„Bogăţia de ar curge nu vă lipiţi inima
de ea.” (Ps. 61, 10)
„Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu
caii lor, iar noi ne lăudăm cu Numele Domnului Dumnezeului nostru.” (Ps. 19, 8)
„Ce-i foloseşte omului să câştige lumea
întreagă, dacă-şi pierde sufletul ?” (Mc. 8, 36)
„Ce va da omul în schimb pentru sufletul
său ?” (Mt. 16, 26)
„Unde este comoara ta, acolo va fi şi
inima ta !” (Mt. 6, 21)
„Adunaţi-vă comori în cer, unde nici
molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură !” (Mt. 6,
20)
Tema bogăţiei (a apropierii sau a
îndepărtării omului de Dumnezeu prin ea) este una dintre cele mai des întâlnite
în scrierile Sfinţilor Părinţi. Aproape toate operele filocalice şi mai toate
„Patericele” (fie cel de la Ierusalim, fie cel de la Lavra Sfântului Sava,
inclusiv cel egiptean sau chiar şi cel kievean, al Lavrei Peşterilor) se ocupă
măcar în treacăt de tratarea ei. Există aşadar nenumărate exemple din care
vedem fie cum omul se apropie de Dumnezeu, fie cum Dumnezeu face pogorăminte
ale iubirii, intrând în taina lăuntrică a omului.
Vorbim despre stări diferite. Una a
Raiului – în care omul a fost tratat de Dumnezeu ca un prieten apropiat; Adam
stătea la sfat cu Dumnezeu. Apoi starea de după cădere – a omului întinat din
curiozitate prin gustarea din pomul oprit. De regulă, pofta este ceva ce apare
prin lucrarea simţurilor trupeşti. În general, păcatele îşi au rădăcina în
poftă. Pofta aduce păcatul iar păcatul aduce moartea. Pofta, însă, se poate ivi
şi ca rezultat al lucrării imaginaţiei sau închipuirii. Dar îi lipseşte
dulceaţa. În schimb, păcatul este însoţit de dulceaţă. Aceasta vine tocmai din
săvârşirea păcatului – precum glăsuieşte cântarea: „frumos la vedere şi bun la
mâncare era rodul ce m-a omorât !” (Octoihul). Întâlnim, însă, pomenită în
mărturiile Părinţilor şi o anumită „beţie duhovnicească”. Aceasta înseamnă a te
îmbăta de mireasma rugăciunii, a dulceţii harului Duhului Sfânt care zămisleşte
în sufletele sfinţilor dorinţa necontenită de întâlnire nemijlocită cu
Dumnezeu. În cazul lui Adam această lucrare nu a fost proprie voinţei lui, ci a
fost un dar al lui Dumnezeu pentru el. Astfel, omul s-a trezit că se află în
Rai involuntar, fără a-şi fi propus şi fără a se fi străduit pentru aceasta. Ca
dovadă că nici nu I-a spus vreodată lui Dumnezeu: „ştii Doamne, n-aş vrea să
mai plec din Rai, îmi place aici, aş vrea să fiu pururea cu Tine”... pe când în
istoria omului căzut din starea paradisiacă, dorul după Rai va rămâne pururea
prezent în inima lui, ca unul al cărui strămoş a trecut prin stări potrivnice -
şi prin starea de Rai (adică de nestricăciune) şi prin starea de cădere (plină
de dulceaţa amară a poftirii din neascultare): „cei din vechime au dat buna lor
mărturie” (Evr. 11, 2) „au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost
tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi
în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi” (Evr. 11, 37).
Acest dor îl regăsim în sufletul marelui
Prooroc David atunci când cântă: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor,
aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule !” (Ps. 41, 1). Iar pe muntele
Tabor regăsim acea „beţie duhovnicească” – în urma căreia cei trei apostoli,
Iacov, Petru şi Ioan „au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte” (Mt.
17, 2): „Doamne, bine este să fim noi aici !” (Mt. 17, 4). Iar la trezirea din
extazul vederii duhovniceşti a schimbării la faţă a Mântuitorului, ei vădesc
dorinţa de trăire a păcii veşnice: „bine este ca noi să fim aici; şi să facem
trei colibe…” (Mc. 9, 2). Doresc să rămână pururea sub adumbrirea Duhului Sfânt
şi a lucrării Lui. Acest extaz însă a fost o adevărată surpriză divină, un dar
din partea lui Hristos Care îi iubea. Ulterior însă, neputinţa, slăbiciunea şi
limitele firii omeneşti aveau să se vădească din plin atunci când, cuprinşi de
frică, vor fugi care încotro la vremea înfricoşătoarelor Pătimiri ale lui Iisus
– văzute şi resimţite dureros ca nişte acte ale bestialităţii omeneşti total
lipsite de sens prin neînţelegerea bunătăţii şi a sfinţeniei voii lui Dumnezeu
împlinite prin răscumpărarea neamului omenesc din robia morţii veşnice prin
Jertfa Crucii: Dumnezeu voieşte „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la
cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4).
În lumea care s-a ivit după căderea lui
Adam, lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu se săvârşea prin cei aleşi din
neamul preoţesc al lui Aaron şi prin cele rânduite de Dumnezeu prin Moise.
Întreaga Scriptură a cărţilor Vechiului Legământ prezintă atât importanţa
lucrării profetice, cât şi supremaţia lucrării celor sfinte la Cortul
Mărturiei, acolo unde Dumnezeu săvârşea minuni în chip vizibil înaintea a tot
poporul; aceasta prin slujirea aleşilor Lui şi a celor plini de vrednicie şi de
ascultare faţă de Legea cea Veche. De aici modul lui Dumnezeu de a vorbi
oamenilor prin profeţi – Avraam, Noe, Moise, Aaron, Iacov, Iosua Navi etc.
Dovadă, în acest sens sunt exprimările precum: „Aşa grăieşte Domnul” (Ieş. 8, 1),
„Domnul a zis” (II Reg. 5, 2), „aşa a poruncit Domnul”(Lev. 8,34) ca expresie a
legăturii nemijlocite dintre cer şi pământ, dintre voia Domnului şi inima
omului. Era aşadar o vorbire directă cu profeţii: fie cu Samuel („«Samuele,
Samuele !» Iar Samuel a zis: «Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă!»” – I
Reg. 3,10), fie cu Daniel sau cu Avacum, Iona, Isaia, Ieremia, Iezechiel, Ilie
şi alţii. La ce bun toate aceste lucrări înalte la îndemâna omului ? Tocmai
pentru a înţelege voia divină şi dorinţa sfântă de a-l mântui pe om din
dragoste şi bunăvoinţă.
„Când a venit plinirea vremii, Dumnezeu,
a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege” (Gal. 4, 4). Iată-ne
faţă în faţă cu planul divin de mântuire a lumii. Vreme de trei ani şi jumătate
Mântuitorul a desfăşurat ziua şi noaptea întreaga Sa activitate publică
mesianică. A adus lumii mântuirea pe pământ în chip vizibil şi tangibil: a
vindecat pe cei bolnavi, a curăţit pe cei leproşi, a înviat până şi morţi, a
tămăduit orbi şi a hrănit pe cei flămânzi (atât cu pâini şi cu peşti în pustie,
cât şi cu Legea lui Dumnezeu: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot
cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” – Mt. 4, 4). La auzul şi vederea unor
astfel de fapte, societatea vremii fremăta ca o mare înaintea furtunii, se
clătina ca un pământ crăpat de secetă la apropierea norilor uriaşi clocotind de
puterea ploii care va să vină: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor !”
(Mt. 3, 2), „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui !” (Mc. 1, 3),
„s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie !” (Mc.
1, 15). Din tot acest freamăt şi tumult al fierberii creaţiei căzute aflate în
căutarea aproape disperată a izbăvirii şi a mântuirii, a eliberării şi
desăvârşirii, Iisus striga: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că
închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe
cei ce vor să intre nu-i lăsaţi” (Mt. 23, 13). Se cutremura pământul de puterea
cuvântului care ieşea din gura Lui: „Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit
un om aşa cum vorbeşte Acest Om !” (In. 7, 46). Şi iată că, la un moment dat,
se apropie de Hristos un tânăr bogat: fără nume şi fără o valoare precis
estimată de către cronicarul întâlnirii, în posesiuni sau în virtuţi, fără să
fi fost prezentat ca o mare personalitate a vremii - pur şi simplu, un tânăr
bogat.
De fapt şi de drept, tocmai problema
acestei bogăţii împinge tâlcul întregii situaţii către scopul principal al
evanghelistului: înţelegerea voii lui Iisus. Lucrurile iau o întorsătură care
ajunge până la bulversarea ucenicilor – care nu-şi mai înţeleg Învăţătorul:
„Dar cine poate să se mântuiască ?” (Mt. 19, 25). Un astfel de fapt pare greu
de crezut, şi totuşi este riguros autentic în contextul istoric al lucrurilor:
să petreci vreme de trei ani şi jumătate în preajma lui Iisus, să vezi cu ochii
tăi minuni peste minuni, să auzi cu urechile tale toate sfaturile, parabolele
şi învăţăturile mesianice, să asişti la toate vindecările – şi totuşi să nu
pricepi mântuirea ?! Ce poate să însemne o stare ca aceasta ? Răspunsul îl
aflăm tot în Sfintele Scripturi: „s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut” (Lc.
24,31) pentru că „ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Lc. 24,16); mai
mult, „le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc. 24,45). Iată daruri
mai presus de fire de care cei din Legea cea Veche n-au fost învredniciţi –
doar proorocii.
Iată deci că un tânăr oarecare vine la
Iisus cu o întrebare grea de sens spiritual şi de valoare duhovnicească: „ce
bine să fac, ca să am viaţa veşnică ?” (Mt. 19,16). Cine să mai fi pus o
asemenea întrebare ? Şi ce o fi fost în mintea celui care a pus-o ? Ce o fi
gândit el întru sine după adresarea acestei întrebări ?... Nu e deloc exclus să fi gândit ceva de genul:
„cred că voi fi lăudat de Învăţător pentru virtuţile mele !”. Sigur asta
gândea, de vreme ce răspunsul său la îndemnul respectării poruncilor
Decalogului a fost pe măsura unui astfel de gând: „Toate acestea le-am păzit
din copilăria mea” (Mt. 19, 20). Aici vedem pusă în evidenţă bogăţia
sufletească a tânărului care, însă, ducea totul la extrema literei, reducând
mântuirea la necesitatea de a păzi poruncile. Ca un adevărat cunoscător de
carte (poate văzând şi tinereţea
Mântuitorului), tânărul bogat are curajul de a dialoga chiar pe un ton
cumva infatuat: „oare chiar nu vede Învăţătorul că sunt un zelos şi serios
practicant şi participant activ la cele ale Legii ?”. Drept pentru care Îl şi
întreabă pe Iisus: „Care porunci ?” (Mt. 19, 18). Apoi, auzind enumerarea lor,
rămâne oarecum cufundat în propriul sine, însă în continuare sincer faţă de el
şi de Iisus (dar şi cu un ton uşor iscoditor, poate pentru a descoperi ce fel
de învăţătură propovăduieşte acest Iisus, de este atât de contestat de către
unii, şi atât de apreciat şi de elogiat de către alţii; contestare consemnată
în Evanghelii prin replici precum: „Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El” (In.
11, 48), „ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot
neamul !” (In. 11, 50), „Acesta huleşte !” – Mt. 9, 3). Deşi trece probabil
prin mintea lui toate aceste rele cugetări (exprimate de către farisei şi
cărturari), tânărul bogat nu pare surprins de înşiruirea poruncilor înscrise în
Tablele Legii, ci chiar Îl întreabă mai departe pe Hristos: „Ce-mi mai lipseşte
?” (Mt. 19, 20). Este prima întrebare pe care Iisus o clasifică drept un produs
al înălţării minţii la modul cel mai subţire posibil, ca urmare a neluării
aminte la sine. Ceea ce exprimă tânărul prin întrebarea aceasta, găsim exprimat
şi la Regele David care, înainte de căderea sa în păcat cu Batşeba, femeia lui
Urie Heteul, afirma: „Nu mă voi clătina în veac !” (Ps. 29, 6), iar după
cădere, în „Psalmul 50”: „Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu
înaintea mea este pururea” (Ps. 50, 4); şi iarăşi: „Să nu vină peste mine
picior de mândrie şi mâna păcătoşilor să nu mă clatine” (Ps. 35, 11); apoi, în
„Psalmul 142”: „nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta” (Ps. 142, 2); căci
„De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi ? Că la Tine este
milostivirea !” (Ps. 129, 3-4). Iată cât de adâncă este capcana întrebării în
care s-a prins tânărul bogat, fără să întrevadă adâncul înţelesurilor
Scripturii: „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică” (In.
5, 39) căci „vă rătăciţi neştiind Scripturile !” (Mt. 22, 29); „acelea sunt
care mărturisesc despre Mine” (In. 5, 39) avea să spună, mai apoi, Hristos
Mântuitorul.
Deşi avertizat profetic de Iisus în mod
indirect, totuşi tânărul tot nu a realizat că este deja şi că persistă în
greşeală: „Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” (19, 17). Acestă
afirmaţie rămâne perfect valabilă până în zilele noastre. Noi mergem sub
influenţa faptei bune în calea binelui, iar sub influenţa faptei rele pe calea
răului: „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina
întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar !” (Is.
5, 20). De aici constatăm existenţa mai multor modalităţi de săvârşire a
binelui. Nu degeaba Sfântul Ioan Damaschinul scria: „binele nu este bine dacă
nu se face bine” („Dogmatica”).
Bogăţia pământească (tot ceea ce
înseamnă valori materiale) este prezentată în numeroase scrieri şi de către
mulţi predicatori ca fiind o adevărată piedică în calea mântuirii. Dar iată că
Avraam, Noe, Iov, Iacov şi mulţi alţi oameni mari providenţiali (despre care
aflăm din Sfintele Scripturi) nu s-au împotmolit deloc în valorile trecătoare
atunci când a fost vorba de Dumnezeu. De pildă, Sfântul şi Dreptul Iov a
binecuvântat pe Dumnezeu chiar şi în necaz şi în lipsă, cu acele cuvinte rămase
celebre: „Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele
rele ?” (Iov 2, 10). Şi „a luat Avram pe Sarai, femeia sa, pe Lot, fiul
fratelui său, şi toate averile ce agonisiseră ei şi toţi oamenii, pe care-i
aveau în Haran, şi au ieşit, ca să meargă în ţara Canaanului şi au ajuns în
Canaan” (Fac. 12, 5). Câţi dintre noi, cei de astăzi, ortodocşi şi
ultraortodocşi, religioşi şi superevlavioşi, am lăsa deoparte agonisita noastră
materială la auzul glasului lui Dumnezeu, pentru a merge perfect ascultători în
cine ştie ce loc necunoscut – pentru că aşa sună porunca divină ?! Dimpotrivă,
noi căutăm toate facilităţile: apa la robinet şi gazul la cheie, asfaltul la
scară, biserica aproape, comunitatea selectă, cultura şi civilizaţia – dar fără
a ţine nicidecum cont că tot ceea ce avem primim doar în dar de la Dumnezeu. Ba,
mai mult, îi înfierăm pe alţii şi ne grăbim să vedem la ei neîmplinirile,
nepriceperea, nelucrarea, slaba credinţă, certarea Domnului - dar nu vedem nici un semn divin de
verificare interioară şi a propriilor noastre carenţe, patimi, idei, păreri şi
mentalităţi ! Chiar şi în grupul restrâns al Sfinţilor Apostoli s-au aflat unii
să ceară: „să şadă unul de-a dreapta şi altul de-a stânga” lui Iisus întru
împărăţia Sa (Mt. 20, 21). Câte astfel de „drepte” şi de „stângi” nu s-ar fi
rânduit din vremea Mântuitorului Hristos şi până astăzi la atâţia împăraţi şi
dregători (ba chiar şi la feţele de căpătâi ale Bisericii...) ! Dar Duhul Sfânt
a mântuit şi a rânduit viaţă veşnică întocmai precum Iisus le-a spus
apostolilor Săi: „bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri !” (Lc.
10, 20).
Tocmai aici este taina neînţeleasă de
către tânărul bogat atunci când pune întrebarea cumva din mai multe puncte de
vedere deodată: „ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică ?” (Mt. 19, 16).
Aceasta era ţinta sa, şi astfel se vede cât de sus a dorit să ţintească prin
cuvântul său. Izbitor de relevant vine răspunsul lui Iisus – peste măsura de
pricepere a tânărului încâlcit în practicile ritualistice ale Legii Vechi, pe
care le credea mântuitoare şi salvatoare prin simpla respectare a literei lor,
fără a mai ţine cont de puterea Duhului care dă viaţă – „litera ucide, iar
Duhul face viu” (II Cor. 2,6): „vezi, caută nu să ai viaţă veşnică – aceea
nu-ţi aparţine, nu o poţi lua de nicăieri tu singur, aceea doar ţi se poate
rândui sau dărui ca o răsplătire a efortului depus pentru a fi şi a rămâne cu
Dumnezeu”; căci „vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii” (In.
5,29) când „va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii
Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii !” (Mt.
25, 32). Cât de grea şi de înaltă este lucrarea dobândirii acestei bogăţii
nepieritoare – viaţa veşnică ! E adevărat, sună frumos să întrebi: „ce bine să
fac, ca să am viaţa veşnică ?” (Mt. 19,16). Numai că Împărăţia lui Dumnezeu nu
este obiect de negociere, miza unei târguieli în care dai şi primeşti, ci este
o lucrare, o trăire; faci ceea ce trebuie fără să cugeţi la răsplată, fără
interese, din dragoste, din iubire. Iar răsplata veşniciei vine ca o pecetluire
a vredniciei de a dobândi viaţa cea veşnică. De aceea, Iisus îl avertizează
blând dar şi categoric: „Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile ! ”(Mt.
19, 17). Poruncile nu sunt doar legile scrise. Porunci sunt şi legile nescrise
– acele lucruri descoperite şi trăite tainic, despre care marele Apostol Pavel
scrie: „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice
sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului,
dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi
cugetările inimii” (Ev. 4, 12). De aceea Iisus îi spune tânărului – „dacă
voieşti !” (Mt. 19, 21).
Iată o condiţie nemaiîntâlnită în alte
religii. În creştinism nu există şi nu se practică o regulă impusă. Nu există o
credinţă forţată – aşa precum întâlnim astăzi în activitatea multor secte
raţionaliste care, la intrarea în casa de adunare mai întâi îţi citesc
regulamentul de ordine interioară. Acapararea, prozelitismul, linguşeala şi
ademenirea nu sunt arme hristologice de chemare a omului la Împărăţia Cerurilor
şi la mântuire. O singură vorbă divină rostită în duh profetic a umplut
pustiurile şi peşterile şi crăpăturile pământului de sfinţi cuvioşi şi
virtuoşi: „oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau
femeie, sau copii, sau ţarine, pentru Numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va
moşteni viaţa veşnică” (Mt. 19, 29); căci „cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă
mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine !” (Mt. 10, 37). Condiţia aflată
la temelia unei asemenea hotărâri de a sluji cu totul Domnului ţine tocmai de
această bogăţie (materială, trupească, sufletească, chiar şi spirituală) de
care dispune fiecare: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine,
să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie !” (Mc. 8, 34). Iar ca răspuns la
atitudinea de îndoială şi de şovăire, adaugă: „de cel ce se va ruşina de Mine
şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se
va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri !” (Mc.
8, 38). Dar cuvântul divin cunoaşte şi o altfel de greutate, nemaiîntâlnită şi
de-a dreptul cutremurătoare: „cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde;
iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Mt. 16, 25). Aici se
află prinsă în cuvinte toată puterea dorului lui Iisus de a-l mântui pe om şi
de a-l face iarăşi prieten şi casnic al Său. Această stare de fapt a răsturnat
în mintea tânărului bogat întreaga scară a valorilor spirituale dobândite şi
cultivate de-a lungul vieţii sale din dorinţa de a fi plăcut lui Dumnezeu.
Adresarea întrebării cumva cu interes, dar şi ca o capcană – pentru a fi scos
în evidenţă ca un tânăr valoros şi conştiincios al Legii neamului său, l-a
demolat însă sufleteşte: „Ce-mi mai lipseşte ?” (Mt. 19, 20).
La prima vedere, răspunsul ar putea suna
banal: smerenia. Eşti mic pentru că te-ai înălţat prea sus în mintea ta. Dar,
pentru a ţinti şi mai sus, Iisus îi vorbeşte de acea stare sufletească şi
duhovnicească a omului care îl apropie cel mai mult de Dumnezeu: desăvârşirea
morală. Adică tocmai creşterea duhovnicească plenară, care nu mai are o anumită
formă precisă, nici vreun sens sau vreo valoare la scară umană, pentru că
devine o stare dumnezeiască – îndumnezeirea: „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai
Celui Preaînalt” (Ps. 81, 6), „Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile
Tale pară de foc” (Ps. 103, 5). Iată ce anume îi cere Hristos Dumnezeu:
îmbrăcarea totală în harul Duhului Sfânt – „Dacă voieşti să fii desăvârşit” (Mt.
19, 21). Cu alte cuvinte, nu te oblig; deocamdată aceasta este lipsa ta, iar
aceasta este calea pe care mergând poţi să dobândeşti ceea ce îţi lipseşte:
„du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea,
vino şi urmează-Mi !” (Mt. 19, 21).
La auzul acestui cuvânt, toate s-au
oprit ca la un semn. În tăcerea care s-a aşternut se mai auzea doar ecoul
cuvintelor Mântuitorului, răsunând de atunci, vreme de două mii de ani, până
azi: „vino şi urmează-Mi !” (Mt. 19, 21). Liniştea pe care o păstrau uimiţi
apostolii era poate tocmai expresia ruşinării pe care cumva o resimţeau în
sufletele lor – că ei, simpli pescari săraci fiind, lăsând toate şi urmându-L
pretutindeni pe Hristos, aveau impresia că săvârşiseră cine ştie ce lucru
important: „Petru I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi
oare ce va fi ?” (Mt. 19, 27). Acum însă erau martori la o nemaiîntâlnită
chemare la apostolie – a unui bogat cult, erudit, prosper, cunoscător al Legii
şi pe deasupra şi doritor de lucruri înalte !... Suspans total neaşteptat. Dar
tânărul, auzind cuvântul „desăvârşire”... „a plecat întristat, căci avea multe
avuţii !” (Mt. 19, 22).
Lucrul
acesta va şoca neîncetat lumea de atunci şi până astăzi. Cum de Îşi permite
Hristos să ceară omului frumos şi sănătos, şcolit şi pregătit, intelectual avut
şi înzestrat cu toate calităţile (chip, glas, pietate etc.) să-I urmeze cu
predilecţie, lăsând toate ?!... Unul ca acesta este util societăţii,
plăcerilor, păcatului şi poftei, este supus imperiului imaginaţiei nestăpânite,
este sclavul propriei păreri de sine şi robul propriei vanităţi, sclavul unei
ideologii care împinge la libertinaj şi individualism: „am dreptul să fac ce
vreau eu cu viaţa mea !” – adevărate personalităţi sociale !... Aşa încep mulţi
calea spre desăvârşire – şi sfârşesc în eşec. „Pleacă întristaţi” ca nişte fii
risipitori ai acestui neam (odinioară vrednic) în căile altor secte şi religii,
altor neamuri şi ţări, spre zări necunoscute, începând o altă viaţă – cu sau
fără Dumnezeu...
De aceea şi răspunsul hristic este unul
pe măsura faptelor şi dragostei noastre pentru Dumnezeu. Aşa se şi explică de
ce Iisus S-a văzut nevoit să constate realitatea crudă prin cuvintele
proverbiale: „mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să
intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu !” (Mt. 19, 24). Împărăţia lui Dumnezeu
are o poartă de intrare tare îngustă, foarte greu accesibilă omului trupesc,
lumesc, întristat de chemarea lui Iisus; dar poarta aceasta spre lumină e largă
şi dragă celor desăvârşiţi. Desăvârşirea îi dă omului duhovnicesc posibilitatea
de a trece din lumea aceasta, ca şi Iisus, chiar şi prin uşile încuiate. Omul
duhovnicesc îşi are mintea pururea în cer, în Rai. Nu se pierde cu lucruri
pământeşti: „Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos Iisus.
Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să fie pe plac celui care
strânge oaste” (II Tim. 2, 4). Mărturie vie stau miile de sfinţi, martiri şi
mărturisitori, cuvioşi părinţi şi cuvioase maici, care au umplut Sinaxarul
Bisericii, mânaţi fiind doar de dragostea lui Dumnezeu prin puterea harului
Duhului Sfânt. Întristarea tânărului (bogat în virtuţi trupeşti şi sufleteşti,
dar predispus la huzur lumesc) este imaginea omului contemporan care vrea să
fie cu Dumnezeu, dar după regulile lui: luat nu prea tare, lăsat uşor, să
cerceteze mai întâi avantajele şi dezavantajele vieţii în Hristos – şi apoi,
dacă desăvârşirea îi surâde, poate va face vreun pas spre Dumnezeu...
Altminteri, Babilonul acestei lumi este suficient de diversificat pentru a-şi
putea irosi calităţile şi zestrea – cu sau fără Dumnezeu: „fac ce vreau eu cu
viaţa mea !”.
La întrebarea plină de uimire a
ucenicilor - „Dar cine poate să se mântuiască ?” (Mt. 19, 25) (altfel spus, a
cui mai este mântuirea într-o lume de lux, cu viaţă mondenă, cu fapte nedemne
şi moravuri uşoare, dominată de laxism moral şi permisivitate totală, care
practică deliberat o libertate în spirit de haos şi de turmă fără nici un
Dumnezeu), răspunsul vine desigur tot de la Hristos: „La oameni aceasta e cu
neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă !” (Mt. 19, 26). Printr-o
cunoaştere vie a lui Dumnezeu din împrejurările concrete ale vieţii, va face
Stăpânul tuturor o cale şi o rânduială pentru a umple Cerul cu oameni sfinţi,
desăvârşiţi prin har, credinţă şi fapte bune: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi,
precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este !” (Mt. 5, 48), „Mântuitorul
nostru, voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să
vină” (I Tim. 2, 4); „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (In. 10, 30), „Tatăl Meu până
acum lucrează; şi Eu lucrez” (In. 5,17). „Căci trei sunt care mărturisesc în
cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Aceşti trei Una sunt !” (In. 5,7),
„pentru ca toţi laolaltă şi cu o singură gură să slăviţi pe Dumnezeu şi Tatăl
Domnului nostru Iisus Hristos” (Rom. 15,6)
