna sufleteasca sau trupeasca.

Parintele Paisie Aghioritul: "Simplificati-va viata !"

"Cu cat oamenii se indeparteaza mai mult de viata cea simpla, fireasca, si inainteaza spre lux, cu atat creste si nelinistea din ei. Si cu cat se indeparteaza mai mult de Dumnezeu, este firesc sa nu afle nicaieri odihna. (...) Oamenii se grabesc si alearga mereu. Nici pe ei insisi nu se cunosc. Dar cum sa se cunoasca? Se poate sa te oglindesti in apa tulbure? Dumnezeu sa ma ierte, dar lumea a ajuns un adevarat spital de nebuni. Oamenii nu se gandesc la cealalta viata, ci cer numai aici mai multe bunuri materiale. De aceea nu afla liniste si alearga mereu. Bine ca exista viata de dincolo. Daca oamenii ar fi trait vesnic in viata aceasta, nu ar fi existat un iad mai mare, dat fiind felul in care si-au facut ei viata."

"Mirenii spun: "Fericiti sunt cei care traiesc in palate si au toate inlesnirile." Dar, insa, fericiti sunt cei care au izbutit sa-si simplifice viata si s-au eliberat din latul acestui progres lumesc al multelor inlesniri sau, mai degraba, al multelor greutati si au scapat de acest stres infricosator al vremii noastre de azi. Daca omul nu isi simplifica viata, se chinuieste, in timp ce simplificand-o nu va avea acest stres. Daca gandurile omului ar fi duhovnicesti, cel ce le are ar simti mangaiere duhovniceasca si nu ar avea durere de cap."

"Inca si la mireni insist mult asupra simplitatii, pentru ca multe din cele ce se fac nu sunt de trebuinta si ii mananca stresul. Le vorbesc de cumpatare si nevointa. Strig mereu: "Simplificati-va viata, iar stresul va fugi." Cele mai multe divorturi de aici pornesc. Oamenii au de facut multe treburi, multe lucruri si, astfel, se ametesc. Lucreaza amandoi, tata si mama, si isi lasa copiii de izbeliste. Osteneala, nervi - din probleme mici, scandaluri mari - apoi, divort fara justificare. Dar, daca si-ar simplifica putin viata, ar fi si odihniti, si veseli."

"Oamenii de astazi nu cunosc bucuria calugariei. Ei cred ca nu trebuie sa traiesti in lipsa, ca sa nu te chinuiesti. Daca oamenii ar gandi putin mai calugareste, daca ar trai mai simplu, ar fi linistiti. Acum se chinuiesc, pentru ca au in sufletul lor neliniste si deznadejde."

"Nemultumirea si nesatiul sunt un rau mare. Cel robit bunurilor materiale este stapanit mereu de mahnire si de neliniste, pentru ca pe de o parte tremura ca sa nu piarda cele materiale, iar pe de alta parte ca sa nu i se ia sufletul. "Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu..." De aici porneste simplitatea si orice infruntare corecta a lucrurilor."

Un lucru trebuie, cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu !

Singurul lucru de care avem nevoie cu adevarat este comuniunea cu Dumnezeu, pe care nu o putem dobandi si intretine decat printr-o corecta raportarea la noi insine, la cei din jurul nostru si la lumea in care traim. Orice alt lucru care ne acapareaza in mod excesiv atentia, mintea si inima se dovedeste a fi o complicare a vietii, care aduce cu sine oboseala, neliniste si zbucium.

"Nu duceti grija, spunand: Ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca? Ca dupa toate acestea se straduiesc neamurile; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua. Nu va ingrijiti de ziua de maine, caci ziua de maine se va ingriji de ale sale" (Matei 6, 31-34).

"Pe cand mergeau ei, El a intrat intr-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit in casa ei. Si ea avea o sora ce se numea Maria, care, asezandu-se la picioarele Domnului, asculta cuvantul Lui. Iar Marta se silea cu multa slujire si, apropiindu-se, a zis: Doamne, au nu socotesti ca sora mea m-a lasat singura sa slujesc? Spune-I, deci, sa-mi ajute. Si, raspunzand, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te ingrijesti si pentru multe te silesti, dar un lucru trebuie: caci Maria partea buna si-a ales, care nu se va lua de la ea" (Luca 10, 38-42).

Teodor Danalache

Sursa aici:

Animalele sunt nemuritoare?

 

In textul de la Isaia 11, 6-9, se spune ca in lumea de dincolo, lupul va trai laolalta cu mielul, leopardul cu caprioara,  iar pruncii se vor juca fara teama cu serpii. Din acest text reiese ca animalele vor fi prezente in lumea vesnica. Dar Sfintii Parinti nu vorbesc despre prezenta lor in viata fara de sfarsit. Dimpotriva, in comentariile lor, animalele sunt chipul oamenilor impatimiti sau ale celor pagani, care in cele din urma vor ajunge la unirea cu Hristos.

Sunt si autori care vorbesc despre nemurirea animalelor. Insa, in acest caz animalele nu au nemurire prin ele insele, ci datorita nemuririi stapanilor lor. Ce vor sa spuna acesti autori? Ca daca omul nu poate fi inteles decat in relatie cu Dumnezeu, tot astfel, nici animalele nu pot fi intelese decat in relatia lor cu omul. Animalele au fost create ca sa fie subordonate omului, de aceea soarta lor este strans legata de cea a omului. S-a spus ca daca omul isi gaseste implinirea in Dumnezeu, asa si animalele isi gasesc in om starea de la inceput, cea lipsita de salbaticie.

Anumite persoane sustin ca animalul domestic nu este natural, cel real fiind cel din salbaticie, cel care sfasie si prada. Se pierde din vedere ca inainte de caderea omului in pacat nu exista un dezacord intre om si animale. Creatia lui Dumnezeu nu este o carpeala. Scriptura afirma ca toate cele create de Dumnezeu "erau foarte bune", adica toate erau intr-o deplina armonie. Pacatul este cel care aduce in creatie lipsa armonie.

Viata Sfantului Gherasim de la Iordan, ne descopera ca pe masura ce omul se impartaseste de viata dumnezeiasca, fiarele ajung sa i se supuna. Leul care a fost vindecat de Sfantul Gherasim, ii devine ucenic acestuia, dupa ce i-a scos un spin din picior. Deci leul, daca ar fi prezent in vesnicie, ar inceta sa mai fie infiorator, indiferent de coltii, coama, ghearele si ragetul sau. Asa ca nu ar fi o neobrazare nici ca mielul sa stea laolalta cu lupul.

Crestinii ezita sa atribuie nemurire animalelor pe motiv ca ele nu au constiinta, ca sufletul lor nu este identic cu cel uman. Asadar sufletul animalului este muritor, fiind generat de pamant la cuvantul lui Dumnezeu, dupa cum marturiseste Sfantul Vasile cel Mare: "Sa nu socotesti ca sufletul animalelor este mai vechi decat ipostasa trupurilor lor si nici ca ramane mai departe dupa descompunerea trupului! Fugi de vorbaria prosteasca a falnicilor filosofi, care nu se rusineaza sa spuna ca sufletele lor si sufletele cainilor sunt la fel unele cu altele." (Omilii la Hexaimeron., 8, 2, p. 159). Animalele nefiind create dupa chipul lui Dumnezeu, viata vesnica in Hristos nu le poate fi impartasita.

Adrian Cocosila

Sursa aici:

Mancaruri curate si necurate

 

Mancarea este unul dintre darurile pe care Dumnezeu le-a facut omului. Alimentele, deci, trebuie luate cu multumire, spre slava lui Dumnezeu, creatorul lor si al nostru, precum ne indeamna Sfantul Apostol Pavel, cand zice: "Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti" (I Corinteni 10, 31).

La inceput, cand l-a creat pe om, Dumnezeu a spus: "Iata, v-am dat orice iarba, care face samanta si care este pe fata intregului pamant, si orice pom, care are in el rod cu samanta: aceasta sa fie hrana voastra" (Facere 1, 29). Mai apoi, dupa incetarea potopului, cand Noe a iesit din corabia sa, Dumnezeu l-a binecuvantat si i-a spus: "Tot ce se misca si are viata sa va slujeasca de hrana: toate acestea vi le dau, ca si iarba verde" (Facere 9, 3).

Pornind de la cele doua cuvinte de mai sus, credem ca, pana la potop, oamenii nu au mancat carne, aceasta intrand in alimentatia lor abia dupa acest moment de mare intristare. Dupa iesirea din robia egipteana, poporul ales a primit noi porunci de la Dumnezeu, printre care si o noua ordine alimentara, privind animalele: acestea au fost impartite in animale curate si animale necurate. Precum vedem, in fiecare perioada a exista o alta raportare la hrana, specifica timpului respectiv.

Mantuitorul Iisus Hristos, in Evanghelia Sa, a desavarsit toate poruncile anterioare, care erau "umbra" si inchipuire a celor viitoare. In privinta mancarurilor, El spune: "Nu ceea ce intra in gura spurca pe om, ci ceea ce iese din gura, aceea spurca pe om. (...) Nu intelegeti ca tot ce intra in gura se duce in pantece si se arunca afara? Iar cele ce ies din gura pornesc din inima si acelea spurca pe om. Caci din inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule" (Matei 15, 10-20).

La randul sau, Sfantul Apostol Pavel, ne arata ca mancarea este un lucru secundar, cu mult mai prejos decat darurile Duhului Sfant, zicand: "Nu mancarea ne va pune inaintea lui Dumnezeu, ca nici daca vom manca, nu ne prisoseste, nici daca nu vom manca, nu ne lipseste" (I Corinteni 8, 8); "pentru ca imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate si pace si bucurie intru Duhul Sfant" (Romani 14, 17).

Legea Veche: Levitic (cap.11) si Deuteronom (cap.14)

Sursa necuratiei e in afara lucrurilor !

Dumnezeu a creat lumea "buna foarte", precum citim in cartea cea dintai: "Si a privit Dumnezeu toate cate a facut si, iata, erau bune foarte" (Facere 1, 31). Pornind de la acest cuvant, socotim ca nici un lucru nu este rau, necurat sau lipsit de rost. Astfel, orice lucru pe care nu-l intelegem sau care ne pare a fi vatamator are cu siguranta un rost bine definit, ce asteapta sa fie descoperit.

Sursa necuratiei e in afara lucrurilor, caci Dumnezeu nu ar fi putut crea un lucru rau sau necurat. Spre a ne feri de invataturi gresite, care ar putea sa ne faca sa socotim "necurata" vreo faptura a lui Dumnezeu, Sfantul Apostol Pavel spune: "Stiu si sunt incredintat in Domnul Iisus ca nimic nu este intinat prin sine" (Romani 14, 14).

In perioada Vechiului Testament se facea o stricta deosebire intre animale, unele fiind socotite curate, iar altele necurate, din pricina idolatriei, a mentalitatii sociale si a nazuintelor morale. Impartirea de odinioara a animalelor, in curate si necurate, a fost savarsita, deci, nu atat dupa calitatea lor intrinseca, cat dupa o anumita componenta simbolica a fiecaruia dintre ele. Unele animale sunt simboluri ale curatiei si ale ascultarii, in vreme ce altele sunt intruchipari ale unor patimi.

Credem ca, atat in trupul omului, cat si in sufletul sau, se imprima cumva caracterele elementelor din care acesta se hraneste. Acest lucru se poate observa usor in trupul celor care mananca grasimi multe, beau alcool sau fumeaza. Alimentatia isi pune amprenta asupra trupului, dar si a sufletului. Putem spune ca i s-a dat omului o anumita puterea de a se (re)crea pe sine, folosindu-se de cele din jurul sau. Deci, in functie de hrana pe care o folosim, ne sporim sau ne pierdem puterile sufletesti. In acest sens poate fi inteles mai usor si postul.

Animalele necurate au mai avut un scop duhovnicesc, ele inchipuind neamurile pagane. Insa, dupa Inaltarea Domnului la cer si Pogorarea Duhului Sfant, nici un popor nu a mai fost socotit necurat si oprit de la cunoasterea lui Dumnezeu, pentru ca Mantuitorul Iisus Hristos, prin moartea Sa pe cruce, a ispasit pacatul intregului neam omenesc.

Sfantul Apostol Petru a avut o vedenie, pe cand era in Iope: "A vazut cerul deschis si coborandu-se ceva ca o fata mare de panza, legata in patru colturi, lasandu-se pe pamant. In ea erau toate dobitoacele cu patru picioare si taratoarele pamantului si pasarile cerului. Si glas a fost catre el: "Sculandu-te, Petre, junghie si mananca." Iar Petru a zis: "Nicidecum, Doamne, caci niciodata n-am mancat nimic spurcat si necurat." Si iarasi, a doua oara, a fost glas catre el: "Cele ce Dumnezeu a curatit, tu sa nu le numesti spurcate." Si aceasta s-a facut de trei ori si indata acel ceva s-a ridicat la cer." Imediat dupa aceasta, au venit la sine trimisii sutasului Corneliu, din Cezareea, care era pagan. Intrand in casa aceluia, Sfantul Petru a spus: "Voi stiti ca nu se cuvine unui barbat iudeu sa se uneasca sau sa se apropie de cel de alt neam, dar mie Dumnezeu mi-a aratat sa nu numesc pe nici un om spurcat sau necurat. (...) Cu adevarat inteleg ca Dumnezeu nu este partinitor. Ci, in orice neam, cel ce se teme de El si face dreptate este primit de El" (Fapte 10, 9-20).

Impartirea de odinioara a animalelor a tinut strict de Legea descoperita lui Moise, iar aceasta din urma a fost "umbra lucrurilor viitoare", adica a Evangheliei lui Hristos. Odata cunoscand si traind Adevarul, nu mai avem de ce sa cautam umbra acestuia, care si-a implinit rolul de "calauza", precum ne indeamna Sfantul Apostol Pavel, zicand: "Legea ne-a fost calauza spre Hristos, pentru ca sa ne indreptam din credinta; iar daca a venit credinta, nu mai suntem sub calauza" (Galateni 3, 24-25).

Sinodul Apostolic din Ierusalim (anul 51) a hotarat care este dreapta raportare la cerintele Legii Vechi. In acest context, Sfintii Apostoli au hotarat ca Legea Veche este o sarcina nefolositoare si "un jug" prea greu de purtat (Fapte 15, 10), drept pentru care nu trebuie impusa crestinilor. Poruncile din Vechiul Testament, intre care se afla si cele privitoare la mancaruri, nu mai trebuie tinute de cei botezati in Hristos, dintre ele ramanand valabile doar urmatoarele: "Socotesc sa nu tulburam pe cei ce, dintre neamuri, se intorc la Dumnezeu, ci sa le scriem sa se fereasca de intinarile idolilor si de desfrau si de (animale) sugrumate si de sange" (Fapte 15, 19-20).

Ce anume il intineaza (spurca) pe om ?

Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, a spus: "Nu ceea ce intra in gura il spurca pe om, ci ceea ce iese din gura, aceea il spurca pe om. (...) Tot ce intra in gura se duce in pantece si se arunca afara, iar cele ce ies din gura pornesc din inima si acelea il spurca pe om, caci din inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase si hule. Acestea sunt care il spurca pe om" (Matei 15, 10-20).

"Nu este nimic din afara de om care, intrand in el, sa poata sa-l spurce. Dar cele ce ies din om, acelea sunt care il spurca. De are cineva urechi de auzit sa auda. (...) Nu intelegeti, oare, ca tot ce intra in om, din afara, nu poate sa-l spurce? Ca nu intra in inima lui, ci in pantece, si iese afara, pe calea sa, bucatele fiind toate curate. Dar zicea ca ceea ce iese din om, aceea il spurca pe om, caci dinauntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfranarile, hotiile, uciderile, adulterul, lacomiile, vicleniile, inselaciunea, nerusinarea, ochiul pizmas, hula, trufia, usuratatea. Toate aceste rele ies dinauntru si il spurca pe om" (Marcu 7, 14-23).

Teodor Danalache

Sursa aici:

Iertarea 2

 

Iertarea este un atribut dumnezeiesc. Nu trebuie sa facem un efort ca sa ne dam seama de neputinta noastra de a ierta. Dar pe masura ce Ii facem loc lui Dumnezeu in fiinta noastra, primim si putere sa iertam. Iar cand Il punem pe Dumnezeu tot timpul in centrul atentiei noastre, atunci iertam orice fapta, fara a mai fi rugati.

Iertarea nu-i usoara, e chiar imposibila atunci cand omul ramane la puterile sale. Numai cine nu a iertat, poate spune ca este usor sa ierti. Pentru inceput, omul trebuie sa incerce sa nu urasca pe cel ce i-a gresit. Apoi trebuie sa aiba in vedere ca Mantuitorul S-a jertfit si pentru cel care i-a facut rau. Deci, daca Insusi Dumnezeu l-a iertat, de vreme ce a murit pentru el, atunci si noi suntem datori sa iertam daca dorim sa ajungem la asemanarea cu El. Iar lucrul de care nu trebuie sa uitam niciodata, este acela de a-I cere neincetat lui Dumnezeu putere de a ierta.

De ce este important sa iertam? Pentru ca numai asa ne intarim in iubire. Cine nu iarta, nu iubeste. Si cine nu-si iubeste semenii, nu-L poate iubi nici pe Dumnezeu. A ierta este semnul prezentei lui Dumnezeu in noi.

Adevarata iertare este insotita de uitare. Parintele Nicolae Steinhardt spunea ca iertarea neinsotita de uitare nu inseamna nimic, e vorba goala, flecareala, amagire si masca a tinerii de minte a raului. Si in acest sens, amintea de parintele George Teodorescu care obisnuia sa le spuna enoriasilor: "Vin la mine barbati ori femei si graiesc: de iertat il iert sau o iert, dar de uitat nu pot uita. Le raspund: zici ca ierti, dar ca nu poti uita. Prea bine. Ti-ar placea insa, dupa ce te voi fi spovedit si-ti voi fi pus patrafirul pe cap si voi fi rostit: te iert si te dezleg, sa vezi ca sare Hristos de colo si-mi striga: l-oi fi iertand, Sfintia Ta, dar sa stii ca Eu unul nu-l uit. Aud?".

Iertarea pacatelor noastre de catre Dumnezeu este conditionata de iertarea gresitilor nostri: "Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, va va ierta si voua Tatal vostru cel ceresc" (Matei 6, 14). Iertand celor care ne gresesc, ne facem partasi de dragostea cu care Dumnezeu iubeste lumea. Din nefericire, de multe ori cand ne aflam cu fata catre Dumnezeu nu mai luam seama la ce rostim - ca Ii cerem sa ne ierte in masura in care noi am iertat: “Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Matei 6, 12). Iar alteori, dupa ce am cerut iertare, ne intoarcem catre semeni insotiti de uitare, nu mai tinem seama ca trebuie sa iertam pentru a o primi. Sau mai bine zis uitam ca noi facem inceputul iertarii noastre, ca noi suntem stapanii judecarii noastre: "Dupa cum ai judecat, asa te judec si Eu! Daca ierti pe aproapele tau, te voi ierta si Eu!"
Daca oamenii s-ar cerceta pe ei insisi ar putea vedea ca iarta foarte putin sau chiar deloc. Pierdem din vedere ca masura iubirii pentru cineva este masura iertarii pe care suntem in stare sa o facem pentru el.

Un alt lucru pe care as dori sa-l scot in evidenta atunci cand vorbim de iertare, este ca indiferent de pacatul in care am cazut, sa ne ferim de credinta ca el intrece puterea de iertare a lui Dumnezeu. O astfel de credinta este pricina de deznadejde. Si ramanand in ea, ajungem sa ne asemanam cu Iuda, care a crezut ca Hristos nu este atat de bun ca sa-l ierte. Si stim cum a trecut la cele vesnice.

In concluzie, va indemn sa nu mizati pe ceea ce promoveaza cultura moderna pentru refacerea relatiilor umane: negocierea, justitia etc. Traiti cu constiinta ca Dumnezeu, in nemasurata Sa dragoste, ne-a daruit puterea de a ierta. Iar cand simtiti ca nu mai aveti putere sa iertati, ganditi-va ca Dumnezeu a murit si pentru cel care v-a gresit.

Adrian Cocosila

Sursa:

Cum ne ridicam in ochii lui Dumnezeu?

 

Il numim pe Dumnezeu Tata, iar noi nu ne comportam ca niste fii. Ii cerem de multe ori asemeni fiului risipitor (Luca 15, 11-32) sa ne daruiasca partea ce ni se cuvine ca sa o cheltuim in diverse placeri, departe de casa parinteasca. Si cu cat ne indepartam mai mult, cu atat ne e mai greu sa revenim la El. Dar sa nu deznadajduim atunci cand cadem in pacat, caci Dumnezeu stie acest lucru si de aceea El ne intareste, pe noi cei pacatosi, zicand ca "acolo unde s-a inmultit pacatul, acolo va prisosi harul". Astfel, celor ce au cazut mult din relatia cu El, le trimite niste stari harice pe care nu le au multi din cei care se roaga in biserica. Sa nu uitam ca daca nu s-ar fi facut "foamete" in tara indepartata in care fiul risipitor se afla, acesta nu si-ar fi venit in sine si nu ar fi dorit intoarcerea.

Iar cand isi vine in sine, isi recunoaste greseala si doreste cea mai de jos pozitie din gospodaria tatalui sau. Vrea sa fie asemeni argatilor. Se simte nevrednic de a-I mai fi fiu.

Daca am urmat fiului risipitor in cadere, trebuie sa-i urmam si in ridicare.

Alteori, nu ne indepartam de biserica, dar nici nu suntem de acord cu multe din cele ce se petrec in ea. Comentam cand vedem ca anumite persoane sunt impartasite. Reprosam trecutul lor, fara a tine seama ca prezentul acestora descopera pocainta lor. Nu de putine ori suntem deranjati de faptul ca suntem tratati asemeni celor care ieri au descoperit biserica. Ni se pare o nedreptate ca noi cei care venim duminica de duminica la biserica sa fim pusi pe acelasi picior de egalitate cu unii care n-au stiut de biserica pana astazi. Suntem asemeni fratelui cel mare din Pilda fiului risipitor. Nu ne comportam ca niste fii adevarati, de vreme ce nu raspundem precum raspunde Dumnezeu: cu iubire.

Uitam ca a fi fiu al lui Dumnezeu inseamna sa avem neincetat capacitatea de a ne bucura pentru intoarcerea celui pierdut. Inseamna a iesi oricand in intampinarea celui ce vine acasa, precum Tatal a iesit in intampinarea fiului risipitor.

Iar daca nu ne-am departat de biserica, sa cautam sa nu ne asemanam fratelui fiului risipitor, care desi nu paraseste casa parinteasca, nu aduna in inima sa dragostea tatalui. Se comporta ca un argat, de vreme ce este nemultumit de cum ii este recompensata munca. Sa luam aminte ca nu pozitia noastra din biserica este cea care ne aduce locuirea lui Dumnezeu in noi. Fariseul, se spune in Scriptura, statea in templu in fata, in vazul tuturor. Si cu toate acestea nu se intoarce indreptat la casa lui, precum vamesul care se ruga "departe stand".

In concluzie, daca dorim sa ne ridicam in ochii lui Dumnezeu, trebuie sa ne vedem cat mai jos. Fiul risipitor a cerut sa fie un argat si a fost primit ca un oaspete de seama.

Adrian Cocosila

Sursa:

Incercari si moartea ca o calatorie lina spre Inviere

Si-mi pare-asa ciudat
Ca se mai poate gasi atata vreme pentru ura,
Cand viata e o picatura
Intre minutu-acesta si celalalt...
Si-mi pare neinteles si trist.
Ca nu privim la cer mai des,
Ca nu culegem flori si nu zambim,
Noi care-asa de repede murim...
(Magda Isanos 23 dec. 1937)
Ieri m-am hotarat sa petrec o zi de concediu de odihna.Am ramas acasa si pentru ca puteam sa ignor telefonul, am mers intai la sfanta liturghie.Altfel cum putea fi o zi de concediu? Numai ca programul slujbelor fusese modificat si...am ajuns atat de tarziu incat nu am mai gasit decat anafura.

Am venit acasa si am petrecut restul de zi citind, facand din cand in cand cate ceva prin casa, citind iar...Parintele Vasile mi-a recomandat o carte pe care am si reusit sa o cumpar:Staretul meu Iosif Isihastul.M-am cufundat cu totul in carte si desi cumva ma luminam intelegand cum ar trebui facute unele lucruri, altfel ma intristam vazand cat de departe sunt de drumul mantuirii.5 ani de cand lupt pentru sufletul lui Grig, pentru al celor dragi deja mutati Dincolo, pentru copii mei, pentru prieteni , iar pentru mine...nimic ca merinde de drum.Nimic nu am facut bine pentru mine.Raman la mila Domnului, sa rupa si sa-mi dea de la altii.Harul Sfantului Duh nu poate sa coboare pe un loc nesfintit, necuratit de patimi. 

Si astazi am trait o zi in care parca a trebuit sa pun in viata multe din cele citite ieri.Sa traiesc iubirea pentru cei care ma judeca, pentru cei care ma urasc, sa ma infior gandindu-ma cat de greu le-o fi sa traiasca astfel de sentimente... 

Dimineata dupa o sedinta cu fulgere si tunete,deja tabacita,am plecat in oras, pe la niste magazine, cu treburi si intr-un loc, cineva care nici nu ma cunostea, nici macar nu ma vedea bine, de la geamul apartamentului ei, a scos capul si cum spunem noi, oamenii, m-a mascarit in locul altor persoane.Si a strigat si a strigat...eu m-am dus in spatele magazinului, in parcare , la masina si ...m-a urmat in acea directie si a strigat iar...

M-am intors la birou razand si intr-o jumatate de ora am purtat o negociere pe telefon cu un jurist al unei mari banci, hotarat sa nu accepte nici macar lucrurile evidente, totul in numele rigiditatii si a "legiuitorului care cred ca asta a vrut sa spuna".

 Si peste toate, cineva drag citindu-mi un contract deja semnat, plin de capcane periculoase...

Se facea seara, lumea deja pleca spre casa, as fi plecat si eu, dar biroul era in dezordine de cate acte mai erau de facut, directorul a mai sunat si el cu ceva:

-Va rog frumos, lasati-mi pe birou... 

O zi de miercuri cu doi covrigi,un pahar de apa dupa ora 15 si cu toti draci aruncati pe mine. Deja mainile si gatul mi- s-au umplut de bube.As fi plecat spre  biserica, dar si acolo programul slujbelor nu mai e clar, asa ca am plecat spre casa,cel putin  acolo e liniste.Nu-l am pe Grig sa-i povestesc!

Asa ca l-am cautat iar pe Gheronda Iosif.Sa ne mai invete el sa traim uitand intamplarile zilei cu uraciunea lor si bucurandu-ne ca nu murim cand vor unii ci cand Dumnezeu stie ca suntem cel mai aproape de El si suntem pregatiti sa incepem calatoria spre Inviere.

„

Cât de mare era bogăţia duhovnicească învistierită în sufletul Stareţului se poate vedea şi din următoarea întâmplare.

Inainte de a adormi l-am întrebat:

- Gheronda, să vă facem câte un sărindar, unul eu şi altul părintele Haralambie?

Atunci, acest înţelept şi sfinţit om al lui Dumnezeu mi-a răspuns:

- Dacă aş fi aşteptat să mă mântuiesc numai cu aceasta, aş fi fost cel mai ticălos om. Dar ca să vă odihniţi conştiinţa, fă tu jumătate de sărindar, iar cealaltă jumătate părintele Haralambie.

Gândiţi-vă care era legătura sa cu Dumnezeu, astfel încât să fie pregătit să nu aştepte de la alţii ajutor, pentru a afla mântuirea!Era pregătit, pentru că în fiecare noapte, la priveghere, cugeta cum a petrecut ziua, care gând l-a chinuit, care patimă l-a luptat şi atunci lua hotărâri noi, ca s-o nimicească cu orice preţ. Această pregătire zilnică, împreună-lucrare a rugăciunii şi a Harului lui Dumnezeu, l-a desăvârşit omeneşte oarecum, astfel încât să poată înfrunta moartea cu seninătate şi nădejde. Iar despre aceasta mi-a vorbit într-una din zilele de dinaintea morţii sale:

- Fiul meu, toată osteneala este cum voi trece puntea morţii. De acolo înainte socoteala mea cu Dumnezeu este, cu Harul dumnezeiesc, aranjată, atât cât este cu putinţă unui om.

Inchipuiţi-vă ce conştiinţă curată avea! Nespus de curată şi de sigură!

Faptul că era bine pregătit au dovedit-o şi stările sale de dinainte de moarte. Una dintre ele era aceea de a plânge mereu din dragoste pentru Hristos şi pentru Maica Domnului. Nu avea nici o mustrare de conştiinţă. Aştepta moartea ca pe o zi de prăznuire, ca pe o zi de izbăvire din stricăciunea acestei lumi. Ardea de nerăbdare ca să vadă Dumnezeiescul Chip al Stăpânului, să se desfăteze şi să se sature de frumuseţea Lui, alături de ceata îngerilor.Dragostea sa pentru Maica Domnului era mai presus de orice descriere. Nu am văzut până astăzi un om care să o iubească atât de mult pe Maica Domnului, după Dumnezeu, precum Stareţul Iosif.Ochii săi vărsau lacrimi la simpla auzire a numelui ei sau şi numai atunci când vedea icoana ei sau cânta vreo cântare închinată ei.

Odată nu putea să doarmă şi mi-a mărturisit şi din ce pricină:

„Numai cât mi-am adus aminte de Maica Domnului şi nu am mai putut adormi”.

Această dragoste arzătoare a sa se vede din următoarele cuvinte scrise în epistolele sale:

„Eu nu pot să sărut doar o singură dată icoana Maicii Domnului şi să plec, căci atunci când mă apropii de icoană, ca un magnet mă atrage către ea. Şi trebuie să fiu singur, fiindcă doresc să o sărut ore întregi.Şi ca o suflare de viaţă vine în sufletul meu, umplându-mă de Har şi nedându-mi voie să mă depărtez.Dragoste, iubire dumnezeiască, foc arzător care, de îndată ce intri în biserică, te întâmpină, atunci când este o icoană făcătoare de minuni, şi te cuprinde o suflare cu bună mireasmă, încât rămâi ore întregi răpit în extaz, ieşit din sine, în Raiul cel bine mirositor. Atât de mult Har dăruieşte Maica Domnului celor care îşi păstrează trupul curat.

Toţi Sfinţii au adus multe laude Maicii Domnului, dar eu nu am găsit o laudă mai frumoasă şi mai dulce cu care să o chem în fiecare clipă decât aceasta: «Maica mea! Dulcea mea Măicuţă!»…

De îndată ce noi o strigăm, ea aleargă imediat spre ajutor. Nu apuci să spui: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă!», că îndată, ca un fulger, străbate mintea şi umple inima de luminare. Şi atrage mintea spre rugăciune, iar inima spre dragoste. De multe ori petreci întreaga noapte în tânguiri şi strigându-o în rugăciune, îi aduci laude ei şi mai ales Celui pe Care îl ţine în braţe” .

O ruga de mult timp ca să îl ia, pentru a se odihni. Adeseori ţinea în braţe icoana ei şi cu lacrimi fierbinţi o ruga: „Când vei veni la mine? Când vei lua sufletul meu?”. Iar Maica Domnului, pentru a arăta câtă dragoste şi evlavie avea Stareţul faţă de ea, a luat sufletul cuvios al Stareţului chiar în ziua Adormirii ei.

Fiindcă Stareţul suferea mult, la începutul lunii iulie a luat hotărârea de a-l chema pe părintele Anania de la Schitul Sfânta Ana ca să-i facă Sfântul Maslu. Voia să-l rugăm pe Dumnezeu să-i ia sufletul şi să plece. Insă Dumnezeu nu l-a luat îndată, ci i-a trimis vestire că va pleca în ziua Adormirii Maicii Domnului.

- Fiul meu, m-a întrebat Stareţul, în ce zi cade praznicul Maicii noastre?

Atunci am luat calendarul şi i-am spus.

- In această zi voi pleca din lume. Să aduci, fiul meu, hainele cu care mă veţi îmbrăca, ca să nu pierdeţi atunci timpul. Poate nu le veţi găsi atunci şi vă veţi mâhni. Să le aducem de pe acum, ca să fii liniştit, să ştii unde se află. Acolo este rasa mea, acolo dulama mea, acolo centura, iar acolo schima. Adu-le aici, fiul meu, pune-le într-un săculeţ şi agaţă-l într-un cui. Iar când va veni clipa, să fie deja pregătite.

Rânduială întru toate. Cu ajutorul Harului lui Dumnezeu, atât de mult se familiarizase cu moartea, încât se pregătea pentru ea aşa cum se pregăteşte lumea ca să meargă în concediu.

Zilele treceau foarte greu, iar cu puţine zile înainte de adormirea sa mi-a spus:

- Ingrijeşte-te să cumperi harbuz în ajunul praznicului Maicii Domnului, să iei brânză, să faci pâine proaspătă. Să ai şi câte o lumânare, să dai şi câte o metanie părinţilor, ca să se roage pentru mine, şi să mă îngropaţi acolo.

Stareţul îşi dorea atât de mult să plece din viaţa aceasta, încât ar fi putut crede cineva că se pregătea de o simplă călătorie şi aştepta maşina. Noi, dimpotrivă, făceam tot ce puteam ca să-l mai ţinem în viaţă sau cel puţin să nu sufere de dispnee. El însă ne spunea:

- Nu vă mai osteniţi, fiii mei, căci orice veţi face, eu tot voi pleca. Numai să vă rugaţi ca să nu mă împiedice ceva neaşteptat.

Liturghiseam şi-l împărtăşeam pe Stareţ în fiecare zi. Nu mânca decât puţin posmag şi harbuz pentru a putea lua o pastilă.

A venit şi ziua de 14 august, ajunul praznicului Maicii Domnului.

- Să pui, fiul meu, peştele la desărat, ca să dai masă la părinţi în cinstea Maicii Domnului.

După ce l-am pus, Stareţul mi-a spus:

- Să ai grijă să nu-l desărezi prea mult şi apoi să miroasă.

Trebuia să plece a doua zi din această lume, iar el, din dragoste, se îngrijea de noi până şi în cel mai mic amănunt, în acea zi, dimineaţa, devreme i-am spus:

- Gheronda, să vă spăl picioarele?

Deşi niciodată până atunci nu mă mai lăsase să fac aceasta, totuşi în acea zi a încuviinţat.

- Să vă tai şi unghiile?

- Taie-le!

Niciodată nu mă lăsase să i le tai. Şi se făcuseră… Dumnezeul meu, nu le tăiase niciodată! Priveliştea era înfricoşătoare. Cu greu am reuşit să i le tai cu cuţitul!

- Părinte Arsenie, am întrebat eu, să le spăl şi pe ale Sfinţiei Voastre?

El nu a vrut, dar Stareţul i-a spus:

- Lasă-l, Arsenie, să ţi le taie, ca să-şi amintească de asta micuţul nostru.

Le-am spălat, aşadar, picioarele, le-am tăiat şi unghiile. Apoi Stareţul a fost cuprins de o criză puternică de dispnee, dar când i-am făcut aer, s-a liniştit.

Apoi, fiindcă avea multă umilinţă, Stareţul a început să plângă. Toată viaţa aşteptase moartea, căci rămânerea lui în această lume însemna pentru el osteneală şi durere. Sufletul şi trupul său tânjeau după odihnă. Chiar şi pe noi, deşi ne înrădăcinase bine în suflet pomenirea morţii, ne-a impresionat mult familiaritatea lui cu „înfricoşata taină a morţii”.Arăta că se pregăteşte pentru un praznic. Atât de mare era încredinţarea pe care i-o dădea conştiinţa sa despre primirea milei dumnezeieşti. Insă în ultimele zile a plâns mai mult decât de obicei.

Părintele Arsenie cel plin de simplitate mergea să-l mângâie, zicându-i:

- Gheronda, atâtea osteneli, atâta rugăciune aţi făcut în toată viaţa, atâtea lacrimi… Şi tot plângeţi? Nu mai plângeţi! Vă va lua iarăşi criza de dispnee.

Stareţul însă îl privea şi suspina:

- Arsenie, Arsenie!

Stareţul nu plângea pentru păcatele sale, pe care ca un om le săvârşise, ci lăcrima pentru că simţea că pleacă şi merge la Dumnezeu pe Care îl iubea şi la Maica Domnului cea preaiubită. Numai el cunoştea ce anume simţea, pe când noi nu ne puteam da seama.Deşi plângea, chipul său era luminos. Nu arăta a fi bolnav.

Tocmai atunci a venit şi domnul Sotirios Shinas, un editor din Voios. Era un cunoscut de-al nostru şi venise ca să ia o cotizaţie. Stareţul l-a primit cu căldură şi i-a adresat următoarele cuvinte:

- Bun venit, domnule Sotirios!

- Ce mai faceţi, Gheronda? Cum vă simţiţi?, l-a întrebat acela după ce i-a sărutat mâna.

- Sunt bolnav.

- Dar nu arătaţi bolnav. Sunteţi foarte bine.

- Mâine o să auziţi.

- Nu vă temeţi, Gheronda. Voi priveghea şi eu în schit pentru praznicul Maicii Domnului şi voi fi lângă Sfinţia Voastră.

- Veţi auzi şi clopotele.

- A, Gheronda, să nu credeţi aşa ceva.

- Bine, mai vedem.

Apoi întorcându-se către mine, mi-a spus:

- Bobocule, dă-i banii domnului Shinas şi serveşte-l şi cu o trataţie!

I-am dat o bucăţică de rahat, puţină apă rece şi banii. Domnul Shinas nu a dat importanţă cuvintelor Stareţului, fiindcă îl vedea vorbind cu atâta uşurinţă. A văzut chipul lui strălucind, dar nu şi-a dat seama că acea strălucire era de la Harul lui Dumnezeu şi nu de la sănătatea trupească.

Apoi domnul Shinas l-a întrebat pe Stareţ:

- Gheronda, aceşti călugări sunt ucenicii Sfinţiei Voastre?

Atunci Stareţul a tăcut timp de un minut, după care i-a spus zâmbind:

- Vezi aceşti călugăraşi? într-o bună zi ei vor cuceri Sfântul Munte.

In acea vreme Sfântul Munte avea un număr mic de monahi, dar Stareţul vedea de mai înainte revigorarea lui, drept pentru care a spus acele cuvinte şi anume că ucenicii săi aveau să fie unii dintre cei care vor ajuta la înflorirea vieţii duhovniceşti a Sfântului Munte.

Şi într-adevăr, obştea părintelui Iosif cel tânăr a populat Sfânta Mănăstire Vatoped, părintele Haralambie a ajuns egumen la Sfânta Mănăstire Dionisiu, eu la Sfânta Mănăstire Filotheu, iar fiii mei duhovniceşti la Sfintele Mănăstiri Xiropotamu, Karakalu şi Konstamonitu. Părintele Efrem Katunakiotul a iubit mult şi a ajutat în mod deosebit Sfânta Mănăstire Simonos Petras.

Stareţul vedea de mai înainte viitorul fiecăruia dintre noi. De aceea, înainte de a adormi ne-a spus:

- Nu aveţi binecuvântare să rămâneţi împreună după moartea mea. Fiecare să se nevoiască singur.

A venit şi seara, iar eu urma să liturghisesc la Paraclisul Bunei Vestiri ce se afla în chilia Stareţului. A fost singura zi când Stareţul nu a putut să intre în bisericuţă din pricina căldurii şi a dispneei, ci a rămas pe balcon, lângă fereastra bisericuţei, şi a ajutat la cântat. Cu multă osteneală a cântat împreună cu noi „Sfinte Dumnezeule”.

La sfârşit a venit şi s-a împărtăşit. De îndată ce s-a împărtăşit, a spus: „Merinde pentru viaţa veşnică”.

După sfârşitul Liturghiei Stareţul a mers în chilia sa. Am intrat şi eu, iar el mi-a spus:

- Acum mergi şi odihneşte-te şi să vii de îndată ce se va lumina de ziuă; poate voi avea nevoie de tine.

Am pus metanie şi m-am dus să mă odihnesc puţin. Când m-am trezit, am mers la Stareţ şi l-am găsit stând împreună cu bătrânul Arsenie în curtea sa, sub pergolă. De la picioare şi până la mijloc era umflat din cauza insuficienţei cardiace. S-a ridicat, s-a dus în luminiş şi a început să privească cerul de la un capăt la altul. Părea că le priveşte pe toate pentru ultima dată şi că îşi ia rămas bun de la lume pentru totdeauna. Apoi s-a aşezat din nou şi mi-a spus:

- Ia aminte, să nu înceapă peştele să miroasă. Să le dai părinţilor harbuz, peşte, pâine, brânză şi câte o metanie. Nu îmi dai şi mie pastila?

- Indată, Gheronda.

I-am adus şi puţină apă, iar el a băut-o, după care mi-a spus:

- Fiul meu, nu vrei să mă duci înăuntru? Am puţină treabă.

Atunci l-am luat în braţe ca să-l ridic, dar aşa cum era, umflat, iar eu atât de slab, nu am reuşit.

- Nu poţi să mă ridici, mi-a spus Stareţul. Strigă-l pe Branko!

Acesta se afla în acea clipă în grădină. L-am strigat să vină şi l-am ridicat pe Stareţ. După ce l-am dus în chilia sa, am aşteptat afară, iar apoi l-am aşezat înapoi pe scăunelul său, aflat pe terasa chiliei sale.

- Fiul meu, mi-a spus Stareţul, astăzi nu văd prea bine.

- Gheronda, i-am spus eu, şi dacă eraţi de fier şi tot nu aţi fi putut răbda tot ceea ce pătimiţi acum. Faptul că nu vedeţi, aceasta nu-i nimic. Veţi începe martiriul.

- Da, ai dreptate.

Stareţul dorea să plece din această lume, atât pentru că suferea, cât şi pentru faptul că Harul lui Dumnezeu îl chema tainic la cele cereşti. Primise vestire cu destul timp înainte că avea să plece în ziua Adormirii Maicii Domnului şi de aceea aştepta cu nerăbdare acea clipă binecuvântată. Dar nu a plecat în ceasul în care socotea, adică la ivirea zorilor, ci atunci când a vrut Dumnezeu, la două ore după răsăritul soarelui.

Astfel, după puţin timp îmi spune:

- Soarele urcă sus pe cer, fiul meu. Cum de nu m-a luat Dumnezeu? Hotărârea este luată de Dumnezeu, de ce întârzie să mă ia? Soarele se ridică, iar eu trebuia să fi plecat.

Era ultima cercetare a celui viclean. De îndată ce a văzut că a slăbit puţin răbdarea Stareţului, imediat l-a atacat. De parcă ar fi stat la pândă şi atât ar fi aşteptat. „Soarele s-a ridicat pe cer”, îi şoptea diavolul, „prin urmare vestirea pe care ai primit-o nu este corectă. Aşa că nu vei muri”. Gândiţi-vă că, deşi Stareţul era văzător de Dumnezeu, totuşi în ultima clipă s-a primejduit! Diavolul a exploatat fisura micii amânări, după părerea Stareţului, pentru a pune dinamită şi a-i arunca în aer sufletul său. Voia adică să-l descurajeze şi chiar să-i clatine credinţa.

Desigur, Dumnezeu a îngăduit această încercare în ultima clipă a vieţii sale, pentru a nu se încrede în sine şi pentru a nu cugeta că este puternic, ci cu smerenie să treacă prin poarta cea strâmtă a morţii. Era ca şi cum i-ar fi spus: „Ia aminte la ultima clipă, tu cel ce te socoteşti mare şi important. Dacă te părăsesc, diavolul te cerne cu un simplu gând. Atât de neputincios eşti! Ceea ce ai învăţat ai văzut şi în faptă. Eşti de lut, eşti pământ!”. Dumnezeu a voit să-l înveţe prin aceasta ultima lecţie despre neputinţa omenească. L-am văzut că se mâhnea şi m-a durut pentru el. Atunci m-a luminat Dumnezeu şi, mişcat fiind de un imbold lăuntric, i-am spus cu curaj:

- Gheronda, nu vă mâhniţi! Vom face acum rugăciune ca să plecaţi.

Aceasta aştepta! Era foarte înţelept duhovniceşte şi aştepta să vadă în ce chip avea să vorbească Dumnezeu. Aştepta să vadă cum începe plecarea lui din această lume.

- Nu vă mâhniţi, în ultimul ceas diavolul are multe picioare şi mai răstoarnă şi lucrurile.

Cu adevărat, ce spuneam eu, ucenicul, dascălului meu! Eu, care eram un copilandru în faţa unui gigant! Se poate ca Stareţul să fi cugetat: „Acest micuţ a primit vestire de la Dumnezeu”, căci îndată ce s-a încredinţat de aceasta, lacrimile sale au încetat, iar el mi-a spus:

- Vreau să-mi ştergi lacrimile.

După ce i le-am şters, mi-a spus:

- Ia-mă şi du-mă la uşă! Strigă-i pe părinţi ca să vină să pună metanie şi să le dau binecuvântarea mea.

- Părinţilor, am strigat eu atunci, veniţi să luaţi binecuvântarea Stareţului!

După ce am pus cu toţii metanie, Stareţul ne-a spus:

- Imprăştiaţi-vă şi fiecare să facă rugăciune cu metania ca să se sfârşească mai repede, căci mă grăbesc să plec la Mântuitorul Hristos.

- Eu, a spus părintele Arsenie, nu plec nicăieri!

- Mergi şi tu!, i-a spus Stareţul.

- Să fie binecuvântat!, a răspuns el.

Atunci am plecat cu toţii: părintele Arsenie în chilia sa, Branko a mers alături, părintele Haralambie şi părintele Timotei la coliba lor, iar eu la a mea, ce se afla mai jos. Acolo am îngenuncheat şi m-am rugat astfel:

„Arhanghele Mihaile, vino să- l iei pe Stareţ, căci nu mai poate. De vreme ce hotărârea de a pleca a fost luată de Dumnezeu, să fie chiar şi cu o oră mai devreme. Nu mai suferă întârziere, fiindcă satana poate să ne facă multe. De ce să fie chinuit de dispnee?”.

De îndată ce am plecat toţi, a venit părintele Atanasie şi i-a spus Stareţului care stătea pe scăunelul său:

- Gheronda, conducerea schitului m-a însărcinat să fac o colectă pentru cheltuielile hramului. Dă-mi binecuvântarea ta să merg pe la mănăstiri!

- Părinte Atanasie, stai aici! Vei pleca mai târziu.

- Gheronda, nu pot, ci trebuie să plec, căci altfel voi întârzia, nu apuc…

Stareţul, văzând că nu ascultă, a spus deodată:

- Ah, am nevoie de aer! M-a apucat criza de astm…

- Ce-ai păţit?

- Ia cartonul şi fă-mi aer!

Desigur, suferea de dispnee, dar în acea clipă nu avea nici o criză. Spusese aceasta doar ca să-l ţină lângă el pe părintele Atanasie. Căci după plecarea sa din această lume, pe părintele Atanasie l-ar fi chinuit gândurile şi l-ar fi cuprins deznădejdea, dacă nu s-ar fi aflat lângă Stareţ în ultimele clipe. Numai Stareţul putea să-l ţină. Stareţul s-o fi gândit în sinea sa: „Acum, când nu voi mai fi eu, dacă îl apucă deznădejdea, cine îl va sprijini?”. De aceea, pentru a nu se chinui mai apoi, l-a ţinut lângă el prin acest şiretlic.

Atunci părintele Atanasie a luat cartonul şi a început să-i facă aer Stareţului. Şi astfel, a rămas lângă el. Un minut a durat. Aceasta arată că, deşi era gata să moară, limpezimea duhovnicească a cugetării Stareţului era desăvârşită.

Intre timp, de îndată ce a auzit vocea părintelui Atanasie, a ieşit şi părintele Arsenie din chilia sa ce se afla alături, pentru că de obicei îl obosea pe Stareţ. Şi a început să-l certe zicându-i:

- Nu-l mai cicăli pe Stareţ, nu-i mai face aşa, nu-i mai face pe dincolo!

Dar de îndată ce părintele Arsenie a văzut că Stareţul avea o nouă criză de dispnee, a tras de sârma ce suna un clopoţel jos, la coliba părintelui Haralambie. Il foloseau pentru semnal în caz de nevoie. Acum l-a tras pentru a-i chema pe părintele Haralambie şi pe părintele Timotei, care locuiau împreună.

- Părinte Arsenie, a spus deodată Stareţul, nu îmi scoţi şoseta ca să-mi freci puţin piciorul care este umflat? Căci mă odihneşte aceasta.

Oare odihnă căuta Stareţul, el, care peste puţin avea să plece din lumea aceasta? Niciodată Stareţul nu ceruse aceasta. Acum însă făcea aceasta pentru ca bătrânul Arsenie, care era foarte simplu, să nu-l vadă că pleacă. De îndată ce părintele Arsenie s-a plecat jos, Stareţul a privit cu stăruinţă Cerul timp de vreo două-trei minute. Vedea că vine cineva. Trebuie să fi fost Arhanghelul Mihail care îi făgăduise că va veni după o vreme.

A vrut să vorbească, să spună ce vede, căci îi plăcea să le împărtăşească şi altora experienţele sale, dar limba îi era legată.

Nu i s-a îngăduit în acea clipă să vorbească. Apoi s-a întors către părinţi şi, plin de trezvie, le-a spus:

- Toate s-au terminat. Plec, binecuvântaţi!

Şi cu aceste ultime cuvinte ale sale a prins mâna părintelui Arsenie, a nedespărţitului său împreună-nevoitor, ca să-şi ia rămas bun pentru totdeauna. Atunci şi-a plecat capul spre dreapta, a deschis şi a închis de două-trei ori gura şi ochii, răsuflând adânc. Asta a fost totul. Cu mintea cât se poate de lucidă, şi-a predat sufletul în mâinile Celui pe Care L-a iubit şi pentru care s-a nevoit din tinereţe.

Insă bătrânul Arsenie şi părintele Atanasie nu l-au crezut pe Stareţ când a spus că moare şi de aceea nu au observat când a plecat, de vreme ce se sfârşise atât de liniştit cu toate simţurile sale. De aceea, părintele Atanasie continua să-i facă aer, iar părintele Arsenie îi ţinea capul, atunci când au venit părintele Haralambie împreună cu părintele Timotei.

Părintele Timotei, de îndată ce s-a apropiat, le-a spus:

- Opriţi-vă, părinţilor! Lăsaţi-i capul, căci a murit! De ce îl mai ţineţi? S-a dus… A murit!

Moarte cu adevărat cuvioasă! Nouă ne-a lăsat sentimentul Invierii. Inaintea noastră aveam un mort şi s-ar fi cuvenit să ne tânguim, dar înlăuntrul nostru trăiam Invierea.Şi acest sentiment nu ne-a părăsit, ci de atunci el însoţeşte mereu pomenirea Sfântului nostru Stareţ.

(Din: Arhim. Efrem Filotheitul, “Staretul meu Iosif Isihastul“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2010)

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2010/08/13/staretul-iosif-isihastul-moartea-ca-o-calatorie-lina-spre-inviere-sau-adormirea-impreuna-cu-dulcea-maicuta/ )

Desfacerea cununiei

La un preot bătrân a venit un cuplu de tineri, solicitându-i desfacerea cununiei, pe motivul că ei doi nu prea se potrivesc cu caracterele. Preotul cu compasiune a primit rugămintea lor :

- Ei dacă aşa e de grav, atunci să mergem, pentru a înlătura acest obstacol din viaţa voastră.

 Soțul și soția fericiţi îl urmează pe părinte, anticipând bucuria că deja în curând se vor putea scăpa de povara unei căsătorii eșuate şi a încerca să-şi refaca viaţa. Preotul a intat în altar, s-a îmbrăcat în veşmintele de sărbătoare, a aprins lumânările, şi a ieşit în faţa soţilor.

Pe cei ce doreau anularea căsătoriei i-a invitat să treacă în faţa amvonului, a deschis uşile împărăteşti , a luat Evanghelia din altar, care era îmbrăcată în fier, şi având o greutate destul de impunătoare, şi a mers în faţa mirelui şi l-a întrebat solemn:

- Vrei tu robul lui Dumnezeu Ioan, să anulezi căsătoria cu roaba lui Dumnezeu Elena, să încalci promisiunile făcute în faţa lui Dumnezeu la Taina Cununiei şi să fii un calcator de lege?

- Da, părinte, asta îmi doresc.

Preotul cu toată puterea l-a lovit pe Ioan peste cap cu Evanghelia, și, în timp ce acela îşi revenea de la șoc, s-a dus la mireasă si la fel de celebrat a întrebat:

- Doreşti tu roaba lui Dumnezeu, Elena, să anulezi căsătoria care te uneşte de robul lui Dumnezeu Ioan, să încalci promisiunile făcute în faţa lui Dumnezeu la Taina Cununiei şi să fii o călcătoare de lege?

- Da, părinte, îmi doresc.

Cu un ecou a răsunat lovitura primită şi de tânăra soţie în biserica goală, iar părintele era deja din nou în faţa soţului. Preotul din nou i s-a adresat cu aceeași întrebare și primind un răspuns afirmativ, cu aceaşi forţă coborî Evanghelia peste capul soțului nefericit. După care procedura se repetă şi cu soţia.

Astfel părintele trecea de la mire la mireasa, şi de la mireasă la mire, revenind cu aceeaşi întrebare şi în același mod corespunzător aplicând peste capetele lor sfântă Evanghelie, până la un moment, când aceştea disperaţi au strigat:

-Părinte, păi când în sfârşit va avea loc desfacerea cununiei ?

- Păi, până ce moartea nu vă va desparţi !

Cuplu a fugit bin biserică şi refăcându-şi răsuflarea, pe o stradă laterală din apropiere, au decis totuși să păstreze căsătoria până la sfârșit. Ca să nu se mai întâmple ceva ...

A consemnat Natalia Lozan

Sursa aici:

„In spiritualitatea ortodoxa, cimitirul este asimilat unui loc sacru“

 Problema cimitirelor private a constituit, in ultima vreme, un subiect abordat atat in presa scrisa, cat si in audiovizual. Pozitia Bisericii Ortodoxe Romane (BOR) in aceasta chestiune a starnit reactii vehemente, Biserica fiind pe nedrept acuzata ca doreste sa detina monopolul in privinta administrării cimitirelor, din interes economic.

    În prezent, BOR nu administrează decât cimitirele din mediul rural, în care locurile de veci sunt gratuite. În mediul urban, cimitirele se află în administrarea primăriilor, iar locurile de veci se vând sau se concesionează contra unor tarife stabilite de către Consiliul Local. În momentul de faţă, legislaţia în vigoare nu permite înfiinţarea de cimitire private, organizarea şi funcţionarea cimitirelor intrând exclusiv în atribuţia unităţilor de cult sau a administraţiei publice locale.
Există un interes al Bisericii în această chestiune? Ce consecinţe ar putea avea apariţia iniţiativei private în cazul cimitirelor? Care sunt considerentele legale şi care este situaţia în Mitropolia Moldovei şi Bucovinei? Sunt doar câteva dintre întrebările la care ne-a răspuns pr. ic. stavr. Marian Timofte, consilier în cadrul Sectorului administrativ-bisericesc al Arhiepiscopiei Iaşilor.
În ultima perioadă, în presă a existat o controversă legată de un aşa-zis interes al Bisericii Ortodoxe Române de a deţine monopolul în ceea ce priveşte administrarea cimitirelor. Au fost voci care au spus că Biserica ţine cu tot dinadinsul să nu se schimbe reglementările în vigoare referitoare la această chestiune. Care este adevărul?
Am tot citit despre dezbaterile care au încins din nou spiritele în anumite medii ale presei româneşti, insistându-se aproape obsesiv pe un anumit interes economic. Nejustificat şi fără nicio logică, s-a tot insinuat faptul că Biserica se opune săvârşirii slujbelor în cimitirele private şi, în general, este împotriva cimitirelor private, din cauză că acestea ar intra în concurenţă cu veniturile pe care le-ar realiza Biserica. Este cât se poate de fals şi foarte simplu de observat că lucrurile nu stau aşa. Pentru că intenţia înfiinţării cimitirelor există doar în mediul urban. Biserica, prin parohii şi mănăstiri, administrează cimitire exclusiv în mediul rural. Iar, la ţară, preotul din parohie nu percepe niciun ban când pune la dispoziţie enoriaşilor un loc de veci din cimitirul satului. În oraş, lucrurile stau altfel. Cimitirele sunt administrate de autoritatea publică locală şi, în cazul înfiinţării cimitirelor private, acestea ar intra într-o concurenţă în privinţa banilor cu statul, în niciun caz cu Biserica.
Apoi, legat de interesul economic, banii merg către serviciile funerare. Sunt, cum se ştie, şi în Iaşi, şi în mai toate oraşele mari din ţară, sute de firme de pompe funebre. Aceste firme, într-adevăr, realizează şi cumulează venituri interesante, pe care le obţin de la clienţii care înţeleg să li se adreseze pentru servicii funerare. Ţin să precizez că la nivelul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei nu există nicio firmă de pompe funebre. Încât, repet, insistenţa de a pune în relaţie reacţia Bisericii vizavi de cimitirele private cu teama de a i se reduce din venituri este ilogică, incorectă, nu are niciun fel de fundament, niciun fel de raţiune.
De ce consideră Biserica Ortodoxă că nu este potrivit ca cimitirele să devină o afacere?
Problema cimitirelor private este privită cu reticenţă, cu rezervă de către BOR, iar Mitropolia Moldovei şi Bucovinei respectă hotărârile Sfântului Sinod, care fac referire la această chestiune. Este vorba despre trei hotărâri, din februarie, din iulie şi din octombrie 2012, care vizează partea duhovnicească sau aspectele practice ale acestei chestiuni. Iar această parte duhovnicească stă în legătură cu percepţia existentă în spiritualitatea ortodoxă, conform căreia cimitirul este asimilat unui loc sacru. Or, în momentul în care un om de afaceri organizează un cimitir privat, pentru el acesta nu va însemna niciodată un loc sacru, ci sursa lui de bani. Este un business şi nimic mai mult, iar Biserica creştină nu poate rămâne nepăsătoare faţă de posibilitatea tratării cu lipsă de respect a ceea ce se consideră a fi sacru. Pentru că acolo credincioşii merg şi stropesc cu agheazmă mormintele în ziua de Bobotează, aprind lumânări de Înviere, la mormintele strămoşilor, iar preotul, în afară de slujba înhumării, este chemat la parastase sau să sfinţească crucea de la mormânt. Apoi, în perioada cuprinsă între Paşti şi Pogorârea Sfântului Duh, în funcţie de obiceiul locului, preotul este chemat să facă acele pomeniri la morminte, cunoscute în popor sub denumirea de Paştile blajinilor. Aşadar, nu ne este indiferent faptul că, la un moment dat, un afacerist privat ar putea fi lipsit de consideraţie faţă de toate aceste lucruri.
Cimitirele, administrate fie de primării, fie de biserici
Dincolo de reglementările acestea de ordin intern ale BOR, care sunt argumentele legale care îndreptăţesc Biserica să se opună înfiinţării cimitirelor private?
Există Hotărârea de Guvern 955/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 660/22 iulie 2004, care poartă denumirea de Regulamentul cadru de organizare şi funcţionare a serviciilor publice de administrare a domeniului public şi privat de interes local. La titlul Organizarea şi funcţionarea cimitirelor, la art. 22, alineatul 2 se spune, textual, că „serviciile necesare colectivităţilor locale sunt asigurate în sistem privat de către unităţile parohiale, iar în sistem public prin cimitirele de stat/locale“. Este cât se poate de clar. Nu există în acest act normativ nicio prevedere în legătură cu cimitirele private.
Şi mai există un act normativ, este vorba de Ordinul ministrului Sănătăţii, nr. 261/1982, care, deşi mai vechi, se află încă în vigoare, şi care stabileşte, la art. 4, dreptul exclusiv al administraţiilor publice şi al unităţilor de cult de a administra cimitire: „Înhumările şi reînhumările se fac numai în cimitirele administrate de comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare municipale, orăşeneşti şi comunale, precum şi în cimitirele aflate în proprietatea organizaţiilor de cult recunoscute potrivit legii“. S-a comentat că la acea vreme nu se putea pune problema unor iniţiative private. Aşa este, însă acest ordin este încă în vigoare, nu a fost abrogat.
Cadrul legal pe baza căruia s-ar putea face solicitarea înfiinţării unor cimitire private este prevăzut doar într-un proiect de lege din 2009, care, deocamdată, a trecut doar prin Camera Deputaţilor. Patriarhia Română, precum şi forurile superioare ale altor culte din cele 18 recunoscute în România au depus mai multe amendamente. Există un istoric interesant al acestui proiect de lege până la ora actuală, dacă ne gândim că suntem în al patrulea an de când se tot dezbat articolele şi amendamentele aduse. Aşadar, există în acest proiect prevederi legate de înfiinţarea cimitirelor private, dar, atenţie, el nu a devenit încă lege în vigoare. Încât, singurele reglementări legale în prezent sunt cele pomenite mai sus şi nu permit această posibilitate.
Şi totuşi sunt câteva oraşe în ţară unde există cimitire private, în Bucureşti, Hunedoara. A existat o tentativă neconcretizată chiar şi la Botoşani. Ce se întâmplă acolo, cum funcţionează?
Conform reglementărilor, funcţionează ilegal. Nu ştiu pe ce bază legală administraţiile locale au autorizat existenţa unor astfel de cimitire private. În mod surprinzător, la Botoşani, dl. viceprimar Viorel Iliuţă spunea că nu are cadrul legal pentru a respinge o astfel de iniţiativă privată. Eu l-aş întreba, dimpotrivă, care este cadrul legal pe baza căruia ar putea autoriza?
Slujesc preoţi ortodocşi la slujbele de înmormântare în aceste cimitire private?
La nivelul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei nu avem cunoştinţă de existenţa unor cimitire private. În celelalte oraşe din ţară nu ştiu ce se întâmplă, dar am înţeles că în Bucureşti merg preoţii să slujească.
Preoţilor din cadrul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei nu li se permite oficierea de slujbe în cimitirele private. Există o reglementare internă în acest sens?
Nu am transmis textual acest lucru, pentru că nu am avut obiectul unei asemenea circulare, neexistând cimitire private. Am transmis, însă, conţinutul, în esenţă, al hotărârilor Sfântului Sinod, care se referă la această problemă şi în care se exprimă reţinerea Bisericii faţă de cimitirele private.
Biserică „privată“ în cimitirul privat? Dar de ce refuză BOR să permită oficierea de slujbe în cimitirele private? Unii consideră excesivă această decizie.
Cimitirele private nu sunt, la acest moment, un fenomen. La nivelul întregii ţări le putem număra pe degete. Însă, această situaţie este o noutate şi creează premizele unor aspecte care ar putea intra în contradicţie cu practica şi cu tradiţia Bisericii. Ce s-ar întâmpla în situaţia în care un patron ar afişa la avizierul cimitirului privat ce preoţi au voie şi ce preoţi nu au voie să intre în cimitirul lui, proprietate personală? Ce s-ar întâmpla dacă, la un moment dat, ar îndrăzni să-i spună unui preot cât să dureze slujba, ce slujbe să nu mai facă, cât de tare să rostească rugăciunea?
Apoi, în mod special la oraş, cimitirul nu este conceput fără capelă. Or, în statutul BOR, capelele, paraclisele şi bisericile, în momentul în care au fost consacrate, adică sfinţite, trec sub ascultarea directă a chiriarhului, adică a episcopului sau a mitropolitului locului. Iar acolo, eparhia respectivă are dreptul să numească un preot care va oficia nu doar slujbele legate de înmormântare sau parastase, ci toată rânduiala prevăzută în tipicul bisericesc. Aşadar, patronul cimitirului privat ar fi dispus să investească în construirea unei biserici, apoi să cedeze dreptul de proprietate al acelei biserici către autoritatea bisericească locală?
Pe urmă, poate să spună cineva ce se va întâmpla cu cimitirul dacă firma proprietarului acelui cimitir va da faliment? Sau, dacă acel patron va dori, la un moment dat, să-şi vândă afacerea, din obiectul tranzacţiei ar face parte şi osemintele? Sunt, deci, multe aspecte care nu sunt reglementate.
Mai toate cimitirele de stat, care au mai mult de o sută de ani, au luat fiinţă în urma gesturilor unor filantropi, care au donat suprafeţe mari pentru cimitirul oraşului. La Iaşi, spre exemplu, Scarlat Pastia nu şi-a pus problema să-şi facă cimitir privat, ci a donat din pământul său pe care s-a format cimitirul Eternitatea, care serveşte şi astăzi oraşului. La fel s-a întâmplat şi la Botoşani, la cimitirul Pacea, terenul fiind donat de Mihail Hermeziu. De ce nu se întâmplă şi azi aşa? Dacă aceşti patroni tot se bat cu mâna în piept că vin în ajutorul oamenilor care nu mai au unde să-şi îngroape morţii, atunci să doneze terenul Primăriei sau unei biserici pentru a înfiinţa un cimitir.
„Biserica nu se luptă cu nimeni“
Ce are de pierdut BOR dacă apar aceste cimitire private?
În niciun caz bani. Însă, într-adevăr, BOR se expune unor situaţii inedite, pe care nu le putem anticipa.
Se teme Biserica de o astfel de iniţiativă?
Nu se teme. Acel om de afaceri din Botoşani se întreba ce are Biserica cu el, de ce se luptă cu el. Biserica nu se luptă cu nimeni, nu pune beţe-n roate nimănui. Nu-i niciun fel de grijă sau de preocupare pentru partea materială aici, ci pur şi simplu sunt luate în calcul multe situaţii uşor de anticipat, dar şi încă foarte multe altele greu de anticipat. Dacă acel proiect de lege aflat în dezbatere va intra în vigoare şi va permite înfiinţarea de cimitire private, vom lua şi noi act de noile reglementări. Dar cred că în momentul acesta ar trebui să atragem atenţia autorităţilor să fie întrebate primăriile care au dat aviz pentru înfiinţarea acestor cimitire în baza căror legi le-au autorizat.
De unde vin, în ultima vreme, presiunile pentru înfiinţarea cimitirelor private?
Până acum cunosc două astfel de cazuri. Cel de la Botoşani şi altul în Iaşi. La Botoşani era vorba despre o firmă care a dat faliment, învecinată cu cimitirul. Proprietarul a gândit că cea mai viabilă soluţie este să transforme terenul în cimitir, ca o completare la cel deja existent. S-a spus că acolo s-a investit, pentru amenajare, un milion de euro. Eu am văzut acel loc şi nici pe departe nu se poate spune aşa ceva; nu există amenajare de niciun ban.
În cazul din Iaşi e vorba de o suprafaţă de teren situată între cimitirul „Sf. Treime“ din Păcurari şi Cimitirul Evreiesc, pe o zonă foarte abruptă, în apropierea unui cartier rezidenţial. Zona fiind de aşa natură nu s-au mai putut face case, nici alt tip de afacere şi, riscând să nu mai poată valorifica în niciun fel acel teren, proprietarul s-a gândit că cimitirul privat este singura soluţie. Din câte ştiu, nu s-a concretizat nimic. Noi nu l-am împiedicat în niciun fel, dar i-am adus şi lui la cunoştinţă noile reglementări ale Sfântului Sinod.
Dar în trecut au mai existat astfel de tentative?
Nu. Primele tentative datează de prin 2011. Oricum, sintagma de „cimitir privat“ sună ca o notă falsă într-o melodie. Iar statutul BOR, apoi Regulamentul cimitirelor vorbesc doar despre cimitire parohiale şi mănăstireşti sau de cele administrate de autoritatea locală.
Tulburările confesionale, o posibilă consecinţă a administrării private a cimitirelor
Care ar fi consecinţele administrării de către privaţi a cimitirelor?
Spre exemplu, patronul acelui cimitir, om fiind, cu simpatii, cu antipatii, ar putea impune nişte restricţii de acces pe proprietate privată, ar putea permite construcţia de monumente care nu sunt în spiritul şi în tradiţia ortodoxă. Există şi riscul unor tulburări interconfesionale. Pentru că nu ştim cum s-ar defini cimitirul privat - ca un cimitir pluriconfesional sau ca un cimitir confesional? Pot fi numeroase consecinţe, iar pe cele mai multe nu le putem anticipa. Însă cele pe care le-am amintit conduc către o anumită îngrijorare.
Ce soluţii are Biserica pentru localităţile în care se invocă necesitatea unui cimitir privat ca urmare a faptului că cimitirele existente sunt blocate, nemaifiind suficiente locuri de veci?
În Regulamentul cadru pentru organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de administrare a domeniului public şi privat de interes local se precizează că primăriile au obligaţia de a identifica locuri şi de a organiza cimitire. Biserica nu are întotdeauna astfel de posibilităţi, mai ales în mediul urban. Terenurile de pe lângă marile oraşe au preţuri foarte ridicate, fiind vizate pentru extinderea zonelor rezidenţiale. Dar, repet, această chestiune revine, legal, în sarcina primăriilor. În schimb, la ţară, se găsesc mai uşor credincioşi care donează suprafeţe de teren pentru extinderea cimitirelor actuale.

Sursa:doxologia.ro

Fata de sectanti ce atitudine sa avem Arhim.Petroniu Tanase

Cel ce inseala, se inseala singur

          Cu mult timp în urmă, a trăit un boier tare bun. Într-o zi, l-a chemat la el pe un ţăran şi i-a spus:
- Uite, omule, fiindcă ştiu că familia ta o duce destul de greu, vreau să te ajut. Îţi dau de muncă şi te plătesc foarte bine. Vrei să lucrezi pentru mine?
- Sigur, boierule ““ a răspuns omul bucuros ““ ce trebuie să fac?
- Să-mi construieşti o casă, la marginea pădurii.
Ţăranul a plecat bucuros şi, chiar din acea zi, s-a apucat de treabă. Boierul îi dădea bani pentru tot ce trebuia să cumpere. Însă omul ce şi-a spus ? “E, şi aşa nu mă vede, ce-ar fi să-l înşel?!”
Şi, în loc să facă totul aşa cum ar fi trebuit, a început să cumpere lucruri ieftine şi proaste şi să cheltuiască banii ce îi rămîneau. Cînd a terminat, casa arăta tare frumos pe dinafară, dar ţăranul ştia că n-o făcuse bine şi că, destul de repede, ea se va strica.
Cînd i-a arătat casa boierului, acesta i-a spus:
- Fiindcă ştiu că tu şi familia ta locuiţi într-o cocioabă mică, îţi fac cadou această casă. De-aia te-am lăsat pe tine să o construieşti şi ţi-am spus acum, la sfîrşit, tocmai pentru ca bucuria voastră să fie mai mare.
Acum şi-a dat seama omul de greşeala sa. A vrut să-l înşele pe altul şi, de fapt, singur s-a înşelat. Dacă ar fi fost cinstit şi şi-ar fi văzut de treabă, şi-ar fi făcut un bine lui şi familiei sale. Acum, însă, părerile de rău nu mai puteau îndrepta nimic.
În sinea lui, omul s-a jurat să nu mai înşele niciodată pe nimeni.
“După cum ne purtăm noi cu aproapele, aşa se va purta Dumnezeu cu noi.” Sfîntul Ioan Gură de Aur

sursa aici:

Ziua a cincisprezecea – Dragostea față de vrăjmași

Domnul ne-a spus: „Iubiți pe vrăjmașii voștri!”, iar cel ce-și iubește vrăjmașii este asemenea Domnului Iisus Hristos.

Cel ce are puterea să-și iubească vrăjmașii Îl cunoaște pe Domnul nostru Iisus Hristos în duh și în adevăr. Cel ce însă n-o are dăinuie încă în ghearele morții, iar harul și dragostea lui Dumnezeu nu sunt, cu adevărat, în chip deplin, împreună cu el. Dacă ai puterea să ierți greșelile fratelui tău și să-i iubești pe vrăjmașii tăi, atunci îți vei dobândi iertarea păcatelor proprii, iar Domnul îți va îngădui cunoașterea Sfântului Său Duh.

Doamne, învață-ne pe noi, prin Sfântul Tău Duh, să ne iubim vrăjmașii și să ne putem ruga, cu lacrimi, pentru dânșii!

Punctul cel mai înalt al Sfintei Evanghelii, împlinirea desăvârșită a asemănării cu Iisus Hristos, este tocmai această iubire a vrăjmașilor. Ați auzit că s-a spus: Să-l iubești pe aproapele tău și să-l urăști pe vrăjmașul tău; dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru celui din Ceruri, că El face să răsară Soarele Său peste cei răi și peste cei buni și face să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți (Mat. 5, 43-45). Domnul nostru Iisus Hristos nu doar a predicat acestea, ci le-a trăit în adâncurile inimii Sale. Spânzurat pe Cruce, a primit să moară pentru mântuirea vrăjmașilor Săi, iar cu ultima suflare Și-a iertat călăii.

Pentru că „Domnul are milostenie față de toți oamenii, cel ce vrea să-L iubească și să fie împreună cu El trebuie să-și iubească vrăjmașii”, ne avertizează Sfântul Siluan. A-L cunoaște pe Dumnezeu, Care este iubire, înseamnă, așadar, a-L iubi nu numai pe El, ci și pe cei pe care El i-a iubit: toate ființele omenești, indiferent de rasă, de sex, de religie sau de status social, în mod special pe cei săraci, pe cei neputincioși, pe cei alungați și pe vrăjmași. Iar iubirea aceasta trebuie să fie întocmai așa după cum i-a iubit El: iertându-i, slujindu-i, primind să-ți dăruiești viața pentru ei. În sensul acesta, dragostea față de vrăjmași este cu mult mai mult decât o lege morală; este un principiu ontologic și spiritual, de nedespărțit de unirea noastră cu Iisus Hristos întru Duhul Sfânt.

Și aici starețul Siluan este foarte clar: cel ce nu-și iubește vrăjmașii n-a învățat încă de la Sfântul Duh să iubească cu adevărat pe Dumnezeu și pe aproapele. Iar harul dumnezeiesc nu sălășluiește deplin în lăuntrul său și nu-L poate „cunoaște pe Domnul, nici blândețea Duhului Sfânt”. Iar aceasta, s-o reținem, indiferent de milostenia sa, de nevoințele sale liturgice și ascetice. Alături de smerenie, de care nu poate fi despărțită, iubirea vrăjmașilor este, deci, aceea care, mai presus de toate ritualurile, de lucrările teologice și de trăirile mistice – fie ele și cele mai alese – mărturisește adevărul Bisericii și al vieții întru Hristos.

Dar cine sunt oare vrăjmașii noștri? Fără îndoială, Sfântul Siluan, contemporan al marii teorii staliniste, se gândea, înainte de toate, la asupritorii Bisericii rusești, ca și la toți cei cărora, rătăciți în păcate, nu le păsa de Dumnezeu sau Îl tăgăduiau. Cu toate acestea, noțiunea de iertare a vrăjmașilor trebuie înțeleasă în sens mai larg. Vrăjmașul nostru nu este numai cel ce ne face sau ne dorește răul – nouă sau celor apropiați nouă –, cel care ne rănește sau ne ocărăște, cu bună știință sau nu; ci este, deopotrivă, și cel ce ne supără sau nu ne ascultă, se opune voii și planurilor noastre, ne irită prin caracterul și felul său de a fi. Mai mult încă, vrăjmașul nostru este și „celălalt”, cel ce nu este și nu trăiește asemenea nouă, nu gândește ori nu se închină asemenea nouă, nu aparține aceleiași etnii, clase sociale ori confesiuni cu noi, și care, chiar prin aceasta, ne stânjenește, ne determină să ne interogăm și ne pune sub semnul întrebării.

Iubirea aceasta față de vrăjmași trebuie însă să-i includă și pe satan și îngerii săi, diavolii? Se cuvine ca, în punctul acesta, să interpretăm cu luare-aminte scrierile Sfântului Siluan. Și aceasta, fiindcă diavolul, vrăjmașul nostru, care ne vrea moartea și ne vrea despărțiți de Dumnezeu, n-ar putea în nici un caz să devină aproapele nostru. De aceea trebuie să ne luptăm cu el – având drept arme dragostea și smerenia –, iar nu să-l iubim. În schimb, războindu-ne împotriva lor din toate puterile noastre, putem, asemenea starețului Siluan, încerca mila față de diavoli, „putem să-i deplângem, fiindcă sunt despărțiți de tot binele, care este Dumnezeu.”

Cum oare să ne iubim vrăjmașii? Se cuvine, ne avertizează Sfântul Siluan, să ne amintim că „Domnul îi iubește, în ciuda a orice, că a murit pe Cruce, în chinuri, și pentru mântuirea lor”. De aici recurg patru principii, care ar trebui să ne călăuzească în relațiile cu ceilalți. Cel dintâi: se cuvine să rezistăm înaintea oricărei intenții de a-l judeca pe aceasta, înaintea oricărui resentiment sau sentiment de ură față de el; fiindcă a bombăni împotriva cuiva, a-l critica, înseamnă, din punct de vedere duhovnicesc, a deveni asemenea lui. În al doilea rând, se cuvine „să ne fie milă de vrăjmași, cum ne este de proprii noștri copii”, conștientizând suferințele pe care le îndură din cauza patimilor lor și a duhurilor rele – un om rău, coleric sau însetat de putere este, din punct de vedere duhovnicesc, bolnav. În al treilea rând, trebuie să le arătăm milostenie, în ciuda tuturor neplăcerilor și durerilor pe care ni le-au cauzat; să ne amintim că Domnul a poruncit ucenicilor Săi să ierte până la șaptezeci de ori câte șapte (Mat. 18, 22), subliniind astfel că nu ne va primi jertfa decât după ce, mai înainte, ne vom fi împăcat cu frații și surorile noastre. Mai mult, Sfântul Siluan precizează că, în măsura în care noi le vom ierta celorlalți greșelile comise față de noi, Domnul nu Și le va aminti pe ale noastre la Judecata de Apoi. În al patrulea rând, iubirea vrăjmașilor înseamnă a ne obișnui să ne rugăm pentru ei, din toată inima noastră, așa cum ne rugăm pentru noi înșine, pentru ca Dumnezeu să Se milostivească de dânșii, să-i slobozească de cel rău și să-i aducă pe cale pocăinței.

O asemenea cale este, desigur, anevoioasă. „Este foarte ușor să iubești pe un sfânt, căci este vrednic de aceasta”, dar pe un mare păcătos, care, pe deasupra, ne-a mai și supărat, ne disprețuiește, ne face rău, cum oare să-l poți iubi? În absența harului, fără sălășluirea lui Iisus Hristos cel atot milostiv în inimile noastre, lucrul acesta este cu neputință. Numai „Duhul lui Dumnezeu ne poate dărui puterea de a-l iubi”. La început, totuși, trebuie „să ne silim un pic inima”, ne sfătuiește Sfântul Siluan. Văzându-ne străduințele, bunele noastre intenții, Domnul ne va ajuta. Dacă totuși nu putem dintr-o dată face aceasta, un lucru de nimic ne stă în putință: „dacă nu-ți iubești vrăjmașii, cel puțin nu-i bruftului și nu-i blestema; acesta este deja un pas înainte. Iar dacă nu poți rosti rugăciuni pentru ei, atunci măcar suspină pentru ei înaintea lui Dumnezeu.” La urma urmelor, dacă nu putem face nici aceasta, ne rămâne posibilitatea de a ne recunoaște slăbiciunea, de a ne mărturisi neputința și de a ne întoarce către Domnul, către Preasfânta Sa Maică și către toți sfinții, ca să ne ajute.

Cu adevărat, „mare este lucrarea celui ce se roagă pentru sufletul vătămat al celui ce ne mânie, al celui ce ne ocărăște, al celui ce ne face să suferim; dar și noi vom dobândi în schimb iertarea Domnului, darul harului, îndelunga răbdare, puterea de a răbda suferințele, darul rugăciunii”. Darurile duhovnicești ale iubirii față de vrăjmași sunt nenumărate, dar cel mai însemnat este, fără îndoială, liniștea. „Dacă nu ajungem să ne iubim vrăjmașii, sufletul nostru nu-și va afla decât puține clipe de liniște; dacă însă ajungem să-i iubim, pacea se va așterne zi și noapte în sufletele noastre.” În liniștea aceasta, care este totuna cu rugăciunea, ne mai înștiințează Sfântul Siluan, vine o clipă când sufletul nu-i mai vede pe vrăjmași, căci el doar Îl contemplă pe Dumnezeu. Și atunci, rugăciunea, care ar fi trebuit să se înalțe fără odihnă spre Ceruri, țâșnește singură din sufletele noastre, astfel: „O, Dumnezeule, cel Atotputernic, dăruiește-ne nouă darurile Sfântului Tău Duh, pentru ca să cunoaștem astfel slava Ta și ca să viețuim pe pământ în pace și în dragoste, pentru ca să nu mai existe nici ură, nici război, nici vrăjmași, ci să dăinuie singură dragostea pe întreg pământul. În felul acesta, nu vom mai avea nevoie nici de armate, nici de închisori și va fi o bucurie să trăiască pe acest pământ, pentru toți fiii Tăi!”

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Sursa aici