Drepturile de autor ale lui Dumnezeu

Drepturile de autor sunt o recunoastere a meritelor cuiva pentru existenta unui lucru si o imputernicire a aceluia asupra lucrului respectiv. Atata timp cat Dumnezeu este "facatorul cerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute", oare exista vreun lucru care sa nu fie al Lui? Astfel, lui Dumnezeu nu ii apartin numai oamenii si lumea, ci si cele mai noi descoperiri ale modernitatii, ca unuia care a sadit in materie ratiunile care au facut posibila functionarea celor descoperite.

Oricat se straduieste lumea sa-L nege pe Dumnezeu, atat ca existenta de sine statatoare, cat si ca autor (creator) al nostru si a toate cate exista in jurul nostru, tot El ramane autorul si purtatorul de grija a toate cate exista. Astfel, cu fiecare pacat savarsit de noi si cu fiecare lucru vazut in sine, iar nu ca dar al lui Dumnezeu facut noua, il nedreptatim pe Dumnezeu, incalcand drepturile de autor ale acestuia.

Lumea nu este a noastra

Lumea nu este a noastra, nici noi nu suntem ai lumii, ci toate sunt ale lui Dumnezeu. Drepturile de autor ale Creatorului se aplica tuturor lucrurilor din aceasta lume, precum marturisim, numindu-L pe Dumnezeu "facatorul cerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute".

Lumea ingereasca este a lui Dumnezeu si Ii slujeste Lui; natura si animalele sunt ale lui Dumnezeu si Il recunoasc pe El ca Stapan, supunandu-I-se intru totul; oamenii sunt ai lui Dumnezeu, indepartarea de El ducand la salbaticirea acestora; diavolii sunt si ei ai lui Dumnezeu, fiind faptura Lui iubita, ajunsa insa intr-o cadere ireversibila.

Natura nu este a noastra

Natura nu este a noastra, ci a Celui care a zidit-o din nimic. Fiind faptura iubita a lui Dumnezeu, omul a primit in stapanire intreaga natura, insa impreuna cu datoria de a-i purta de grija acesteia, iar nu a o socoti straina, putand sa o jefuiasca dupa bunul sau plac. Consumarea in chip egoist a bunurilor materiale, ca si cum ne-ar apartine de drept, iar nu luarea acestora cu multumire, este rodul unei vieti pacatoase si indepartate de Dumnezeu.

Sfantul Ioan Gura de Aur, vazand egoismul si lacomia lumii, spune: "Pamantul nu mai poate sa rabde atatea rautati, care au pangarit pana si vazduhul. Din pricina banilor, am vandut stihiile cele libere: drumurile se vamuiesc, pamantul se imparte, apele se stapanesc, aerul se cumpara. Unul ia celuilalt ogorul, altul rapeste vecinului slugile. Unul se judeca cu megiesul sau pentru apa, altul se lupta pentru aer cu cei din jurul sau. Unii se cearta pentru masurarea pamantului, altii se macelaresc pentru zidirea caselor."

Indraznesc sa spun ca ar trebui sa ne fie rusine chiar sa ne scaldam lacom in darurile lui Dumnezeu; ar trebui sa fim atat de smeriti, incat sa refuzam o parte din bunurile materiale, vazandu-ne nevrednici de ele. Postul crestin trimite cumva spre acest binecuvantat refuz, izvorat din smerenie si iubire de Dumnezeu.

Noi nu suntem ai nostri

Deoarece nu noi ne-am hotarat nasterea, iar uneori, nici macar parintii nostri, ci mai ales Dumnezeu, se cade sa recunoastem ca ai Lui suntem. Viata apare prin impreuna lucrarea oamenilor cu Dumnezeu. Cand parintii se lasa in voia lui Dumnezeu, la vreme potrivita, El da acestora darul unei noi vieti.

Noi nu suntem ai nostri, desi avem o libertate deplina asupra vietii noastre. Aceasta libertate a noastra asupra vietii noastre nu este insa totuna cu intunecatele vorbe: "Sunt liber, fac ce vreau!" A fi liber inseamna a fi stapan absolut pe toate pornirile patimase, iar nu a trai intr-o continua tensiune de alegere intre bine si rau, cazand adesea fara sa vrem. Libertatea este a celor despatimiti, a sfintilor.

Nu noi ne-am hotarat dimensiunile si infatisarea. "Care dintre voi, ingrijindu-se, poate sa adauge staturii sale un cot?" (Luca 12, 25). "Nici pe capul tau sa nu te juri, fiindca nu poti sa faci un fir de par alb sau negru" (Matei 5, 36). "Si perii capului vostru, toti sunt numarati" (Luca 12, 7). Avand un Tata atat de bun si de iubitor, nu avem nici un motiv sa nu recunoastem ca nu suntem ai nostri, ba chiar avem de ce sa ne bucuram ca suntem ai Lui.

Casatoria este a lui Dumnezeu

Casatoria este unirea barbatului cu femeia, inaintea lui Dumnezeu, care da acestora, prin preot, cel mai frumos dar de Nunta, adica harul Duhului Sfant, intarire in lupta cu patimile si in pastrarea vie a dragostei dintre ei. Denaturarea conditiilor cerute de casatorie duce la anularea casatoriei in sine, precum schimbarea unui ingredient duce la stricarea unei retete bune.

Institutiile statului folosesc acest cuvant pentru a desemna legamantul civil, incheiat in fata ofiterului starii civile. Fara nici un rost, cununia civila precede intotdeauna cununia religioasa. Atata timp cat statul nu recunoaste realitatea unirii duhovnicesti dintre cei doi miri, nici insemnatatea harului primit de cei doi in Taina Nuntii, ma intreb ce rost are savarsirea cununiei religioase numai dupa cea civila?

"Casatorii" au ajuns sa fie numite si impreunarile de nedescris dintre persoane de acelasi gen (homesexuali, lesbiene). In aceste conditii, pentru a defini cat mai clar casatoria crestina, ne vedem obligati sa o numim "casatorie religioasa traditionala", spre deosebire de "casatoria civila moderna". Desi folosirea cuvantului "casatorie" in cazurile de mai sus este un furt lipsit de bun simt, el nu atrage dupa sine inca nici o pedeapsa.

Iubirea nu este din lume, ci din Dumnezeu

Iubirea este de la Dumnezeu, caci Dumnezeu este iubire. Iubirea este cel mai curat sentiment si cea mai inalta forma de vietuire, atata timp cat ea este una fireasca, iar nu denaturata sau cazuta. De la "Dumnezeu este iubire", lumea a cazut insa pana la expresii de genul "iubesc lucrul acesta, obiectul acela sau activitatea aceea" si declaratii "de iubire" intre doi barbati (homosexuali).

Iubirea a ajuns sa fie asociata cu toate patimile trupesti si sufletesti, in numele ei savarsindu-se nenumarate pacate (egoism, desfranari, preadesfranari, posesivitate, gelozie, violenta). Omorarea celor batrani si bolnavi (eutanasia), precum si rugaciunea impreuna cu ereticii, in numele iubirii, sunt alte roade ale acestui furt nepedepsit.

Iubirea nu este din lume, ci din Dumnezeu. Atata timp cat "Dumnezeu este iubire", consider ca tot El este Cel care are drepturile de autor asupra acestui lucru, neavand voie sa numim "iubire" orice pacat si orice cadere.

Permanent, dragostea trebuie redefinita intru Adevar: "Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata" (I Corinteni 13, 4-8).

Copiii nu sunt ai nostri

Copiii nu sunt ai nostri, ci sunt daruri ale lui Dumnezeu, facute numai acelora care au nevoie de ele, spre mantuire. Copiii sunt talantii incredintati de Dumnezeu parintilor, spre valorificare. Parintii, odata primind talantul (copilul) incredintat lor de Dumnezeu, sunt datori sa il pretuiasca si sa ii creasca valoarea, facand din el "ban de aur", adica suflet curat si iubitor de Dumnezeu, cui si apartine de drept.

Expresiile de genul "Eu te-am facut, eu te omor!" arata exact aceasta cadere dureroasa a parintilor. Embrionul nu este al nostru, nici drepturile de autor asupra lui nu ne apartin. In final, El este Cel care da viata embrionului, iar nu parintii, care nu pot hotara zamislirea, ci asteapta in liniste voia lui Dumnezeu. Cand spermatozoidul se uneste cu ovulul, Dumnezeu binecuvinteaza aceasta unire si ii da suflarea de viata.

Embrionul este persoana cu drepturi depline din prima clipa. Potrivit legilor unor state insa, viata nu incepe odata cu aparitia embrionului, ci la distante diferite dupa acest moment: la o luna, la peste doua luni, la trei luni etc. Acest lucru ingaduie avortul pana la termenul stabilit, embrionul nefiind vazut ca o fiinta umana cu drepturi depline, ci ca un lucru lipsit de viata. Indiferent cand are loc avortul, acesta este acelasi lucru cu omorarea copilului Altuia.

Moartea este mai presus de noi

Moartea este mai presus de noi, iar noi nu suntem stapani peste moarte. Daca am inteles ca nu noi ne-am adus la viata, vom intelege la fel de bine si ca nu noi ne hotaram plecarea din viata. Daca nu noi ne nastem, ci altii ne nasc pe noi (parintii, in unire cu Dumnezeu), nici sa nu ne omoram, ci sa asteptam moartea cu teama pentru pacatele noastre, rugandu-ne pentru a avea "sfarsit crestinesc si raspuns bun la Infricosatoarea Judecata".

In privinta mortii, statul are iarasi un cuvant de spus, cautand sa dea voie omului sa isi hatarasca sfarsitul. Potrivit statului, viata se termina atunci cand vrea individul in cauza, sau, in cazurile in care acesta nu mai poate decide, cand vor cei de langa el. Astfel, eutanasia apare ca un act de "libertate" din partea individului si unul de "mila" si "iubire" din partea celor de aproape ai lui. Acest lucru se doreste nu numai in cazul unor boli incurabile sau dureroase, ci si in alte cazuri, precum intampinarea unor greutati psihice sau materiale (sinuciderea).

Statul nu are nici un drept de autor asupra vietii, deci nici asupra mortii. Nu noi tinem viata, ci viata ne tine pe noi. Nu noi avem drepturi asupra ei, ci ea are drepturi asupra noastra. Dumnezeu, singurul care da viata, este Cel care hotaraste momentul nasterii noastre si pe cel al incetarii din viata cea pamanteasca, pentru intrarea in viata cea vesnica.

Avocatii lui Dumnezeu !

Daca ar exista avocati ai lui Dumnezeu pe pamant, nu ar ajunge istoria pentru incheierea tuturor proceselor de judecata privind incalcarea drepturilor de autor ale lui Dumnezeu. Chiar daca nu pot da lumea in judecata, crestinii sunt datori sa apere drepturile de autor ale lui Dumnezeu, iar acest lucru poate fi facut cel mai bine prin marturisirea adevaratei credinte in viata noastra, traind drept, crezand drept, casatorindu-ne drept, iubind drept si murind drept.

Teodor Danalache

sursa:http://www.crestinortodox.ro