Mai mulţi cititori ai Familiei Ortodoxe ne-au contactat pentru a ne ruga să acordăm mai mult spaţiu în revistă efectelor televizorului. Desigur, în ultimii ani s-au publicat mai multe lucrări pe această temă, însă cum mass-media este destul de solidară cu „împărăteasa” ei, televiziunea, subiectul a fost mediatizat mai mult accidental. De aceea, începând cu acest număr, vom aduce în discuţie o serie de probleme pe care le ridică televiziunea şi internetul pentru comunitatea, familia, oamenii zilelor noastre. Căci este greu de spus că mai poate cineva să se ferească cu totul de „lumina micilor ecrane”. Ce ne aduce viitorul?
Demarăm această mică anchetă printr-un interviu cu d-l Virgiliu Gheorghe, autorul a câteva din cele mai importante cărţi din domeniul cercetării fenomenului televizual.
- D-le Virgiliu Gheorghe, ce v-a determinat să scrieţi „Efectele televiziunii asupra minţii umane?”
- În urmă cu opt ani, conjunctural, am fost surprins să aflu de la un prieten american că televiziunea şi jocurile pe calculator pot afecta grav sănătatea mentală, ducând până la handicap. Dureros în povestirea acestui coleg era faptul că însuşi fratele său ajunsese handicapat din cauza timpului petrecut în faţa monitorului. Pe urmă mi-am propus să studiez eu însumi fenomenul, având cumva o specializare care-mi permitea aceasta. Gravitatea lucrurilor descoperite în literatura de specialitate m-a provocat să adâncesc cercetările. Mă speria gândul că şi copiii din România vor ajunge să sufere grav de pe urma vizionării.
- Din carte rezultă că vizionarea TV nu este un obicei sănătos. Ce a dus la o asemenea concluzie?
- Esenţial este ca oamenii să înţeleagă ceea ce MacLuhan afirma în urmă cu 30 de ani: „Nu contează atât ce vezi la televizor, cât faptul că eşti prins în această non-activitate”. Neuropsihologii au descoperit că simplul fapt de a petrece câteva ceasuri pe zi în faţa ecranului, din primii ani de viaţă, are consecinţe dramatice pentru dezvoltarea reţelelor neuronale, pentru organizarea creierului. Televizorul, în esenţă ecranul, chiar dacă este vorba de calculator, inhibă funcţionarea emisferei stângi a creierului şi subminează activitatea lobului prefrontal, ceea ce duce în timp la o atrofiere a acestor zone. Savantul italian prof. Sartori, în cartea sa Homo videns, chiar vorbeşte despre o imbecilizare prin televizor. Lucrurile sunt însă mult mai grave. Nu este vorba numai despre o scădere a nivelului de inteligenţă, de o sărăcire intelectuală. Îmi este teamă că televiziunea, atât prin impactul tehnologic, cât şi prin cultura pe care o promovează, are un efect dezumanizant.
- Nu vi se pare că afirmaţia este prea tare, că va scandaliza?
- Din păcate, nu e vorba de o metaforă. Este poate cel mai potrivit cuvânt ce ilustrează efectul TV asupra fiinţei umane. Ceea ce-l defineşte pe om, ceea ce-l diferenţiază de toate celelalte animale sunt în esenţă reflexivitatea şi procesele mentale superioare. Însă tocmai ele sunt subminate de televizor. Vizionarea stopează dezvoltarea ariilor neuronale în care se desfăşoară aceste procese.
- Ce sunt acelea „procese mentale superioare”?
- Cele fără de care omul nu poate desfăşura aproape nici o activitate: atenţia, motivaţia, controlul comportamentelor şi a emoţiilor, capacitatea decizională sau tot ceea ce înseamnă funcţie de control, de guvernare a gândirii şi a activităţilor umane.
Televiziunea dezumanizează deoarece condiţionează reacţii instinctive. Din punct de vedere neurologic, subjugă raţiunea şi sentimentul instinctelor primare. Mecanismul este simplu de înţeles: executivul creierului, unde sunt procesate actele enumerate anterior, este cel care controlează comportamentele instinctive. Cercetările ultimilor ani demonstrează că, atunci când această parte a creierului este vătămată, omul nu-şi mai poate controla instinctul de hrănire, instinctul sexual şi agresivitatea. Acest lucru, arată neuropsihologul japonez prof. Ryuta Kawashima, are loc şi în urma vizionării. El a demonstrat experimental că tinerii de astăzi sunt violenţi şi-şi pierd autocontrolul nu numai fiindcă văd multă violenţă pe micul ecran, ci pentru că timpul petrecut în faţa televizorului şi a calculatorului le-a vătămat cortexul prefrontal.
- Cu alte cuvinte, televizorul ne strică creierul…
- Deja lucrul acesta a ajuns vizibil la mulţi dintre tinerii noii generaţii. Dar cine să mai ia aminte, în condiţiile în care toată lumea este bulversată de bombardamentul mediatic la care este supusă? Ce părinte îşi doreşte să ajungă copilul său handicapat? Şi, totuşi, aceasta se întâmplă… Unii realizează că din cauza vizionării excesive, alţii o iau ca pe un dat, puţini sunt însă aceia care conştientizează dintru început pericolul.
- Mă iertaţi că insist, dacă totuşi ar fi vizionate emisiuni educative la televizor, efectele acestea nu ar putea fi înlăturate?
- Nicidecum, deoarece ele depind mai puţin de natura mesajului, cât de timpul petrecut în starea de semihipnoză, de pasivitate mentală pe care o condiţionează vizionarea. Ecranul TV, tehnologia video, printr-o mulţime de mecanisme, care sunt prezentate amănunţit în carte, distrug reţelele neuronale sau cel puţin nu le îngăduie să se dezvolte.
De altfel, am citat în cărţile scrise o mulţime de studii care demonstrează că nu există educaţie prin televizor. Televiziunea nu educă, ci condiţionează. Nu se poate realiza un proces de învăţare conştientă prin televizor, însă putem fi uşor manipulaţi prin acesta. Televiziunea are darul de a te face să crezi că eşti foarte bine informat şi extrem de deştept. Realitatea? Nivelul de lectură şi reflecţie s-a redus extrem de mult. Aţi cunoscut vreun om cu o cultură vastă formată în faţa televizorului?
- Aţi pomenit de tehnologia video. Oare şi calculatorul trebuie inclus în această discuţie?
- Majoritatea mecanismelor tratate în carte vizează tot cea ce înseamnă „cultura ecranului”. Jocurile pe calculator sunt mult mai agresive decât programele de televiziune. De fapt, în mod paradoxal, programele destinate copiilor ating cel mai mare grad de nocivitate pentru dezvoltarea minţii acestora. Aici, rapiditatea schimbării planurilor, agresivitatea şi alte mecanisme violentează creierul uman mai mult decât o fac emisiunile dedicate adulţilor.
- Ce însemnătate au toate acestea pentru viaţa religioasă a oamenilor?
- Înainte, copiii, chiar dacă trăiau la ţară, se suiau în copaci sau erau toată ziua cu vacile pe câmp, aveau posibilitatea să-şi dezvolte normal creierul. Mulţimea stimulilor şi a încercărilor pe care le făceau posibile viaţa în natură favoriza dezvoltarea acelor abilităţi necesare desfăşurării unei vieţi religioase. Televiziunea, însă…! Cum oare se vor putea concentra la rugăciune aceşti oameni formaţi în faţa televizorului, care nu-şi pot concentra nici măcar câteva minute mintea pe o activitate oarecare? Cum vor putea să se motiveze în susţinerea războiului duhovnicesc oameni incapabili de a se motiva în găsirea unui scop în viaţă şi în desfăşurarea unei munci anume? Cum vor putea să se înfrâneze, atâta timp cât nu-şi pot controla pulsiunile sexuale, mânia sau agresivitatea?
- Şi, totuşi, nu ne lăsaţi nici o şansă? Dumnezeu nu credeţi că poate interveni ca să-i păzească pe copii de aceste influenţe nefaste?
- Cred că nu este potrivit să privim lucrurile în felul acesta. Noi ştim că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, dar este o taină faptul că Dumnezeu nu trece peste libertatea noastră. De altfel, un cunoscut părinte duhovnicesc a răspuns foarte ferm la această întrebare: „Nu avem voie să-L ispitim pe Dumnezeu”. Omul are libertatea să facă ceea ce doreşte, iar asta înseamnă că Dumnezeu nu poate fi luat ca şi acoperitor al greşelilor noastre. Libertatea înseamnă şi să suportăm consecinţele căderii. Dacă facem ceva care ne strică sănătatea – creierul, în situaţia noastră – să nu ne aşteptăm ca Dumnezeu să intervină în chip minunat pentru a ne vindeca de răul pe care ni l-am produs cu bună ştiinţă. Dumnezeu ne poate înştiinţa într-un fel anume că suntem pe o cale greşită, însă dacă noi perseverăm în rău vom primi ceea ce am căutat, căci, încă o dată, aceasta este în fond efectul unei libertăţi prost înţelese.
- Ce ar putea face părinţii pentru a fi recuperate infirmităţile pe care spuneţi că le poate provoca vizionarea?
- Copiilor trebuie să li se ofere acel mediu şi acele experienţe necesare vârstei. Am acordat mai mult spaţiu pe parcursul cărţii „Efectele televiziunii asupra minţii umane” pentru înţelegerea a ceea ce înseamnă o bună stimulare a minţii copiilor. Altminteri, nu este nimic deosebit. Copiii au nevoie în primul rând de afectivitatea părinţilor, trebuie să li se vorbească, căci cuvântul mamei şi al tatălui joacă un rol esenţial în lărgirea ariilor neuronale, atunci când copilul se implică activ şi personal în această comunicare. Copiii au nevoie de natură, de efort fizic, trebuie să se implice în jocuri care le stimulează imaginaţia…
- Am vorbit până acum numai despre copii. Adulţii sunt în afara pericolului?
- Deloc. Numai că la copii degradarea creierului este mult mai rapidă şi are un caracter preponderent structural, căci ei se află în perioada de dezvoltare a minţii, pe când la adulţi afecţiunile sunt mai mult de natură funcţională. Însă şi la adulţi se produc, în timp, degenerări ale reţelelor neuronale ale emisferei stângi şi ale cortexului prefrontal. Şi la ei se manifestă efectul hipnotic şi cel de dependenţă, şi lor le slăbeşte memoria, atenţia, motivaţia sau alte abilităţi mentale superioare.
- Ce putem face?
- În primul rând, trebuie conştientizat fenomenul. Asociaţia Americană de Pediatrie insistă mult asupra limitării timpului petrecut de copii în faţa ecranului. Ei susţin că, până la doi ani, nicidecum nu trebuie lăsat copilul la televizor, iar după, pe toată perioada vârstei şcolare, timpul de vizionare (televizor, calculator, video) nu trebuie să depăşească una sau cele mult două ore zilnic. Alţi neuropsihologi şi specialişti în educaţie din America sunt de părere că până la vârsta de 5-6 ani copiii nu ar trebui să se uite la televizor. Pentru adulţi, ce să spunem?… Este o problemă de luciditate şi de responsabilitate. Nu cred, şi este o chestiune de bun simţ, că omul s-a născut pentru a-şi petrece o mare parte din viaţă în faţa unui ecran.
Interviu realizat de Mariana Ienăchescu
Material apărut în nr. 15 din “Familia Ortodoxă”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu