Ispitele

Incercarile pe care le ingaduie Dumnezeu sunt po­trivite cu puterea noastra de a rabda, dar, din pacate, de multe ori la ele se adauga si batjocurile si groso­laniile oamenilor nemilostivi si atunci ne incovoiem. Vantul puternic de obicei rupe copacii sensibili si dezradacineaza pe cei ce nu au radacini adanci. Iar celor ce au radacini adanci le ajuta sa inainteze si sa se inradacineze inca mai adanc.

Bunului Dumnezeu insa nu ii place modul salbatic si nemilostiv prin care unii sunt dezradacinati, iar altii rupti, ci modul milostiv (pentru ca si El este milostiv) prin care sunt ajutati semenii nostri cu dragoste si compatimire, deoarece oamenii nu sunt copaci, ci chipuri ale lui Dumnezeu.

Fireste, nimeni nu poate vatama sufletul omului, decat numai el insusi.

In incercarile pe care le ingaduie Dumnezeu, fie­care este probat si isi vede singur starea lui duhov­niceasca. Si astfel este nevoit sa se smereasca, dupa care primeste har de la Dumnezeu, atunci cand in chip smerit primeste incercarile cu bucurie, ca pe niste medicamente pentru sufletul sau si cu rabdare il slaveste si ii multumeste. Bine este noua ca ingaduie Dumnezeu sa fim incercati, pentru ca altfel am fi avut patimi ascunse si pretentii nesabuite in Ziua Ju­decatii.

Caci daca le-ar trece cu vederea pe acestea si ne-ar lua in rai asa cum suntem, am crea si acolo probleme. De aceea ingaduie aici ispitele, ca sa ne curete de praf, sa se purifice sufletul nostru cu intris­tarile si plansetele si astfel sa fini nevoiti sa scapam la Dumnezeu si sa ne aflam mantuirea.

Oamenii indepartati de Dumnezeu sunt cei mai nefericiti din lume si in viata aceasta si in cea viitoa­re, cea vesnica. Iar mai nefericiti decat acesti oameni s sunt diavolii, care s-au despartit de Dumnezeu cu mii de ani in urma si continua sa se indeparteze prin mandria si rautatea lor si sa ramana nepocaiti.

Mai fericiti insa decat toti oamenii sunt cei ce au aratat cea mai mare pocainta cu durere si zdrobire launtrica. in acest fel au zdrobit pe vrajmasul cel mandru si si-au smerit trupul lor cel fara de randuiala prin asceza, supunandu-l duhului, pricinuind mare bucurie in cer prin pocainta lor, prin intoarcerea la Dumnezeu.

Cand pacatul se invecheste in om, diavolul in mod firesc dobandeste mai multe drepturi si ca sa plece, va trebui sa stricam casa veche si sa o zidim pe cea noua.

Cei care din nastere au diavol in ei si nu cartesc pana ce se vor slobozi prin harul lui Dumnezeu pri­mesc rasplata foarte mare. Pe cand cei care ei insisi s-au facut pricina va trebui ca ei insisi sa se nevoiasca.
Cei care s-au nascut cu multe patimi mostenite si s-au nevoit sa le taie, dobandind si virtuti sunt mai de laudat decat copiii care, mostenind datorii de la pa­rintii lor, le-au platit si au dobandit multa avere.

In aceasta viata nu trebuie sa ne nelinistim pentru nedreptatile ce ni le fac oamenii sau diavolii, deoare­ce acestea nu nelinistesc nici pe Dumnezeu, caci El scrie aceste nedreptati in casieria Sa cea cereasca, unde le pazeste spre a ne da dobanda.

Cel care cauta dreptatea omeneasca este fara de minte, dar mai neghiob este cel care nu uita nedrep­tatile pe care i le-au facut altii si binele pe care l-a facut el altora.

Mai multa recunostinta trebuie sa aratam acelora care s-au purtat urat cu noi decat acelora care se poarta mereu cu recunostinta fata de noi si ne raspla­tesc in aceasta viata desarta. Precum de asemenea, cea mai mare binecuvantare primim atunci cand sun­tem blestemati pe nedrept si primim aceasta in tace­re si cu bunatate.

Cei care sunt aproape de Dumnezeu niciodata nu blesteama, deoarece nu au rautate, ci numai buna­tate si orice rau este aruncat asupra acestor oameni sfintiti se sfinteste, iar ei simt o bucurie mare inlauntrul lor.

Insa oamenii departati de Dumnezeu mereu sunt lipsiti de mangaiere si se chinuiesc indoit, deoarece cel care nu crede in Dumnezeu si in viata ce va sa fie, pe langa faptul ca ramane fara mangaiere, isi osan­deste si sufletul sau pentru vesnicie. Oamenii care nu cred in Dumnezeu sau cred putin in El si mult in "eul" lor aduc catastrofe in lume, dar nu izbutesc in planul lor diavolesc. Iar aceasta deoarece, chiar daca acesti oameni rai reusesc sa se adune, ei sunt despartiti indata de dracii cei rai prin mancatoria dintre ei, pen­tru ca diavolul care ii aduna nu are dragoste sa-i uneasca, nici smerenie si nici rabdare ca sa se supor­te unul pe altul si astfel se destrama raul inainte de a face marele rau.

Din pacate, duhul lumesc mereu ascute mintea in viclenie, iar cel care nedreptateste pe semenul sau considera aceasta o izbanda. Unuia ca acestuia i se spune: "Acesta este diavol. Pe toate le reuseste", in timp ce launtric sufera mustrarea constiintei (micul iad).

Nu exista foc mai mare ca arderea launtrica a su­fletului de catre constiinta, care il chinuie si-l roade mereu ca un cariu inca din aceasta viata. Iar in cea­lalta, cea vesnica, il va roade si mai mult viermele cel neadormit, daca omul nu se va pocai in aceasta viata si nu va cauta sa indrepte nedreptatile facute semeni­lor lui, fie numai si cu buna sa intentie, in cazul ca nu poate in alt fel.

Omul nepocait este cel mai fara de minte din lu­me, deoarece pe langa faptul ca este chinuit de o ne­contenita neliniste, pentru ca nu se pocaieste ca sa scape de acest mic iad, care-l va duce in cel mai ma­re, cel vesnic, se lipseste si de bucuriile paradisiace de pe pamant, care vor fi cu mult mai mari in rai, alaturi de Dumnezeu.

Nu exista mai mare bucurie in lume ca cea pe ca­re o aduce dragostea de Dumnezeu, care, impreuna cu afectiunea Sa dumnezeiasca, se daruieste din bel­sug fiilor Sa marinimosi inca din aceasta viata. Daca aceasta se traieste numai si nu se poate exprima, cu atat mai mare va fi acea dragoste pe care Dumnezeu ne-o pastreaza in rai si nu ne-o da acum, pentru ca n-am putea-o cuprinde in inima noastra de lut.

Cuviosul Paisie Aghioritul