Această Cuvioasă Maică s-a nevoit în Mănăstirea Tabena din Egipt, în veacul al IV-lea. Ea își luă greaua cruce a nebuniei pentru Hristos, căci se prefăcea a fi nebună și îndrăcită. Celelalte maici o disprețuiau atât de mult, încât nu voiau să mănânce cu ea.
Pe ea n-a văzut-o nici una dintre maici mâncând in viața ei; ea nu se așeza la masă, ci se mulțumea să șteargă fărâmiturile de pe mese. Nu ocăra, nu cârtea, nu grăia, chiar de era lovită sau batjocorită.
Sfântul Cuvios Pitirim pustnicul, dorind să vadă o femeie mai evlavioasă decât el, se duse în obștea maicilor și ceru să o vadă pe cea cu o diademă pe cap, după cum îi spusese un înger. Găsind-o zdrențăroasă, nebună și slujind la bucătărie, sfântul îi ceru să îi dea binecuvântare. Maicile se uimiră și căzură la picioarele ei, mărturisindu-și greșelile și batjocura de până atunci.
După un timp, Cuvioasa Isidora, nesuportând slava și cinstea surorilor și simțindu-se împovărată de laudele lor, ieși din mănăstire și nimeni nu știu unde se duse și cum sfârși.
Pomenirea Sfintei Cuvioase Isidora este săvârșită de Biserică Ortodoxă Română în ziua de 1 mai.
Sfânta Împărtășanie, vindecătoarea de boli și nu este contagios
Mitropolitul Nicolae Hadzinikolaou – care, în calitate de medic şi fost cercetător în biomedicină la Universitatea Harvard şi fost preşedinte al comisiei de Bioetică a Bisericii din Grecia şi al Centrului elen de Bioetică Medicală, nu poate fi acuzat de obscurantism – a publicat recent următoarea enciclică, care pune punctul pe „i” în această problemă” a linguriței personale:
„Dragi fraţi.
În ultimul timp, odată cu apariţia epidemiei de gripă AH1N1, s-a pus în discuţie – cu rea-credinţă – posibilitatea de transmitere a bolilor prin Sfânta Împărtăşanie. Din nefericire, aceasta este o altă încercare de a ne denigra credinţa într-un moment în care nu ne-a mai rămas nici un sprijin, încercare însoţită deseori de un limbaj blasfemator, cu un ton ironic şi argumente răutăcioase.
Cu această ocazie, cred că ar fi oportun să ne aducem aminte de nişte adevăruri necesare pentru a ne proteja comoara credinţei din noi.
De două mii de ani încoace, Biserica noastră transmite harul tainelor sale într-un mod atât uman, cât şi binecuvântat, pentru „tămăduirea sufletului şi a trupului”. Ea nu a fost niciodată contestată de logica din zilele noastre a îndoielii dispreţuitoare, ci trăieşte zi de zi cu experienţa certitudinii unei mari minuni. Este posibil ca Sfânta Împărtăşanie să devină cauza bolii sau a celui mai mic rău? Este posibil ca Trupul şi Sângele Domnului şi Mântuitorului nostru să ne infecteze trupul şi sângele nostru? Este posibil că o experienţă de două mii de ani să fie învinsă de raţionalismul şi superficialitatea din vremurile noastre?
De secole întregi, creştinii, sănătoşi şi bolnavi, se împărtăşesc din acelaşi Sfânt Potir şi din aceeaşi Sfântă Linguriţă, pe care nu le spălăm şi nu le dezinfectăm niciodată, fără a păţi vreodată ceva rău. Preoţii din spitale împărtăşesc credincioşii, chiar şi pe cei cu boli contagioase, după care consumă restul sfintelor daruri şi nu li se întâmplă nimic. Sfânta Împărtăşanie este tot ce Biserica şi oamenii au mai sfânt, cel mai bun leac pentru trup şi suflet. Aceasta este învăţătura şi experienţa Bisericii noastre.
Câţi nu cred în miracolul Învierii Domnului, câţi ironizează naşterea Lui din Fecioară, câţi neagă mireasma răspândită de sfintele moaşte, câţi dispreţuiesc tot ce este sfânt şi sacru, câţi uneltesc împotriva Bisericii noastre, câţi urmăresc să stingă şi ultima urmă de credinţă din sufletele noastre, este normal să încerce să se folosească şi de această nouă gripă, legându-se de taina Sfintei Împărtăşanii.
Faptul că, din motive profilactice, anglicanii şi catolicii au hotărât să nu mai împărtăşească credincioşii din Anglia şi Noua Zeelandă, dacă se dovedeşte a fi adevărat – nu dă dovadă, după cum susţin unii, de prudenţă şi libertate, ci arată în cel mai bun mod distanţa enormă care separă Biserica noastră – euharistică, vie, care crede şi predică tainele – de alte grupuri religioase, care mărturisesc indirect lipsa harului şi a semnelor lui Dumnezeu in aşa-zisele lor taine şi lipsa lor de identitate bisericească. Viaţa fără împărtăşanie seamănă cu o boală gravă fără medicament.
Din păcate, marea problemă nu este virusul gripal, aşa cum susţine presa, şi nici virusul panicii mondiale – aşa cum susţin colegiile medicale – ci virusul necinstirii şi necredinţei. Şi cel mai bun vaccin este participarea cât mai deasă la Taina Sfintei Împărtăşanii.
Răspunsul nostru la această provocare a vremurilor noastre este viaţa noastră. Bine ar fi ca duhovnicii noştri, fără discriminare, acolo unde nu există piedici duhovniceşti, să recomande credincioşilor să se împărtăşească mai des, în aceste grele vremuri, iar cei care au binecuvântarea duhovnicului să se împărtăşească, să se apropie mai des de paharul vieţii, întotdeauna cu frică de Dumnezeu, cu multă credinţă şi cu dragoste adevărată.”
Din păcate azi foarte mulți dintre noi, care avem ce mânca, nu doar cei bogați, ci lumea care se descurcă cât de cât, nu ne gândim la cei care nu au deloc. Mereu căutăm motive jignitoare față de cei care nu au. Sunt multe așa zise motive, de la puturoși până la "Să se ducă la muncă". Niciodată nu am cerceta de ce se află în această situație cel nevoiaș. Nici măcar nu ar trebui să le cercetăm. Oare noi câștigăm pe cinste? Nu. Foarte mulți dintre noi furăm în oarecare măsură. Azi pentru uni din noi sărăcia este un păcat, iar hoția binecuvântare. Niciodată nu ne pare rău când mâncarea bună o aruncăm la gunoi s-au le dăm câinilor. Foarte mulți plătim bogaților fără să ne întrebăm de ce? Nu ne uităm dacă undeva este mai ieftin. Spunem că sunt bani câștigat de noi. Așa le dăm ciubucuri unora care nu merită, și vin doar să monteze un întrerupător s-au orce muncă de cinci minute. Celor care le muncesc cu ziua caută să le dăm cât mai puțin. Niciodată nu căutăm soluția mai ieftină, și acei bani care le lăsăm degeaba bogaților, să le donăm la un azil de bătrâni, creșă de copii s-au unde este nevoie. Mai bine le dăm unora care sunt plini de bani, că banul ban atrage! Ar trebui să ne trezim, și să ne gândim la cei cu nevoi, la cei bolnavi, să le ajutăm. Să încercăm să nu mai aruncăm hrana și să nu cheltuim pe lucruri inutile. De unele lucruri ne folosim o dată și le aruncăm. Să ne gândim la hrană pentru a trăi, nu să trăim doar pentru a consuma doar lucruri scumpe.
Oamenii dăruiesc bogaților din inimă, iar pe săraci le judecă!
– Părinte, aţi spus că pe cât te depărtezi de mângâierea omenească, pe atât o primeşti pe cea dumnezeiască. De aceea înţelegi mai bine rugăciunea atunci când eşti flămând? – Da, pentru că un flămând înţelege pe cel flămând. Unul sătul nu-l înţelege. Am auzit că undeva se aruncă mâncarea, iar puţin mai departe nişte refugiaţi ruşi nu au ce mânca. Trăiesc sărmanii în sere, în nişte barăci de tablă. Să zicem că nu ştii că acolo, aproape, există oameni care au nevoie. Bine, dar nu întrebi ca să afli? Să arunci mâncarea! Noi nici lucrul cel nefolositor pe care îl avem nu îl dăm. Este păcat ca unul să nu poată cumpăra ceva de care are nevoie, iar altul să aibă lucruri pe care nu le foloseşte şi să nu le dea celui care are nevoie de ele. Aceasta pentru mine este iadul cel mai mare. La Judecată, Hristos ne va spune: Am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc[1]. Unii care le au pe toate spun: „Astăzi nu există sărăcie”. Nu se gândesc la celălalt. Nu se pun în locul celuilalt, ca să nu se mâhnească şi să-şi piardă liniştea lor. În felul acesta cum vor afla pe cel sărac? Dacă se gândeşte cineva la celălalt, află şi pe sărac şi află şi de ce are nevoie. Există atâţia orfani care nu au un om care să le mângâie căpşorul. Oamenii uită pe cei ce suferă. Mintea lor este la cei ce o duc bine şi se compară cu aceştia, iar nu cu cei ce suferă. Dacă s-ar fi gândit puţin, de pildă, la unii epiroţi albanezi[2], care, deoarece şi-au făcut semnul crucii, sunt, sărmanii, pentru 20 de ani în închisoare într-o celulă de unu pe unu, ar fi văzut altfel lucrurile. Este atât de înfricoşător, încât nici nu ne putem gândi la aceasta. Ştiţi ce înseamnă unu pe unu? Nici aşezat, nici întins, nici în picioare. Iar ca fereastră unele celule abia dacă au câte o gaură mică[3]. – Adică în morminte, Părinte! – În mormânt cel puţin eşti întins. Ce mucenicie! Multă nefericire există astăzi, deoarece fac arme de distrugere şi au părăsit grija pentru cei săraci. În Africa am văzut cum mâncau bălegar de cămilă. Acolo oamenii au nişte trupuri care nu seamănă cu trupurile omeneşti. Sunt ca broaştele. Şi toracele lor este ca un coş de nuiele. De ce mă doare? Mă doare pentru că noi le avem pe toate şi de aceea nu participăm la suferinţa celorlalţi. Şi mai vrem să mergem şi în Rai… În 1958, când am mers la Sfânta Mânăstire Stomiu, în Koniţa, era un protestant pe care îl susţineau economic din America şi care câştigase de partea lui 80 de familii. A zidit şi o clădire unde să se adune. Sărmanii oameni aveau mare nevoie şi din pricina marei lor sărăcii au fost nevoiţi să se facă protestanţi, pentru că aceia îi ajutau economic. Într-o zi mi-a spus unul dintre ei: „Eu mă fac şi evreu, nu numai protestant, deoarece am nevoie”. Când am auzit aceasta, mi-am spus: „Trebuie să se facă ceva”. Am adunat pe câţiva care aveau o oarecare situaţie economică şi puteau ajuta şi le-am vorbit. Atunci aceia, sărmanii, erau cu desăvârşire lumeşti, dar aveau intenţie bună. Iar unul dintre aceştia, cu toate că era complet lumesc, avea însă o inimă mare. Când l-am văzut pentru prima oară, mi-am spus: „Pe dinafară se vede lemn putred, dar pe dinăuntru este esenţă de calitate”. Aşadar am hotărât să adunăm câţiva bani şi să-i dăm la familiile sărace. Le-am spus ca banii adunaţi să meargă ei înşişi să-i dea la săraci, ca să-i mişte sărăcia acelora şi să se folosească duhovniceşte. În felul acesta şi de piatră să fie inima lor se înmoaie, se face omenească şi li se va deschide şi uşa Raiului. În puţin timp toţi aceştia s-au schimbat, pentru că au văzut nenorocirea ce exista şi nu-i mai împingea inima să meargă să se distreze. „Ne-ai dezarmat”, îmi spuneau. „Cum să mai mergem acum să ne distrăm?”. Au venit şi la biserică. Mai târziu am aflat că unul a devenit şi cântăreţ. Dar şi cele 80 de familii, cu harul lui Dumnezeu, una după alta s-au întors la Ortodoxie. Mai târziu, când au venit protestanţii americani să vadă lucrarea protestantului lor care, mai înainte, atrăsese pe acei oameni la erezia lor, l-au tras la judecată pentru că nu avea ucenici. – Părinte, unii cer uşor ajutor atunci când au nevoie, iar alţii nu spun nimic. – Mulţi se ruşinează şi nu vor să se compromită. Aceştia au mai multă nevoie. Acolo ajutorul foloseşte mult mai mult. Cunosc doi medici cărora li s-a întâmplat ceva şi nu aveau bani nici pentru o aspirină. Omul care are dragoste nu se mulţumeşte să dea numai la cel ce cere milostenie, ci caută să afle oameni care au nevoie, ca să-i ajute. Mama mea se îngrijea mult să afle astfel de cazuri.
[1] Mt. 25, 42.
[2] Provincia grecească Epir a fost împărţită în două, după al doilea război mondial, partea de nord intrând în componenţa Albaniei.
[3] S-a spus în mai 1990.
Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
Azi hoții sunt binecuvântați iar săraci puturoși
Din păcate azi foarte mulți dintre noi, care avem ce mânca, nu doar cei bogați, ci lumea care se descurcă cât de cât, nu ne gândim la cei care nu au deloc. Mereu căutăm motive jignitoare față de cei care nu au. Sunt multe așa zise motive, de la puturoși până la "Să se ducă la muncă". Niciodată nu am cerceta de ce se află în această situație cel nevoiaș. Nici măcar nu ar trebui să le cercetăm. Oare noi câștigăm pe cinste? Nu. Foarte mulți dintre noi furăm în oarecare măsură. Azi pentru uni din noi sărăcia este un păcat, iar hoția binecuvântare. Niciodată nu ne pare rău când mâncarea bună o aruncăm la gunoi s-au le dăm câinilor. Foarte mulți plătim bogaților fără să ne întrebăm de ce? Nu ne uităm dacă undeva este mai ieftin. Spunem că sunt bani câștigat de noi. Așa le dăm ciubucuri unora care nu merită, și vin doar să monteze un întrerupător s-au orce muncă de cinci minute. Celor care le muncesc cu ziua caută să le dăm cât mai puțin. Niciodată nu căutăm soluția mai ieftină, și acei bani care le lăsăm degeaba bogaților, să le donăm la un azil de bătrâni, creșă de copii s-au unde este nevoie. Mai bine le dăm unora care sunt plini de bani, că banul ban atrage! Ar trebui să ne trezim, și să ne gândim la cei cu nevoi, la cei bolnavi, să le ajutăm. Să încercăm să nu mai aruncăm hrana și să nu cheltuim pe lucruri inutile. De unele lucruri ne folosim o dată și le aruncăm. Să ne gândim la hrană pentru a trăi, nu să trăim doar pentru a consuma doar lucruri scumpe.
Fiecărui om îi este scumpă pacea sufletului. Celor care au dobândit pacea sufletului, trupul le poate fi obosit, chinuit, bolnav, sau în permanent zbucium sau mişcare, şi totuşi ei cu sufletul, ancoraţi în Dumnezeu, se află într-o pace stabilă.
Sfântul Serafim de Sarov ne învaţă: „Este necesar să ne străduim în fel şi chip să ne dobândim şi să ne păstrăm pacea sufletului şi să nu ne tulburăm la insultele celorlalţi. De aceea trebuie cu orice preţ să ne oprim de la mânie cu ajutorul pazei şi privegherii asupra noastră înşine, păzindu-ne mintea şi inima de mişcările indecente. Ca să ne putem păstra pacea sufletului, mai trebuie neapărat să evităm şi judecarea celorlalţi. Prin nejudecare şi prin păstrarea tăcerii, ne păstrăm şi pacea sufletului.
Când omul îşi dobândeşte şi îşi păstrează starea aceasta, atunci Dumnezeu îl învredniceşte şi de descoperiri de sus. Ca să ne putem păzi de judecarea altora, trebuie să fim priveghetori cu noi înşine; nu trebuie să primim de la nimeni cugetele cele lumeşti şi trebuie să fim cu desăvârşire morţi lumii.
Neobosit trebuie să luptăm ca să ne păzim inima de gândurile şi influenţele indecente: Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa(Pildele lui Solomon, 4: 23).
Din păzirea cu trezvie a inimii se naşte curăţia inimii, cea prin care Se vede Dumnezeu, după cuvântul veşnic al Adevărului Care spune: Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5: 8).”
Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa
Când lumea vă dă haine de la bolnavi ca să le puneţi peste Sfintele Moaşte să se sfinţească, să luaţi aminte să fie numai bluziţe, iar nu altceva, căci nu se potriveşte, este lipsă de evlavie. Soarele, fireşte, nu se întinează, nici Dumnezeu nu se întinează, însă noi ne demonizăm prin lipsa de evlavie. Mai demult oamenii, când se îmbolnăveau, luau untdelemn din candela lor, se ungeau şi se făceau bine. Acum candela o au de formă, numai ca să lumineze, iar untdelemnul îl aruncă la chiuvetă atunci când spală candela. Odată am mers într-o casă şi am văzut cum gospodina spăla candela în chiuvetă. „Unde se duce apa?”, am întrebat-o. „În canalizare”, mi-a răspuns. „Dar, bine”, îi spun, „pe de-o parte iei untdelemn din candelă şi îţi miruieşti copilul cu el atunci când este bolnav, iar pe de altă parte tot untdelemnul din paharul candelei merge în canalizare? Ce ai de spus la aceasta? Cum să vină binecuvântarea lui Dumnezeu în casa ta?”. În casele de azi un lucru sfinţit, de pildă hârtia cu care a fost învelită anafora, nu ai unde s-o arunci. Îmi aduc aminte că acasă la noi nici apa cu care spălam vasele nu mergea la canal. Mergea în altă parte, pentru că şi fărâmăturile sunt sfinţite, deoarece facem rugăciune înainte şi după masă. Toate acestea lipsesc astăzi, de aceea lipseşte şi harul dumnezeiesc, iar oamenii se demonizează. Pe cât putem, să luăm aminte în toate. După Sfânta Împărtăşanie, sau după ce luăm anafora, sau după Sfântul Maslu este bine să ne ştergem mâinile cu puţină vată udată cu spirt, după care s-o ardem. Când măturăm Sfântul Altar, cele adunate să le aruncăm în mare sau să le ardem la un loc curat, pentru că se poate să fi căzut jos anaforă sau vreo părticică din Sfintele Taine. Fireşte, dacă va cădea o părticică din Sfintele Taine, Hristos nu va sta să fie călcat în picioare, însă va pleca harul de la noi. În străinătate, la biserici nu au canalizare. Apa de la proscomidie se duce cu ploaia. „Ne interzic să avem canalizare”, spun ei, „deoarece se pricinuiesc microbi”. Toţi oamenii s-au umplut de microbi trupeşti şi duhovniceşti şi dacă va picura puţin mir pe cap îţi spun: „Se vor crea microbi!”. Dar cum să vină astfel binecuvântarea lui Dumnezeu? Demonizarea în lume de aici începe. Din fericire, mai există câteva femei evlavioase, unele tinere, iar altele în vârstă, şi astfel se mai ţine lumea. – Părinte, o doamnă a cerut să-i pictăm o icoană a Sfântului Arsenie, ca s-o pună în salon. – Acolo va avea numai icoane? Nu va avea şi alte tablouri, fotografii etc.? Apoi, nu vor fuma acolo? S-o pună mai bine într-o altă cameră, împreună cu alte icoane, şi acolo să se roage. Odată am mers într-o casă, unde icoanele le ţineau sub scară, deşi aveau o grămadă de locuri libere. La o altă casă, stăpâna casei şi-a făcut iconostasul în faţa ţevii de scurgere. „Bine, cum de te-ai gândit să-ţi pui icoanele în acest loc?”, am întrebat-o. „Aici îmi place”, mi-a răspuns. Şi nici măcar nu era spre răsărit, ci spre nord. Cum să vină astfel harul? Celui ce are i se va da – spune Sfânta Scriptură – şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua[1]. Noi credem că avem, dar ni se ia şi ceea ce avem. Încet-încet se pierde evlavia, de aceea se şi întâmplă toate aceste rele pe care le vedem. Se poate chiar demoniza cineva, dacă nu ia aminte. A fost o femeie – Dumnezeu s-o ierte, că a murit acum –, care s-a îndrăcit, deoarece arunca agheasma la chiuvetă. Avea puţină agheasmă într-o sticluţă. „A, s-a învechit agheasma aceasta”, spunea ea. „Ia s-o arunc, căci îmi trebuie sticluţa”. A vărsat agheasma, a spălat încă şi sticluţa, deoarece rămăsese puţin busuioc înăuntru. După aceea s-a îndrăcit. Harul o părăsise, deoarece acesta nu poate rămâne la omul neevlavios. – Părinte, dar dacă din greşeală aruncă cineva agheasma? – Dacă el însuşi a pus sticluţa cu agheasmă să zicem într-un dulap, şi după un timp, din pricina neatenţiei, nu îşi dă seama că este agheasmă şi o aruncă, are o jumătate de păcat. Dacă a pus-o altcineva, iar acesta nu ştia că este agheasmă, nu este vinovat. Atunci când omul nu cinsteşte cele sfinte, cum să se apropie harul dumnezeiesc de el? Harul se va duce la cei care îl cinstesc. Nu daţi cele sfinte câinilor!, spune Scriptura. Dacă nu există sensibilitate duhovnicească, nu se face nicio sporire. Unul, în Sfântul Munte, a scos strănile dintr-o oarecare biserică şi le-a dus în bisericuţa chiliei lui. Altul a luat plăcile de piatră de pe acoperişul altarului unei alte biserici ca să-şi placheze veranda. A plouat, a intrat apă în Sfântul Altar şi a curs pe Sfânta Masă. M-am dus odată acolo şi ce să văd? Biserica era sfinţită, iar în mijlocul Sfintei Mese erau Sfintele Moaşte, o vertebră[2]. Am luat-o şi am spălat-o la spălător. „Ce aţi făcut acolo?”, le-am spus după aceea. „Biserica este sfinţită! Aţi luat plăcile de piatră din acoperiş şi toată apa curge pe Sfânta Masă!”. S-au dus după aceea cu un meşter şi au aranjat puţin. În altă parte au scos scândurile din Altar, ca să facă un chei. S-a ridicat o furtună, a luat atât scândurile, cât şi betonul. Şi nu înţeleg câtă lipsă de evlavie au toate acestea. Îmi aduc aminte că la Koniţa era un bătrânel care fugea după copii pentru că zgâriau peretele bisericii. Considera aceasta lipsă de evlavie. Iar acum unde am ajuns!
Venirea Papei este o încercare pentru noi Ortodocși. Ar trebui să înțelegem că Papa nu este aici pentru noi,este pentru Catolici lui. Din păcate foarte mulți de credința ortodoxă l-a primit precum pe propriul lui ierarh. Biserica ortodoxă prin Sfinți ne-a învățat ca să nu urâm omul,ci fapta lui. Tot omul este creația lui Dumnezeu.
A fi ortodox înseamnă pe jumătate mântuit,noi avem obligația de a lupta pentru mantuirea totală. Însă daca esti ortodox și esti plin de ură, esti mai rău decât un eretic. Uni urăsc preoți, li se pare lor că fura mai mult decât ei. Urăsc catolici,sectari,țigani, maghiari și alte nații, crezând că e bine pentru mantuirea lor. Așa ne apropiem de iad,nicidecum înspre împărăția pregătită pentru noi.
Acum dacă a venit Papa,cel care este plin de erezi, nu înseamnă decât o provocare, o provocare de a o arăta că noi suntem cei care continuăm legile lăsate de apostoli. Însă mulți cred că ar fi bine să fim uniți în credință, nimănui nu-i pasă că, catolici au plecat de lângă noi,și ar trebui să se întoarcă ei la noi,nicidecum noi .
Ps. La urmă vreau sa subliniez faptul că am dat de câțiva ortodocsi, care merg pe calea bună, însa au o ură de nedescris. Ură asupra preoților, a țiganilor, maghiarilor etc. Așa nu veți fi niciodată în rai. URĂȘTE FAPTA,NU OMUL!!!
Bună ziua, eu sunt Văsuț Aurel, am aproape 37 de ani. M-am născut de 0,9 kg, motiv pentru care nu mă pot deplasa.
Am o pensie de 500 lei pe lună, iar mama un ajutor de însoțitor şi mai merge cu ziua prin vecini, tată natural nu am, a murit la vârsta de 34 de ani pe când eu aveam 1,8 ani.
După 7 ani mama mea s-a recăsătorit. Nu mă plâng de nimic, toate sunt îngăduite de Dumnezeu. Însă îmi doresc tare mult un căruț electric (la mâna a doua), pentru a mă deplasa mai ușor mai ales că eu sunt singur în mare parte a zilei. Pentru cei care doresc să îmi ofere un ajutor cât de mic sau dacă are cineva acasă și nu-i mai e spre folos, vă las adresa mea mai jos şi Vă mulțumesc tuturor!
Doamne ajută!
Doamne-ajută.
Numele meu este Mariana 14 ani și stau impreuna cu frații mei de 10 si 12 ani Florin si Alexandru. Mama Marioara 35 de ani, ea a crescut la casa de copii, iar de tatal meu a divorțat deoarece el nu avea grija de familie fiind si violent. Din păcate noi am ajuns sa trăim din pensia mamei si de alocatia noastra, 350lei. Prin aceste condiții avem multe neajunsuri, lipsuri.
Din păcate am ajuns sa va cer ajutorul, si prin puterea și ajutorul Domnului Hristos sa ne ajutați sa avem un mic trai mai decent.
Suntem o familie foarte credincioasa, si va mulțumim tuturor celor care ne ajută și ne vom ruga pentru ei.
Avem foarte multe lipsuri, am avea nevoie de un mic frigider, masina de spalat. Lucruri utile pentru igiena personală, rechizite scolare, haine, iciane, cărți , mir, fitil pentru candela, alimente...
Daca doriti ca sa ne ajutați, ne puteți contacta la numărul de telefon:0724407346 s au adresa: Bulevardul Republicii Numarul 9, Sinaia. Județul Prahova.
Cât de multe comentarii se fac despre post, cum se ridică oamenii împotriva lui, spunând: „De ce ne trebuie postul, şi încă unul aşa sever, de vreme ce Însuşi Domnul zice că nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din inimă (vezi Matei 15, 11), iar Apostolul ne învaţă: cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă (Romani 14, 3) şi Ioan Gură de Aur, în ziua Sfintelor Paşti, îi cheamă la veselie pe toţi, şi pe cei ce au postit, şi pe cei ce nu au postit?”
Sărmanul post! Câte reproşuri, câte defăimări şi prigoane nu îndură! Dar iată că totuşi, prin mila lui Dumnezeu, dăinuieşte. Altfel, cum s-ar putea? Căci temelia lui este trainică! Domnul a postit, apostolii au postit, şi încă nu puţin, ci cum spune despre sine Apostolul Pavel: în posturi de multe ori (II Corinteni 11, 27); şi toţi sfinţii lui Dumnezeu au ţinut post aspru, astfel încât, dacă ni s-ar da să cercetăm toate lăcaşurile Raiului, nu am găsi acolo nici unul care să nu fi postit. Căci aşa se cuvine. Prin încălcarea postului se pierde Raiul; ţinerea unui post aspru trebuie să se numere printre mijloacele de redobândire a Raiului pierdut. Oare Maica noastră, Sfânta Biserică, cea cu inimă îndurătoare, ne este mamă vitregă? Ne-ar supune ea, oare, la o asemenea povară grea şi netrebuincioasă? Dar iată că ne împovărează! Înseamnă că nu se poate altfel. Să ne supunem, aşadar…
De fapt, se supun toţi cei ce vor să se mântuiască… Uitaţi-vă în jur. Cât de puţin i se trezeşte cuiva grija de suflet, imediat începe să postească, şi cu cât mai mare îi e grija, cu atât mai mult şi mai aspru posteşte. Din ce motiv? De aceea, că prin post sporeşte mai repede şi îşi stăpâneşte mai uşor sufletul. Cine refuză postul, acela înseamnă că nu pune preţ pe mântuire. Căci, unde pântecele face legile, acolo dumnezeu este pântecele. Iar pentru cine dumnezeu este pântecele, acela este duşmanul Crucii lui Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru.
Iată cum să faceţi pe viitor: când cineva va începe să se ridice împotriva vreunei rânduieli de nevoinţă dumnezeieşti, întrebaţi-l ce anume acceptă el din aceste rânduieli. De pildă, pe cel care refuză postul, întrebaţi-l dacă la biserică trebuie să mergem, dacă acasă trebuie să ne facem pravila de rugăciune, dacă trebuie să ne spovedim şi altele… şi veţi vedea, probabil, că va refuza totul. Şi veţi înţelege că nu postul este problema lui, ci orice constrângere, în general… El îşi doreşte să trăiască în largul său…
N-are decât să trăiască! Dar să-i spuneţi negreşit sentinţa lui Dumnezeu cu privire la calea cea largă! Este de datoria oricărui om care cunoaşte această sentinţă! După ce îl veţi întreba despre toate acestea, veţi vedea că acest soi de „filosof” parcă ar fi de o cu totul altă credinţă. Şi spuneţi-i acest lucru, spuneţi-i: „Tu, frate, ai un alt dumnezeu, alte legi, alte nădejdi! Iar noi Îl avem ca Dumnezeu pe Domnul Iisus Hristos, Care a postit, mama noastră este Sfânta Biserică, care prin rânduielile ei ne cere să postim. Ocrotitorii noştri - Sfinţii Apostoli, preoţii şi învăţătorii lumii, cu toţi au fost postitori şi sunt întemeietorii postului! Aşa că nici noi nu putem face altfel. Iar tu vezi-ţi de drumul tău.”
Să nu credeţi că-i veţi putea convinge pe unii ca aceştia! Da’ de unde! Au capul tare şi ceafa groasă! Ce puteţi face cu ei? Să nu credeţi că au anumite motive temeinice. Nu. Au doar o puternică încăpăţânare. Acele strâmbe tâlcuiri pe care le-aţi auzit de la ei, ei le socotesc drept idei înalte. Dar priviţi ce se întâmplă de fapt!
Se spune că nu ceea ce intră în gură spurcă pe om… Cine contrazice aceasta? Oare cei ce postesc se reţin de la mâncare pentru că se tem să nu se spurce cu ea? Doamne, fereşte! Nimeni nu gândeşte astfel. Sunt minciuni născocite de aceşti şarlatani lumeşti, pentru a se ascunde cumva sub masca buneicuviinţe. Cei ce încalcă postul se spurcă, însă nu cu mâncare, ci prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu, prin nesupunere şi îndărătnicie. Nici cei ce postesc, dar nu-şi păstrează inima curată, nu se pot socoti curaţi. Este nevoie şi de una, şi de alta: şi de post trupesc, şi de post sufletesc.
Aşa se vorbeşte în învăţături, aşa se cântă şi în biserică. Dacă cineva nu împlineşte aceasta, nu-i postul de vină! De ce să renunţe la post sub acest pretext? Bine ar fi să-i întrebaţi pe cei ce nu voiesc să postească, dacă îşi păstrează inima curată! Nu poate fi cu putinţă! Dacă prin post şi alte nevoinţe abia putem să ne ţinem în frâu scumpa noastră inimă, atunci, fără post, nici nu poate fi vorba de asta! Ţineţi minte cum un stareţ a întâlnit un tânăr monah, care ieşea dintr-o cârciumă, şi i-a spus: „Frăţioare, nu-i bine să vii pe aici!”, iar acela i-a răspuns: „Ba pot! Dacă inima îmi este curată…” Atunci bătrânul i-a spus cu uimire: „De câţi ani trăiesc eu în pustie şi postesc, şi mă rog, şi rareori dacă merg undeva - dar încă n-am dobândit inimă curată; iar tu, un tânăr, mergând prin cârciumi, ai izbutit să dobândeşti inimă curată?! Mare minune!” Aşa să-i spuneţi oricui renunţă la post!
Iar cât priveşte ce se spune mai departe: cel ce nu mănâncă să nu-l judece pe cel ce mănâncă, asta nu duce la nimic. Aceasta este o îndrumare. Numărându-ne printre postitori, mulţumim pentru sfat sau pentru aducerea aminte. Dar cel ce nu posteşte nu se eliberează astfel de obligaţia de a posti şi de răspunderea sa pentru că nu posteşte. Cine îl judecă pe cel ce nu posteşte păcătuieşte, dar cel ce nu posteşte nu devine drept prin aceasta. Şi să nu-l judecăm! Fiecare să facă cum ştie. Dar pravila sau legea postului trebuie să o ţinem şi să nu îngăduim liber-cugetătorilor să născocească minciuni viclene.
În sfârşit, îngăduinţa Sfântului Ioan Gură de Aur faţă de cei ce nu postesc înseamnă doar bunătatea inimii lui şi dorinţa ca, de Sfânta Înviere a Domnului, toţi să se bucure şi să nu existe nici o faţă tristă. Aceasta este dorinţa Sfântului Părinte, dar dacă se împlineşte în fapt – Dumnezeu ştie! Dacă-i spuneţi unui bolnav: „Fii sănătos, fii sănătos…” - se va înzdrăveni el, oare, din asta? La fel şi acolo. Pe toţi îi invită să se bucure, dar toţi, oare, se bucură cu adevărat? Ce facem cu conştiinţa? Zgomotul şi zarva nu sunt bucurie.
Bucuria este în inimă, care nu se bucură întotdeauna de veselirile din afară. Iată că Sfântul Ioan Gură de Aur, presupunând că pe unii îi apasă conştiinţa pentru că nu au postit, ia această apăsare drept pocăinţă şi epitimie şi le îngăduie tuturor să se bucure şi să se veselească… Aşadar, iată că această mică parte a celor ce se căiesc pentru că nu au postit va gusta, într-adevăr, din mângâierea duhovnicească sau din înduioşarea inimii, dar ceilalţi, puţin probabil! Dar fie şi aşa; legea şi obligativitatea postului pentru toţi nu se micşorează cu nimic din cauza asta.
Din păcate in ziua de azi ne confruntăm cu multe probleme a religiei. Multi declară religia ca și o meserie, din păcate printre aceste persoane sunt si dreptcredinciosi ortodocsi. Aceste persone declară ca fiecare ne am născut in religia noastră, si tot acolo să si murim, uitând ca e doar o singură credință față de Dumnezeu , multe culte renunțând la adevăr asa că nu mai sunt în dreaptă credință.
Noi ortodocși am rămas, însă biserica noastră navighează pe ape foarte tulburate, si trebuie să avem mare grijă ca să nu coborâm din aceasta corabie Sfânta și să ne urcăm pe aceste bărci care se desprind din corabia noastră , cu învățături semi ortodoxe, mai mult ecumenice.
Acum gândind că foarte multi judeca preoții , aceste persoane au o vedere scurtă , văd doar preoții . Sunt alte multe mii de persoane care își fură semeni, dându-i un salar de mizerie si ei trăiesc raiul. Raiul cred dânșii , ca de fapt isi pregătesc iadul. Sunt și preoți saraci, nu toți au bogății cu crede lumea. Iar preotul nu și fura semeni ci primește de la enoriaș fără sa ceară. Ap același persoane o răstignesc ca pe Domnul Hristos.
Acum mă gândeam ca să caut câteva articole de la Sfinți noștri, cei care vorbesc despre puterea preoților.
La început Părintele Cleopa:
SA NU JUDECAM PREOTII !
In anul 1954, am fost invitat la Bucuresti la un profesor universitar, Alexandru Mironescu, sa vorbesc intr-o sala, unde erau peste 50 de persoane, numai ministri, generali, colonei, profesori, doctori, ingineri , farmacisti, numai oameni din clasa de sus. Era si parintele Daniil Tudor. El a aranjat ca sa predic, impreuna cu parintele Benedict Ghius si parintele Petroniu Tanase.
Dupa ce-am intrat acolo, intalnirea religioasa a inceput, asa cum se cuvenea, cu rugaciune. La un moment dat, se ridica o doamna si spune :
- Prea Cuvioase parinte, eu nu pot pune in aceIasi cantar pe toti preotii !
- Dar cine esti dumneata de cantaresti preotii ? Ai stat pe scaunul lui Hristos ?
- Dar, Prea Cuvioase, parintele cutare-i sfant, parintele cutare, care a fost la inchisoare, a fost un sfant, dar ceilalti preoti care nu poarta uniforma, care se barbierese, care fumeaza, eu nu-i pot pune in acelasi cantar.
- Dar, cine ti-a dat voie sa-i pui in acelasi cantar dumneata si sa cantaresti preotii ? Ca n-ai voie sa cantaresti pe nimeni, ca zice asa Scriptura : Nu judecati, si nu veti fi judecati ( Matei 7, 1 ). Eu pe nimeni n-am voie sa judec, pentru ca judecatorul nostru este Hristos.
- Vreau sa va spun, ca eu mi-am pierdut evlavia la unii preoti si eu cred ca n-au toti acelasi har.
- Rau ai gandit ! Dumneata trebuie sa stii e daca ar fi asa cum zici, n-ar mai fi preoti pe fata pamantului, fiindca toti gresesc. Dar nu-i asa. Zic Sfantul Ioan Gura de Aur : " A preotului este numai a deschide gura, si harul lucreaza ".
De vei vedea preot beat, cazut in sant, du-te si-i saruta mana si indata te-ai umplut de harul lui Dumnezeu ! Ca nu se amesteca niciodata pacatele lui cu harul lui Dumnezeu, care l-a luat la hirotonie, ca atunci n-ar mai fi har. Preotul nu lucreaza in virtutea sa personala, ci in virtutea harului care l-a primit. Daca n-a fost vrednic, la judecata ia mai mare munca decat crestinii, ca cei tari, tare se vor cerca; caruia i s-a dat mult, mult se va cere; si mai mult va fi batuta sluga aceea care a stiut voia, decat cea care n-a stiut ( Luca 12,48 ).
Dar acest lucru este al lui Hristos, nu-i al tau. Noi ne plecam harului lui Dumnezeu, ca ai auzit ce a spus Mantuitorul la popor. El, ca Dumnezeu, ii mustra pe carturari si pe arhierei, dar poporului nu i-a dat voie sa-i mustre. Ai auzit ce-a spus ? Pe scaunul lui Moise si al lui Aaron au sezut carturarii si fariseii, arhiereii si preotii; tot ce va invata ei sa faceti, sa faceti, ca ei legea lui Dumnezeu invata, dar dupa faptele lor sa nu faceti, ca ei zic si nu fac (Matei 23, 2-3).
Evanghelia iti da voie sa faci ce zice preotul, cand te invata de bine, iar daca vezi la el ceva ca nu-i bun, nu face. Mantuitorul spune asta. Pentru ca el are sa dea seama inaintea lui Dumnezeu daca n-a facut, si eu am sa dau seama inaintea lui Dumnezeu, daca am auzit un cuvant bun si nu l-am facut.
Dar nu le-a dat voie sa judece, pentru ca harul lui Dumnezeu nu se duce de la preot, numai daca ai auzit ca l-a caterisit. Si cand este caterisit, inca darul nu se ia. Atunci este ca un soldat care are la dansul sabie, are pusca, are pistol, dar n-are voie sa le foloseasca, ca i se ia numai administrarea harului, nu harul lui Dumnezeu, numai lucrarea harului. El, in ziua judecatii, tot ca preot se va judeca.
Ia sa va dau un exemplu : Pune dumneata intr-un castron de marmura un pumn de galbeni de aur si pune si cenusa. Ia o caldare de apa si toarna peste ei. Ce se intampla cu cenusa ? S-a amestecat aurul cu apa ? A intrat cenusa in aur ? N-a intrat. Aurul este alta fire si cenusa alta.
Dupa cum nu se amesteca aurul cu cenusa, asa nu se amesteca la preot pacatele lui cu harul care este dat de la Dumnezeu, macar de ar fi el cat de pacatos.
Părintele Arsenie și Proclu Nicolae despre judecarea preoților
– Parinte, ce ne puteti spune despre posibilitatea criticii in Biserica? Exista critica ziditoare in Biserica?
– Pai, deh, v-as raspunde, privind asa cuvantul acesta “critica”: nu insemna numaidecat a judeca pe cineva. Dar problema, cum o puneti dumneavoastra, mi se pare ca ar inseamna cam asta, ca sa judece. Critica incununeaza opera. Dar ce critica sa permitem noi sa existe? La ce va referiti?
– [La] orice: daca se poate critica intr-un fel ziditor in Biserica. Nu oamenii, nu in sensul de a critica oamenii, de a judeca oamenii, [ci] de a critica o stare de fapt, o situatie, cand s-a intamplat un lucru.
– Adevarul trebuie aparat de orice fel de crestin. Ca daca chiar un cleric, superior, n-ar sustine adevarul – vorbesc de adevarul ortodox, adevarul mantuitor – poate sa fie infruntat. Ca nu infrunti clericul, infrunti ereticul, cand e vorba de adevar. Dar daca v-ati referit la o serie intreaga de miscari care se fac: ca nu stiu ce, ca a vorbit, ca a a ras, ca a facut aia... astea sunt niste lucruri care nu mai trebuiesc discutate, adica… iese un cliseu mazgalit, stiti?!
E ingaduita critica, dar nu judecata. A critica pe cineva, o opera, o incununezi. Dar daca se judeca un cleric, unde inclina toti oamenii sa critice, pentru ca sunt cei care emana forta si harul lui Dumnezeu – si toata lumea este cu ochii pe ei – totusi sunt si ei niste oameni, si au posibilitatea sa se mantuiasca mai usor decat tine, pentru ca au harurile si au lucrarile bisericesti in mana, si… or avea si ei o farama de constiinta; dar… Doamne fereste!
Si sa stiti ca nu s-a facut cleric fara voia lui Dumnezeu, si Dumnezeu il pazeste.
Dar vorbeam deja de lucrul acesta: Stai cu ochii pe alalalt, nu stai cu ochii pe tine, asta este! Te-ai dus la Hristos acolo si acolo l-ai judecat pe preot c-a luat-o la stanga in loc s-o ia la dreapta, sau nu știu ce. Asta este o mare gresala, pentru ca, va repet: daca vinul il bei dintr-un pahar de cristal [sau dintr-unul de pământ], vinul tot vin este. El insa se serveste de Sfantul Potir, unde este tot Sfântul Trup. Pentru ca nu vrednicia preotului a făcut marele transformari din vin in Sange, si din paine in Trup, ci Harul lui Dumnezeu. Deci fie vrednic, fie nevrednic preotul, nu e-n functie de om, e in functie de har, asa ca nu te grabi sa-l judeci, ca faci o enorm de mare greseala.
Si trebuie sa ma intorc la o intrebare anterioara: ca sigur, judecand pe un ticalos, care poate chiar a ucis, n-ai voie sa-l judeci, dar pentru un preot? De ce te bagi asa, acolo, pentru ca vei fi mult mai mult osandit, pentru ca te-ai bagat. Te-ai dus la Hristos, roaga-te la Hristos sa-l ajute! Domnilor, repet: suntem vinovati de toate greselile care se fac in lume, noi personal, fiecare! Si trebuie sa avem acesta pozitie de jertfa! Pentru ca Taina mantuirii omului, pentru fiecare dintre noi se savarseste pe Cruce, intelegand ca Crucea este cel mai mare folos al pamantului. Deci jertfeste a nu-l judeca pe ala ca a facut greseli, iar daca te bagi in Biserica unde e harul lui Dumnezeu, si judeci pe preot, amar amar gresesti.
Obisnuiti-va toti sa vedeti acolo pe Hristos, pentru ca spune asa o rugaciune, pe care o citeste preotul inainte de Heruvic: “ca Tu esti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te imparti“. Si atunci preotul ce este? Da, dar “fara tine, preote, nu pot sa fac lucrul acesta“, spune Hristos, “fara harul tau al preotiei“. Si ala poate ca nu e un preot lustruit, dar harul il are, care e divin. Si atunci tu te-ai osandit amarnic. Ala raspunde amarnic de faptele lui, dar tu o sa raspunzi amarnic… si de faptele lui, pentru ca l-ai judecat.
Un mare pustnic, care a primit din satul lui un credincios, acolo in pustie – si in satul lui era un om foarte defectuos -, l-a intrebat pustnicul: “a lui cutare tot asa este?“. “Tot asa este parinte!“. Si a zis parintele [cu gand de osandire, nu de compatimire, n.n.]: “Of, of, of!“. A doua zi a venit ingerul la pustnic si a spus: “M-a trimis Dumnezeu sa te intreb unde sa puna sufletul omului ala, care a murit azi-noapte, in Rai sau in iad, ca tu l-ai judecat“. S-a cait toata viata in plans si amar, sa-i dea Dumnezeu un semn de iertare, si n-a primit inca. Si ala era defectuos, dar l-a judecat. “Doamne, miluieste-l, Doamne apara-l!” trebuia sa zica.
Repet foarte mult, si cu scuze ca am facut aceste repetari: suntem vinovati noi de greselile altora. Asta este. Daca intreaga tragedie a omenirii e in functie de nenorocirea vietii noastre! Ca daca e iubire, e iubire, nu ne mai jucam. Priviti lucruile adevarat, cum sunt. Adica domn’e sunt om, sunt om si cu maini, si cu degete, si cu nu stiu ce, si cu inima. Nu merge! Invatatura crestina este integritatea fiintei omenesti. Asa, si atuncea nu trebuie sa facem abateri de la o serie intreaga de lucruri care poate… sau ne tin viata pe loc.
Judecata asta, va spun ca nu gresesc, ca am si scris, ca am impresia ca cei mai multi din iad sunt cei care vorbesc de rau. Se scuza: “ce, numai eu vorbesc, sau: nu merita ala?” Nu! Este vinovat cineva?, esti vinovat si de vinovatia lui, pentru ca nu te-ai rugat pentru el, si bineinteles daca l-ai judecat, mult mai mare greseala ai facut.
– Privind aceasta vina a noastra pentru toate greselile, sau pentru raul din lume, multi spun ca ei nu raspund decat de pacatele personale si ca ei nu se amesteca in restul.
– Nu ma intereseaza ce spun ei. Ce spune Hristos ne intereseaza, domnilor. Asta este. Si Hristos a spus: “Sa va iubiti unii pe altii“, sa va iubiti dusmanii vostrii. Asta e raspunsul. Nu mai tot repetam.
Dumneavoastra mai intai de toate, ocupati-va de sufletele voastre, si nu va ocupati de a inregistra defectele pe ici pe colo, pentru ca invatatura crestina [este] cum spune Mantuitorul: faceti ce va spun, nu faceti ce fac ei. Dar prin asta a vrut sa spuna ca nu oprim viata pe loc. Ii priveste. Trebuie sa va obisnuiti sa va controlati propria voastra viata. Si va repet, aceste tragedii sunt si datorita greselilor mele personale, ale fratelui meu… Asa cum spuneam: tragedia umanitatii, sa o traiesti ca pe propria ta nenorocire.
Vezi, nu trebuie judecat, ca sunt slabiciuni. Mai intai de toate poti sa fii tu subiectiv cand vezi ca face toate lucrurile acestea. Pentru ca s-ar putea ca un preot sa ia o masura care se potriveste la salvarea lucrurilor, si tu, care nu stii direct care sunt lucrurile, sa nu-ti dai seama direct de tactica care se foloseste sa salveze lucrurile, si ai judecat negativ. Si oricum ar fi de bubos, preotul asta, are harul sa te lege si sa te dezlege, si ca bei vin dintr-un pahar de pamant sau dintr-un pahar de cristal, vinul e tot vin. Harul e harul preotiei.
Trebuie cu orice chip, dumneavoastra sa plecati cu gandul sa nu mai judecati preotimea, sa nu mai judecati Biserica. Biserica trebuie caracterizata dupa spusele Mantuitorului. Nimeni n-a plecat sa slujeasca Mantuitorului fara invatatura Mantuitorului, dar iata ca pe drum s-au intamplat atat de multe lucruri. Un Petru s-a lepadat, dar asta nu inseamna ca invatatura crestina nu a fost adevarata. Dar care s-a ridicat dincolo, cu totul dincolo, mai mult decat caderea lui. Mai intai de toate, Dumnezeu ne iubeste mai mult decat ne uraste dracul, care inseamna un indemn nemaipomenit, pe care trebuie sa-l insusim…
– […], si cat putem a ne pazi a nu judeca pe preot, a nu-i osandi, ca ne lasa in parasire Duhul Sfant.
– N-avem nici un drept, chiar daca greseste.
– Vai, nu, nimica! Eu ca sa spun mai clar: Dumnezeu nu ma intreaba ce a gresit altul. Eu cand ma duc in biserica trebuie sa-mi pun in minte ca toti sunt mai buni, si eu sunt cel mai pacatos. Si cu cat pui in minte ca eu sunt cel mai pacatos, Duhul Sfant nu ma lasa in parasire. Si trebuie sa ne rugam ca Duhul Sfant sa aprinda inima noastra de dorul lui Dumnezeu, si acel dor de Dumnezeu ne va odihni si dincolo. Si dorul de Dumnezeu e asa: nu ne mai temem de moarte. Ca alta e pocainta si alta e dorul de Dumnezeu. Dorul de Dumnezeu il simte [cel] care a dus o viata de pocainta; i s-aprinde inima de dorul de Dumnezeu. Si Dorul acesta de Dumnezeu [astfel este ca] noi nu mai vrem veacul acesta, il vrem pe celalalt.
– Si noi ce pozitie sa avem fata de ierarhii nostri, care, vedeti, fac fel si fel de intalniri cu alte religii, alte confesiuni.
Uite ceva: a ne pazi de ei.
– Fara sa-i judecam.
– Fara sa-i judecam – treaba lor – si a ne pazi credinta fara erezii. Ca uite, cine face slujba cu ereticii, cu catolicii, [de] acestia s-a departat Duhul Sfant de ei. Ca, eu ca sa spun: a venit odata televiziunea pe la mine si m-a intrebat ce parere am de ereziile astea. Asa, si eu i-am spus ca daca ei vor face Sfanta Liturghie cu catolicii, cu ereticii, cu acei care hulesc pe Maica Domnului, is ca si mine “badie parinte”. Caci, cand m-au scos din manasitre, mi-au taiat barba si a trebuit sa fiu… Si niste copii de scoala au venit, si mi-au cerut borcane, si acuma cand m-au vazut fara barba, [imi] zic: “cum sa-ti zic Parinte?“. N-aveam barba, si atunci or zis asa: “badie parinte, da-mi niste borcane“. Asa sunt si astia care se unesc cu sectarii, pot sa fie mitropoliti, pot sa fie patriarhi, asa sunt, ca si mine: “badie parinte”.
– Si nu mai au harul Duhului Sfant…
– Nu mai este, gata! Gata, s-o sters pe la gura. Dar aceia care s-au pazit, au pastrat credinta cum a lasat-o Sfintii Apostoli, si Mantuitorul a lasat-o Sfintilor Apostoli, si Sfintii Apostoli si Sfintii Ierarhi au pastrat-o, si si-au dat viata pentru adevar. Si atuncea Duhul Sfant asa a facut: ca s-a retras de unde este, adica [de la] aceia care hulesc Biserica. Caci pentru ca multi vor sa vina la Biserica, ca Biserica i-ar primi, dar nu-s cuminti, ca sa spun [asa], ca ei inteleg tot pe dos, adevarul Bisericii. Si adevarul Bisericii este in Biserica Ortodoxa; si toti care si-au varsat sangele pentru dragostea lui Dumnezeu, Dumnezeu i-a facut sfinti, a facut minuni prin ei. Uite cum e Sfantul Nicolae. Dar cati sunt? Milioane de Sfinti!
– Dar il au acolo la ei in Italia, la Bari, pe Sfantul Nicolae.
-Da, dar ei daca ar asculta de Sfantul Nicolae, Sfantul Nicolae s-ar ruga pentru ei, sa vina [la dreapta credinta].
Sfantul Ioan Gura de Aur:
TALCUIRI LA EPISTOLA A DOUA CATRE TIMOTEI
Omilia a II-a
“(…) “Supuneti-va, zice, mai-marilor vostri, si-i ascultati”; iar acum toate s-au rasturnat pe dos. Nu spun acestea pentru cei mai mari – caci ce folos vor avea de la cinstea noastra? -, ci pentru folosul vostru. Ei chiar de ar fi cinstiti, cu nimic nu se folosesc (beneficiaza) în viitor, ci mai mare le va fi osânda si, chiar de ar fi batjocoriti, cu nimic nu vor fi vatamati în viitor, ci înca mai mare le va fi justificarea. Insa eu voiesc ca toate sa se faca pentru voi. Când cei mai mari sunt cinstiti de cei mici, si aceasta este spre ponosul lor, dupa cum este spus în cazul lui Eli: “Si nu l-am ales Eu oare din toate semintiile lui Israel”; iar când sunt batjocoriti, asculta ce zicea Dumnezeu lui Samuel: “Nu pe tine te-au lepadat, ci M-au lepadat pe Mine” (I Regi 2, 28; 8, 7), astfel ca batjocura este câstig pentru ei, iar cinstea este o povara. Deci, acestea le spun nu pentru ei, ci pentru voi.
Cel ce-l cinsteste pe preot, si pe Dumnezeu Il va cinsti; iar cel ce se învata a-l dispretui pe preot, cu timpul Il va dispretui si pe Dumnezeu. “Cine primeste proroc în nume de proroc plata de proroc va lua” si: “Cine va primeste pe voi pe Mine Ma primeste” (Matei 10, 41, 40), si: “Cinsteste pe preot si da-i partea lui” (Intelepciunea lui Isus Sirah 7, 32). De aici s-au învatat iudeii a-L dispretui pe Dumnezeu, fiindca l-au dispretuit pe Moise, fiindca l-au alungat cu pietre. Când cineva se poarta cu evlavie fata de preot, cu atât mai mult se va purta fata de Dumnezeu. Chiar de ar fi preotul rau, totusi Dumnezeu, vazând ca pentru cinstea Sa tu te porti cuviincios fata de cel ce nu este vrednic de cinste, îti va rasplati tie dupa dreptate.
Caci daca “cine primeste proroc în nume de proroc plata de proroc va lua”, la fel si cel ce se pleaca si este supus preotului. Ca, daca fiind vorba de ospitalitate si primesti rasplata, desi nu stii cine este cel ospatat, apoi cu atât mai mult vei primi daca te supui celui ce ti se porunceste a te supune.
“Carturarii si fariseii, zice, au sezut în scaunul lui Moise; deci toate câte va vor zice voua, faceti-le si paziti-le; dar dupa faptele lor nu faceti”. (Matei 23, 2-3)
Nu stii ce este preotul? Nu stii ca este îngerul Domnului? Nu cumva spune poate cele ale sale? Daca îl dispretuiesti, nu pe el îl dispretuiesti, ci pe Dumnezeu, Care l-a hirotonit pe el. “Si de unde este învederat, zici, ca Dumnezeu l-a hirotonit?” Daca nu ai aceasta credinta, speranta ta este desarta. Ca, daca Dumnezeu nu lucreaza nimic printr-însul, atunci nici botez nu ai, nici de taine nu te împartasesti, nici de binecuvântari nu te bucuri si, prin urmare, nici nu esti crestin.
“Dar ce? zici tu; Dumnezeu îi hirotoneste pe toti, chiar si pe cei nevrednici?” Nu pe toti îi hirotoneste Dumnezeu, însa prin toti lucreaza – chiar de ar fi si nevrednici – pentru mântuirea poporului. Caci, daca Dumnezeu a vorbit pentru popor printr-un magar si prin Valaam (A se vedea Numerii, cap. 22-24), printr-un om spurcat, cu atât mai mult prin preot.
Caci ce nu face Dumnezeu pentru mântuirea noastra? Ce nu graieste El? Prin cine nu lucreaza? Ca, daca El a lucrat prin Iuda si prin cei ce proroceau, carora le va zice:
“Niciodata nu v-am cunoscut pe voi. Departati-va de la Mine cei ce lucrati faradelegea” (Matei 7, 23),
iar altii înca si alungau demoni, cu atât mai mult va lucra prin preoti. Daca ar urma sa cercetam viata mai-marilor nostri, atunci noi ar trebui sa fim hirotonitorii învatatorilor, si atunci toate s-ar rasturna pe dos: picioarele sunt sus, iar capul jos. Asculta-l pe Pavel, care zice:
“Dar mie prea putin îmi este ca sunt judecat de voi sau de vreo omeneasca judecata de toata ziua” (I Corinteni 4, 3), si iarasi: “Dar tu, de ce judeci pe tratele tau?” (Romani 14, 10).
Deci, daca nu se cuvine a judeca pe frate, cu atât mai mult pe învatator. Daca tu faci ceea ce a poruncit Dumnezeu, bine faci, iar de nu faci asa, pacatuiesti. Nu cuteza deci si nici sa-ti iesi din marginile bunei-cuviinte. Dupa ce israelitii au facut vitelul de aur, cei de pe lânga Core, Datan si Abiron s-au rasculat asupra lui Aaron (A se vedea Numerii, cap. 16). Dar ce au patimit? Oare nu s-au pierdut cu totii? Asadar, fiecare sa se îngrijeasca de ale sale. Daca preotul are o credinta stricata [gresita] chiar înger din cer de ar fi, tu nu te supune; iar daca învata drept, nu te uita la viata, ci la cuvintele lui.Ai pe Pavel care te poate povatui pe tine precum trebuie, si cu fapta, si cu vorba.
“Dar, zici tu, nu da saracilor, nici nu administreaza bine”. De unde îti este învederata aceasta? Mai înainte de a afla bine, nu batjocori, teme-te de raspundere! Multe se judeca numai din banuiala. Imita pe Stapân, caci asculta ce spune:
“Pogorî-Ma-voi deci sa vad daca faptele lor sunt cu adevarat asa cum s-a suit pâna la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, sa stiu”. (Facere 18, 21)
Iar daca tu ai cercetat bine, te-ai convins sau ai si vazut, asteapta-l pe judecator; nu rapi mai dinainte locul lui Hristos; al Sau este dreptul de a cerceta, si nu al tau. Tu esti cea de pe urma sluga, iar nu stapân. Tu esti oaie, deci nu cerceta cu amanuntime pe pastor, ca nu cumva sa ai raspundere si tu pentru cele ce-l învinovatesti pe dânsul.
“Dar, zici tu, cum de îmi spune mie sa fac, el care nu face?” Nu el îti spune – iar daca îl vei crede ca este asa, plata nu vei avea -, ci Hristos este Cel care te îndeamna la aceasta. Dar ce spun eu? Chiar lui Pavel nu trebuie a-i crede, daca spune ceva de la sine, daca spune ceva omenesc, ci tu sa-L crezi pe Hristos, Care vorbeste prin apostol.
Sa nu le judecam pe cele ale altora, ci fiecare sa le judece pe ale sale, fiecare sa se cerceteze pe sine. “Dar, zici tu, acela este dator a fi mai bun decât mine”. Pentru ce? Fiindca este preot.
Si ce are mai mult decât tine? Oare nu ostenelile? Oare nu primejdiile? Oare nu necazurile si celelalte ticalosii? Este dator de a fi mai bun decât tine? Dar ce? Fiindca nu este mai bun decât tine, de aceea tu te pierzi pe sine-ti? Dar acestea sunt cuvinte prostesti. Si cum nu este, oare, mai bun decât tine? “Fiindca fura cele sfinte”, zici tu. Si de unde stii aceasta, omule? De ce te împingi singur în prapastie? Daca ti-ar spune cineva acestea despre unul care este îmbracat cu porfira, tu, chiar de ai sti ca este asa, totusi ti-ai astupa urechile – putând foarte bine a-l dojeni – si iute ai fugi prefacându-te ca nu stii, nevoind a te expune unei primejdii zadarnice; dar aici de ce te expui unei primejdii zadarnice? Aceste cuvinte nu sunt fara raspundere. Caci asculta-L pe Hristos, Care zice:
“Va spun ca pentru orice cuvânt desert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteala în ziua judecatii”. (Matei 12, 36)
De altfel, nu stii poate cine are a fi mai bun? Si atunci oare nu oftezi, nu-ti bati pieptul, nu pleci ochii la pamânt si nu-l imiti pe vamesul din Evanghelie? Prin urmare, te-ai pierdut pe sine-ti, chiar de ai fi bun. Esti bun? Taci, ca sa ramâi bun, iar daca nu, apoi ai pierdut totul. Daca tu crezi ca nu esti bun, vei câstiga mai mult decât daca te vei crede cel mai bun. Caci, daca vamesul, care era pacatos, fiindca si-a marturisit pacatele, s-a dus la casa sa îndreptat, apoi cel ce nu era atât de pacatos, ce n-ar fi putut câstiga daca nu avea o astfel de încredere în sine? Cerceteaza-ti viata singur. Nu furi, poate? Dar poate ca rapesti sau ca-l silnicesti pe aproapele, sau ca faci altele de acest fel. Nu spun acestea pentru a apara furtul (celor sfinte) – sa nu fie una ca aceasta!
Caci înca plâng din tot sufletul daca este cineva astfel (vinovat), eu însa nu cred. Cât de mare este pacatul de a fura cele sfinte, nici nu se poate spune. Ci numai va crut pe voi, caci nu voiesc a va pierde învinovatindu-i pe altii. Ce poate fi mai rau ca vamesul? Spune-mi! Caci, fiind cu adevarat vames, avea cu sine mii de pacate; si totusi a fost de-ajuns ca fariseul sa spuna: “Eu nu sunt ca acest vames”, si iata ca a pierdut totul. Dar tu, care spui despre preot ca “nu sunt ca el, fur al celor sfinte”, oare nu ai pierdut totul?
Acestea m-am vazut silit a le spune si a le cerceta cu de-amanuntul, nu doar pentru ca ma interesez atât de mult de aceia, ci fiindca ma tem pentru voi, ca nu cumva sa va pierdeti pe voi însiva prin asemenea îngâmfare, prin asemenea învinovatire. Caci asculta-l pe Pavel, care îndeamna si zice:
“Fapta lui însusi sa si-o cerceteze fiecare (si atunci va avea lauda, dar numai fata de sine însusi), si nu fata de altul”. (Galateni 6, 4)
Spune-mi, te rog: daca tu, având vreo rana, te duci la spital si, în loc sa pui pe rana doctoriile ce ti s-au dat, spre a o vindeca, te-ai uita cu amanuntime la doctor spre a vedea daca are si el vreo rana sau nu, oare ai avea vreun folos? Si chiar de ar avea, tu te îngrijesti de aceasta? Daca el o are, atunci tu nu te mai vindeci, ci zici: “Trebuia a se vindeca el ca doctor mai întâi pe sine; dar fiindca nu s-a vindecat, las si eu rana mea nevindecata”?
Daca preotul este rau, nu cumva aceasta poate fi o mângâiere pentru tine? Nicidecum; ci si acela îsi va lua osânda hotarâta, si tu de asemenea o vei primi pe cea cuvenita tie. Fiindca, chiar si dascalul, la urma urmei, îsi are locul în rândul celorlalti, dupa cum zice:
“Toti copiii tai vor fi ucenici ai Domnului” (Isaia 54, 13),
“Si nu se vor mai învata unul pe altul si frate pe frate, zicând: “Cunoasteti pe Domnul!”, ca toti de la sine Ma vor cunoaste, de la mic pâna la mare”. (Ieremia 31, 34)
“Dar, zici tu, de ce sta în fruntea tuturor? De ce s-a ridicat la aceasta demnitate?” Sa nu-i graim de rau pe dascali (învatatori), va rog, ca nu cumva sa fie rau pentru noi însine. Sa le cercetam pe cele ale noastre si pe nimeni sa nu graim de rau. Sa ne sfiim de ziua aceea în care preotul ne-a luminat cu sfântul botez. Are cineva tata? Atunci chiar mii de pacate de ar avea, pe toate le va acoperi.
“Nu cauta marire întru necinstea tatalui tau, zice, ca necinstea tatalui tau nu-ti este marire… Si chiar de i se va împutina mintea lui, ai îndurare si nu-l dispretui”. (Intelepciunea lui Isus Sirah 3, 10, 13)
Apoi, cu atât mai mult s-ar putea spune acestea despre parintii duhovnicesti.
Sfieste-te, caci în fiecare zi el te slujeste, citeste Scripturile, pentru tine împodobeste casa, pentru tine privegheaza, pentru tine se roaga lui Dumnezeu, pentru tine face rugaciuni si toata credinta lui în Dumnezeu este pentru tine. De acestea te sfieste, pe acestea le cugeta, pe acestea ti le însuseste cu toata evlavia. Caci spune-mi: este el rau? Si ce urmeaza de aici? Nu cumva poate acest dascal rau îti harazeste tie bunurile cele mari? Nicidecum, ci el face totul pentru credinta ta. Nici cel drept nu-ti va putea fi de folos cu ceva, fiind tu rau, si nici cel rau nu te va vatama întru nimic, fiind tu bun si credincios.
Când Dumnezeu a voit sa mântuiasca poporul, a lucrat pe corabia lui Noe prin cele necuvântatoare. Nu cumva poate viata preotului sau virtutea lui contribuie cu ceva la îndreptarea noastra? Nu astfel de lucruri ne harazeste Dumnezeu, ca noi sa savârsim cele bune sub înrâurirea virtutii preotesti, ci totul este al harului. Preotul este dator de a deschide gura, iar celelalte toate Dumnezeu le lucreaza. El tine numai locul unui sfetnic. Gândeste-te câta deosebire este între Ioan (Botezatorul) si Iisus, si totusi asculta-l pe Ioan ce spune:
“Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine” si “nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua încaltamintei”. (Matei 3, 14; Ioan 1, 27)
Si cu toate acestea, zic, atât de mare deosebire fiind, Duhul s-a pogorât; ceea ce Ioan nu avea, dupa cum spune:
“Si din plinatatea Lui noi toti am luat”. (Ioan 1, 16)
Cu toate acestea, Duhul nu s-a pogorât mai înainte de a se boteza si nici Ioan nu L-a facut a Se pogorî. De ce deci s-a facut asa? Pentru ca tu sa afli ca preotul tine locul unui sfetnic. Nimeni dintre oameni nu sta atât de departe de alt om, pe cât de departe sta Ioan de Iisus, si totusi, cu el, Duhul s-a pogorât, ca tu sa afli ca Dumnezeu lucreaza totul, ca Dumnezeu face totul! Voiesc chiar a spune ceva paradoxal, însa voi sa nu va minunati, nici sa va tulburati. Si ce voiesc a spune? Proaducerea sau jertfa aceeasi este – chiar de ar face-o Pavel sau Petru, sau oricine altul -, aceeasi este, zic, cu cea pe care Hristos a dat-o ucenicilor Sai si pe care acum o savârsesc preotii.
Cu nimic nu este mai prejos aceasta decât aceea. De ce oare? Pentru ca si pe aceasta nu o sfintesc oamenii, ci Acela care a sfintit-o si pe aceea. Caci precum cuvintele pe care Hristos Dumnezeu le-a grait aceleasi sunt, pe care si preotul le graieste acum, tot asa si jertfa aceeasi este, precum acelasi este si botezul pe care L-a dat. Astfel deci totul este al credintei. A stat de îndata Duhul asupra lui Corneliu, fiindca înca mai dinainte a aratat cele ce se cuveneau si, pe lânga acestea, a avut si credinta. Si acesta este trupul lui Hristos, ca si acela, iar cel ce-si închipuie ca acesta este mai prejos de acela nu stie ca Hristos este de fata si acum, ca si acum lucreaza.
Stiind deci acestea, pe care nu întâmplator vi le-am spus, ci ca sa va îndreptam cugetarea si sa facem a va gasi într-o mai mare siguranta pe viitor, va rog sa tineti seama de cele vorbite. Daca noi auzim pururea, dar nu îndeplinim niciodata, nu avem nici un folos din cele vorbite. Sa luam bine aminte, sa fim cu mare bagare de seama la cele vorbite, sa le scriem, asa-zicând, în cugetul nostru, sa le avem lipite de constiinta si necontenit sa înaltam slava Tatalui si Fiului, si Sfântul Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin”.
Din: Sfantul Ioan Gura De Aur, Talcuiri la Epistola a doua catre Timotei, Epistola datre Tit, Epistola catre Filimon ale Sfantului Apostol Pavel , Editura Nemira 2005
DESPRE CREDINTA ANNEI, DESPRE ÎNTELEPCIUNEA SI BLÂNDETEA EI; SI DESPRE CINSTEA DATORATA PREOTILOR
“(…) Să audă cei care defăima pe preoţi si să se înveţe de la David câtă evlavie a arătat faţa de împărat (Saul – n.n.), cu toate că mult mai cinstit este preotul decât împăratul, pentru că este chemat la mai mare începătorie. Să înveţe unii ca aceştia să nu judece, nici sa ceară socoteală, ci să se supună şi să se plece. Că tu nu ştii viaţa preotului, cu toate că pare uşoară şi comodă. Si David ştia cu deamănuntul toate câte făcea Saul. Dar si aşa se sfia de dregătoria pe care a dat-o Dumnezeu. Si tu, de vei şti cu amănuntul viaţa preotului, totuşi nu eşti îndreptăţit să-l defaimi, ci să faci cele zise de el.
Ascultă cum Hristos a ridicat de la noi aceasta îndreptăţire prin cuvintele zise în Evanghelii : „Cărturarii si fariseii au stătut în scaunul lui Moise ; deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le iar după faptele lor să nu faceţi” (Mt. 23, 2-3).Vezi că n-a necinstit sfătuirea acestora, nici a lepădat învăţătura lor, cu toate că viaţa lor era atât de stricată, încât era vrednică de clevetire din partea Ucenicilor?
Iar acestea le zic, nu voind să grăiesc de rău pe preoţi. Sa nu fie! Căci voi sunteţi martori despre petrecerea lor şi despre toată evlavia lor. Ci am zis ca mai multă cinste să le dăm, că nu pe ei îi vom folosi din aceasta, ci pe noi înşine. Căci cel ce primeşte prooroc în nume de prooroc, plata proorocului va lua. Şi dacă nu ni s-a îngăduit să ne judecăm vieţile unii altora, cu mult mai mult vieţile preoţilor. (…)”
(Din: “Dascalul pocaintei – Omilii si cuvantari”, Editura Sf. Episcopii a Râmnicului Vâlcea, Rm. Vâlcea, 1996)
Auziţi Neamuri şi Popoare din Lumea întreagă şi tu cititorule ia aminte la ceea ce vei citi. Sunt dureroase şi triste, dar sunt destinate să se întâmple câte în Scripturi sunt scrise. Le-au scris Parinţii noştri ca lumea să afle ce din acest război urmează să păţească. Ca la Dumnezeu să meargă şi să se pocăiască dacă doreşte a se salva şi fericit să trăiască.
Focul se va aprinde de la o criză mică, strigare de război din Bulgaria vine. Iar deodată Rusia intră în Turcia şi ca un torent puternic mătură Persia (Iran). Şi înaintează neîncetat, ajunge-n Palestina (Antihristul vrea Dumnezeu să devină în această lume). Atunci coboară împreună ţările din Apus. Vai de Neamurile din Nord, toate devin cenuşă. Cu turbare se apără puternic ursul (Rusia) în Turcia ce a neîndreptăţit pe Grecia şi toată se aprinde şi arde ca lumânarea. Zadarnic se luptă ursul să menţină cunoscutele Strâmtori până la sfârşit, pentru că de la Răsărit, Koreea, Manciuria intră America şi cu Japonia şi înaintează cu viteză în Siberia în timp ce-n partea de Apus învinge Germania şi atunci e imposibil să se ţină Rusia şi părăseşte strâmtorile, Egipt şi Turcia
Este lovit ursul peste tot şi pleacă cum se risipeşte o turmă dezordonată. Atunci şi Turcia cea înşelătoare pentru că va înfăptui cu vicleşug mare trădare. Pentru că după ce va fi cucerită toată de către Rusia se va alia cu ea şi cu Bulgaria. De aceea câţi creştini se află în Cetate şi în împrejurimile ei, trebuie să plece toţi. Pentru că Cetatea (Constantinopolul) va arde şi niciun locuitor nu va rămâne viu în interiorul ei. Numai Biserica va rămâne (casa aceasta şi Biserica Înţelepciunii lui Dumnezeu (Sf. Sofia) încât va rămâne farul pururea luminos al Bisericii Ortodoxe de unde se va răspândi în toată lumea a Împărăţiei lui Hristos pe care lumea o aşteaptă). Prima parte a groaznicului război s-a încheiat. Atâtea suferinţe de cinci luni, nu-s suficiente Dumnezeul meu? Şi iarăşi nou război va începe să se stârnească, vai de om ce are să tragă! Problema Cetăţii iarăşi va fi în centru şi lumea se va încurca şi nu se va mai descurca. Imediat discordia intră în Creta şi imediat se vor aprinde ura şi patimile. Dupa ce puternicii pământului vor fi dezamăgiţi, atunci va fi război ce nu a fost niciodată. Vai de cei necredincioşi, niciunul nu va scăpa. Atunci Grecia neutră şi mereu neîndreptaţită îşi va cere dreptatea şi pregătită va aştepta fără să se amestece. Şi va vorbi atunci când trâmbiţa lui Dumnezeu din cer va trâmbiţa pentru a i se face dreptate.
Atunci Neamurile sălbatic se vor măcelări la marginea Cetăţii pentru Strâmtori(în principal. Atunci va înota şi se va îneca în sânge viţelul, atunci se va curăţa grâul de pleavă. În mare, oriunde se va afla vas nu va rămâne şi de la sânge marea va deveni roşiatică. Cetatea va fi arsă şi nici urmă nu va exista mai mult omul materialist pentru că multe a făcut. Singura va rămâne Biserica Înţelepciunii lui Dumnezeu, podoaba Miresei Lui a Sfintei Lui Biserici. Trei zile şi trei nopţi lupta va ţine. Oricine iese viu, mare noroc va avea. Optsprezece ţări furioase cu încăpăţânare se vor măcelări ieşite din minţi, în sânge afundate. Exact a treia zi toţi istoviţii de luptă vor vedea surprinşi acolo sus pe cer în partea dreaptă că străluceşte mai mult decât soarele o mare stea. Şi de la stea dedesubt o cruce ce fulgeră mai roşu decât focul şi surprinse Ţările vor auzi din cer o voce ca de tunet a îngerului neaşteptat căruia vor sta la picioare. Vom arunca armele la pământ şi speriaţi, vom privi steaua ca înmărmuriţi fiind. Staţi, se va auzi voce. Staţi pe loc pentru că mult s-a rugat sângele omului. Alergaţi acolo în partea dreaptă, urmaţi arcul ce iese din stea. Şi acolo veţi găsi om sfânt de-al meu. Păstor pe acesta am ales pentru a mea turmă.
Pe acesta şi voi aţi ales păstor să păstorească oile mele, ce colindă pustiuri fără stână. Noaptea se va auzi vocea mea şi lumea speriată din sunetul trâmbiţei va rămâne dezorientată. Şi direct arcul se va întoarce spre sud spre Grecia, ce din lumina cea cerească luminează ca lumânarea. Atunci vor veni Ambasadori în Grecia. Grecia cea plină de har, cu violenţă şi rapiditate. Atunci prima se va ridica Grecia cu armata ei să împlinească sfânt scopul ei. Va ocupa neînvinsă teritoriile ei ce i le-au luat duşmanii ei, ce lumea-ntreagă ştie. Atunci refugiaţi împreună de bucurie sărind vor alerga la glia lor ca vulturi zburând. Atunci Regele grec, alesul Domnului, în toate va fi excelent şi de sus va stăpâni şi conduce cu dreptate, şi pământul se va bucura de pace îndelungată. Armele de luptă vor deveni unelte şi pluguri agricole şi pace şi fericire. Va împărăţi peste tot şi ca fraţii vor trăi oamenii pe pământ fără să întrebe unul pe altul dacă nu cumva este străin, ci se va numi frate şi din neamul lui Adam. Greci treziţi-vă, ăsta-i adevărul! Să nu vă înşele necredincioşii cum că sunt poveşti. Toate acestea se vor întâmpla. pământul se cutremură şi pe voi nu vă sperie nenorocirea ce vine, pe necredincioşi să rănească şi de pe pământ fără milă să-i şteargă. Luaţi hotărârea şi raţional gândiţi, toţi pocăiţi-vă, întorceţi-vă la cele sfinte, pentru că în niciuna din astea nu este mântuire. Războiul ce vine niciodată nu a fost atât de mare şi groaznic, şi pace nu va fi. Dacă nu se va curăţa grâul de pleavă şi neghină, nu va arde ca iarba uscată.
Profețiile Maicii Veronica de la Mănăstirea Vladimirești. Interesant, aș spune eu, mai ales că a fost constestat și stigmatizată atât de către BOR, cât și de către comuniști. În România are loc cea mai mare lucrare harică din lume. La cererea lui Decebal, la Tronul de Lumină, se înfăptuiește în România, cea mai măreață lucrare harică inființată și susținută de trimisa Cerului cu misiune specială – Gurău Vasilica – azi Măicuța Veronica, care vine din Orașul de Aur al Maicii Domnului, fiind inzestrată cu harurile Maicii Domnului. Din copilăria ei descrisă în volumele publicate ”Viața și vedeniile Maicii Veronica”, redăm câteva momente esențiale. Este al cincilea copil al familiei Gurău. Mama a vrut să-l avorteze, dar o voce în vis i-a spus:
– „Să nu îndrăznești să omori acest copil, că va fi pentru fericirea și mântuirea multora și de mare folos omenirii!”. Și așa a și fost. La șapte ani, pe când mergea la școală este învăluită într-un nor haric, care o va proteja de necazurile mari pe care ea avea să le întâmpine chiar din partea celor pe care urma să-i ajute.
La nouă ani rămâne orfană. Singura avere de la mama ei fiind icoana Maicii Domnului, care trebuia să-i țină loc de mamă. Frații vitregi n-o doresc deloc, iar cel mai mare căruia îi rămâne casa, este nevoit s-o ia la el. După plecarea fratelui Petrică în armată, copila rămâne cu soția acestuia, care și-a propus să scape de ea fără ca nimeni să știe. A spus vecinilor c-a dat-o pe Lica (de la Vasilica) de crescut și a închis-o într-un chiler (magazie), fără foc și fără mâncare. Aici avea să trăiască micuța Lica două ierni și două veri.
De aici încep miracolele; un copil normal nu ar fi putut trăi fără căldură și fără hrană, dar ea cum a trăit? Sfântul Pantelimon (doctor fără de arginți) i-a spus mai târziu într-o vedenie:
– „Eu am fost hărăzit de la nașterea ta să te ocrotesc și să te învălui cu harul Duhului Sfânt ca să trăiești.”
La un moment dat, fiind plină de păduchi ce o mâncaseră atât de tare încât rămăsese numai piele și os, I s-a adresat Maicii Domnului:
– „Mama mea m-a dat în grija Ta! Și Tu de ce mă lași să mă mănânce păduchii?”
Iar Maica Domnului, din icoana, i-a raspuns:
-„Nu te teme! Vei fi mai fericită ca toți!” Și într-adevăr, trăirile duhovnicești ale Măicuței în legătura ei cu Cerul nu le-a avut nimeni, dar a plătit scump și mai plătește încă.
După cumplita suferință de la fratele Petrică, este luată în sfârșit să fie crescută de unchiul Ionică Barbu, care nu avea copii. Aici o duce ceva mai bine, nefiind scutită de suferințe. Tot aici își începe pregătirea duhovnicească, ducându-se la biserică și la adunările „Oastea Domnului”, iar când I se interzicea să meargă la biserică, se ruga și se spovedea cu lacrimi, celui mai frumos copac din grădină, pe care în acel moment îl vedea în flăcări (foc imaterial binențeles!).
Prima vedenie cu Măntuitorul Iisus Hristos!
La șaptesprezece ani, pe când culegea porumb cu sora ei vitregă, îi apare în toată măreția și splendoarea Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, care o întreabă:
– Ce aveți în coș? Oare mâncați azi de dulce?
– Nu mâncăm de dulce, că este Sfânta Vineri. Mama ne-a pus nouă poame (struguri)!
– Așa să spui la lume: că sunt trei zile de post pe săptămână: lunea, miercurea și vinerea.
Eu care știam că sunt numai două zile de post îi răspund:
– Bine, am să le spun, dar știu că lumea n-o să mă creadă, căci știu că lunea nu este zi de post.
El atunci îmi zice:
– Lasă, am Eu grijă! Cine crede, bine, cine nu, am Eu grijă! Tu ești datoare să spui!
– Vezi colea, v-am dat păpușoi să nu muriți de foame și tot felul de roade aveți pe fața pământului și lumea este tot rea. Eu demult am voit să vă pierd, dar nu m-am îndurat de ruga Maicii mele, că stă pururea în genunchi și se roagă:
– Iartă-i Fiule și de astă dată! Și oamenii o înjură și o necinstesc, și Ea are răni la genunchi stând și rugându-se pentru voi!
Eu am început să plâng și am zis:
– Cred că așa o fi, suntem răi, și am dat iarăși să pornim.
Apoi îmi zice:
– Cuvintele care le-ai vorbit cu mine să le spui la lume și să nu te rușinezi!
– Lasă că am să le spun și de ce să mă rușinez! Dar știu că lumea nu are să mă creadă!
– Lasă să nu creadă, va vedea ea când va veni Focul cel mare și moartea cea înfricoșată, atunci va fi prea târziu! Eu îl întreb:
– Matale de ce nu calci pe pământ? Lasă privirea în jos și puțin zâmbind îmi zice:
– Eu nu calc pe pământ, că pământul s-a spurcat! Eu îi răspund:
– Cred că așa o fi! Apoi se întoarce către mine, având degetele în forma Sfintei Cruci și îmi face semnul Sfintei Cruci în față zicându-mi:
– Să mă asculți!
– Lasă că am să te ascult! Apoi se înalță la cer către răsărit, uitându-mă după dânsul până s-a acoperit de nori.
„Focul îl trimit pe acest Pământ!”
O vedenie la fel de înfricoșătoare este și cea din ziua de 3 februarie 1938, când îi apare din nou Mântuitorul:
– Nu pot să mai rabd! Focul îl trimit pe acest pământ! Deodata apare în partea dreaptă a Mântuitorului, Sfânta Fecioară, Maica Domnului, înconjurată de o lumină, îmbrăcată-n negru, cu o năframă neagră lăsată pe cap, de nu se vedeau ochii de lacrimile ce-i curgeau pe obraz, sta cu mâinile incleștate și se ruga către Mântuitorul.
Văd pe Mântiutorul că întoarce capul către Dânsa și zice:
– De ce mamă plângi? Și n-a răspuns nimic Sfânta Fecioara. Și iarăși o întreabă:
– Pentru ce mamă plângi? Atunci am auzit un glas plin de durere zicând:
– Plâng, Fiul meu, ca să-i ierți și de astă dată!
– Nu pot mamă să-i mai iert! Căci au făcut păcate mari, strigătoare la cer, nu mai îndrăzni și de astă dată să mă oprești! Atunci Măicuța Domnului cu lacrimi în ochi
curgând la vale pe obraz și frământându-și mâinile Îi zice:
– Iartă-i, Fiul meu, și de astă dată! Apoi Mântuitorul îi zice:
– Le-am dat timpuri bune, dar ei tot răi, le-am dat secetă, ei tot răi, le-am făcut minuni, ei nu vor să creadă, le-am dat pagube, ei nu vor să se întoarcă. Iată, pe tine ca pe o mamă te ascult, dar ca un Dumnezeu n-aș putea să te mai ascult. Atunci Preasfânta Fecioara s-a plecat către Mântuitorul și deodată a dispărut. Și Mântuitorul se întoarce spre mine, zicându-mi:
– Vezi cât se roagă Maica Mea pentru voi? De nu s-ar fi rugat Ea pentru voi de mult v-aș fi pierdut!
Așa să se facă!
O altă proorocire este prevăzută în vedenia din 10 iunie 1938:
„De n-au să asculte toate câte ți le-am dat, voi ridica domn peste domn și împărat peste împărat și focul și nenorocirea vor veni peste voi.”
Construcția mănăstirii Vladimirești a fost făcută tot pe baza de vedenii dumnezeiești. În vedenia din ziua de 21 august 1938, din mâna Mântuitorului iese o lumină puternică care intră-n pământ, spunându-i:
„Aici să fie altarul meu, aici să ridicați o mănăstire în cinstea Maicii mele. Să fie un schit cât de sărac de maici, dar numai de fecioare. Această mănăstire să poarte numele Maicii Mele, că dacă n-ar fi fost Maica Mea să se roage pentru voi, de mult v-aș fi pierdut!”
Deși săracă și orfană, la porunca Mântuitorului, tânăra copilă răspunde ferm:
„Da Doamne, se va face!”… și s-a făcut. A mers în toată țara timp de patru ani și a strâns bănuț cu bănuț, vorbind oamenilor în același timp despre vedeniile avute. Este extraordinar de interesant istoricul acestei sfinte mănăstiri. Cităm integral dialogul Măicuței Veronica cu arhimandritul Ghimnazie, care i-a venit în vedenie și i-a vorbit:
„Sunt arhimandritul Ghimnazie, starețul soborului de călugări de sus de pe dealul Gurgueta, unde stați voi. Eu cu 15 călugări greci, am venit din sfântul munte Athos în anul 1438, așezându-ne la dorința Maicii Domnului în Sudul Moldovei. Repede am făcut o adevărată grădină de paradis unde se adunaseră moldoveni, munteni și ardeleni până la 98 de persoane. Când am terminat lucrul Mănăstirii, în loc să ne bucurăm, cum o să spuneți și voi, a trimis Stăpânul holdei cruzi secerători, pe turci, care ne-au ucis, jefuindu-ne agoniseala și odoarele bisericești iar biserica în care putea intra peste 300 de oameni au umplut-o cu paie și i-a dat foc, rămânând doar cenușa și ceva din ziduri. Pe mine m-au ținut legat silindu-mă să privesc la toate sacrilegiile pentru că, ei ziceau că nu vreau să le dau aur. Când ardea biserica la care lucrasem 7 ani, m-am răzvrătit contra lui Dumnezeu, făcându-l mai neputincios decât turcii și deodată am văzut cerurile deschise și la capătul drumului o preafrumoasă biserică scăldată-n lumină. La această vedere am strigat să fiu și eu luat și… gata, m-am văzut desprins de haina pământului. După ce am îmbrățișat-o și am sărutat-o, mulțumindu-i, am fost atras să-Mi văd Stăpânul și toate podoabele veșniciei care nu au nume după limba noastră pământeană. Noi am viețuit aici 19 ani, voi o să stați numai 16 ani. Martirajul soborului meu a fost roșu, martirajul soborului tău o să fie alb și de durată lungă. Nu vărsarea sângelui te fixează-n fericire ci cum te-a găsit chemarea din urmă! Dintre voi, numai acelea care o sa ducă fără cârtire, poate să se urce mai sus și tu ai să te răzvrătești și ai să-L faci crud pe Cel care v-a gonit din stăul, dar drumul luminos te va face să uiți ce a fost frumos și dulce la voi. După voi nu o să rămână cenușă, dar o să se folosească de munca voastra ființe străine de dorurile voastre!”
– Părinte, proorociți grozăvii, care-mi opresc respirația. Cum oare, așa să fie? Nu, refuz să cred!
– Fără voia noastră se fac niște lucruri, care au scopuri înalte și necunoscute. Peste voi nu vin turcii cum au venit peste noi, dar se strecoară neînțelegeri și calcari de legi, ca să se împlinească ceea ce-i hotărât prin legile divine.
– Părinte, dar legile divine sunt drepte! Cum o să ne lase să greșim? Nu, nu se poate!…
– Doamne, dar eu nu vreau să te tulbur, ci vreau să spun că mereu suntem împreună aceste două soboare, care au menirea de modeste pepiniere!
– Părinte, nu știu ce am, dar nu prea vă înțeleg. Parca ați fi din altă lume! Eu am aflat de la tetea Ioniță – tata mamei mele – că pe acest deal al Gurguetei pe când era el mic, venea cu tata lui special să sărute gardul care era din niște plante, luînd câteva frunze și ziceau că-i gardul sfînt al mănăstirii. Oare sunteți din acel sobor?
– Știi ceva măicuță, eu te rog, de vrei, să-mi dai mie pe fratele Damian, că deși a fost om cu familie, a întrecut cu viața lui curată pe preoții ce-i ai în mănăstire. Ce zici, așa este?
– Nu sunt în măsură să drămuiesc, părinte nici cele bune nici cele rele a nimănui. De vreți să-l luați pe moș Damian, n-am nimic împotrivă.
– De fapt vara viitoare, numai de grădină n-o să le ardă bietelor surori. Să nu le spui nimic ca să nu faci panică. În asfințitul soarelui, azi, îl iau pe fratele Damian și-ai să vezi gardul viu despre care mi-ai vorbit, dar nu acum, ci mâine dimineață după ce te vei odihni. Acum mergi la mănăstire c-o să începeti slujba privegherii, că mâine e sărbătoarea „Schimbarea la față”. Fii binecuvântată și-o să am grijă să-ți adorm toate frazele care nu sunt ziditoare pentru cei cărora o să le faci cunoscut, numai că va fi foarte târziu, dar noi și proaspete pentru frăția ta și toți acei care merg pe același drum, nu în aceeași uniformă. Călătoria bună contează, nu forma exterioară. Ai să te convingi pe parcursul anilor… Hai, plecați, sau nu va îndurați să rupem discuțiile? Eu sunt însă grăbit, că trebuie să merg în VII, apoi să-mi primesc misiunea pentru fratele Damian. Dar de ce ți-oi fi spunând de VII și misiune, că doar nu cunoști încă?!… Ai mare noroc de firea ambițioasă. S-o folosești! Iar vorbesc ce nu trebuie – dar am zis asta, ca să te întorci de unde te-ai desprins. Și asta ți-i străină, dar știu că te lași condusă de ceea ce simți ce trebuie și nu trebuie să faci. Nu-ți aparține, cred că ești convinsă de aceasta, nu? Gata! Mă retrag!…”
S-a dat după o tufă care era crescută din malul piriului Geru și atât eu cât și moș Damian, nu l-am mai văzut. Ne uitam unul la altul fără cuvinte. Lucrătoarele surori și maici care ne-au privit, unele dintre ele auzise o conversație străină de limba noastră și se mirau cât de bine poate vorbi șefa lor. Altele nu auzise si nu văzuse nimic, zicând că nu le interesează. Unele au văzut o statuie de om dar îl acoperea acea tufă în dreptul căreia stătea părintele grec. M-am întors acasă. A început privegherea.
În timpul slujbei, parcă simțeam că mă trezesc dintr-un somn și-mi aduc aminte de un vis frumos. Toată noaptea am depănat cu ea conversațiile de la grădină. Aici le prindeam, aici le scăpam.
Dimineața am chemat la mine pe maica Paraschiva care era șefa grădinii de zarzavat, spunându-i că am visat ceva despre moș Damian și să mai ia cu dânsa câteva surori să meargă la grădină, să vadă ce este acolo. După o ora s-au întors tot într-o fugă spunându-mi:
– Măicuță, moș Damian stă pe bancă cu mâncarea cum i-am lăsat-o în farfurie: salata de vinete cu ardei copți, cana cu apă și pâinea neatinse, iar el ca un Vodă stă drept cu mâinile pe genunchi, de parcă râde la cineva, dar e mort! Abia atunci m-am trezit de-a binelea. Părintele Ghimnazie era cu adevărat un sfânt venit din altă lume, spunându-mi câte ceva, pregătindu-mă, iar prin plecarea lui moș Damian, m-a convins pe mine de valabilitatea celor spuse de sfinția lui. L-am îngropat cu cinste pe moș Damian, iar cele spuse de părintele Ghimnazie s-au împlinit pe parcursul anilor.
„Acestea sunt clopotele cerești…”
O descriere asemănătoare este și cea din vedenia din 11 iulie 1939:
– „Sfânta Fecioară, ce-a fost cu sunetul clopotelor și acel cor minunat ce cânta aseară?” Preasfânta Fecioară îmi zice:
– „Acestea sunt clopote cerești iar corul ce ai auzit este corul îngerilor ce slujesc cu Fiul Meu și Mântuitorul vostru care face slujba totdeauna. Voi amânați din zi in zi căutînd să faceți ziduri înalte (schitul), dar amânarea voastra este zadarnică. Când veți voi să-l mai faceți, nu mai este primit, fiindcă nu mai aveți timp, că anii durerilor v-au cuprins. Aceste suflete care își vor petrece viața în acest loc, prin rugăciunile și chinurile ce li se pregătesc vor câștiga Țara Românească”.
Eu am început să plîng iar Preasfânta Fecioară îmi zice:
– „Nu te teme, căci eru voi fi cu voi și vă voi scăpa de la toate”.
Altă dată, în vedenia din 26 octombrie 1939, Mântuitorul Iisus Hristos îi apare îmbrăcat în haine arhierești, stând pe Scaunul de Judecată, spunându-i:
– „Vasiliso, norodul strigă asupra ta că biserica se face pentru voi!”.Apoi ridică mâna în sus și zice: „Iată Biserica voastră!” Atunci am văzut că se desface Cerul în două și s-a format o scară poleită cu aur. Apoi văd sus o biserică măreață din care ieșeau raze de lumină. Eu am strigat cu glas tare:
– „Doamne Iisuse Dumnezeul meu, ia-mă și pe mine acolo!” Domnul nu mi-a răspuns nimic, întorcând spatele către mine. Deodată am simțit două mâini care m-au apucat de subțiori. Am rămas atunci cu trupul în nesimțire, însă vedeam cum într-o clipă am ajuns la acea biserică pe care o văzusem sus. De-a dreapta bisericii era Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu îmbrăcată-n veșminte galbene, ce străluceau ca soarele iar pe cap purta o cunună despre care nu pot spune cum era, fiindcă-n nici o icoană nu am văzut-o așa de împodobită. De altă parte a bisericii, am văzut un părinte cu mantie pe el și-n mâna dreaptă ținea o sabie. La un semn al Mântuitorului, ușile s-au deschis. Mântuitorul a intrat în Biserică. Eu simțeam acele mâini ce mă purtau de subțiori că mă bagă-n biserică. Văzînd-o așa de luminoasă, am strigat cu glas tare: „Cine slujește în această biserică?”
Domnul mi-a zis:
– „Aici slujesc îngerii până la venirea fecioarelor înțelegătoare!”, (fecioarele cele înțelegătoare sunt toate sufletele care au ajuns la stadiul de fecioară – puritate).
Pentru cei ce sunt înrudiți cu instrumentul milosteniei, le oferim vedenia din 5 ianuarie 1940:
Vineri, în ziua de 5 ianuarie 1940, pe la ora 1 ziua am ieșit afară din bordeiul unde locuiam și iată ce văzui: un părinte monah cu o haină pe el zdrențuită, cu încălțămintea ruptă de I se vedeau degetele, cu un culion vechi de tot și cu un băț în mână. Când l-am văzut, cu inima zdrobită de mila lui, m-am aplecat și făcându-i metanie i-am zis: „Blagoslovește părinte!”
El mi-a răspuns:
– „Dumnezeu să te blagoslovească fiica mea”. Eu l-am întrebat:
– De unde vii taică părinte?
– De pe cale lungă, fiica mea, flămând și rufos după cum mă vezi. Vocea lui duioasă m-a făcut să plâng și am zis:
– Taică părinte, noi azi ajunăm și nu avem ce vă da de mâncare, dar să cer puțină pâine de la o sora de la care i-a adus mama ei de acasă. El îmi răspunde:
– Dacă vrei! Apoi îmi zice:
– Stați bine în bordei? Eu i-am răspuns:
– Mulțumim lui Dumnezeu. Apoi îi spun:
– Taică părinte, acum e frig și sfinția ta ești gol, nu rămâi la noi? El ma intreaba:
– Dar am loc? Eu i-am răspuns:
– Rog eu pe părintele nostru să te primească-n chilie la dânsul. El îmi zice:
– Bine! Apoi, eu văzându-l așa rufos, mi s-a făcut milă de el și am zis:
– Taică părinte, eu am două rase, vrei să-ti dau una sfinției tale, căci nu se cunoaște că-i de soră. El îmi spune:
– Dacă vrei. Atunci plină de bucurie, cobor pe scări în bordei, zicându-i:
– Nu vii în bordei la noi? El nu mi-a răspuns nimic. Văzînd că nu-mi răspunde nimic, l-am trimis în chilie la părintele nostru. Am intrat în bordei, am tăiat pâinea ce o aveam și am ieșit afară. Văzând că nu mai este părintele călugar unde l-am lăsat, am mers în chilie la părintele nostru, crezând că este acolo, dar nu l-am găsit. Atât știu că am zis:
– „O, Doamne unde s-o fi dus părintele cel străin?” Alerg fuga în alt bordei unde locuiește un frate bătrîn și-l întreb:
– „N-ai pe nimeni înăuntru frate?” El îmi spune:
– „N-am soră!” Ies afară, tânguindu-mă că unde s-o fi dus. Mi-a venit în gând să mă duc în bisericuță (paraclis) să văd poate o fi acolo și merg să-l caut. În fața bisericii văd pe Domnul nostru Iisus Hristos sus în aer, tânăr și frumos, în haină albă, cu părul lăsat pe umeri și cu mâinile ridicate de la cot în sus, arătîndu-mi rănile și zicând cu o voce blîndă:
– Iată, Vasilico, pe Cel ce-L cauți tu! Nu-ți vreau pâinea, nici haina ta, ci îți vreau dragostea ta!”.
Aici aveti legaturi directe la peste 12000 de imagini religioase,sunt in bloguri diferite dupa categorii,dand klik pe tema dorita veti da de imagini, care sunt in mai multe pagini,si daca doriti puteti salva, daca doriti in varianta mare atunci dati klik pe imagine, daca nu salvati direct. Vizionare placuta!
