Porunca desavarsirii

Îndărătnicii de noi, n-ar trebui să vorbim despre această poruncă a desăvârșirii și iubirii de vrăjmași, fiindcă nu facem altceva decât ne scuzăm mereu, că nu putem. Cu alte cuvinte repetăm același păcat, pe care l-a făcut Adam, dând vina pe Dumnezeu pentru căderea lui Adam. Înfruntăm pe Dumnezeu că ne-a poruncit un lucru imposibil.

Desăvârșirea și iubirea de vrăjmași nu sunt nici măcar sfaturi Evanghelice; sunt porunci. Prin urmare, cu împlinirea sau neîmplinirea lor, stăm sau cădem din creștinism.

Să nu descurajeze nimeni, fiecare are măsura sa, pe care trebuie să o ajungă. Pe ce cunoaștem aceasta? – Pe cele ce ni se întâmplă; pe cele ce ne vin fiecăruia să le trecem, ținând seama de aceste două porunci. Providența colaborează cu noi pentru desăvârșirea noastră: prin toate împrejurările grele, din care nu putem ieși teferi decât lepădându-ne de noi înșine, ducând o cruce în fiecare zi si îmbiați cu potrivnicii, plini de ură, capabili să ne și dezlege de viața aceasta.

Dacă nu înțelegem țeserea Providenței, care urmărește desăvârșirea noastră, prin tot felul de încercări inevitabile, atunci cădem în părerea că desăvârșirea noastră trebuie să ne-o facem noi, ceea ce e o trufie fără seamăn. Încremenim desăvârșirea într-o problemă.

† † †

Cât suntem departe de iubirea de vrăjmași și zarea desăvârșirii cât e de departe, ne stă probă faptul că aproape în fiecare casă trăiesc laolaltă oameni care nu se înțeleg.

Dar să ne întoarcem la noi: abia se mai propovăduiește iubirea de oameni! Deci, ar trebui să devenim întâi oameni!

Nu-i vorbă trebuie să înțelegeți și aceasta – că din toate suferințele care tulbură furios viața omenească, cea mai mare este ura, dușmănia și răzbunarea: unul și același diavol: boarea iadului între oameni.

O, tu ură, care vii din iad și faci și lumea iad!…

Sigur că a propovădui iubirea de vrăjmași între asemenea condiții de iad, înseamnă să o pățești la sigur. Astăzi se ințelege lucrul acesta cel mai bine. Dar când mai și trăiești iubirea vrăjmași, iubirea care nu face deosebire între oameni, asemenea lui Dumnezeu, care trimite ploaie și peste cei buni și peste cei răi, riscurile sunt ultime: crucea te așteaptă.

- Să nu se creadă că în lumea aceasta poți crede în desăvârșire nepedepsit! Iar Iisus se ruga pentru ucigașii Săi.

Aceasta n-o pot face decât oamenii hotărâți să sfârșească pe o cruce. Deci ce facem? Fricoșii nu intră întru Împărăția lui Dumnezeu – scrie în Scriptură. Deci porunca aceasta a iubirii de vrăjmași și a desăvârșirii, chiar și Dumnezeu a plătit-o cu viața.

† † †

Deci până nu ne cheamă Dumnezeu, trimițându-ne El împrejurările care să ne dezlege și de frică și de îndrăzneala trufiei, curajul nostru ar semăna mai mult a păcat decât a virtute. Ar fi sinucidere și nu jertfă a iubirii.

E aici o cumpănă rezemată pe conștiință: noi suntem și din lumea aceasta, dar desăvârșirea nu-i din lumea aceasta. Porunca desăvârșirii ne cere pur și simplu strămutarea – încă în lume fiind – în Împărăția din care ne-a venit desăvârșirea, îmbrăcată concret într-un Om Dumnezeu, în Iisus Hristos.

Iisus a trezit în noi îndemnul desăvârșirii, îndemn întărit profund în însăși natura creștinismului, dar prin condiția umană ni se refuză. Suntem hotărât îndemnați spre… și hotărât opriți de la… Ce rost are așezarea noastră între prietenii acestui imperativ și frânele acestui refuz, – e greu de spus.

Când tensiunea acestei cumpene de conștiință va aduna destulă energie, Providența va aduce dezlegările.

† † †

A încercat omul toate: bogăția, puterea, știința, păcatul, dar fericit nu l-a facut nici una! „Iisus ne îmbie încercarea Sa, cea din urmă: încercarea iubirii. Aceea pe care nimeni n-a făcut-o, sau pe care puțini au încercat-o, doar clipe ale vieții lor. Cea mai cutezătoare, cea mai potrivnică pornirilor din noi: dar singura care se poate ține de ceea ce făgăduiește” (Papini)

Iată de ce crucea e o taină, și se dezleagă numai celor ce o iubesc. Aceștia sunt: „Fiii Celui Preaînalt„.

Parintele Arsenie Boca – Se umplu masurile si se plinesc vremile