De ce ingaduie Dumnezeu suferinta umana

"Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti avea odihna sufletelor voastre. Ca jugul Meu este bun si povara Mea este usoara"(Matei 11, 28-30).
Incercarile, durerile, suferintele si bolile, culminand toate in moarte, fac parte din istoria lumii si din viata omului, incat putem constata ca istoria omului se impleteste cu insasi istoria suferintei umane. Ele fac parte din constitutia fiecaruia dintre noi. Experienta duhovniceasca demonstreaza ca nu exista in lume om care sa fi avut parte in viata doar de bucurii, dupa cum nu exista nici oameni care sa fi avut parte, de la nastere pana la moarte, doar de incercari si suferinte. In aceasta viata, bucuriile si necazurile se impletesc. Bucuriile prezente, daca nu sunt traite in profunzimea lor si curat, vor deveni cauza suferintelor si durerilor viitoare, dupa cum si suferintele care sunt intelese si purtate duhovniceste, cu speranta in ajutorul lui Dumnezeu si cu smerenie, se transforma in izvorul unor bucurii inalte si mantuitoare.
Un mare duhovnic contemporan spunea ca drumul sau calea spre desavarsire trece in mod obligatoriu prin proba ispitelor, a incercarilor sau necazurilor fara de voie, a suferintelor trupesti si sufletesti. Nu putem gusta din bucuriile raiului, fara a sorbi din cupa amara a incercarilor.
Prima intrebare la care trebuie sa raspundem este chiar cea enuntata in titlu: De ce ingaduie Dumnezeu suferinta umana? Dumnezeu, Care este Iubire, se bucura sa-si vada creatura iubita in necazuri si in dureri?
De-a lungul istoriei crestine s-au dat mai multe raspunsuri la aceasta intrebare. Credinta crestina le-a sintetizat, aratand ca Dumnezeu nu este autorul imperfectiunilor naturale, fizice sau spirituale. Cauza lor este omul. Sfantul Vasile cel Mare, intr-o celebra scriere, intitulata Dumnezeu nu este autor al raului, arata ca la originea tuturor relelor materiale sau spirituale se afla omul sau, mai exact, vointa sa libera, indreptata nu spre virtute si spre binele moral, ci spre pacat si spre patimi.
Sfintii Parinti, adevarati cunoscatori ai sufletului uman, vorbesc despre trei uriasi ai patimilor: nestiinta, ignorarea si uitarea. Multe pacate le savarsim din nestiinta. Nu am stiut ca sunt pacate. Intr-o lume in care multe pacate sunt generalizate, in care omul a ajuns intr-o ingrijoratoare familiaritate cu pacatul, socoteste de multe ori boala ca stare de normalitate. Normalitatea insasi este un concept tot mai elastic, schimbandu-se de la o lume la alta, de la o vreme la alta, de la o persoana la alta. "Normalitatea obiectiva", de "catalog", tinde sa se subiectivizeze.

Atunci cand totusi avem puterea de a discerne intre bine si rau, intre pacat si virtute, nestiinta se transforma in ignoranta. Ignoranta repetata devine uitare. Astfel, obisnuinta pacatoasa devine o a doua natura, de multe ori mai puternica decat cea dintai - virtuoasa, data de Creator. Radacina tuturor relelor o constituie egoismul sau iubirea de insine, atat de familiara lumii prezente, care pare a nu mai intelege si a refuza incercarea, suferinta, fie ea cat de mica, din dorinta de a-si indulci traiul, de a-si spori confortul. Mai devreme sau mai tarziu, insa, chiar omul aflat in cautarea "fericirii clipei", a juisarii efemerului, va trai si intelege toate aceste realitati ale existentei prezente.
Sfantul Maxim Marturisitorul, poate cel mai adanc ganditor crestin al primului mileniu, spune ca nu exista om care sa nu ajunga la cunoasterea lui Dumnezeu. Daca nu din frageda copilarie, macar la maturitate, batranete sau in ultimile clipe ale vietii sale. Caile acestei cunoasteri sunt trei: din creatie, prin daruri sau din judecata.
Atunci, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, Dumnezeu, ca un Parinte Bun, Care a incercat sa se "propuna" omului pe doua cai pozitive, este nevoit din cauza indaratniciei noastre, sa se faca inteles si trait pe o cale negativa - cea a incercarilor si a necazurilor, care adeseori iau forma bolilor trupesti si sufletesti. Acestea sunt numite de Sfintii Parinti - "toiagul Judecatorului".

Asemenea unui tata iubitor, care nu este indiferent fata de educatia copilului sau si, dupa ce a incercat sa ii arate calea dreapta cu binele si cu frumosul, este nevoit sa devina mai aspru, tot asa si Dumnezeu, Cel Care "nu vrea moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu", cauta sa ne apropie de adevaratul sens al vietii noastre si de adevarata ei vocatie - mantuirea, pe aceasta cale aspra a incercarilor, in speranta intoarcerii noastre macar in al doisprezecelea ceas al vietii noastre si sub aceasta forma extrema.