Prea Sfintitul Daniil, la inmormantarea Parintelui Arsenie, a spus ca ar fi zis Parintele Arsenie asa: „Vor veni necazuri mai mari decat Muntii Fagarasului”. Ne-om duce la muntii Fagarasului si la dealul Prislopului sa se pravaleasca peste noi ca nu mai putem rezista («Atunci vor incepe sa spuna muntilor: Cadeti peste noi!, si dealurilor: Acoperiti-ne!» – Lc.23, 30). Si ne-om duce la morminte sa iasa afara si sa intram noi de vii ca nu mai putem rezista”.
Mormântul părintelui Arsenie de la mănăstirea Prislop constituie azi unul din importantele locuri de pelerinaj din ţară. Pe 28 noiembrie, s-au implinit 22 de ani de la moartea părintelui Arsenie Boca. Cu această ocazie, zeci de mii de pelerini au poposit la mormantul părintelui Arsenie Boca, de la Manastirea Prislop, din judetul Hunedoara. Calugarul a fost numit “Sfantul neincoronat al Ardealului” si se crede ca are puteri miraculoase. Dovezile fiind nenumarate si evidente. Pelerinii vin “ingenunchiati” de cele lumesti in fiecare an pentru a face rugaciuni la mormantul sau. Preotul este considerat sfânt de către pelerinii care cred că părintele Arsenie Boca are puteri miraculoase chiar şi dincolo de moarte. Mulţi susţin că la mormântul lui încă se mai fac minuni şi că florile de pe piatra funerară a părintelui nu se ofilesc niciodată, iar o simplă atingere a crucii acestuia îi poate vindeca pe suferinzi de boli.
Arsenie Boca (n. 29 septembrie 1910, d. 28 noiembrie 1989), părinte ieromonah, teolog si artist român, a fost staret la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus si apoi la Mănăstirea Prislop, unde datorită personalitătii sale veneau mii si mii de credinciosi, fapt pentru care a fost hărţuit de Securitate. A fost unul din martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brasov, dus la Canal, închis la Jilava, Bucuresti, Timisoara si la Oradea. A pictat biserica din Drăgănescu (la 25 Km de Bucuresti), supranumită si Capela Sixtină a Orientului. Insa, nimic nu ni-l poate prezenta mai adevarat si mai sincer decat notele autobiografice: “Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vata de Sus, jud. Hunedoara. Scoala primară si liceul în orăselul Brad, acelasi judet. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinatie spre singurătate si spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Asa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele ratiunii” iscălită: „Boca Zian cl. IV. lic.” La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie si foarte bun pedagog cu fiul său. Stiu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi si n-am uitat până acum, si de multe ori mi-a folosit în viată. În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul si muzica. Terminând liceul si luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre stiintele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviatie la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinatia contemplativă, sau speculativă si în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu. În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram si bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor si nici nu mă înduram, întrucât era divortată de tata iar eu eram dat tatii prin sentinta de divort, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la scoală. În timpul teologiei mi se lămurea frumusetea chipului vietuirii călugăresti si doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vietii. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine si cât mai fără corespondentă, ca oarecum să mă uite si să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Asa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunostintă cu fete. Ceea ce n-am reusit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie si fetelor să studieze teologia, si m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunostinte în oras am izbutit să n-am. Asta am reusit toată vremea teologiei, desi făceam parte si din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, si care era mixtă. Aveam problema vointei în stăpânirea simturilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie experienţă, cât se întinde sfera voinţei în domeniul vieţii sufleteşti şi biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărtile asupra actelor reflexe, si asupra instinctelor, că anume sunt independente de vointă si controlul constiintei. Experienta mea personală însă mi-a dovedit că actiunea vointei si a constiintei se poate întinde si peste instincte si actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri si studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din Bucuresti, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucuresti, si-mi parveneau pe această cale. Toate acestea mă interesau să le aflu si să le probez în vederea călugăriei. Mă abtineam de la „voia în oras”, ci stam în curtea scolii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieseam în oras decât dacă trebuia în interesul scolii, a vreunui profesor, sau însotiti de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat si n-am învătat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – si mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac asa ceva. De viata altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferentă si necunostintă. Toate preocupările mele erau si sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă stiu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie îsi alesese nevointa tăcerii, prin care s-a desăvârsit interior. Teza de licentă în Academia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârsire interioară a omului, si purta titlul: „Încercări asupra vietii duhovnicesti”. Terminam teologia prin 1933. În vacantă mă ocupam cu pictura. Pictura mi-a lungit scoala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din Bucureşti, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Sirato, Costin Petrescu si Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor si grevelor studentesti, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea si cunostintele de anatomie si antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-si tină cursul. Abia aci m-am lovit de miscările politice studentesti, care mi-au produs o impresie neplăcută. În miscări studentesti n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universitătii, ci ca o scoală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafară de studentii ce să se poată înscrie în centrul studentesc Bucuresti. Am fost complet în afară de orice miscare studentească sau înscriere în vreo miscare politică. Vremea în Bucuresti am petrecut-o nelipsind de la scoală niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineata si mă întorceam la internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garantie pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe acolo mai veneau si studenti legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Şcoala mă absorbea total şi n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.) Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind şi discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Asa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în româneşte, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie. În vremea aceea, mişcarea legionară era în toi şi se discuta de ea în toate părţile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinaţie către mişcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morţi, Moţa şi Marin, am ieşit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviţei”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviţei. Deci am privit o parte din convoi şi pe cei doi morţi. Atâta tot.Colegi la şcoală am avut de toate soiurile şi neamurile. Aveam, la alţi profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roşie, însă discuţii n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Iţhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine şi tu n-ai să te poţi supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viaţă. Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor. Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieşi din ţară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obţinut paşaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliţiei din Sibiu. Iar întrucât eram diacon, am obţinut ţ încuviinţile speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului ş a Atenei, precum şi a celor două guverne: român şi grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârşirea interioară prin meşteşugul călugăriei. M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte data pe aceea, că intrând în ţară prin Moraviţa am văzut drapelele româneşti, de acel 8 iunie de odată. De la data aceasta, până la Paştile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur „cicanca”, şi alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură. În Vinerea Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie. Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul şi singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus jud. Făgăraş. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învăţat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoţia – eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la Mănăstire după puteri. Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii, li se trage de pe urma greşelilor sau păcatelor. Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi). Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii. Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri si rosturi sunt străin”.
Asa s-a descris parintele, insa despre prigoana si umilintele din inchisoare, relateaza vremurile. Prigoana şi martirajul după gratii sunt binecunoascute insa nici sufletul si nici trupul parintelui Arsenie Boca, nu s-au lasat “ruinate” de aceste”lumesti” chinuri. Dupa ocuparea ţării de către armata sovietică, Părintele Arsenie a fost arestat pentru prima oară la Râmnicu Vâlcei pe 17 iulie 1945, dus la Bucureşti şi eliberat pe 30 iulie 1945 pentru că nu i-a fost găsită nicio vină. Apoi a fost arestat în 14 mai 1948, pentru vina a-i fi ajutat creştineşte cu hrană pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului. Atât pentru aceste bănuieli, cât şi datorită notorietăţii sale printre credincioşii creştini, este schingiuit o lună şi jumătate, silit să dea repetate declaraţii, fiind apoi eliberat (v. G.Enache, Părintele Arsenie Boca în atenţia poliţiei politice, Ed.Partener, Galaţi, 2009). Mitropolitul Nicolae Bălan îl strămută de la Sîmbăta la Mănăstirea Prislop în noiembrie 1948. Acolo devine protosinghel şi stareţ, iar după ce sălaşul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhovnic, cu întreruperi în perioadele de arestare şi anchetare (1950, 1951, 1953, 1955, 1956). În 1959 comuniştii au risipit obştea şi părintelui Arsenie Boca, deja martirizat prin închisori şi la Canal, i-au interzis activitatea preoţească până la moartea ce a survenit după torturarea sa de Securitate. Fiind înainte văzător cu duhul el lasă mărturie a supliciului din care i s-a tras moartea, pictând la Biserica din Drăgănescu scena supliciilor Sf. Stefan cel Nou, pomenit pe 28 nov. (data morţii Părintelui Arsenie). În 15/16 ian. 1950 este a treia oară arestat. Face detenţie “administrativă”, nefiind dovedit vinovat, până pe 23 martie 1951 la Canal. Eliberarea s-a datorat Patriarhului Justinian care i-a semnalat lui Teohari Georgescu pericolul revoltării făgărăşenilor. De Rusalii în 1953 este din nou anchetat, apoi este arestat la Timişoara, Jilava, Oradea pentru 6 luni din 5 oct.1955 până în aprilie 1956. În 1959 i se înscenează nereguli financiare pentru a fi scos abuziv din monahism şi pentru a i se interzice să slujească la altar (post-mortem, în 1998, se revine asupra deciziei din 1959). A urmat pribegia la Bucureşti, unde a fost tot timpul ţinut în marginalitate. Cu cele două licenţe ale sale, una la Belle Arte şi alta la Teologie, n-a fost admis decât ca muncitor pictor bisericesc, până când e pensionat în 1968 cu o pensie de mizerie. A fost permanent supravegheat de Securitate. Din 1968 până în 1984 pictează biserica de la Drăgănescu. La Sinaia, din 1969 şi-a avut chilia şi atelierul de pictură, unde s-a retras după 1984 şi unde a şi închis ochii, la 28 noiembrie 1989, în vîrstă de 79 de ani. A fost înmormântat, după dorinţa proprie, la mănăstirea Prislop, la 4 decembrie 1989 prorocind că aici va fi loc de pelerinaj.
Marturii despre parintele Arsenie Boca:
“Spunea odata cineva: „Parinte, Ceausescu strica bisericile”. „Nu el, ma, ci pacatele omenirii“ – i-a raspuns Parintele”. (Maria Matronea, Sibiu)
“Odata, la Draganescu, am stat de vorba cu Parintele Arsenie in biserica si cand sa ies catre poarta, cam pe langa fantana, Parintele s-a oprit in fata mea si mi-a zis: „Mai, hai sa-ti spun tie ceva, ca stiu ca tu nu ma spui la nimeni”. Si continua: „Hai, sa-ti spun cum se va descotorosi Romania de comunism. Toate celelalte tari comuniste vor face pasnic trecerea de putere de la comunism la capitalism – ca si cand dai camasa de pe tine si iei alta camasa – numai Romania va face trecerea prin varsare de sange si vor muri multi”. L-am intrebat pe Parintele daca voi muri si eu. Atunci, sfintia sa s-a asezat catre Rasarit, cu mainile impreunate, ca si cand s-ar fi rugat (nu cum fac preotii, cu mainile in sus). A stat asa, cu fata catre cer, vreo 15 minute. Mi-a spus, apoi, ca nu voi muri la revolutie, dar ca „asta” va muri in ziua de Craciun. L-am intrebat: „Care asta?”.
„Asta, ma, care ziceti voi ca nu vi-l mai schimba Dumnezeu”. Am intrebat incet: „Ceausescu, Parinte?”. Dansul mi-a zis: „Da, ma, asta. Si voi muri si eu, cu vreo 3 saptamani inaintea lui”. (Biliboaca Matei, Savastren)
“Un cumnat, Ovidiu, a fost inchis, pe vremea lui Ceausescu, pentru trecerea frauduloasa a granitei. Am fost cu sora mea, Nela, la Parintele Arsenie ca sa-i spunem. Parintele ne-a zis: „Sa-i para bine ca n-a fost puscat“. Apoi s-a intors catre lume si a zis: „Mai, sa stiti ca multi vor pleca din tara, dar putini se vor intoarce. Va veni vremea cand ar dori sa se intoarca si n-or mai putea, caci Romania va fi inconjurata de flacari”. Parintele nu prea era de acord sa-ti parasesti tara. Inainte de revolutia din 1989 Parintele ne-a spus ca miroase a praf de pusca si asa a fost. Ne-a mai spus ca o sa ne pasca un mare cutremur si blocurile din Bucuresti vor ajunge ca si cutiile de chibrituri. Parintele Arsenie a fost si ramane in inimile noastre ca un sfant. Acum mergem la mormantul Parintelui Arsenie si ne rugam acolo si de cate ori il chemam in rugaciune, el ne ajuta si ne ocroteste”. (Viorica Farcas, 48 ani, Voila)
“Odata mi-a zis ca, intr-o noapte, catre ziua, ne vor ocupa trei tari: Ungaria, Bulgaria si Rusia. Atunci eu am zis: „Ungurii or sa ne ocupe pe noi?”, iar el mi-a spus: „Si pe cei ce ne vor ocupa va veni ploaie de foc”. (Chis Aurelia, 93 ani, com. Boiu, jud. Mures)
“Mi-a mai povestit cineva ca Parintele s-a rugat insistent la Dumnezeu pentru americani, sa nu-i pedepseasca, sa-i ierte ca si ei sunt creatia Lui si sa aiba mila de ei. Si l-a dus Dumnezeu pe Parintele Arsenie sa vada ce e pe acolo – prin America – si a zis Parintele: „Da, Doamne, sunt vrednici de pierzare”. Cum l-a dus? Nu stiu. Nu cred ca l-a dus cu trupul. L-a dus cu duhul. Ca urmare a ceea ce a vazut cu duhul, Parintele a pictat la Draganescu, deasupra scenei Invierii, mai multe cladiri moderne (turn) in flacari, reprezentare care ar putea fi profetica (vezi cele doua turnuri din „11 septembrie”)”.
“Parintele a iubit mult Muntii Fagarasului; venea mereu pe la cabana Podragul si pe la Turnuri. Spunea Parintele: „Muntii Fagarasului si dealurile Prislopului va vor acoperi pe voi”.
Parintele a fost si este un sfant intre noi. O femeie i-a spus: „Parinte, cand o fi la judecata, sa ne treci cu gramada”. Parintele a zis zambind: „ N-ai spus rau, mai”. A trecut de multe ori pe la noi prin sat. Unii il cunosteau, altii nu-l cunosteau, dar Parintele spunea: „Oamenii la voi sunt cam rai, dar totusi, fac milostenie multa si asta ii ajuta”. (Olimpia Fuciu, Ucea de Sus)
“Eram cu Parintele Arsenie si l-am intrebat: „Ce sa facem Parinte, ca acum este foarte rau”. Parintele zice: „Va veni si mai rau”. Zic: „Parca toate sunt otravite. Nici nu ne mai vine sa mancam”. „Ma, faceti semnul sfintei cruci pe tot ce mancati: apa, ceai, cafea, prajitura, fructe, bautura, mancare, paine. De ar fi dat chiar si cu otrava, Sfanta Cruce anuleaza tot ce este otravit”. (Maria Matronea, Sibiu)
“Zicea Parintele Arsenie, parca pentru toti romanii: „Imi pare rau de voi ca sunteti slabiti in credinta. Veti cadea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu va fie frica pentru a va salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt ingaduite de Dumnezeu, Care este tovarasul de drum al fiecaruia, de la nastere pana la moarte. Vor cadea si cei alesi. Imi pare rau ca sunteti cei de pe urma. Va vor cerne. Vor pune impozite, taxe si alte ingradiri. Vor lua totul!”. (Sora Septimia Manis, 81 ani, Codlea)
“Faceam serviciul in Brasov, la uzina Astra. Odata a venit Parintele Arsenie la biserica Blumena (Biserica Sfantului Nicolae din Schei), unde a participat la slujba. Atunci a spus: „Trebuie sa ne intarim spiritualiceste, ca altfel viata noastra este moarta, chiar daca ne merge numele ca traim. Luati exemplu de la Stefan cel Mare, care cu o mana de oameni intariti spiritualiceste, tinea pe tatari la Nistru si pe turci la Dunare”. (Nicolae Streza, 84 ani, Fagaras)
“Imi spunea parintele Bunescu ca Parintele Arsenie se ducea in miez de noapte la biserica, ingenunchea in intuneric langa masa sfantului altar si doua-trei ore se ruga pentru poporul roman”. (Pr. Bunea Victor, Sibiu)
“Spunea Parintele Arsenie sa ne spovedim si impartasim mai des, ca va sosi timpul cand se va lua Sfanta Liturghie la cer si nu se va mai savarsi pe pamant“. (Septimia Manis, 81 ani, Codlea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu