Sfaturi utile pentru orice Ortodox!
– Părinte, o doamnă a cerut să-i pictăm o icoană a Sfântului Arsenie, ca s-o pună în salon.
– Acolo va avea numai icoane? Nu va avea şi alte tablouri, fotografii etc.? Apoi, nu vor fuma acolo? S-o pună mai bine într-o altă cameră, împreună cu alte icoane, şi acolo să se roage. Odată am mers într-o casă, unde icoanele le ţineau sub scară, deşi aveau o grămadă de locuri libere. La o altă casă, stăpâna casei şi-a făcut iconostasul în faţa ţevii de scurgere. „Bine, cum de te-ai gândit să-ţi pui icoanele în acest loc?”, am întrebat-o. „Aici îmi place”, mi-a răspuns. Şi nici măcar nu era spre răsărit, ci spre nord. Cum să vină astfel harul? Celui ce are i se va da – spune Sfânta Scriptură – şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua[1]. Noi credem că avem, dar ni se ia şi ceea ce avem. Încet-încet se pierde evlavia, de aceea se şi întâmplă toate aceste rele pe care le vedem. Se poate chiar demoniza cineva, dacă nu ia aminte. A fost o femeie – Dumnezeu s-o ierte, că a murit acum –, care s-a îndrăcit, deoarece arunca agheasma la chiuvetă. Avea puţină agheasmă într-o sticluţă. „A, s-a învechit agheasma aceasta”, spunea ea. „Ia s-o arunc, căci îmi trebuie sticluţa”. A vărsat agheasma, a spălat încă şi sticluţa, deoarece rămăsese puţin busuioc înăuntru. După aceea s-a îndrăcit. Harul o părăsise, deoarece acesta nu poate rămâne la omul neevlavios.
– Părinte, dar dacă din greşeală aruncă cineva agheasma?
– Dacă el însuşi a pus sticluţa cu agheasmă să zicem într-un dulap, şi după un timp, din pricina neatenţiei, nu îşi dă seama că este agheasmă şi o aruncă, are o jumătate de păcat. Dacă a pus-o altcineva, iar acesta nu ştia că este agheasmă, nu este vinovat. Atunci când omul nu cinsteşte cele sfinte, cum să se apropie harul dumnezeiesc de el? Harul se va duce la cei care îl cinstesc. Nu daţi cele sfinte câinilor!, spune Scriptura. Dacă nu există sensibilitate duhovnicească, nu se face nicio sporire. Unul, în Sfântul Munte, a scos strănile dintr-o oarecare biserică şi le-a dus în bisericuţa chiliei lui. Altul a luat plăcile de piatră de pe acoperişul altarului unei alte biserici ca să-şi placheze veranda. A plouat, a intrat apă în Sfântul Altar şi a curs pe Sfânta Masă. M-am dus odată acolo şi ce să văd? Biserica era sfinţită, iar în mijlocul Sfintei Mese erau Sfintele Moaşte, o vertebră[2]. Am luat-o şi am spălat-o la spălător. „Ce aţi făcut acolo?”, le-am spus după aceea. „Biserica este sfinţită! Aţi luat plăcile de piatră din acoperiş şi toată apa curge pe Sfânta Masă!”. S-au dus după aceea cu un meşter şi au aranjat puţin. În altă parte au scos scândurile din Altar, ca să facă un chei. S-a ridicat o furtună, a luat atât scândurile, cât şi betonul. Şi nu înţeleg câtă lipsă de evlavie au toate acestea. Îmi aduc aminte că la Koniţa era un bătrânel care fugea după copii pentru că zgâriau peretele bisericii. Considera aceasta lipsă de evlavie. Iar acum unde am ajuns!
Sursa: https://marturieathonita.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu