Iubirea de argint, care izvoraste, ca si alte cugete rele, “din inima omului” (Marcu 7, 21), este pofta neinfranata dupa bunurile pamantesti, considerand castigarea lor drept scopul principal al vietii. Ea se arata, pe de o parte, din dorinta de a aduna avere prin orice mijloace, iar pe de alta, prin stradania de a pastra cu indaratnicie cele adunate, adica prin zgarcenie.
Pacatul acesta se impotriveste dreptatii si indurarii, aducand mari pagube semenilor nostri. De aceea, Sfantul Apostol Pavel spune ca: “Iubirea de argint este radacina tuturor relelor si cei ce au poftit-o cu infocare au ratacit de la credinta si s-au strapuns cu multe dureri” (I Tim. 6, 10).
Ce urmari aduce iubirea de argint?
Iubirea de argint naste pofte nesatioase, atata patimi, duce la inselaciune, furt, minciuna, juramant stramb, nedreptate, apasarea semenilor saraci si departare de Dumnezeu. “Unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta”, spune Mantuitorul (Matei 6, 21). Ea sfarseste uneori cu sinuciderea sau moartea celui ce si-a lipit inima de avutie, precum arata cazul lui Iuda, cel care a vandut pe Mantuitorul pentru 30 de arginti.
De aceea, Sfantul Apostol Pavel indeamna pe Timotei: “Celor bogati in veacul de acum, porunceste-le sa nu se semeteasca, nici sa-si puna nadejdea in bogatia cea nestatornica, ci in Dumnezeul cel viu, Care ne da cu belsug toate, spre indulcirea noastra” (I Tim. 6, 17). Iubirea de argint fiind o piedica in calea mantuirii, crestinul trebuie sa lupte impotriva ei cu virtutea cumpatarii, dreptatii si indurarii, cerand ajutorul lui Dumnezeu.
Sfânta Scriptură ne învaţă că:
- „lăcomia (de avere) este închinare la idoli” (Col 3, 5, Ef. 5, 5). Iubitorul de avere, deşi nu-şi dă seama de aceasta, se poartă ca un idolatru: acordă averilor o valoare sacră, li se dedică întru totul, le respectă, le venerează, îşi risipeşte pentru ele întreaga energie, toate forţele, tot timpul – le sacrifică sufletul său (Sfântul Ioan Gură de Aur).
- „Iubirea de arginţi este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri”( I Timotei 6, 6-10)
- „Nu vă adunaţi comori pe pământ(…) ci în cer (…) căci unde este comoara ta acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 19-20)
- „Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6, 24)
Sfinţii Părinţi ne învaţă că:
- Iubirea de bani „serveşte toate celelalte pofte izgonind din suflet orice altă dorinţă” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
- “Îi face pe oameni să preţuiască mai mult dragostea aurului decât dragostea lui Hristos şi înfăţişează pe Făcătorul materiei mai mic decât materia şi îi înduplecă să slujească mai mult materiei decât lui Dumnezeu” (Nichita Stitatul).
Patima iubirii de arginţi este străină de natura noastră, vine mai târziu şi din afară. Ea se dezvoltă progresiv. La început poate fi uşor evitată, dar când se instalează în suflet devine extrem de violentă şi primejdioasă şi se face „izvorul şi rădăcina tuturor viciilor”: cel stăpânit de patimă „nu se mai înfioară de nici o minciună, de nici un jurământ, de nici un furt (…). Aurul şi speranţa de câştig ajung să-i ţină loc de Dumnezeu” (Sfântul Ioan Casian).
Iubitorul de avere nu-şi dă seama când este robit de această patimă. Pătimaşul pierde discernământul, nu mai are saţiu, nemaiputând face distincţia între noţiunile de „prisos” şi „strict necesar”.
Iubitorul de arginţi este un chinuit: robit de cele lumeşti nu se mai preocupă de cele spirituale, iubeşte averile mai mult decât propriul suflet, are o stare de teamă şi nelinişte pentru păstrarea şi înmulţirea averii, o tristeţe, o stare depresivă care vine din dorinţa neîmplinită de a poseda cât mai mult.
Iubirea de arginţi alterează relaţiile cu aproapele, „este cu neputinţă ca iubirea să stea în om împreună cu avuţiile” (Evagrie). Lacomul atrage ura şi urăşte, oamenii nu mai sunt oameni pentru el şi de aici se ajunge la mari nedreptăţi (Sfântul Vasile cel Mare).
Iubirea de arginţi se poate manifesta şi în absenţa banilor sau a averilor.
Iubirea de arginţi: „umple pădurea de tâlhari, casa de hoţi, pieţele de fraude, tribunalele de jurăminte false, ochii săracilor de lacrimi, închisorile de criminali şi infernul de osândiţi” (Sfântul Vasile cel Mare).
Razboiul acesta este strain si ne vine din afara firii, folosind necredinta monahului. De fapt atâtarile celorlalte patimi, adica a mâniei si a poftei, îsi iau prilejurile din trup si îsi au oarecum începutul în rasadul firii, de la nastere. De aceea sunt biruite abia dupa vreme îndelungata. Boala iubirii de argint însa, venind din afara, se poate taia mai usor, daca este silinta si luare aminte. Dar de nu e bagata în seama, se face mai pierzatoare decât celelalte patimi si mai cu anevoie de înfrânt. Caci e «radacina tuturor relelor» (I Tim. 6,10), dupa Apostolul. Sa bagam numai de seama: îmboldirile cele firesti ale trupului se vad nu numai la copii, în care nu este înca cunostinta binelui si a raului, ci si la pruncii cei prea mici si sugari care nici urma de placere nu au în ei, însa îmboldirea fireasca arata ca o au. De asemenea observam la prunci si acul mâniei, când îi vedem porniti asupra celor ce i-au necajit. Iar acestea le zic, nu ocarând firea ca pricina a pacatului (sa nu fie), ci ca sa arat ca mânia si pofta au fost împreunate cu firea omului de catre Însusi Ziditorul cu un scop bun, dar prin trândavie aluneca din cele firesti ale trupului în cele afara de fire. De fapt îmboldirea trupului a fost lasata de Ziditorul spre nasterea de prunci si spre continuarea neamului omenesc prin coborâre unii de la altii, nu spre curvie. Asemenea si imboldul mâniei s-a semanat în noi spre mântuire, ca sa ne mâniem asupra pacatului, nu ca sa ne înfuriem asupra aproapelui. Prin urmare nu firea în sine e pacatoasa, chiar daca o folosim noi rau. Sau vom învinovati pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o întrebuintare necesara si folositoare e vinovat, daca cel ce l-a primit îl foloseste pentru ucidere?
Am spus acestea, vrând sa aratam ca patima iubirii de argint nu-si are pricina în cele firesti, ci numai în voia libera cea foarte rea si stricata. Boala aceasta când gaseste sufletul caldicel si necredincios, la începutul lepadarii de lume, strecoara într-însul niscai pricini îndreptatite si la pareri binecuvântate ca sa opreasca ceva din cele ce le are. Ea îi zugraveste monahului în cuget batrânete lungi si slabiciune trupeasca si-i sopteste ca cele primite de la chinovie nu i-ar ajunge spre mângâiere, nu mai zic când este bolnav, dar nici macar când este sanatos; apoi ca nu se poarta acolo grija de bolnavi, ci sunt foarte parasiti si ca de nu va avea ceva aur pus de o parte va muri în mizerie. Mai apoi îi strecoara în minte gândul ca nici nu va putea ramâne multa vreme în manastire, din pricina greutatii îndatoririlor si a supravegherii amanuntite a Parintelui. Iar dupa ce cu astfel de gânduri îi amageste mintea, ca sa-si opreasca macar un banisor, îl îndupleca vrajmasul sa învete si vreun lucru de mâna de care sa nu stie Avva, din care îsi va putea spori argintul pe care îl râvneste. Pe urma îl înseala ticalosul cu nadejdi ascunse, zugravindu-i în minte câstigul ce-l va avea din lucrul mâinilor si apoi traiul fara griji. Si asa, dându-se cu totul grijii câstigului, nu mai ia aminte la nimic din cele potrivnice, nici chiar la întunericul deznadejdii, care îl cuprinde în caz ca nu are parte de câstig; ci precum altora li se face Dumnezeu stomacul, asa si acestuia aurul. De aceea si fericitul Apostol, cunoscând aceasta, a numit iubirea de argint, nu numai «radacina tuturor rautatilor», ci si «închinare la idoli». Sa luam seama deci, la câta rautate târaste boala aceasta pe om, daca îl împinge si la slujirea la idoli. Caci dupa ce si-a departat iubitorul de argint mintea de la dragostea lui Dumnezeu, iubeste idolii oamenilor scobiti în aur.
Întunecat de aceste gânduri si sporind la si mai mult rau, monahul nu mai poate avea nici o ascultare, ci se razvrateste, sufera, cârteste la orice lucru, raspunde împotriva si nemaipazind nici o evlavie, se duce ca un cal nesupus în prapastie. Nu se multumeste cu hrana cea de toate zilele si striga pe fata ca nu mai poate sa rabde acestea la nesfârsit. Spune ca Dumnezeu nu e numai acolo si nu si-a încuiat mântuirea sa numai în manastirea aceea; si ca de nu se va duce de acolo se va pierde. Banii cei pusi de o parte, dând ajutor socotintii acesteia stricate, îl sustin ca niste aripi sa cugete la iesirea din manastire, sa raspunda aspru si cu mândrie la toate poruncile si sa se socoata pe sine ca pe un strain dinafara. Orice ar vedea în manastire ca ar avea trebuinta de îndreptare, nu baga în seama, ci trece cu vederea, daca nu defaima si huleste toate câte se fac. Cauta apoi pricini pentru care sa se poata mânia sau întrista, ca sa nu para usuratic, iesind fara pricina din manastire. Iar daca poate scoate si pe altul din manastire, amagindu-l cu soapte si vorbe desarte, nu se da îndarat sa o faca, vrând sa aiba un împreuna lucrator la fapta sa cea rea. Si asa aprinzându-se de focul banilor sai, iubitorul de argint nu se va putea linisti niciodata în manastire, nici nu va putea sa traiasca sub ascultare. Iar când dracul îl va rapi ca un lup din staul si, despartindu-l de turma, îl va lua spre mâncare, atunci lucrarile rânduite pentru anumite ceasuri în chinovie, pe care îi era greu sa le împlineasca, îl va face vrajmasul sa le împlineasca în chilie zi si noapte cu multa râvna; nu-l va slobozi însa sa pazeasca chipul rugaciunilor, nici rânduiala posturilor; nici canonul privegherilor. Ci, dupa ce l-a legat cu turbarea iubirii de argint, toata sârguinta îl îndupleca sa o aiba numai spre lucrul mâinilor.
Trei sunt felurile bolii acesteia, pe care le opresc deopotriva atât dumnezeiestile Scripturi, cât si învataturile Parintilor. Primul e cel care face pe monahi sa agoniseasca si sa adune cele ce nu le aveau în lume; al doilea e cel care face pe cei ce s-au lepadat de avutii sa se caiasca, punându-le în minte gândul sa caute cele pe care le-au daruit lui Dumnezeu; în sfârsit al treilea e cel care, legând de la început pe monah de necredinta si moleseala, nu-l lasa sa se izbaveasca desavârsit de lucrurile lumii, ci îi pune în minte frica de saracie si neîncredere în purtarea de grija a lui Dumnezeu, îndemnându-l sa calce fagaduintele pe care le-a facut când s-a lepadat de lume. Pildele tuturor acestor trei feluri precum am zis, le-am gasit osândite în Dumnezeiasca Scriptura. Asa Ghehazi, voind sa dobândeasca banii pe care nu-i avea înainte, s-a lipsit de darul proorociei, pe care învatatorul sau voia sa i-l lase drept mostenire si în loc de binecuvântare a mostenit lepra vesnica prin blestemul Proorocului (IV Reg. 5,22-27). Iuda, voind sa recapete banii, de care mai înainte se lepadase urmând lui Hristos, a cazut nu numai din ceata ucenicilor, alunecând spre vânzarea Stapânului, ci si viata cea trupeasca a sa prin silnica moarte a sfârsit-o (Mt. 27,5). Iar Anania si Safira, oprind o parte din pretul vânzarii, se pedepsesc cu moartea prin gura apostoleasca (Fapte 5:5,10). Marele Moise porunceste si el în a «Doua lege», în chip tainic, celor ce fagaduiesc sa se lepede de lume, dar de frica necredintei se tin iarasi de lucrurile pamântesti: «De este cineva fricos si-i tremura inima de teama, sa nu iasa la razboi, ci sa se întoarca acasa, ca nu cumva cu frica lui sa sperie si inimile fratilor sai» (Deut. 20,8). Poate fi ceva mai întemeiat si mai lamurit decât aceasta marturie? Oare nu învatam din aceasta cei ce ne lepadam de lume, sa ne lepadam desavârsit si asa sa iesim la razboi, ca nu cumva punând început slabanog si stricat, sa întoarcem si pe ceilalti de la desavârsirea evanghelica, semanând temere într-însii? Chiar si cuvântul bine zis în Scripturi: «ca mai bine este a da decât a lua» (Fapte 20,35), îl tâlcuiesc rau acestia, fortându-l si schimbându-i întelesul, ca sa se potriveasca cu ratacirea si cu pofta lor de argint. De asemenea învatatura Domnului care zice: «Daca vrei sa fii desavârsit, vinde-ti averile tale si le da saracilor si vei avea comoara în ceruri; si venind urmeaza-Mi Mie» (Mt. 19,21). Ei chibzuiesc ca decât sa fii sarac mai fericit lucru este a stapâni peste o bogatie proprie si din prisosul ei a da si celor ce au lipsa. Sa stie însa unii ca acestia ca înca nu s-au lepadat de lume, nici n-au ajuns la desavârsirea monahiceasca, câta vreme se rusineaza de Hristos si nu iau asupra lor saracia Apostolului, ca prin lucrul mâinilor sa-si slujeasca lor si celor ce au trebuinta, spre a împlini fagaduinta calugareasca si a fi încununati cu Apostolul, ca unii care, dupa ce si-au risipit vechea bogatie, lupta ca Pavel lupta cea buna în foame si în sete, în ger si fara haine (II Tim. 4,7). Caci daca Apostolul ar fi stiut ca pentru desavârsire mai de trebuinta este vechea bogatie, nu si-ar fi dispretuit starea sa de cinste, caci zice despre sine ca a fost om de vaza si cetatean roman (Fapte 22,25). Asemenea si cei din Ierusalim, care îsi vindeau casele si tarinile si puneau pretul la picioarele Apostolilor (Fapte 4,35), n-ar fi facut aceasta, daca ar fi stiut ca Apostolii tin de lucru mai fericit si mai chibzuit ca fiecare sa se hraneasca din banii sai si nu din osteneala proprie si din ceea ce aduc neamurile. Înca mai lamurit învata despre acestea acelasi Apostol în cele ce scrie Romanilor, când zice: «Iar acum merg la Ierusalim ca sa slujesc Sfintilor, ca a binevoit Macedonia si Ahaia sa faca o strângere de ajutoare pentru cei lipsiti dintre Sfintii din Ierusalim. Ca au binevoit, dar le sunt si datori» (Rom. 15,25-27). Dar si el însusi, fiind adesea pus în lanturi si în închisori si ostenit de calatorii, s-au împiedecat de acestea sa-si câstige hrana din lucrul mâinilor sale, precum obisnuia, spune ca a primit-o de la fratii din Macedonia, care au venit la el: «Si lipsa mea au împlinit-o fratii cei ce au venit din Macedonia» (II Cor. 11,9). Iar Filipenilor le scrie: «Si voi Filipenilor stiti ca iesind eu din Macedonia, nici o biserica nu s-a unit cu mine când a fost vorba de dat si luat, decât voi singuri. Ca si în Tesalonic odata si de doua ori mi-ati trimis cele de trebuinta» (Filip. 4,15-16).
Asadar, dupa parerea iubitorilor de argint, sunt mai fericiti decât Apostolul si acestia, fiindca i-au dat din averile lor si lui cele de trebuinta. Dar nu va cuteza nimeni sa zica aceasta, daca nu cumva a ajuns la cea mai de-pe urma nebunie a mintii. Deci daca vrem sa urmam poruncii evanghelice si întregii Biserici celei dintru început, întemeiata pe temelia Apostolilor, sa nu ne luam dupa socotintele noastre, nici sa întelegem rau cele zise bine. Ci, lepadând parerea noastra cea molesita si necredincioasa, sa primim întelesul cel adevarat al Evangheliei. Caci numai asa vom putea urma Parintilor si nu ne vom desparti niciodata de stiinta vietii de obste, ci ne vom lepada cu adevarat de lumea aceasta. Bine este deci sa ne amintim si aici de cuvântul unui Sfânt, care spune ca Sfântul Vasile cel Mare ar fi zis unui senator, care se lepadase fara hotarâre de lume si mai tinea ceva din banii sai, un cuvânt ca acesta: «Si pe senator l-ai pierdut si nici pe monah nu l-ai facut!». Trebuie asadar sa taiem cu toata sârguinta din sufletul nostru «radacina tuturor rautatilor», care este iubirea de argint, stiind sigur ca de ramâne radacina, lesne cresc ramurile. Iar virtutea aceasta anevoie se dobândeste nepetrecând în viata de obste, caci numai în ea nu avem sa purtam de grija nici macar de trebuintele cele mai necesare. Deci având înaintea ochilor osânda lui Anania si a Safirei, sa ne înfricosam a ne lasa ceva noua din averea noastra veche. Asemenea, temându-ne de pilda lui Ghehazi, a celui ce pentru iubirea de argint a fost dat leprei vesnice, sa ne ferim de-a aduna pentru noi banii pe care nici în lume nu i-am avut. Gândindu-ne apoi la sfârsitul lui Iuda cel ce s-a spânzurat, sa ne temem a lua ceva din cele de care ne-am lepadat, dispretuindu-le. Iar peste acestea toate, sa avem de-a pururi înaintea ochilor moartea fara de veste, ca nu cumva în ceasul în care nu asteptam, sa vie Domnul nostru si sa afle constiinta noastra întinata cu iubirea de argint. Caci ne va zice atunci cele ce în Evanghelie au fost spuse bogatului aceluia: «Nebune, într-aceasta noapte voi cere sufletul tau, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi?» (Lc. 12,20).
http://www.manastirea-vlahuta.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu