Comportamentul femeii creștine

”Femeia să asculte învăţătura în linişte, cu toată supunerea. Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniştită. Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă. Dar ea se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie.” (I Timotei 2, 11-15)
Multă sfială cere de la femei fericitul Pavel, multă demnitate, nu numai în mişcările lor, nu numai în îmbrăcămintea lor, ci chiar până şi în vocea lor. „Femeia să asculte învăţătura în linişte, cu toată supunerea”, ceea ce şi în Epistola către Corinteni zicea, scriindu-le: „căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să se supună, precum zice şi legea. Iar dacă voiesc să înveţe ceva, să întrebe acasă pe bărbaţii lor, căci este ruşinos ca femeile să vorbească în biserică”. (I Corinteni 14, 34-35) Dar acum mare este vuietul, mare e tulburarea şi multă vorbă se face în biserică de femei, ceea ce nicăieri nu se petrece. Ar putea cineva vedea aici pe toate femeile vorbind, cum nu se petrece nici în piaţă, nici la băi; ca şi cum parcă ar fi venit aici ca să aibă mai multă linişte în vorbe, aşa se îndeletnicesc şi se întrec toate cu vorba despre lucruri de nimic. De aceea toate au ajuns invers de cum ar fi trebuit să fie şi nu vor să înţeleagă că nu este alt mijloc de a afla ceva din cele folositoare, decât numai de a sta în linişte. Când mă grăbesc să încep propovăduirea, şi nimeni nu este cu luare-aminte la cele grăite, care le este folosul? „Atât de tăcută trebuie să fie femeia în biserică, zice, încât nu numai de cele lumeşti nu trebuie a grăi, ci chiar nici de cele duhovniceşti.” Aceasta este adevărata podoabă, sfiala ei, aceasta va putea să o împodobească mai mult decât hainele, şi dacă ea se va modera pe sine în acest chip, va putea să-şi facă rugăciunea cu multă rânduială.
„Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul.” Şi unde este aici continuitatea celor spuse? Dar mare este acea continuitate. Într-adevăr, apostolul le vorbea despre linişte, despre demnitate, despre sfială, le zicea că ele nu trebuie să vorbească în biserică. Din toate părţile, deci, voind a le tăia pricina de vorbă „nici să înveţe, zice, ci să stea în rândul ucenicilor, iar prin tăcere vor dovedi supunerea lor”, fiindcă sexul femeiesc este oarecum vorbăreţ, şi de aceea apostolul din toate părţile mărgineşte pe femeie.
„Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă.” Şi ce au de-a face aceste vorbe cu cele dinainte? „Da! zice; sexul bărbătesc s-a bucurat de mai multă cinste, fiindcă întâi a fost zidit.” În alt loc a arătat şi ceea ce este principal, zicând astfel: „Că nu s-a zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat”. De ce spune aceasta? Mai întâi, zice, de la acestea să aibă întâietatea, iar în al doilea rând să o aibă de la cele petrecute. A învăţat femeia odinioară pe bărbat, şi totul a stricat, şi cu neascultarea 1-a făcut vinovat de osândă. De aceea Dumnezeu a supus-o bărbatului, fiindcă la început mai mult a abuzat de egalitate.” „Atrasă vei fi către bărbatul tău” (Facerea 3, 16), iar mai înainte de aceasta nu i-au fost spuse asemenea cuvinte. Dar cum Adam nu s-a amăgit? Aşadar nici n-a călcat porunca, dacă nu s-a amăgit. Ia aminte bine, femeia a zis: „Şarpele m-a amăgit”, pe când Adam n-a zis „femeia m-a amăgit”, ci că „ea mi-a dat mie şi am mâncat”. Nu este acelaşi lucru: a lua amăgirea de la cel de acelaşi fel cu tine, sau de la o fiară, de la o vietate supusă şi roabă ţie; aşa că aceasta este amăgire. Deci în raport cu femeia, care a fost amăgită, de cel supus şi rob, Adam n-a fost amăgit fiindcă el a fost îndemnat de cea liberă şi deopotrivă cu el.
Expresia: „a văzut că rodul este bun la mâncare” nu pentru Adam s-a zis, ci pentru femeie, că „a mâncat, şi a dat şi bărbatului ei”, aşa că Adam nu supunându-se poftei a călcat porunca, ci numai a fost convins simplu de femeie. A învăţat odată femeia şi atunci a stricat totul, şi de aceea apostolul zice: „nu dau voie femeii să înveţe”. Şi ce are de-a face cu celelalte femei, dacă Eva a greşit? Foarte mult, fiindcă sexul lor este slab şi uşurel. Aici deci, apostolul vorbeşte de natura femeiască, căci n-a zis „iar Eva fiind amăgită”, ci „femeia”, nume ce este comun întregului sex, iar nu numai al aceleia. Deci ce? Oare întreaga natură a căzut în călcarea poruncii prin Eva? După cum pentru Adam a spus: „După asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină” (Romani 5, 14), aşa şi aici, adică, neamul femeiesc a călcat porunca, iar nu cel bărbătesc. Dar ce? Nu mai are femeia nici o mântuire? „Da”, zice apostolul. Si care e acea mântuire? Aceea prin naşterea de copii, fiindcă n-a zis numai de Eva: „daca va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie”. În care credinţă? În care dragoste? În care sfinţire? În care înţelepciune? Este ca şi cum ar fi zis: „Nu fiţi triste, femeilor, că neamul vostru este defăimat; v-a dat vouă Dumnezeu şi o altă pricină de mântuire: facerea şi creşterea copiilor, astfel ca nu numai prin voi, ci şi prin alţii să vă mântuiţi.”
Priveşte câte probleme se nasc de aici. „Iar femeia amăgindu-se, zice, a fost pricină de călcare a poruncii.” Care femeie? Eva. Aşadar, Eva se va mântui prin naşterea de fii? Nu aceasta o spune, ci că natura femeiască se va mântui. Femeia a pricinuit călcarea poruncii. Eva desigur că a călcat porunca, însă neamul femeiesc se va mântui prin naşterea de fii. Pentru ce oare ea nu se va mântui şi prin propria sa virtute? Nu cumva Eva a închis calea mântuirii celorlalte? Deci, ce se va face cu fecioarele? Ce se va face cu cele sterpe? Ce se va face cu femeile văduve, care au pierdut pe bărbaţi mai înainte de a naşte? Acestea sunt pierdute? Nu mai au nici o nădejde de mântuire? Şi cu toate acestea fecioarele sunt mai cu seamă cele mai lăudate şi mai bine văzute.
Deci ce voieşte el oare să spună aici? „După cum pe întregul gen femeiesc 1-a supus de la zidirea celor dintâi, prin cele petrecute cu cea dintâi femeie şi, fiindcă Eva a fost zidită a doua, după Adam, de aceea, zice, şi celălalt gen femeiesc să se supună bărbaţilor.” Aşadar, fiindcă cea dintâi femeie a călcat porunca, tot genul femeiesc se găseşte în călcarea poruncii? Dar aceasta nu-şi are raţiune; atunci deci totul s-a făcut din harul lui Dumnezeu, iar cele de acum din călcarea poruncii femeii. „Şi totuşi pentru aceea toţi au murit, zice, fiindcă unul dintr-înşii — adică femeia — a păcătuit.” Prin urmare de nimic să nu se scârbească, fiindcă i-a dat Dumnezeu femeii o mângâiere nu mică, aceea că va naşte fii. „Dar aceasta, zici tu, este a naturii.” Apoi şi aceea este a naturii; căci El n-a dat numai ceea ce este a naturii, ci a hărăzit şi creşterea de copii. „De vor petrece, zice, întru credinţă, şi întru dragoste, şi întru sfinţire, cu întreagă înţelepciune”, adică, dacă după ce i-a născut îi va creşte în astfel de principii, nu puţină plată va avea de aici, căci a crescut luptători în Hristos. „De vor petrece, zice, întru credinţă şi întru dragoste”, prin care cuvinte înţelege viaţa corectă, iar apoi spune de înţelepciune şi demnitate în purtare.
Vrednic de crezare este cuvântul. (3, l) Expresia aceasta este spusă cu privire la toate cele spuse mai înainte, iar nicidecum nu are relaţie cu următoarele: de pofteşte cineva episcopie, bun lucru doreşte. Fiindcă cele spuse mai înainte erau îndoielnice, pentru aceea zice: „Credincios este cuvântul”, adică părinţii şi mamele vor putea să se bucure de virtutea copiilor, dacă îi vor creşte bine. Dar cum? Dacă mama este rea şi încărcată de păcate? Oare se va folosi ea din creşterea copiilor? Oare nu este natural că-i va creşte pe copii la fel ca ea? Dar apostolul vorbeşte aici de femeia virtuoasă, că multă plată va lua o asemenea femeie şi din creşterea copiilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur,