„Numai cel care nu ascultă nu se mântuieşte“

„Ascultarea e roada bucuriei, a înţelegerii, ascultarea ridică din păcat la virtute, ascultarea e rodul binelui pe pământ. Numai cel care nu ascultă nu se mântuieşte“, spune pr. paroh Daniel Florin Martin de la Corodeşti, judeţul Vaslui. Prin întrebările la care părintele ne-a oferit răspunsuri am dorit să punctăm câteva tipuri de ascultare: a copilului faţă de părinte, a monahului sau a preotului de mir, respectiv ascultarea sau supunerea faţă de superiori, într-o instituţie.

Părinte, ce ne puteţi spune despre virtutea ascultării?
Dacă ascultăm întotdeauna, avem ceva de câştigat. Ascultarea e primul pas spre mântuire, ascultarea e ruptă din rai. Pentru neascultare a căzut Adam din rai. Rodul ascultării se găseşte, de fapt, în Sfânta Euharistie: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi însetaţi şi eu vă voi da odihna veşnică“.
Cum ar trebui să fie ascultarea copilului faţă de părinte?
Ascultarea de părinte se impune prin felul ei de-a fi. În spatele părintelui Se ascunde Însuşi Dumnezeu, Care îi dictează părintelui rugător metodele prin care îşi poate face fiul ascultător. Copilul care-şi ascultă părintele de Dumnezeu ascultă. Ascultarea aceasta nu este însă una în care părintele trosneşte şi plesneşte, iar copilul se supune rigorilor lui. Ascultarea de părinte este deplină şi se face în măsura dragostei şi a înţelegerii. Ca să ajungă însă la această ascultare, copilul trebuie să primească multă afecţiune şi sprijin real, concret, pentru a-şi forma o bază de încredere solidă. Copilul trebuie să vadă la părinte acea iubire jertfelnică, capabilă să dăruiască şi să ierte la nesfârşit, în măsura dragostei. Părintele care-şi iubeşte copilul îl preţuieşte şi-l educă, îl disciplinează corespunzător. Iar dacă nu se îndreaptă, nu folosi varga, ci arată-i în primul rând unde a greşit. Şi îndreaptă-te tu, mai întâi, ca să-l poţi îndrepta pe el.
Aş lansa aici un îndemn, pentru părinţii din parohia Corodeşti în primul rând, de a le lăsa fiilor lor măcar un dram de copilărie. Spun asta pentru că aici copiii muncesc din greu şi nu le mai rămâne deloc timp de şcoală, de joacă, de discuţii cu părinţii, de mers la biserică. Aşa se explică că zilele de sărbătoare şi le petrec mai mult în pat, fiind foarte osteniţi, săracii. Îi rog pe aceşti părinţi să le redea fiilor lor copilăria, să nu uite că şi ei au fost copii şi, dacă au trăit în asemenea condiţii grele, să-şi cruţe măcar copiii. Să înţeleagă că două mâini de copil nu fac cât una de părinte.
„Să avem credinţa că prin fiecare dintre superiorii noştri vorbeşte Dumnezeu“
Cum să asculte un subaltern?
Ascultarea într-o instituţie este definitorie; dacă ascultăm, mergem pe linia dreaptă. Să avem credinţa că prin fiecare dintre superiorii noştri vorbeşte Dumnezeu. Trebuie să avem şi ispite la locul de muncă, că prin ele ne mântuim, dar să reţinem că din ascultare şi muncă făcută cu conştiinciozitate culegem roade bogate. Să-i preţuim şi să-i respectăm pe superiorii noştri şi să ascultăm de ei, chiar dacă ne este greu, pentru că Dumnezeu, văzând supunerea noastră sub greutatea zilei de azi, pe cea de mâine ne-o va face mai uşoară.
Ce sfat daţi unui angajat care nu se înţelege cu şeful lui?
Cândva, a venit la mine o doamnă şi, plângând, mi-a cerut sprijinul pentru că nu se putea înţelege sub nici o formă cu şefa ei. I-am spus că numai prin rugăciune se poate rezolva situaţia. Am sfătuit-o în acelaşi timp să nu o urască, să o respecte şi să asculte de ea, îndeplinindu-şi atribuţiunile „ca la carte“. Ne-am rugat împreună, am pus-o şi eu la rugăciune şi mă rugam pentru ea de fiecare dată, la biserică. Până când, într-una din zile, femeia a revenit, mărturisindu-mi că greul din sufletul ei s-a risipit, că şefa ei şi-a schimbat atitudinea faţă de ea.
Să avem speranţa şi încrederea în ajutorului lui Dumnezeu, că El poate schimba inimi. Şi să încercăm să dăm tot ce avem mai bun din noi la locul de muncă, să muncim cinstit, cu seriozitate, din toate puterile.
Preacucernice, cum vedeţi ascultarea unui călugăr? Nu aţi trăit această experienţă, dar cu siguranţă nu vă este străină, având în vedere că îndrumaţi tineri, dintre care unii, care se îndreaptă spre viaţa de mănăstire, vă cer sfat pentru deprinderea din lume cu ascultarea.
Ascultarea este unul dintre voturile pe care le depune cel ce va deveni călugăr, este chemare la sfinţenie. Crucea monahului cere multă jertfă şi ascultare care înseamnă tăierea voii proprii. Călugărul care face ascultare de stareţ sau de egumen are cele mai mari şanse la mântuire. Iar cel mai mare ia astfel pe umerii lui greul celui ce face ascultare. Făcând ascultare, călugărul se găseşte la adăpostul milei lui Dumnezeu, sub binecuvântarea Lui, e în siguranţa mântuirii.
„Limita ascultării este neascultarea“
Spre mănăstire aş îndemna cu toată stăruinţa. Dacă aş putea, aş spune tuturor cât de frumoasă e viaţa de mănăstire, aşa cum o văd eu, o viaţă în braţele lui Dumnezeu. Cel care vrea să intre în mănăstire să vină întâi la biserică, să se deprindă cu ascultarea de preot şi nu în ultimul rând de părinţii lui; să ducă o viaţă curată, cinstită, în rugăciune şi împlinirea poruncilor.
Care sunt limitele ascultării?
Limita ascultării este neascultarea. Numai cel care nu ascultă nu se mântuieşte. Ascultarea e roada bucuriei, a înţelegerii, ascultarea ridică din păcat la virtute, ascultarea e rodul binelui pe pământ.
Şi vă voi relata o istorioară care vorbeşte despre limitele ascultării. Cuiva care a mers într-o mănăstire să se facă monah i s-a dat ca ascultare de către stareţ să planteze un lemn uscat pe care să-l ude în fiecare zi, în vederea rodirii. Poate i s-o fi părut şi lui, ca şi nouă, cam deplasată o astfel de ascultare, dar nu s-a împotrivit şi mare i-a fost uimirea când, nu după multe zile, băţul udat cu apa ascultării a dat rod, rodul ascultării desăvârşite.
„Aţi chemat un preot, dar nu aţi văzut că el nu putea ţine greutatea slujbei?“
Cum este chemat preotul de mir să asculte în ierarhia Bisericii?
Preoţia e coborârea lui Dumnezeu la om, pentru că prin preot lucrează Însuşi Dumnezeu. Preotul este imaginea lui Hristos care vine să trezească poporul la credinţă, este glasul lui Dumnezeu în comunitatea în care e trimis.
Trebuie să precizăm însă că Duhul Sfânt nu sălăşluieşte acolo unde nu este ascultare. Prin jurământul pe care îl depune la Sfânta Taină a Hirotoniei, preotul se obligă să facă ascultare de ierarh. Dacă iese din ascultarea de ierarh, preotul se rupe de Biserică, de Hristos. Neascultarea preotului are urmări grave - caterisirea sau oprirea de la slujbă. Chiar dacă preotul are harul care nu i se mai ia niciodată, acesta (harul) devine nelucrător prin neascultare. Şi am să vă mărturisesc un exemplu concludent: un preot caterisit a încercat să-şi facă în continuare datoria pe care o avea înainte de a fi oprit de la slujbe. Şi făcând un parastas la cererea unei familii din mijlocul căreia plecase cineva drag în lumea veşniciei, în seara acelei zile cei din casă l-au visat pe decedat care îi mustra că nu făcuseră pentru el slujba pe care o aştepta de atâta timp: „Măi, băieţii mei, ce faceţi voi acolo. Aţi chemat un preot azi, dar nu aţi văzut că el nu putea ţine greutatea slujbei?“. După ce au ajuns la chiriarh, familia respectivă s-a lămurit cum stătea treaba cu preotul care ieşise din rânduiala Bisericii.
Enoriaşii au datoria să-şi asculte păstorul? Chiar dacă nu are o conduită morală de excepţie?
Enoriaşii trebuie să asculte de preot ca de Dumnezeu şi să fie într-o bună relaţie cu el, pentru că prin el şi cu el se mântuiesc. Iar preotul trebuie să fie exemplu pentru comunitatea pe care o păstoreşte. Să fie rugător, bun gospodar, bun chivernisitor, misionar jertfelnic, părinte iubitor.


 http://www.doxologia.ro