Sectarismul din ortodoxie și ortodoxia din sectarism

E greșit să credem că toți ortodocșii sunt lipsiți de spirit sectar și că nici un sectant nu poate avea, de fapt, un spirit ortodox. Nu toți ortodocșii „cu numele” sunt așa și în duh și nu toți sectanții cu numele sunt așa și în duhul lor și – mai ales la ora actuală – e posibil să întâlnești „ortodocși” care, de fapt, în sufletul lor sunt sectanți: sunt fanatici, neiubitori, înguști la minte, țin foarte mult la precizia omenească, nu însetează după adevărul dumnezeiesc, însă sunt plini până la refuz de propriul lor adevăr înfumurat, judecându-i pe ceilalți din vârful adevărului lor imaginar, dogmatic-corect din afară, însă care nu-și are izvorul în Duh. Și invers: poți întâlni un sectant care aparent nu înțelege importanța închinării ortodoxe la Dumnezeu în Duh și Adevăr, nu „recunoaște” cutare sau cutare expresie a adevărului ecleziastic, dar care, de fapt, ascunde în el foarte multe lucruri cu adevărat dumnezeiești, e plin de dragoste întru Hristos și e cu adevărat un frate pentru aproapele lui.
Prezența unei astfel de diversități de oameni în societatea creștină nu lasă loc unei abordări superficiale a problemei relațiilor interconfesionale. Sectanții păcătuiesc neînțelegând ortodoxia, însă noi, ortodocșii, la rândul nostru, nu urmăm învățăturile noastre ortodoxe, neînțelegându-i pe sectanți, care sunt uneori surprinzător de fervenți și de curați în căutarea lor statornică a lui Dumnezeu și în năzuința către o viață numai întru El.
Rațiunea îngustă, arogantă și dureroasă a oamenilor, netransfigurată în Duhul lui Dumnezeu, aspiră în mod identic la dezbinare și caută motive pentru asta, indiferent cui i-ar aparține această rațiune: unui creștin-ortodox sau unui sectant.
Noi, ortodocșii, credem și vedem în duh că deținem deplinătatea adevărului, atât cât poate fi El exprimat omenește. Însă asta nu înseamnă deloc că și urmăm această deplinătate a adevărului și că el ne umple sufletul. Câteodată, noi nu-l deținem decât pe buze, sau considerăm că ar trebui să înlocuiască, în ochiul nostru, bârna lenevirii noastre duhovnicești. Dar toate acestea sunt departe de ceea ce ar trebui să fie. Noi deținem adevărul, și încă în deplinătatea lui, dar nu știm cum – sau refuzăm – să-l trăim și de multe ori pur și simplu nu ne dorim să-l trăim, pentru că el pune prea multe restricții în fața „vechiului nostru eu”. Pe de altă parte, nu zicem nu când e vorba să ne mândrim sau să ne ridicăm în slăvi pentru că suntem ortodocși.
Ca și printre creștinii heterodocși, sunt mulți care trăiesc adevărul ortodoxiei prin duhul lor. Există sectanți care sunt plini de focul duhului și de dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele lor, mult mai mult decât unii ortodocși – și tocmai acest spirit de dragoste înfocată pentru Dumnezeu și om este semnul unei vieți cu adevărat ortodoxe. Orice ortodox care nu o are nu este ortodox adevărat și oricine o are, nefiind ortodox, este cu adevărat ortodox. Ca simplu om ce este, face greșeli; nu înțelege cutare sau cutare lucru, nu poate deosebi cutare sau cutare culoare în lumea spirituală (suferind de așa-numitul „daltonism duhovnicesc” – cu alte cuvinte, nu înțelege semnificația icoanelor, părtășirea cu sfinții plecați din această lume). Însă, spiritual vorbind, înăuntrul lui, el este „credincios și adevărat”, devotat sentimentului de dragoste nefățarnică față de Dumnezeul Cel Viu și Întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, până la moarte. Prezența unor astfel de creștini ortodocși adevărați poate fi observată atât printre creștinii ortodocși declarați, cât și printre romano-catolici sau protestanții de toate categoriile. De asemenea, poate fi observată printre sectanții ruși, care au devenit sectanți – adică s-au despărțit, în minte și trăire, de confesiunea dogmatică a Bisericii, parțial, dintr-o incapacitate de a înțelege mărturisirea întru Duhul Sfânt și, parțial, în urma unor exemple proaste de realizare a acestei mărturisiri în viața reală. Este limpede pentru orice ortodox că de multe ori, ortodocșii declarați nu numai că nu sunt constructivi pentru societate, ci contribuie de-a dreptul la pervertirea societății respective. Nu vorbim aici de exemple de politicieni sau de activiști sociali. Acest lucru ne privește, cu siguranță, în cel mai înalt grad, și pe noi, clericii, care nu ne ridicăm întotdeauna la înălțimea ortodoxiei, în ciuda înțelegerii noastre clare a adevărului Bisericii noastre. Iar în ce privește mănăstirile… Ce hăuri de simțire neortodoxă, de duh lumesc, corupt se ascund uneori sub umila haină monahală! Și tot acest putregai „ușor” a plutit la suprafața vieții Bisericii și a fost mai vizibil decât nevoința cu adevărat smerită a mulțimii de păstori și monahi ortodocși adevărați, care au renunțat la ei înșiși pentru a-L urma pe Hristos în viața lor și au murit întru Hristos. Revoluția [din 1917] a dat jos masca  acelui strat nevolnic al preoțimii ortodoxe ruse, dar a și scos în evidență, pe de altă parte, mărturisirea trăirii ortodoxe prin mucenicie, pentru majoritatea preoților. Cineva a spus odată că prezența spiritului „sectar” dovedește natura religioasă a persoanelor respective. Se poate spune și așa: prezența unui spirit „sectar” dovedește ortodoxia persoanelor respective, fervoarea duhului lor, năzuințele lor idealiste, setea lor pentru o religie interioară, nu exterioară; o sete simțită din inimă, pentru un legământ cu Dumnezeu. Iar acest lucru, în esență, este ortodoxie. Mirenii ortodocși și cu atât mai mult, preoții ortodocși sunt întotdeauna răspunzători mult mai mult pentru prezența acestui spirit „sectar” decât sectanții înșiși. Oare asta nu înseamnă – ca să gândim într-o manieră ortodoxă – că-ți iei asupra ta vina și răspunderea pentru frații despărțiți de noi? Altfel, dacă nu acceptăm această vină, înseamnă că negăm adevărul lui Hristos. Se poate să ne dăm seama de un adevăr omenesc atunci când recunoaștem că sectanții sunt singuri vinovați. Dar adevărul lui Hristos este altul: „nebunie” pentru oameni și înțelepciune numai pentru Dumnezeu.
Forța pozitivă a Duhului lui Dumnezeu, care trăiește în ortodoxie și care este ea însăși ortodoxie nu poate fi demonstrată prin certuri, dispute, argumentări sau dezvăluiri grosolane. Acest Duh nu poate fi manifestat decât prin renunțarea „nebunească” – după canoanele lumești – la drepturile rațiunii și încredințarea problemei respective Duhului, pentru a o judeca.
În apologetica ortodoxă, trebuie pus un accent clar și puternic pe explicarea înțelesului cunoașterii credinței în viața concretă.
Trebuie să se înțeleagă clar că ortodoxia este un Foc redutabil, la fel ca Sfintele Taine. Focul acesta fie îi transformă, fie îi consumă pe cei care primesc deplinătatea ortodoxiei. Ortodoxia a construit duhul poporului rus, dar tot ea e aceea care îl și poate arunca în foc. Ortodocșii sunt arși de ortodoxie. Au devenit vase comunicante nevrednice ale Sfintei Taine a preaplinului credinței. Sfânta Taină nu numai că dă viață; ea și arde.
Spiritul sectar este o căutare neortodoxă a căilor ortodoxiei. Din cauza slăbiciunii omenești, această căutare nu are loc „în adâncime”, ci „lateral”; adică nu în doctrină, ci undeva în jurul ei. O viață dogmatică (curată), dusă undeva în preajma doctrinei pare mai ortodoxă, desigur, decât o viață nedogmatică (imorală) dusă în interiorul doctrinei. Acest lucru trebuie înțeles cu toată claritatea și precizia Cuvântului lui Dumnezeu, care arată asta direct, în parabola celor doi fii, dintre care unul spune că nu va face voia tatălui lui – dar o face, iar celălalt că o va face, dar nu o face. Mărturisirea Simbolului de credință ortodox (Crezul) este pecetea Evangheliei. Acest Simbol trebuie îndeplinit în viață; el ar trebui să devină realitate. Pentru o persoană, el poate fi total nerealist, în viață, chiar dacă îl spune pe de rost în fiecare zi, la rugăciune. Pentru altă persoană, credința se manifestă prin viața proprie, plină de dragoste pentru Iisus Hristos, pentru Tatăl Ceresc și pentru Sfântul Duh și se oglindește în ținuta ei, în cuvintele ei și în toate faptele ei. Cine este mai aproape de Împărăția lui Dumnezeu? Răspunsul este clar. Bineînțeles, cea de-a doua persoană – care nu este ortodoxă cu numele, dar este ortodoxă în duh și în Adevăr și pe care Însuși Duhul Sfânt o învață.
Cei care sunt ortodocși prin propria mărturisire și confirmare trebuie să înțeleagă că ortodoxia nu este în nici un caz un privilegiu, nici prilej de judecare a altora și nici mândrie. Dimpotrivă: ortodoxia este smerenie. Este mărturisirea deplinătății Adevărului, dreptății și iubirii. Ortodoxia trebuie să învingă numai prin lumina pe care o împrăștie, la fel ca Domnul Însuși, și în nici un caz prin tunuri, oțel sau vorbe (nu e nici o diferență între cele trei). Ortodoxia nu strălucește într-o societate ortodoxă care e mândră de ortodoxia ei. Ea strălucește în cei care sunt smeriți în ortodoxia lor; care înțeleg puritatea credinței nu numai cu slaba lor rațiune, ci și prin duh, prin toată viața lor.
Frumusețea ortodoxiei a fost dată pentru mântuirea oamenilor, dar unii ortodocși au început să se folosească de ea pentru a judeca, pentru a-i distruge pe alții. Se poate spune că nu există oameni total ortodocși pe pământ; dar atât cei care se numesc pe ei înșiși „ortodocși”, cât și cei care nu se gândesc la ei înșiși ca ortodocși, dar care consideră că sunt în Biserica lui Hristos și-și trăiesc viața întru Hristos – sunt parțial ortodocși. Ortodoxia este lumină de soare care cade pe pământ. Ea strălucește peste toate, dar nu toate primesc lumina ei, căci unii trăiesc sub pământ, alții și-au închis ferestrele, iar alții, ochii…
Apare, însă, o întrebare necesară: oare aceste gânduri – chiar și într-o foarte mică măsură – nu constituie cumva o renunțare la puritatea credinței ortodoxe, a purității aceleia pentru care s-a vărsat atâta sânge și pentru care Sfinții Părinți aveau atâta râvnă?
Nu, deloc. Nu este deloc o renunțare la puritatea ortodoxiei, ci o apărare și o mărturisire a ei.
Să luăm exemplul venerării sfinților, actului de rugăciune adresată lor. Sectantul – în mod irațional, nu conform duhului – respinge această ramură a vieții duhovnicești. Noi îi confirmăm realitatea duhovnicească întru Hristos. Poate cineva care nu recunoaște această realitate să fie mântuit? E o întrebare ciudată. Oare poate un lucru – care ar trebui să servească drept ajutor pentru mântuire – să fie folosit ca pretext pentru osândire, dacă nu se face uz de el? Ce caută sfinții: slava lor, sau slava lui Dumnezeu? Bineînțeles, slava lui Dumnezeu. Și fiecare proslăvire adevărată a sfinților este mai întâi de toate o proslăvire a Domnului. „Dumnezeu este minunat întru Sfinții Lui.” Asta înseamnă că dacă îl proslăvim pe Dumnezeu „direct” – cu adevărat, fără ipocrizie – sfinții și îngerii se bucură, desigur și sărută duhovnicește pe cei care trimit aceste laude în ceruri. Dar pe de altă parte, cel care cântă imnuri de mărire și acatiste sfinților fără dragostea duhului, fără duhul curăției, adevărului și dragostei lui Hristos în viața lui nu necinstește sfinții, mai degrabă decât să-i laude? Poate acesta e motivul pentru care mulți au încetat să se mai închine la sfinți, rătăciți în urma unor rezultate asemănătoare ale închinării. O, cât de grosier și tenace e sofismul omenesc, răstignind și cel mai pur spirit al Domnului, din oameni!
Riturile Bisericii Ortodoxe sunt o școală a spiritului; cea mai potrivită școală – dacă se învață în duh. Tot ce există în Biserica Ortodoxă e făcut să inspire și să aducă la viață. E vina omului dacă rămâne înrădăcinat în pământ. Noi, păstorii ortodocși suntem profesori întru Hristos. Există doar un singur Învățător – Domnul nostru Iisus Hristos – și nimeni, în afara Lui, nu poate fi învățător. Singura lecție pe care o predăm noi este ascultarea față de Singurul nostru Învățător. Noi nu suntem profesori în numele nostru, ci în numele lui Hristos. Și observăm într-o zi că cineva a învățat să fie ucenic al lui Hristos fără noi. Și ce dacă? Să ne ridicăm împotriva lui, precum apostolii, care vroiau să se ridice împotriva celor care nu-L urmau împreună cu ei (Luca 9:49)? Amintiți-vă că au primit o mustrare potrivită de la Învățător, care ni se potrivește și nouă, păstorilor ortodocși. Trebuie să ne bucurăm atunci când cineva, prin puterea Duhului Atotputernic, care „suflă unde voiește” a transformat în mod minunat o viață și îi oferă roadele ei lui Dumnezeu. Nu e clar modul în care lucrează Duhul Sfânt, într-o astfel de persoană? Am fost noi, oare, desemnați să facem judecăți despre modul în care lucrează Sfântul Duh, dacă roadele lui se văd clar în fața noastră? Ni se poruncește să „îi cunoaștem după roadele lor”. Iar roadele sunt descrise clar de Apostolul Pavel (1 Corinteni 13, 4:8).
Există un singur păcat de neiertat: păcatul împotriva Duhului Sfânt; împotriva dragostei pentru El. Cei care iubesc răutatea, care laudă păcatul, care se bucură atunci când fac răul sunt vinovați de acest păcat, dar nu și cei care în sufletul lor „recunosc” sau „nu recunosc” – sau văd sau nu văd în sufletul lor adevărul acesta sau acela. Dacă eu sunt un daltonist spiritual și nu văd cutare sau cutare culoare în natura lumii spirituale, însă văd celelalte culori la fel ca toți ceilalți, trebuie să fiu renegat? Mai bine să fiu obiectul unei atenții și compasiuni deosebite. Sectantul care crede în Sfânta Treime, în necesitatea nașterii spirituale, în necesitatea unei conștientizări a botezului, în necesitatea nerușinării de credință în fața indiferenței – ci, dimpotrivă, în mărturisirea ei în fața tuturor –, care crede fiecare cuvânt al Sfintei Scripturi și, în râvna lui pentru acea credință, dă la o parte, ca lucruri în plus, toate celelalte manifestări ale revelației Duhului Sfânt din Biserică din ultimii 1900 de ani (revelații care nu contrazic, ci explică ceea ce este ascuns în Scriptură) – oare acest sectant ar trebui persecutat de noi, ortodocșii? Și-atunci, în ce-ar mai consta ortodoxia noastră? Nu trebuie să persecutăm răutăcios, țepos sau aspru și nici să condamnăm – nu numai pe sectanți, frați cu noi în credința în Unul Mântuitor și Răscumpărător al lumii. Nu trebuie să îndrăznim să condamnăm răutăcios și țepos pe nimeni. Putem arăta o greșeală sau o slăbiciune – dacă noi înșine suntem neîntinați – însă cu compasiune. Ar trebui să scoatem fără milă din inimile noastre doar duhul aspru, lumesc. Și atunci, ortodoxia noastră va străluci. Pentru că este de neconceput să-ți justifici mijloacele prin scop. Ortodoxia nu se poate apăra prin argumente păgânești sau ca la vechii iudei. Puritatea Duhului Evangheliei, Sfânta Ortodoxie trebuie apărată evanghelic, nepătimaș, cu înțelepciune și cu multă dragoste în suflet, pentru care Cel care, ca Dumnezeu și Om, și-a vărsat Sângele.
E foarte ușor să arunci cu piatra. Și omul vechi din noi caută orice motiv care să-i permită să dea cu piatra. Cauza râvnei religioase este cea mai convenabilă. Puritatea credinței și a spiritului; este apărat un obiect sacru, foarte important! Dar tocmai aici, în apărarea lucrurilor sfinte, trebuie să ne înveșmântăm în lucruri sfinte și să ne încingem cu postirea și milostenia duhului. Aici stă ortodoxia vieții noastre.
Trebuie să recunoaștem deschis realitatea indiscutabilă că în toate confesiunile care cred în adevărata Întrupare a lui Dumnezeu pe pământ, realizată prin Domnul nostru Iisus Hristos, Alfa și Omega ale mântuirii, printre toți cei cheamă Numele Lui Sfânt există și oameni născuți duhovnicește. Ei sunt printre ortodocși, dar și printre romano-catolici și protestanți de toate formele și nuanțele. Reversul medaliei este că în toate cele trei categorii există și cei care nu s-au născut întru Hristos prin Duh, nu disprețuiesc răul și nu-L iubesc pe Dumnezeu din toată inima și din tot cugetul lor. Toți cei pe care Biserica Ortodoxă îi primește fără botez [sic] sunt creștini, sunt frați cu ortodocșii întru Hristos, iar atitudinea noastră față de ei trebuie să fie deosebit de frățească și de iubitoare. Spun „deosebit”, pentru că atitudinea noastră trebuie să fie frățească față de toți oamenii. Cum îl poate aduce un ortodox pe un alt om la credință, dacă nu are dragoste pentru aproapele lui? Cum poate cineva să recunoască această credință plină de dragoste, dacă nu vede dragoste în cei care o propovăduiesc?
Mândria este nesuferită în fața lui Dumnezeu, iar noi, ortodocșii, suntem osândiți nu numai pentru păcatele noastre trupești, ci și pentru cele sufletești. „Fiindcă tu zici: Sunt [eu, ortodoxul] bogat și m-am îmbogățit și de nimic nu am nevoie! Și nu știi că tu ești cel ticălos și vrednic de plâns, și sărac și orb și gol.”, (Apocalipsa, 3:17), spune Domnul omului ortodox mândru și fără dragoste.
Oare va veni vreodată vremea aceea binecuvântată, când ortodoxia adevărată va străluci din rândul celor care îi poartă numele? Când blândețea, mila, curăția și dragostea neprefăcută în Hristos vor străluci în fața tuturor și a întregii creații? În epoca noastră, credința ortodoxă strălucește în mucenicia poporului rus. Dar și în unii sectanți – martiri și mărturisitori – precum catolicii aceia care au fost persecutați și torturați pentru credința lor în Hristos – aici, ortodoxia a fost proslăvită: adevărată, neprefăcută și mult mai curată și mai sfântă decât cea a miilor de oameni căldicei și șovăielnici care doar îi poartă numele și care, deși au nume și trăiesc, sunt morți (Apocalipsa 3:1) și nu sunt decât niște adepți morți ai doctrinei noastre dogmatice pure.
Ortodoxia noastră de aici, de pe pământ, este doar o reflexie, doar un ecou al ortodoxiei cerești, al adevărului și desăvârșirii ei veșnice. Este doar o reflexie dogmatică în învățătura Bisericii Ortodoxe. Însă ortodoxia este duh și viață, iar roada ei este numai viața. Ortodoxia este roada cea bună, iar pomul trebuie judecat numai după roade – rezultatele înfloririi lui. Floarea poate fi neatrăgătoare, frunzele poate sunt veștejite și aspre, pomul poate fi pipernicit și urât; poate chiar rupt. Dar dacă fructul e dulce, pur și hrănitor, atunci pomul este ortodox în felul în care dă roade. Și invers: frunzele și florile pot fi luxuriante, pomul poate fi uriaș și foarte frumos, dar dacă fructul este așa de amar, încât nu se poate mânca, dacă e otrăvit sau stricat, atunci nimic din acest pom aparent excepțional nu poate arăta adevărul ortodoxiei. Și va fi cu adevărat de plâns, dacă a început să iasă în evidență și să se înalțe peste ceilalți copaci.
Însă în ce constă, mai concret, spiritul sectar împotriva căruia ar trebui să ne înarmăm cu rugăciune și trezvie? Spiritul acesta este unul al râvnei care ține de emoții și nu de spirit. Este o raționalizare a credinței, o respectare a purității credinței și o pierdere a adâncimii ei. Este pierderea dragostei. Unii ortodocși își apără ortodoxia într-o manieră sectară, înarmându-se cu texte scripturistice sau canoane pe care le folosesc ca pe niște bâte cu care îi „bat” pe sectanți – sau chiar pe frații lor ortodocși (exemplu: disputele dintre cei pe stil vechi și cei pe stil nou), apărându-și credința într-o manieră care dă la o parte nădejdea în Dumnezeu și fără dragoste pentru aproapele lor. Și invers – unii sectanți ajung să acționeze în spirit ortodox prin modul în care reușesc să gestioneze o problemă sau alta. De pildă, apropo de lipsa înțelegerii comuniunii cu Biserica Cerească (sfinții): nici un sectant nu „recunoaște” această comuniune și nevrând să fie părtaș la experierea ei în Duh, renunță cu aroganță la ea. Însă putem avea de-a face cu două situații, aici: un tip de sectant care-i acuză pe ortodocși că „se închină la idoli”, în timp ce alt tip de sectant „lasă la mila lui Dumnezeu” rezolvarea problemei și pur și simplu îndreaptă o rugăciune smerită către Cel de Sus, pentru luminarea fraților lui ortodocși, întru adevăr. Atât unul, cât și celălalt rămân în afara experierii comuniunii ortodoxe cu Biserica Cerească, dar unul are o atitudine neortodoxă, în timp ce celălalt are o atitudine ortodoxă și în ciuda profesiunii lui de credință neortodoxe, se poate manifesta mai ortodox, înaintea lui Dumnezeu, decât oricare alt ortodox care este părtaș la comuniunea cu sfinții, dar numai la suprafață, ca parte dintr-un ritual și care nu își trăiește viața conform poruncilor Evangheliei și nu năzuiește în inima lui să atingă duhul sfinților.
Toți suntem vinovați. „Nu este drept nici unul”; nici măcar unul nu este (Romani, 3:10). Trebuie înțeles acest lucru. Iar noi nu trebuie să ne judecăm unii pe alții, ci mai degrabă să ne ajutăm unii pe alții și să ne învățăm unii pe alții adevărul. Și câte obstacole vor cădea, atunci!
Dacă Dumnezeu s-ar fi mărginit la acele legi de mântuire pe care mințile noastre omenești le înțeleg, am fi cu toții pierduți. Însă, spre bucuria nemărginită a omenirii, lucrurile nu stau așa. Legile de mântuire pe care ni le-a lăsat Dumnezeu au o întindere mai largă decât înțelegerea noastră, sau, mai exact, au o profunzime mai mare. Pentru că Mântuitorul este Dumnezeu, iar noi suntem oameni – ființe neînsemnate și netrebnice în fața Lui. Și „toate faptele dreptății noastre sunt ca un veșmânt întinat” (Isaia 64:5). Tot comportamentul nostru ortodox este realmente „ca un veșmânt întinat”. Iar dacă înțelegem asta, pur și simplu demonstrăm, subliniem adevărul, profunzimea și măreția nemărginită a ortodoxiei.
San Francisco, California, 1963 (din publicația „The Rule of the Spirit”, Paris, 1932)
Traducere din limba rusă, pentru publicația Holy Trinity Cathedral LIFE, de Robert A. Parent
Sursa: http://www.pravmir.com/sectarianism-in-orthodoxy-and-orthodoxy-in-sectarianism/