La bucuria Învierii cu Iisus Hristos prin pocăinţa Mariei Egipteanca

„Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.”
(I Cor. 15, 14)
„Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia.”
(I Cor. 15, 22)
„Bucurie se face îngerilor Lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte.” (Lc. 15, 10)

Cercetând învăţătura patristică despre pocăinţă, care cuprinde nenumărate volume scrise prin osteneli şi experienţe ascetice covârşitoare, putem afla o descriere simplă şi clară a lucrării căinţei pentru păcate în suflet: „Pocăinţa este scara care ne urcă acolo de unde am căzut” (Sfântul Efrem Sirul); „Nu există păcat de neiertat în afară de păcatul nepocăit” (Sfântul Isaac Sirul); „Dacă nu ar fi pocăinţa, nu ar fi nici cei ce se mântuiesc” (Avva Isaia Pustnicul); „Dacă sufletul se va învinovăţi cu smerenie în faţa Domnului, căzând înaintea Lui, Domnul îl va iubi” (Avva Pimen). Acestea sunt doar câteva cuvinte duhovniceşti din care putem înţelege că punctul de pornire în nevoinţa de întoarcere la calea cea dreaptă, care duce la viaţă, este voinţa, dorinţa de a ne mântui şi curăţi prin pocăinţă. Aşadar, cheia succesului este la noi înşine. Sfântul Antonie cel Mare a afirmat un lucru care sintetizează toată „Filocalia”: „De va voi omul – le poate pe toate câte le voieşte; deci, de va vrea să nu păcătuiască – îi stă lui în putere aceasta !”. Din această afirmaţie putem înţelege că nu există patimă fără consimţirea noastră sufletească cu păcatul.

O credinţă sănătoasă (adică lucrătoare, vie) vine numai dintr-o viaţă sănătoasă dusă în conformitate cu legile Lui Dumnezeu, dintr-o rugăciune curată şi o credinţă dreaptă înaintea Lui Dumnezeu: „dreptul din credinţă va fi viu !” (Avac. 2, 4). Rugăciunea nu este numai convorbire cu Dumnezeu; în general, oamenii se roagă, fiecare în felul său – dar puţini sunt cei care cred şi nădăjduiesc că Dumnezeu îi ascultă; pentru că tot atât de puţini sunt cei care Îl iubesc. Rugăciunea curată are următoarea definţie: „ochii sufletului înălţaţi către faţa Domnului” – astfel este starea de adevărată rugăciune. Ca să-L vedem pe Dumnezeu, nu suntem noi în măsură, să-L privim faţă către faţă; nu a făcut-o nici Moise în Muntele Sinai („Iar când voi ridica mâna Mea, tu vei vedea spatele Meu, iar faţa Mea nu o vei vedea !” – Ieş. 33, 23); nu a făcut-o nici marele Ilie, care L-a simţit în „adiere de vânt lin” (III Reg. 19, 13); nici apostolii n-au putut privi măcar slava Lui, căci „au căzut cu faţa la pământ” (Mt. 17, 6), „arătând slava Sa pe cât li se putea” (Troparul Praznicului Schimbării la Faţă). Dar când ochii sufletului se deschid prin lucrarea Duhului Sfânt, atunci putem spune şi noi odată cu Psalmistul: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin” (Ps. 15, 8) (adică statornicia în respectarea poruncilor divine: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte”- In. 14, 21).

Starea înaltă nu este o stare meritorie, ci este un dar divin; în clipa în care Domnul retrage harul Său – te supune unui examen: poţi învinge sau poţi pierde, poţi să ai sau poţi să nu ai. În grădina Raiului, Adam a fost creat fără păcat - dar aceasta nu l-a ferit de ispita şarpelui; tot ascultarea şi împlinirea poruncii divine constituiau temelia trăirii în Dumnezeu. Din căderea lui Adam nu rezultă că diavolul a fost de vină, ci că Adam a uitat de Dumnezeu şi de Icoana Lui cea veşnică: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26). Oare atât de repede să lepezi jertfa cea curată şi să slujeşti altar străin ? Fruct avea şi Pomul Vieţii, fruct avea şi Pomul cunoştinţei binelui şi răului; dar la Pomul Vieţii era Icoana Dumnezeului Care l-a creat pe om, cu Care el vorbise... Şi totuşi, deşi porunca fusese foarte clară, ajunge să alerge spre „dumnezeu” străin. Omul este creaţia care a primit poruncă să devină dumnezeu „după chip şi asemănare”. Se întreabă Sfinţii Părinţi unde a fost pocăinţa lui Adam, de ce nu a cerut iertare, de ce nu şi-a înţeles greşeala ? Simplu – prin căderea în neascultarea mâncării din pomul oprit - „ochii lor au fost ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Lc. 24, 16); căci „nedrepţii nu vor moşteni împărăţia Lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 9).

Aici taina este mai adâncă decât înţeleg de obicei oamenii. Dumnezeu a dorit să aibă în jur duhuri slujitoare prin cele nouă cete orânduite în trei triade, precum se arată în Sfânta Scriptură, în „Cartea Profetului Daniel”: „mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui !” (Daniel 7, 10). Acestea dintru început trebuiau să se desăvârşească prin primirea totală a harului – şi astfel să se împlinească o desăvârşită apropiere de Dumnezeu a îngerilor care nu au fost biruiţi de ispita mândriei, ci au rămas lângă Creatorul lor pentru totdeauna, pentru că în liberul lor arbitru şi îngerii s-au aflat în postura de a alege binele sau răul, înfrângerea sau biruinţa: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii ! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri ! Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului Celui Puternic voi aşeza jilţul meu ! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi !” (Is. 14, 12-14). Căderea lui Lucifer şi a tuturor îngerilor care l-au urmat a fost cea mai mare tragedie a lumii nevăzute, un examen îngeresc picat. Dar scris este că Dumnezeu a făcut neamul omenesc pentru ca oamenii – prin ascultare, prin supunerea voii omeneşti Voii Lui Dumnezeu, adică prin slujire, să ocupe locurile îngerilor căzuţi: „plini-va căderi; va zdrobi capetele multora pe pământ !” (Ps. 109, 6). Sfânta Scriptură arată limpede faptul că anarhia şi neorânduiala nu au nimic în comun cu Dumnezeu. În concepţia Sfinţilor Părinţi orice păcat echivalează cu o ucidere a Lui Dumnezeu, o nouă răstignire a Lui Hristos – de aceea omul păcătos este numit călcător de Lege. Supus aceluiaşi examen de apropiere de Dumnezeu în vederea îndumnezeirii sale prin harul divin, Adam s-a trezit în faţa unui alt „dumnezeu”, unul străin , nu recunoscut după chip şi asemănare; un „dumnezeu” al poftei, al propriei plăceri. Inima lui Adam nu s-a întâlnit cu Dumnezeul Cel Viu ca să-şi însuşească lecţia de îndumnezeire prin ispitire, prin încercare; astfel a venit şi căderea: „frumos şi bun la mâncare era rodul ce m-a omorât !” (Octoihul Mare) - de aici şi pedeapsa iadului dată omenirii până la Hristos.

Dumnezeu este Dragoste negrăită şi nemăsurată, dar este şi Dreptate supremă. Având o mentalitate raţionalist-intelectualistă, lumea se întreabă: „Dacă Dumnezeu este iubire, atunci de ce dă pedepse veşnice ? De ce trimite oameni în iad ? De ce îngăduie toate necazurile, nedreptăţile, nenorocirile şi calamităţile care copleşesc pământul ?” Motivul este unul singur: asupra omului care a lepădat reperul moral şi dreptarul valorilor reale, Dumnezeu trimite plăgi şi astfel statorniceşte iarăşi echilibru între întuneric şi lumină. Ca Dreptate supremă, Dumnezeu nu poate considera răul ca fiind egalul binelui.

Pentru a putea pricepe noţiunea de „pocăinţă”, trebuie să admitem faptul că, precum căderea îşi are treptele ei, aşa şi ridicarea îşi are treptele şi etapele ei. Cel mai mult contează contextul în care cazi sau te ridici: „cui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere” (Lc. 12, 48). A ţine conferinţe pe tema pocăinţei sau a scrie tot felul de cărţi pe această temă fără să o lucrezi tu însuţi, este ca şi cum te-ai afla lângă un om care moare de sete, dar nu se poate mişca; îl duci lângă fântână dar nu-i dai apă din ea, ci aştepţi să-i treacă setea prin simpla vedere a fântânii. La fel, preafrumoasele cuvântări despre Dumnezeu: sunt ca o grădină plină cu tot felul de flori în care duci un orb ca să le admire... sigur le va descrie, sărmanul, aşa cum a putut el să le perceapă, lipsit de vedere fiind ! Aşa şi în viaţa noastră particulară – toate textele, glumiţele, părerile, ifosele, impresiile, aerele despre noi înşine – nu-L impresionează deloc pe Dumnezeu, nu-I stârnesc nici măcar vreo curiozitate de genul „O, oare cine sunt aceştia care vorbesc atât de frumos despre Mine ?”. Problema pocăinţei în Biserică începe (vorba Maicii Alexandra de la Dragomirna) cu „o seriozitate înfiorătoare”. Atunci când Dumnezeu l-a zidit pe om, a pus în el două lumi – una spirituală şi alta materială; totodată l-a aşezat între două sfere existenţiale: una divină, Pomul Vieţii (Liturghia–Euharistia-Hristos), şi alta demonică – Pomul cunoştinţei binelui şi răului. Cele două lumi stau ancorate de liberul-arbitru – între puterea de a înţelege şi puterea de a alege; de aici şi cele două căi: una plină de har, spre Rai, în veşnicie şi alta plină de întuneric, spre iad, fără Dumnezeu. Toate aceste „pieţe şi uliţe,drumuri şi garduri” (Lc. 14, 21-23) trec prin inima omului, intersectându-se din toate direcţiile, dar sufletul alege calea cea dreaptă şi direcţia cea bună prin raţiune şi inteligenţă punând în lucrare alegerea şi discernerea între bine şi rău, între moarte şi viaţă: „Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine !” (Ps. 114, 7), căci „Legea Ta cugetarea mea este” (Ps. 118, 77). „Oare, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mâhnit ? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut duşmani !” (Ps. 138, 21-22). Doamne „îndreptează înaintea mea calea Ta !” (Ps. 5, 8) şi astfel „viu va fi sufletul meu şi Te va lăuda şi judecăţile Tale îmi vor ajuta mie !” (Ps. 118, 175).

Pocăinţa ne dă posibilitatea de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu prin exercitarea libertăţii de voinţă; voinţă care ne poate duce şi la asemănarea cu demonul, dacă este îndreptată spre păcat. Aici este cheia înţelegerii păcatului. De obicei noi vorbim despre păcat la modul căldicel: „a greşi e omeneşte”, „ei, e firesc, toţi greşim dar Dumnezeu ne iartă pentru că este bun şi milostiv”. Numai că nu-i chiar aşa; problema se complică prin faptul că păcatul are diverse căi de a intra în om şi destule trepte de a se sădi în inima lui. Are căi văzute – simţurile , şi căi nevăzute – raţiunea şi imaginaţia. Sufletul atins de păcat este asemea lui Adam cel căzut; pentru că, chiar dacă este de origine divină, aflat în păcat ajunge lipsit complet de lumina vederii şi a cunoaşterii Lui Dumnezeu: „Scoate din temniţă sufletul meu, ca să laude Numele Tău, Doamne” (Ps. 141, 7). Nu ştim, noi oamenii, şi nici nu cunoaşem adâncul şi rădăcina răului ! Păcatul în sine nu e doar o simplă greşeală, o cădere morală, o izbucnire a poftei sau orice altceva asemănător. Privit în perspectivă duhovnicească, păcatul este o verigă care îl leagă şi-l uneşte pe suflet cu diavolul sădind stricăciune și putreziciune în fire. Aici este rădăcina păcatului, începutul păcatului însuşi. De exemplu – în faţa Lui Dumnezeu, pierderea fecioriei nu este doar un act biologic; odată cu aceasta , omul pierde şi harul îngeresc al sfintei inocenţe, transformându-se în om căzut. Ridicarea se face la nivel de suflet, dar la nivel de trup trauma rămâne – aceea este urma păcatului. Nu degeaba zice Apostolul: „cel căruia i se pare că stă neclintit - să ia seama să nu cadă !” (I Cor. 10, 12). Starea de cădere şi starea de ridicare nu se influenţează nicidecum una pe alta. De cele mai multe ori pofta sau dorinţa de păcat este de mii de ori mai mare decât dulceaţa însăşi a păcatului.

Despre păcat nu ar trebui să vorbim ca şi cum am trata un subiect filozofic; păcatul este rană demonică în trupul creaţiei Lui Dumnezeu. Dumnezeu a zidit atât lumea văzută cât şi pe cea nevăzută după un plan dinainte stabilit, propriu şi personal. Drept pentru care nu permite şi nici nu îngăduie ca vreun alt „arhitect” să vină şi să modeleze în trupul creaţiei Sale. De aceea L-a trimis pe Duhul Sfânt în chip de limbi de foc peste apostoli, creştinătate şi lume , încurajându-i chiar şi pe păgâni la restaurarea în iubire: „păgânii care nu au Lege, din fire fac ale Legii” (Rm. 2, 14). Duhul Sfânt are rolul de a corecta tot ceea ce diavolul încearcă să schimbe şi să strâmbe în creaţie, plinind şi desăvârşind ceea ce diavolul sluţeşte şi urâţeşte ca un răzvrătit şi nesupus ce este: „cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (I In. 4, 1) „deoarece însuşi satana se preface în înger al Luminii” (II Cor. 11, 14), „umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită !” (I Pt. 5, 8). Aşadar, rolul Duhului Sfânt este unul sfinţitor şi restaurator al creştinătăţii prin puterea celor şapte Sfinte Taine ale Bisericii. La nivel sufletesc şi spiritual, de pildă, taina pocăinţei este înnoirea Sfântului Botez prin lacrimile de căinţă şi de durere, este reintrarea în har sub protecţia Crucii Lui Iisus Hristos. Iar la intrarea în creştinism, prin Botezul cu apa sfinţită, spălăm păcatul strămoşesc şi ne eliberăm din moartea cea veşnică: „precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia !” (I Cor. 15, 22).

De aceea, în procesul de mântuire prin pocăinţă nu ne putem baza exclusiv pe bunătatea sufletească, chiar dacă aceasta este starea de împăcare a omului cu Dumnezeu. Psalmistul David spune că dreptatea este mai tare decât bunătatea: „Cât de bun este Dumnezeul lui Israel, cu cei drepţi la inimă !” (Ps. 72, 1). Este insuficientă bunătatea pentru că nu poţi aduce jertfă întru păcat. Potrivit învăţăturii creştine „mântuirea este unirea sufletului cu Dumnezeu, asemănarea cu Dumnezeu prin har, unitatea chipului Lui Dumnezeu cu Prototipul Dumnezeiesc, - unitate nu ca identificare , ci ca înălţare veşnică a chipului spre asemănare” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”). De aceea putem spune că Dumnezeu nu avea nici nevoie şi nici motiv să primească trup omenesc şi să meargă la răstignire. Scopul a fost tocmai acela ca să sfinţească firea omenească, carnea însăşi, trupul întreg să-l cureţe prin har. Fiindcă diavolul a fost viclean, a stat în spatele păcatului, ascuns ca după un paravan, pândindu-l pe om şi îndemnându-l să facă fapte păcătoase din proprie voinţă. Îl face să se lase cuprins de plăcere şi de patimă, nu-l forţează, ci sădeşte şi înrădăcinează încet, dar sigur, tot mai adânc, păcatul în inima lui, lucrând prin „sfaturile” date imaginaţiei. Apoi îl ademeneşte cu ruşinea demonică, să nu dezvăluie păcatul, ci să-l ascundă, să-l ignore, să-l minimalizeze. Generalizarea stării de păcat în conştiinţa adormită se face prin replici de genul: „toată lumea greşeşte”, „e ceva normal, firesc, nu eşti singurul”, „ce atâta teamă pentru nişte lucruri normale şi obişnuite”. Astfel apare obişnuinţa cu păcatul şi deprinderea cu săvârşirea lui, apoi lupta în fire, şi astfel deprinderea devine normalitate. Păcatul rămâne nespălat prin absenţa pocăinţei şi în cele din urmă scopul final este atins: transformat în deprindere, devenit „o a doua natură”, păcatul face sufletul asemănător demonului. De aici şi folosirea uneori a expresiei: „s-a demonizat”, „este demonizat”, lucru vizibil din lupta şi frământarea acelui suflet pierdut – oricare ar fi el. Şi totuşi, termenul este folosit incorect. Pe pământ, în trupul material, mergem până la îndrăcire, adică prin fapte rele ajungem până la asemănarea cu diavolul. Iar în viaţa viitoare, după ieşirea din trup prin moarte, sufletul merge în flăcările iadului, acolo unde continuă procesul de satanizare şi demonizare totală. Spune Sfânta Evanghelie: „vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii” (In. 5, 29) – adică vor deveni asemănători cu Hristos pe Care L-au slujit după har şi prin har , iar aceştia sunt Sfinţii şi Drepţii. Şi iarăşi : „vor ieşi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii” (In. 5, 29) – adică păcătoşii se vor asemăna atât în interior cât şi în exterior cu satana, devenind un singur duh cu el. Existenţa diavolului e marcată de ura faţă de Dumnezeu şi – nu doar atât – ci este o necontenită respingere a Lui Dumnezeu. Respingere pe care o vedem cel mai bine în ignoranţa din timpul vieţii omului fără Dumnezeu: repulsiv, respingător, nepăsător la cuvântul Scripturii – „morţii vor auzi glasul Fiului Lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia” (In. 5, 25), căci netrebnicii nici nu primesc, nici nu ascultă. David strigă: „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu !” (Ps. 13, 1).

Dacă am putea privi cu ochii minţii în inima păcătoasă, am vedea că în om nu e doar pata păcatului (ca şi cum ai păcătuit pur şi simplu şi gata); deoarece conştiinţa a adormit, noi intrăm fără să fim conştienţi într-o dulceaţă, într-o iubire a păcatului; începem să iubim păcatul, devenim pătimaşi, adică „mistici ai patimilor”. Tâlcuită pe înţelesul nostru, al oamenilor de rând, „mistica păcatului” înseamnă „iubirea tainică a satanei”. De aceea au orânduit Sfinţii Părinţi canoane, oprelişti şi restricţii aspre; nu ca să ne sperie, ci ca să înţelegem adâncimea păcatului. Conform învăţăturii Sfântului Nicodim Aghioritul, păcatul are douăsprezece trepte. Periculoasă este treapta întâi: fapta bună cu mândrie sau cu înălţare în minte, căutând slavă şi cinste de la oameni (iată, în aparenţă diavolul nu vine ca să te pună să faci ceva rău; satana e blând şi prietenos cu tine). Apoi , dispreţuirea aproapelui, îndulcirea minţii, căutarea prilejului de a păcătui – duc la făptuire, pe treapta a cincea. Lupta pe care păcatul o dă permanent asupra omului se vede din căderea repetată şi din deprinderea cu păcatul – treptele a şasea şi a şaptea. Apoi obişnuinţa cu păcatul se vede din lupta ce se dă în firea omului, patima devenind o a doua natură. După care vine moartea conştiinţei, deznădejdea, lipsa de pocăinţă – aceasta fiind ultima treaptă, precum zice Scriptura: „plata păcatului este moartea” (Rm. 6, 23).

Am amintit aceste trepte nu doar pentru a le enumera , ci pentru ca acela care este muncit şi chinuit de patimi să ştie pe ce treaptă a păcatului a ajuns. Repetarea şi plăcerea, dorinţa păcătoasă, se mai pot opri prin postire şi aspră nevoinţă; dar când s-a ajuns la firea păcatului, la patimă – acolo te poartă diavolul de păcat precum duce ţăranul boul la târg de funie – eşti un om pierdut ! Cum ar zice poporul: „aista-i cu satana” , „cestălalt are pe diavolul în el”, „ăsta nu e cu Dumnezeu !”. Soarta unor astfel de oameni nu poate fi decât iadul morţii celei veşnice; fac umbră pământului fără rost.

Deşi grosolană, forma învederată de păcat, patima (adică neputinţa de a te mai stăpâni) nu e ceea ce vedem la prima vedere. Sfinţii Părinţi filocalici scriu că păcătosul Îl urăşte pe Dumnezeu, ar vrea ca Dumnezeu nici să nu existe. Dacă i-ar fi cu putinţă, L-ar ucide – asta din înflăcărarea dragostei spre păcat. Sufletul lui este dăruit total diavolului, nu prin făgăduinţă ci prin faptele personale. De aceea, când suntem naşi în Taina Botezului, suntem întrebaţi de către preot şi trebuie să răspundem în mod categoric: „te lepezi de satana şi de toate lucrurile lui, de toţi slujitorii lui şi de toată trufia lui şi de toată slujirea lui ?” – şi aceasta de trei ori la rând. După care suntem îndemnaţi: „suflă şi îl scuipă pe satana !” – semn că te-ai lepădat cu adevărat de slujirea lui. Cel scuipat e demonul care s-a unit prin păcat cu sufletul omului. Tocmai de aceea mântuirea păcătoşilor este foarte grea , foarte anevoioasă – uneori chiar imposibilă ; aceasta pentru faptul că nu opresc păcatul, îl continuă la nesfârşit, devenind următori diavolului de la care primesc în sufletele lor ura faţă de Dumnezeu – da, „de la tatăl lor, diavolul” (In. 8, 44). Tocmai puterea păcatului îi va îndepărta de Dumnezeu. Iar după moartea trupului, soarta sufletului păcătos reprezintă contrariul sorţii drepţilor – care dobândesc în Duh o unire totală cu Creatorul lor. Pe când păcătoşii – care în viaţă s-au îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu – după moarte, această îndepărtare de Creatorul pe Care L-au ignorat încă din viaţa lor pământească continuă la nesfârşit. Şi aceasta de acum independent de voinţa lor – pentru că nu mai există pocăinţă după moarte ! Astfel, prin îndepărtarea de Dumnezeu, ei se apropie de satana şi ajung la asemănarea cu el. Toate conform Scripturii: „Duceţi-vă de la Mine !” (Mt. 25, 41) - dar nu temporar, ci veşnic, o ducere fără întoarcere, şi aceasta deoarece porunca de întoarcere nu o mai dă nimeni vreodată: „slăbit-au şi nu era cine să le ajute !” (Ps. 106, 12); „nu vă cunosc pe voi !”(Mt. 25, 12). Unde să se ducă ? Tocmai aceasta este grozava catastrofă a omenirii inconştiente de urmările nepocăinţei şi ale uitării de Dumnezeu: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui !” (Mt. 25, 41). Altfel spus, Dumnezeu sloboade cu dreptate definitivă, ca cei care au slujit în viaţă diavolului, sfidând încredinţarea şi încuviinţarea Domnului, să fie declaraţi trădători şi dezertori duhovniceşti, iscoade ale satanei: „pe viclean îl urăşte Domnul” (Ps. 5, 6) şi „cei ce viclenesc de tot vor pieri” (Ps. 36, 9). Le dă răsplata conform alegerii propriului liber-arbitru, aşa cum şi-au dorit ei înşişi: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni” (Mt. 6, 24). De aici concluzia : pentru păcătoşii care nu opresc păcatul mântuirea este imposibilă ! Păcătoşii se află într-o asemenea unire mistică cu satana încât au pierdut puterea de a alege binele de rău. Într-o astfel de stare, voinţa proprie firii mai lucrează doar ca dorinţă: „asta îmi place, asta fac !”, „nu mă pot opri, nu mă pot stăpâni !”, „nu mă pot lăsa de păcat !”. Ajuns în culmea păcatului, păcătosul nici nu realizează că există viaţa din Rai. Prin moartea conştiinţei, în mintea lui a încetat să mai existe până şi posibilitatea de a mai înţelege că există o bucurie veşnică: „Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune”(Gal. 6, 8)

Problema păcatului constituie un punct foarte sensibil în vremea noastră, când dialogurile duhovniceşti sunt din ce în ce mai încurajatoare şi din ce în ce mai optimiste privind relaţia dintre om şi Dumnezeu. Din nefericire , auzim din ce în ce mai des discursuri ale unor minţi neinstruite filocalic (instrucţie care reprezintă temelia misticii şi asceticii creştine), aflate într-o totală lipsă de cunoaştere a Sfintelor Scripturi: „Vă rătăciţi neştiind Scripturile !” (Mt. 22, 29). Acestea oferă povăţuiri tot mai căldicele în ceea ce priveşte pocăinţa duhovnicească proprie sufletului creştin-ortodox. Dacă am purcede la o privire de ansamblu, am sesiza slăbirea duhovnicească în lupta cu păcatul. Din ce în ce mai multe capricii de familie, tot mai multe depresii, sinucideri din ce în ce mai numeroase, tot mai mulţi copii abandonaţi, pretutindeni droguri, plăceri împinse la extrem – în general, dezvoltându-se un sistem libertin de gândire, cugetare şi voinţă, de genul: „fac ce vreau cu viaţa mea !”. Şi nicăieri nu vedem vreo urmă de căinţă măcar sau de părere de rău. Toată lumea este mulţumită că Dumnezeu e bun şi blând şi că îi iartă pe toţi – că doar ce altceva ar avea de făcut decât să ierte ?

Iar, mai nou, se manifestă şi un curent (inspirat din obiceiuri greceşti ori din alte reminisceţe ale mentalităţilor din trecut) care propovăduieşte o împărtăşire cât mai deasă, prin care omul ar fi sigur că rămâne cu Dumnezeu chiar şi atunci când se află şi persistă în starea de cădere ! Cum ar fi, de pildă: trăiesc trupeşte cu prietena mea, necununaţi fiind – dar mă împărtăşesc pentru ca să nu cad în deznădejde ! Într-un cuvânt, „sfinţim” păcatul, îi dăm o conotaţie ortodoxă –asta după părerea minţilor care plutesc în bezna părerii de sine şi Îl confundă pe Dumnezeu cu mama sau cu tata care iartă repede tot – că doar cel ce a greşit e propria lor odraslă şi nu se poate face familia de râs ! Dar iată ce scrie Sfântul Prooroc David, Regele lui Israel: „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei Legământul Meu în gura ta ?” (Ps. 49, 17), „De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai” (Ps. 49, 19), „ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie !” (Ps. 49, 22). Iar Sfântul Apostol Pavel îi îndemnă pe creştini în prima sa „Epistolă către corinteni”: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Cor. 11, 28-29). Să nu folosim spre Dumnezeu alte căi de iertare şi de împăcare decît cele consacrate şi adeverite, pentru că negreşit „cu moarte vom muri” (Fac. 2,17): „cei ce viclenesc de tot vor pieri” (Ps. 36, 9). Căile consacrate ale pocăinţei sunt lacrima, părerea de rău, oprirea păcatului, iubirea Lui Dumnezeu şi fapta cea bună. Oprirea viciului de orice fel este semnul trezirii conştiinţei din păcat şi al împăcării cu Dumnezeu. Dacă ar fi să comparăm lupta cu păcatul din zilele noastre cu lupta dusă de cei din trecutul Bisericii, textele noastre se vădesc a fi nişte surogate pietiste, fiind lustruite cu fraze în care Dumnezeu e blând şi bun cu păcătoşii şi cu păcatul. Una ca aceasta se aseamănă cu tratarea unui om bolnav de cancer cu metastaze generalizate, care îşi plăteşte foarte bine medicul ; şi din acest motiv , de ruşine, acesta nu-i mai spune că moartea va surveni cât de curând, ci pretinde că îi dă tratament bun, hrană bună, îngrijire corespunzătoare, încurajându-l mereu că totul e normal, că toate merg spre bine, că medicamentaţia e perfectă şi că tratamentul duce sigur la vindecare. Cam aşa se întâmplă şi cu noi creştinii: lipsim dumnicile şi în sărbători de la Sfânta Slujbă, ne rugăm din ce în ce mai puţin şi mai slab, mătănii nu mai putem face pentru că suntem sedentari, post nu mai putem ţine pentru că suntem sub regim medical – dar totuşi ne împărtăşim pentru că suntem ortodocşi ! Este total greşit !

Pentru a pătrunde în adâncimea stării de pocăinţă, ca recomandare practică, îndemnăm la lectura zilnică din „Vieţile Sfinţilor” şi din „Paterice” (în special din „Patericul Egiptean”) sau „Ascetica şi mistica” Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae; iar pentru cei mai sporiţi duhovniceşte - „Fărâmiturile ospăţului” şi „Experienţele ascetice” ale Sfântului Ignatie Briancianinov (aceasta pentru ca să nu enumerăm mult mai multe titluri dintre cele de referinţă).

Vom arăta acum pe scurt etapele „revenirii în sine” (Lc. 15, 17) a omului depărtat de Dumnezeu şi modul cum putem învia duhovniceşte prin participarea propriei noastre voinţe, fără a fi constrânşi sau obligaţi, întrucât Scriptura zice: „De veţi aduce Domnului jertfă de izbăvire, să o aduceţi de bunăvoie !” (Lev. 19, 5) şi „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară !” (In. 6, 37). Cele patru etape distincte ale întoarcerii la Dumnezeu au fost parcurse de pildă de către Sfânta Maria Egipteanca – modelul consacrat al pocăinţei creştine a cărei pildă de vieţuire zguduie din temelii sufletul putred de păcat. Sfintele Pelaghia şi Taisia sunt doar alte două nume de pe lista foarte lungă a modelelor de pocăinţă. Iar ca model de curaj cu adevărat creştinesc şi de mărturisire a virtuţii avem cel mai autentic chip de sfinţenie, cel al Sfintei Tomaida din Alexandria, care a plătit împotrivirea la păcat cu însăşi viaţa ei. „Revenirea în sine” (aşa precum se zice în „Parabola fiului risipitor”) este de fapt străpungerea inimii prin trezirea conştiinţei, după o îndelungată secetă a acesteia. Peste inimă vine ploaia căinţei şi a părerii de rău. Se produce „zdrobirea inimii” (când cele săvârşite ai dori să nu le fi făcut vreodată). Această rouă lăuntrică înmoaie inima şi duce la deschiderea ochilor minţii spre vederea păcatelor săvârşite (multe, foarte multe, şi mari şi mici, şi grele şi mărunte – de orice fel ar fi, urâciune fiind înaintea Domnului Dumnezeu). Această etapă (numită trezirea şi cercetarea conştiinţei) este cea în care păcatele sunt descoperite pentru că ard sufletul cu dogoarea lor.

Etapa următoare: mergerea pe drumul pocăinţei spre scaunul de spovedanie: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta.” (Lc. 15, 18). Acest pas important (mergerea la duhovnic) este mai decisiv decât trezirea din păcat. Aici uneori situaţia se poate complica, dacă ţinem cont de cuvântul Sfintei Scripturi: „vai omului aceluia prin care vine sminteala !” (Mt. 18, 7). Prima întrebare este aceasta: ţi-ai ales bine duhovnicul ? „ Sunt călăuze oarbe, orbilor; şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă.” (Mt. 15, 1), este duhovnicul pe măsura neputinţei tale ? Îl interesează cu adevărat mântuirea ta ? Într-un cuvânt: „Oare duhovnicul pe care l-am ales este preocupat dacă eu mă mântuiesc, adică dacă eu vreau să mă mântuiesc ?” În „Pateric” se povesteşte despre un bătrân care văzând neputinţele şi nehotărările ucenicului său, i-a zis: „Strigă pururea către Dumnezeu: fie că vreau, fie că nu vreau – mântuieşte-mă !”. Odată ales duhovnicul, apar două aspecte: întâi duhovnicul să aibă grijă de sufletul penitentului, să-l asculte cu răbdare, să-l cerceteze dacă nu cumva a fost deja muşcat de otrava şarpelui, adică de ruşinea falsă de a nu-şi mărturisi toate păcatele; apoi, mărturisirea păcatelor trebuie să fie sinceră şi curată, cu hotărârea fermă de a nu mai păcătui. Şi astfel, începe a treia etapă: „de bunăvoie mă voi mărturisi Domnului !” (Ps. 27, 10). Aici penitentul trebuie să ia hotărârea de a nu mai greşi, trebuie să pună capăt păcatului, pentru că altfel spovedania nu-şi mai atinge scopul, nu are sens, efectul ei este doar cel al unui simplu dialog – dacă omul se ridică de la spovedanie pentru a se întoarce cu ştiinţă şi cu voinţă la aceleaşi păcate şi vicii pe care le-a spovedit. Sfinţii Părinţi spun că semnul desăvârşitei viclenii este spovedania făţarnică, formală, „de ochii lumii”, făcută în ton cu tradiţia: „m-am spovedit în post”. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că: „Nu există nenorocire mai mare în faptul că ai căzut în păcat, ci în faptul că după ce ai căzut nu te scoli; deci nu în faptul că ai păcătuit, ci în încăpăţânarea de a rămâne în păcat !”; şi „nu amâna pocăinţa pentru mâine, acest mâine nu are niciodată sfârşit !”; iar „duhovnicul trebuie să fie preocupat de mântuirea păcătosului, el însuşi fiind implicat în procesul de curăţire sufletească prin pocăinţă”. Sfântul Isaac Sirul scrie că „nu există păcat de neiertat în afară de păcatul nepocăit”, iar Sfântul Efrem Sirul condamnă păcatul păcătosului în alt mod, prin raportare la Jertfa de răscumpărare prin Cruce şi Înviere a Mântuitorului Iisus Hristos: „Dumnezeu , Care e sfânt, fără de păcat, pentru tine nu a cruţat pe Fiul Său Unul-Născut; iar tu, un păcătos care nu te pocăieşti, măcar nu ai milă de tine însuţi ?”. În vechime, Avva Pimen spunea că „cine vrea să-şi cureţe păcatele, le curăţă cu lacrimile”; iar în vremurile mai noi , Sfântul Tihon de Zadonsk zice : „te-a răbdat Dumnezeu până acum văzându-ţi faptele nelegiuite – dar nu se ştie de te va răbda şi de aici înainte...”. Sfântul Grigorie Dialogul îl mustră pe păcătosul nepocăit: „ nu numai că nu plângem faptele săvârşite de noi, dar mai şi înmulţim ceea ce ar trebui să plângem !”. Sfântul Apostol Pavel a plâns vreme de trei ani ziua şi noaptea , îndreptând lipsurile altora: „Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi.” (FA 20, 31) - iar noi nu ştim să plângem pentru propriile noastre păcate ! ...

În concluzie, pocăinţa este cheia; nu se poate despărţi cuvântul „iertare” de cuvântul „pocăinţă”. O spune chiar Hristos: „Iertate sunt păcatele tale !” (Mt. 9, 2), „de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău !” (In. 5, 14). Pildă stă femeia păcătoasă care a plâns la picioarele Lui Iisus, spălându-le cu lacrimi şi ştergându-le cu părul capului ei. Nu fapta în sine a contat, ci curajul de a se arunca la picioarele Lui Iisus în mod public, fără jenă, fără reţinere, ştiind că este poate unica şansă de a primi iertarea şi dezlegarea păcatelor ei de la Însuşi Izvorul şi Tămăduitorul sufletelor noastre, Mântuitorul Iisus Hristos. Şi ce spune Iisus ? „Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei !” (Mt. 26, 13). Aşa ar fi şi cu noi, dacă spovedania noastră ar fi sinceră şi curată, fără întoarcerea la căile păcatului. De aceea pocăinţa noastră nu poate fi pomenită şi ea în veacul veacului – întrucât noi singuri o negăm cu propriile noastre fapte... „Ei, m-am spovedit de atâtea ori - şi la ce bun ? Nu mi-a folosit la nimic ! Tot aşa sunt, tot aşa am rămas. Ba, chiar uneori parcă-s mai rău ca înainte – măcar atunci nu ştiam, dar acuma nu mai am nici o scuză, că ştiu ce-i rău.”

Împotriva unui astfel mod de gândire se îndreaptă ultima etapă din viaţa de pocăinţă, cea care priveşte rânduirea canonului potrivit pentru păcatele săvârşite, ca medicament (fie şi amar) pentru rană adâncă. Împlinirea sau neîmplinirea canonului este elementul principal care ne scuză sau ne acuză la Judecată înaintea Lui Hristos. Din nefericire, foarte mulţi dintre credincioşi nu respectă rânduiala primită din diferite pretexte şi motive. Acest lucru este foarte primejdios, reprezentând piedica cea mai importantă pe drumul sporirii duhovniceşti. Pe de altă parte, îndeplinirea canonului fără trezvie, fără atenţie , fără o voinţă puternică, în lipsa unui nou început bun , face ca totul să se prăbuşească, să se transforme într-un mare eşec. O încercare de „îndreptare” ar fi „pelerinajul” din duhovnic în duhovnic, în căutare de tot mai multe sfaturi – care toate rămân, însă, neurmate şi neîmplinite... Prin aceasta uneori se şi produc nefericite dezbinări între duhovnici, deoarece creştinul crede că un duhovnic îl poate mântui, iar altul nu. Aici se evidenţiază cel mai bine lipsa de experienţă şi maturitate duhovnicească; realitatea a arătat limpede că oriunde te vei duce, tot de tine dai şi tot cu propriile tale patimi te întâlneşti.

„Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”(Mt 3,2), „drepte faceţi cărările Domnului”(Mt. 3, 3) – acesta este mesajul celui mai sfânt şi drept bărbat, „înger în trup”, duhovnicul Vechiului Testament – cuvinte adevărate peste veacuri şi milenii. Verdictul final, aspru dar drept , a fost categoric: „Securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc !” (Mt. 3, 10). Mânios pentru faptul că oamenii făceau un simplu formalism din predica sa şi din botezul cu apă al pocăinţei, Sfântul Prooroc i-a tăiat cu cuvinte de năpraznă: „Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie ?” (Mt. 3, 7). Domnul Iisus Hristos Însuşi a adeverit mulţimilor dreptatea Înaintemergătorului: „Ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie ? Au trestie clătinată de vânt ?” (Mt. 11, 7), „un om îmbrăcat în haine moi ?” (Mt. 11, 8) - „Adevărat zic vouă: nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul !” (Mt. 11, 1). De aceea, numai cu duhovnici neșovăielnici putem avea creştini neșovăielnici şi serioşi. Dacă luăm cuvintele Domnului în deşert, aducem asupră-ne mânia divină: „dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri !” (Lc. 13, 3). „Cine are urechi de auzit - să audă !” (Mt. 11, 15).

Publicat de Parintele Calistrat