Motto: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu” (Mt. 26, 26) „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi” (Mt. 26, 27-28)
Sfinţii Părinţi ne învaţă că Biserica este aşezământul divino-uman statornicit pe pământ sub chipul sfântului locaş zidit anume ca loc consacrat întâlnirii şi convorbirii omului cu Dumnezeu prin lucrarea Sfântului Duh: „Casa Mea casă de rugăciune se va chema”(Mc. 11, 17); iar Sfântul Apostol Pavel în cea dintâi epistolă a sa către Timotei afirmă:„casa lui Dumnezeu este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului.” (I Tim. 3, 15). Această afirmaţie ne ajută să înţelegem de la bun început faptul că Dumnezeu Părintele Cel Ceresc nu este numai Creatorul ci şi Ocrotitorul şi Proniatorul tuturor celor ce există, precum se spune în Rugăciunea Domnească: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”(Mt. 6, 10). Nu putem fi ai Lui Dumnezeu dacă nu intrăm la Tatăl prin Fiul, căci El este uşa Tatălui: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci.”(In. 6, 51).
În cartea Sfântului Prooroc Isaia ni se relatează despre vedenia pe care profetul a avut-o în anul morţii regelui Ozia: „Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luase cu cleştele de pe jertfelnic. Şi l-a apropiat de gura mea şi a zis: «Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi.»” (Is. 6, 6-7). Este o preînchipuire (după cum tâlcuiesc sfinţiţii Scriitori Bisericeşti) a Sfintei Euharistii – Jertfa de Taină care se aduce la Sfântul Altar din mâinile creştinilor, sub chipul pâinii pecetluite (numite „prescură”) şi a vinului curat – roade ale muncii şi evlaviei, totodată. În canonul liturgic cu privire la materiile de întrebuinţare în cult, ni se atrage în mod deosebit atenţia asupra caracterului deosebit al acestora: de pildă, prescurile nu pot fi făcute de oricine şi oricum ci numai cu binecuvântarea preotului slujitor de către o femeie fie văduvă fie fecioară, curată, credincioasă şi evlavioasă, cu toată îngijirea şi devotamentul necesare unei asemenea lucrări; iar vinul trebuie făcut numai din struguri curaţi, fără apă, fără zahăr şi fără alte ingrediente de îndulcire, tras din drojdie în vase de lemn sau de sticlă şi păstrat cu grijă în locuri special amenajate în care să fie ferit de tot ceea ce ar putea să-l altereze – fie prin gustul de doagă, prin dublă fermentaţie, casare sau oţetire. Şi aici preotul slujitor are datoria de a supraveghea şi asigura calitatea meteriilor destinate sfinţirii, altfel „de moarte va greşi” necinstind cele sfinte. Pentru că nu este permis să aduci ca dar la Sfânta Liturghie pentru prefacere în Trupul şi Sângele Lui Hristos prescuri vechi, uscate, mucegăite, acre sau râncede şi nici vin casat, oţetit, sau amestecat cu alte ingrediente de colorare sau îndulcire. Pe de altă parte, nici Sfânta Liturghie nu se săvârşeşte oriunde şi oricum, ci numai în Sfântul Altar, pe Sfânta Masă, folosindu-se vase din aur sau argint (sau măcar spoite cu aur sau argint). Este foarte adevărat că toate aceste lucruri de rânduială liturgică – începând chiar de la zidurile bisericii şi până la Proscomidiar, Altar, Evanghelie, Cruce, Chivot, vase, acoperăminte şi veşminte şi clopote sunt lucruri făcute de mâna omului. Pildă despre aceasta avem Cartea „Ieşirii”, a doua din Vechiul Testament, unde citim cum Domnul Dumnezeu îi arată proorocului Său Moise cum să orânduiască toate cele din Cortul Mărturiei, Cortul Vechiului Legământ, aşezământul de rugăciune iudaic. Şi astăzi participăm la sfinţiri de biserici şi mănăstiri, simple capele sau catedrale, în cadrul cărora, urmând rânduielii prevăzute de „Arhieraticon”, soborul preoţesc în frunte cu ierarhul invocă puterea dumnezeiască de mai multe ori, atât în interiorul cât şi în exteriorul sfântului locaş, prin formula: „Se sfinţeşte biserica aceasta cu hramul ... prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir şi prin stropirea cu apă sfinţită în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin !” (Arhieraticon), folosind pentru aceasta două materii speciale pregătite după rânduieli cuvenite la locul şi la vremea lor prin Slujbe de sfinţire aparte: Sfântul şi Marele Mir şi Agheasma Mare. Cel dintâi necesită o preparare amănunţită şi se sfinţeşte numai de către Sinodul ierarhilor periodic, în joia mare, ori de câte ori este nevoie; cea de a doua numai în Ajunul cât şi în ziua praznicului Botezului Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, atunci când se sfinţeşte întreagă firea apelor. Atât Mirul cât şi Apa, odată sfinţite, prind viaţă prin lucrarea Duhului Sfânt; de aceea Agheasma Mare este propriu-zis apă nestricăcioasă şi tămăduitoare, de mare folos tuturor celor ce o beau cu credinţă – fie în zile de post, fie pentru a se însănătoşi de vreo boală, fie pentru a se izbăvi de vreo stare de rău, de frică sau de spaimă, în general pentru afierosirea deopotrivă a trupului şi a sufletului prin izgonirea oricărui rău din ele, sub îndrumarea şi sfătuirea părintelui duhovnicesc. Iar Sfântul şi Marele Mir se păstrează cu mare grijă în Sfântul Altar pentru a fi folosit la Botezul atât al pruncilor cât şi al catehumenilor adulţi, în Taina Mirungerii, sau pentru repecetluirea celor ce se întorc din diferite rătăciri la dreapta credinţă, prin formula consacrată – „pecetea darului Duhului Sfânt”. Sfinţit şi împodobit cu toate cele de trebuinţă, icoane, veşminte, cărţi şi piese de mobilier, locaşul bisericii capătă un caracter special, am spune viu şi lucrător; nu mai este tot una cu locaţia şcolii, magazinului, căminului cultural sau oricărei alte clădiri publice, ci devine prin sfinţire „Casa Domnului”, „Templul Dumnezeului Celui Viu”, iar noi oamenii suntem mădularele Lui Hristos Cel ce locuieşte în biserică, prin înfiere duhovnicească. Toţi închinătorii, ctitorii, donatorii, miluitorii, ajutătorii şi simplii rugători care intră în sfântul locaş devin fii ai Lui Dumnezeu după har prin Duhul Sfânt. La aceasta se referă poetul naţional Mihai Eminescu atunci când scrie că „Biserica este mama neamului românesc” ca una care a păstrat atât sfinţenia poporului, cât şi unitatea de grai, de cuget şi de simţire de la începuturi şi până în vremea noastră.
Problemele au început să apară însă de când , odată cu dorinţa de reformare a Bisericii prin protestantism, au luat avânt şi s-au dezvoltat o altă ştiinţă, o altă cultură, o altă filosofie de viaţă – toate profane, contestând valoarea sacramentală a Bisericii, confundând-o cu oricare altă instituţie de sorginte umană, şi alăturând prin neevlavie şi necredinţă, prin nepăsare, neglijenţă şi neîncredere sfântul locaş celorlalte clădiri de interes social – şcoala, magazinul, spitalul, dispensarul sau farmacia, ajungând să cugete că sfinţenia este de fapt tot una cu igiena, respectiv dezinfectantele, odorizantele sau probele analizelor de laborator sunt la fel cu aghiasma şi anafura, mirul sau undelemnul cel sfinţit. Este o mare greşeală; materia sfinţită, plină de puterea sacramentală prin lucrarea Duhului Sfânt, nu mai poate fi considerată la fel cu materia nesfinţită. În plus nu a existat şi nici nu va exista vreodată cineva care să se fi îmbolnăvit după ce a gustat din anafură şi agheasmă din căniţa de la biserică sau după ce a sărutat icoanele ori a fost miruit cu untdelemnul cel sfinţit. Buzele omului se sfinţesc prin sărutarea pe care o dau oricărui lucru afierosit; atât uşa bisericii (însemnată cu Sfântul şi Marele Mir de către arhiereu) cât şi icoanele din Biserică, Evanghelia, cărţile sau veşmintele care au fost cinstite prin sărutare de mii de buze sau atingere de mii de mâini de-a lungul timpului – toate acestea sunt mijloace de transmitere a harului divin. Şi totuşi, iată că au apărut unii îndoielnici în credinţă, mânaţi de duhul necredinţei lor, gata să conteste valoarea sacramentală şi sfinţitoare a obiectelor de cult şi a vaselor liturgice. De pildă se fac auzite voci care afirmă că folosirea linguriţei la împărtăşirea credincioşilor (dintre care unii ar fi mai predispuşi la boli, alţii chiar bolnavi de maladii transmisibile ori purtători de viruşi hepatici) ar putea duce la contaminarea tuturor - drept pentru care ar fi nevoie de introducerea linguriţei de unică folosinţă. Din păcate, o astfel de afirmaţie trădează o formă de nebunie, ba chiar de blasfemiere a Duhului Sfânt, a Trupului şi Sângelui Lui Hristos. O astfel de atitudine ne arată că îndoiala şi necredinţa din vremea noastră tind să ajungă la cote alarmante. Ca să fugi de Sfânta Împărtăşanie de frică să nu te îmbolnăveşti înseamnă să te asemeni acelor creştini care aflaţi pe patul de suferinţă sau înaintea unor operaţii dificile refuză împărăşirea cu Sfintele Taine ca pe un semn prevestitor de moarte, de parcă Sfânta Împărtăşanie ar fi numai pentru muribunzi. Dar cine este Hristos? Nu este El viaţa lumii ? „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer” (In. 6, 51), „cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”(In. 6, 54). Oare cum să te înjoseşti în cugetul tău atât de mult încât să ajungi să consideri că a lua Sfânta Împărtăşanie din linguriţa sfinţită e totuna cu a servi masa la tine acasă sau la cantină dintr-o lingură oarecare din setul de tacâmuri? Dacă fiecare dintre noi ne primim şi îngrijim musafirii invitaţi la ospăţ cu cele mai curate tacâmuri, oare cu cât mai mult Hristos - Împăratul cerului şi al pământului poartă grijă de credincioşii Săi ? Dacă n-ar fi aşa, oare nu tocmai preotul ar trebui să fie omul cel mai bolnav din toată comunitatea, atins de toate bolile şi infestat cu toţi viruşii enoriaşilor săi, ca unul care are datoria de a consuma în întregime Sfintele Taine din Sfântul Potir, după ce a împărtăşit uneori poate şi sute de credincioşi ?
De douăzeci de veacuri încoace, de când Sfânta Biserică dăruieşte Sfânta Euharistie întregii omeniri n-a existat vreodată vreun medic care să îşi avertizeze pacienţii că s-au procopsit cu viruşi şi microbi de la sărutarea icoanelor sau de la împărtăşirea cu linguriţa din Sfântul Potir. Nu degeaba exclamă Psalmistul: „Zis-a cel nebun în inima sa: "Nu este Dumnezeu !»”(Ps. 13, 1). În acest sens, inspirată din cărţile Vechiului Testamen, rugăciunea de sfinţire a vaselor de slujbă (discul, potirul, steluţa, linguriţa şi acoperămintele) ne limpezeşte pe deplin cu privire la puterea sacramentală a acestor obiecte de cult: „Doamne Dumnezeule Atotţiitorule Cel ce prin cărbunele cel luat cu cleştele de unul din serafimi, ai curăţit buzele proorocului prin atingere şi aşa ai preînchipuit puterea Dumnezeieştilor Taine ... trimite binecuvântarea Ta cea cerească peste linguriţa aceasta şi o binecuvintează şi o sfinţeşte pe ea, ca să fie vas vrednic spre luarea şi darea Preasfântului Trup şi a Scumpului Sânge al Hristosului Tău, Care se va da prin linguriţa aceasta credincosului Tău popor, spre curăţirea de toată întinăciunea şi spre iertarea păcatelor” (Molitfelnic). Sfânta Împărtăşanie este Focul Dumnezeiesc care arde şi mistuie orice întinăciune sau stricăciune prin puterea Duhului Sfânt: „Împărate Ceresc Mângâietorule [...] vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată spurcăciunea şi mântuieşte Bunule sufletele noastre”. Ar trebui să nu uităm şi să avem mare grijă că „hula împotriva Duhului nu se va ierta” (Mt. 12, 31) şi că „celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie.”(Mt. 12, 32). Căci hulă este contestarea lucrării Duhului Sfânt şi a puterii Lui Dumnezeu: „Cine are urechi de auzit să audă.” (Mt. 13, 9), „credinţa fără de fapte, moartă este” (Iac. 2, 26), „vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu !”(Mt. 22, 29)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu