De nu veţi crede, nici veţi înţelege – Sfantul Nicolae Velimirovici

Oaspeţi sântem şi călători pe acest pământ. Acesta este adevărul de căpătâi al vieţii noastre; acesta este îndemnul biblic dat oamenilor de la început la sfârşit. Oaspeţi sântem la masa Stăpânului Dumnezeu. Călători sântem pe cărările moşiei Sale. Niciodată de la începutul vremilor nu a mai avut Stăpânul Dumnezeu astfel de oaspeţi neobrăzaţi la masa Sa precum Apusenii. Niciodată nu a mai trecut peste moşia sa vreun alai mai pustiitor.

De când s’a arătat Soarele pe bolta cerească ca simbol al lui Dumnezeu şi măsurător al vremii, oamenii şi popoarele lui Dumnezeu au purtat cu sine două felinare pe calea ce străbate această viaţă. Cel dintâi şi cel mai de seamă era credinţa, iar cel de-al doilea şi mai în spate – gândirea. Aceasta era rânduiala dreaptă şi firească, dintru început şi până în epoca Apuseană a vremii noastre: mai întâi credinţa, apoi cunoaşterea. Apusenii au răsturnat şi au întors această rânduială, punând înainte felinarul cunoaşterii lor şi trăgând îndărăt felinarul credinţei, al lui Dumnezeu. Această răsturnare nefirească a iscat o nemaipomenită obrăznicie a oaspeţilor de la masa Stăpânului Dumnezeu şi a pricinuit nemaiîntâlnita pustiire a tuturor ţarinilor lui Dumnezeu pe faţa pământului.

De nu veţi crede, nici veţi înţelege /Isa. 7:9/ – a strigat Israiliţilor marele Proroc Isaía. Cu alte cuvinte: lăsaţi în faţă lampa lui Dumnezeu ca să lumineze calea, iar în spatele acesteia puneţi lămpiţa înţelegerii voastre. Nu faceţi pe dos, ca să nu rămâneţi în beznă. Căci lămpiţa înţelegerii voastre primeşte lumină de la lampa credinţei dumnezeieşti, precum Luna de la Soare. Oare ar lumina Luna fără Soare? Oare ar fi ştiut vreodată cineva că există Luna dacă n’ar fi văzut-o în lumina luată de la Soare? Nimeni, niciodată. Cine crede, acela şi înţelege. De aceea a grăit prorocul către Dumnezeu: Întru lumina ta, Doamne, vom vedea lumina.

Fără lumina Ta, Doamne, toate opaiţele noastre rămân stinse. Fără Soarele Tău, toate minţile omeneşti rămân neluminate, asemenea Lunii fără lumină. Iar când, cu credinţă în Tine, în cele descoperite de Tine, în cele cuvântate de Tine, în sfaturile, poruncile şi îndrumările Tale, ne luminăm lumea şi viaţa, abia atunci, în acea lumină, poate înţelegerea noastră să lucreze, să măsoare, să numere, să deosebească, să închipuie, să priceapă. Numai la lumina Soarelui deosebim mărgăritarul de nisip; numai în lumina Ta deosebim binele de rău şi adevărul de minciună.

Credinţa e mai veche decât înţelegerea. Copilul trăieşte ani de zile cu credinţă în cuvintele părinţilor săi; iar părinţii nu îl vor înşela. În faţa Părintelui lor cel ceresc, oamenii vor fi şi vor rămâne mereu copii. Din această pricină, credinţa este hotărâtoare pentru oameni, de-a lungul întregii vieţi. Nu există nici o vârstă sau vreo perioadă de maturitate, nici vreo ştiinţă sau vreo cunoaştere în care omul să poată zice: „Acum nu mai am nevoie de îndrumarea lui Dumnezeu.”

La ce ar folosi ochii, dacă nu ar fi Soarele? Oare am mai fi putut vedea ceva, am mai fi putut distinge ceva? În întuneric, omul se descurcă mai bine pipăind cu mâinile şi cu picioarele decât privind cu ochii. Aşa şi fără lumina credinţei lui Dumnezeu, înţelegerea omenească nu vede nimic, nu deosebeşte nimic.

Aşa cum nu înţeleg nimic nici cei ce au lepădat credinţa în Dumnezeu şi descoperirea lui Dumnezeu! Chiar şi cel mai şcolit European, ce a agonisit multe moşii, nu înţelege nimic. Are mai puţină înţelegere decât orice necreştin din India sau din China. Căci până şi necreştinii pun întotdeauna mai înainte felinarul credinţei, şi abia apoi felinarul înţelegerii omeneşti. Când roţile din spate sânt puse în locul celor din faţă, carul se va strâmba şi se va răsturna.

Ce este credinţa? Este cunoaşterea lui Dumnezeu, predanisită oamenilor de Însuşi Dumnezeu. În lumina cunoaşterii lui Dumnezeu, şi cunoştinţele noastre ajung sigure şi folositoare. În schimb, fără credinţă, cunoştinţele noastre sânt foarte primejdioase pentru viaţa şi fericirea omenirii. Toate aceste lucruri sânt dovedite de realitatea din Apus.

Pentru aceasta, să aşezaţi cum trebuie amândouă felinarele date de Dumnezeu, căci şi credinţa şi înţelegerea sânt de la Dumnezeu: mai întâi felinarul credinţei, şi apoi felinarul înţelegerii. În lumina credinţei lui Dumnezeu, lumina înţelegerii noastre este blândă, plăcută şi încântătoare, în vreme ce fără credinţă ea este aspră şi respingătoare, groaznică şi ucigătoare. Ţineţi minte şi spuneţi-le alor voştri: De nu veţi crede, nici veţi înţelege. Mai înainte felinarul lui Dumnezeu, şi după acesta felinarul omenesc. Această rânduială a călăuzit oamenii spre înţelepciune, putere şi fericire. Câtă vreme va dăinui cosmosul, această rânduială va fi socotită ca singura bună. Amin.

(Sfantul Nicolae Velimirovici – Prin fereastra temnitei)

Sursa: http://ortodoxiesaumoarte.wordpress.com