În societatea pluralistă în care trăim există mulţi creştini ortodocşi care îşi împărtăşesc viaţa cu unii membri ai familiei care nu sunt de aceeaşi credinţă. Uneori, aceste persoane nici măcar nu împărtăşesc valorile creştine, astfel încât lupta de a păstra adevăratele tradiţii şi practici ortodoxe se dovedeşte a fi foarte dificilă. În special perioada Postului Mare poate fi deosebit de grea atunci când întreaga familie consumă carne, ouă şi lactate, în timp ce membrul ortodox al familiei doreşte să postească.
Chiar şi rugăciunile dinainte de masă sunt o problemă atunci când ceilalţi nu sunt credincioşi. Există, de asemenea, acele dimineţi de duminică sau în zile de sărbătoare când o parte a familiei doreşte să meargă la plajă, în timp ce credinciosul ortodox preferă participarea la Sfânta Liturghie. Dificultatea de a-ţi exprima credinţa poate fi şi mai mare atunci când ceilalţi sunt chiar ostili sentimentelor religioase.
Există mulţi creştini ortodocşi care se lupta să-şi trăiască credinţa într-un mediu care nu este deloc propice pentru viaţa spirituală. Iar această ostilitate faţă de credinţă poate exista chiar şi la locul de muncă. Un număr însemnat de angajatori nu permit angajaţilor să-şi ia liber în zilele de sărbătoare, sau chiar de praznicele mari – cum ar fi Naşterea lui Hristos.
Dar dacă ne-am dedicat viaţa lui Hristos, nu ar trebui să permitem celorlalţi să fie un obstacol în practicarea credinţei noastre. Deşi nu este necesar să fim ostentativi, este important să avem în vedere exemplul primilor creştini. Ei îşi luau atât de mult în serios vocaţia, încât preferau mai degrabă martiriul decât să îşi nege credinţa sau să abdice de la principiile lor creştine.
Am constatat că multe persoane care neagă importanţa religiei au fost, în realitate, dezamăgite fiindcă au văzut o formă de creştinism lipsită de viaţă; şi şi-au format o pre-judecată. Alţii ne văd pe noi creştinii că judecăm şi suntem auto-suficienţi, şi prin urmare, resping apoi orice expresie a religiozităţii.
Şi ce să facem atunci? Mai întâi de toate, să nu ne ascundem credinţa! Sub nicio formă! Acesta nu înseamnă că trebuie să fim moralişti sau să ne credem mai buni decât ceilalţi. Un creştin care este recunoscător pentru credinţa sa este, de asemenea, plin de compasiune faţă de cei care nu au credinţă. A da pentru Hristos o mărturie plină de dragoste, dar în acelaşi timp a urma rigorile impuse de tradiţia noastră ortodoxă, constituie un bun punct de plecare.
Dacă se întâmplă să ne aflăm la masă cu persoane necredincioase, este important să nu aratăm cu ostentaţie că suntem credincioşi, dar nici să nu ascundem faptul că suntem. A ne face discret semnul crucii înainte de a mânca, nu exprimă numai recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu pentru hrana ce ne este pusă înainte, dar constituie şi o mărturie fără cuvinte a dorinţei noastre de a trăi cu adevărat vieţile noastre în conformitate cu cele spuse de Mântuitorul nostru. Iar Domnul a spus că, dacă noi ne vom lepăda de El înaintea oamenilor, şi El ne va renega înaintea Tatălui. Păstrarea modului de manifestare a credinţei noastre, ramanând fideli posturilor de peste an şi făcând un efort de a participa la Sfânta Liturghie măcar odată pe săptămână, sunt lucruri absolut necesare dacă vrem să creştem spiritual.
Ce este important e că devotamentul nostru pentru credinţă şi dorinţa de a da mărturie pentru Hristos pot avea un impact imens asupra celor din jur. Dacă dragostea noastră pentru Mântuitorul se traduce în dragoste pentru familie şi pentru aproapele, cei din jurul nostru vor vedea că Dumnezeul nostru este real şi credinţa noastră ortodoxă este cu adevărat un mod de viaţă, unul care ne transformă. Când oamenii văd că suntem plini de viaţă şi de bucurie şi că nu îi judecăm, şi ei vor dori la rândul lor ceea ce noi avem. Comoara de mare preţ (cf. Mt 13, 44) poate fi, de asemenea, şi a lor!
Sursa:http://biserica-boras.se
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu