Într-o iarnă grea, un călugăr a plecat din mănăstire spre satul de la
poalele muntelui, să vadă de sănătatea unui copil pe care boala îl
ţintuise la pat. La marginea pădurii, a găsit, căzut în zăpadă, un cerb
mort de foame şi frig, dar şi-a continuat drumul. Ajuns în casa
băiatului, l-a chemat pe tatăl acestuia şi i-a spus:
- Am găsit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul şi foamea l-au răpus. Haide să îl iei şi veţi avea hrană pentru o vreme!
Bucuros, omul i-a mulţumit călugărului şi l-a urmat la locul cu
pricina. Lângă cerbul mort însă, zăcea acum un lup, care, găsind între
timp animalul, îl devorase. Neştiind să se oprească la timp, mânat doar
de o lăcomie exagerată, lupul mâncase mult mai mult decât i-ar fi
trebuit şi decât ar fi avut nevoie. Acum zăcea mort, ucis de propria lui
lăcomie.
Văzând toate acestea, călugărul îi spuse ţăranului:
- Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, răpuşi de griji şi nevoi, de
lipsuri şi greutăţi. Sufletul lor se întunecă şi “îngheaţă” în atâtea
necazuri. Aceştia uită de Dumnezeu şi de cele sfinte, furaţi de viaţa
grea pe care o trăiesc, când doar credinţa le-ar mai putea încălzi
sufletul. Numai dragostea şi mila lui Dumnezeu îi pot întări; nu trebuie
decât să le caute, însă alţii – vai de aceia! – sunt asemenea lupului.
Au ce le trebuie, au chiar mai mult decât le-ar trebui şi, cu toate
acestea, sunt şi ei morţi sufleteşte. Trăiesc doar pentru ei, când ar
putea să dea şi altora. Sufletul lor este “îngheţat” de egoism,
întunecat de lăcomie. Vai de ei, căci păcatul lor este cu atât mai mare!
Să fii copleşit de greutăţi este o neputinţă, însă să fii doborât de
plăceri este o ruşine! La Judecata ce va veni curând, va fi rău de
sufletul îngenunchiat de greutăţi, dar va fi vai şi amar de sufletul
îngenunchiat de plăceri.
“Ispitele sunt de două feluri: sau
strâmtorile vieţii încearcă inimile, vădind răbdarea lor, sau belşugul
vieţii devine iarăşi chip de ispită. E la fel de greu, atât să-ţi
păstrezi sufletul neînjosit de greutăţi, cât şi să nu ţi-l jigneşti în
situaţii înalte” (Sfântul Vasile cel Mare)
- Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, răpuşi de griji şi nevoi, de lipsuri şi greutăţi. Sufletul lor se întunecă şi “îngheaţă” în atâtea necazuri. Aceştia uită de Dumnezeu şi de cele sfinte, furaţi de viaţa grea pe care o trăiesc, când doar credinţa le-ar mai putea încălzi sufletul. Numai dragostea şi mila lui Dumnezeu îi pot întări; nu trebuie decât să le caute, însă alţii – vai de aceia! – sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decât le-ar trebui şi, cu toate acestea, sunt şi ei morţi sufleteşte. Trăiesc doar pentru ei, când ar putea să dea şi altora. Sufletul lor este “îngheţat” de egoism, întunecat de lăcomie. Vai de ei, căci păcatul lor este cu atât mai mare! Să fii copleşit de greutăţi este o neputinţă, însă să fii doborât de plăceri este o ruşine! La Judecata ce va veni curând, va fi rău de sufletul îngenunchiat de greutăţi, dar va fi vai şi amar de sufletul îngenunchiat de plăceri.
“Ispitele sunt de două feluri: sau strâmtorile vieţii încearcă inimile, vădind răbdarea lor, sau belşugul vieţii devine iarăşi chip de ispită. E la fel de greu, atât să-ţi păstrezi sufletul neînjosit de greutăţi, cât şi să nu ţi-l jigneşti în situaţii înalte” (Sfântul Vasile cel Mare)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu