Despre tristeţe, fericire, ras

“…Ieri, am discutat cu o femeie nespus de trista. Sotul ei a parasit-o. Fiul ei s-a alaturat unor hippy, a abandonat scoala si a plecat de acasa. Fiica ei, in varsta de doisprezece ani, este deprimata si ea. Totul este fara noima. Femeia si-a pierdut interesul pentru meseria ei. Intuneric deplin, o stare de blasfemie.

Pe masura ce vorbeam, simţeam tot mai limpede caracterul demonic al tristetii. Simteam acceptarea ei, acceptarea voita a blasfemiei. Am simtit, de asemenea, neputinta şi insuficienta psihiatriei si a psihanalizei. Nu au nici o sansa de a-i scoate pe oameni din acest intuneric „daca lumina din voi este intuneric…”.

I-am spus: „Poti face un singur lucru: renunţa la blasfemie, iesi din aceasta minciuna, din această renuntare. Nu poti face mai mult, dar acesta este inceputul”.

Unde nu este intristare dupa Dumnezeu, pace, amintirea tainicei lumini, pretuirea bucuriei, acolo nu este Dumnezeu. Poate fi evlavie, dar nu exista Dumnezeu.

De unde vine, oare, nelinistea aceasta îngrozitoare care-i macina pe oameni?

………………………………………………………………………………………………………………….

Ce este fericirea? Fiecare ora, fiecare cafea de dimineata pe care o savurez impreuna cu L., doua-trei ore de liniste seara. Nici o discutie „speciala”. Totul este limpede si ,de aceea, atat de bine! Daca am incerca sa definim esenta acestei fericiri, am face-o in moduri diferite; am putea chiar sa ne certam! Cuvintele mele i s-ar parea nepotrivite si viceversa. Neinţelegere! Si fericirea noastra ar pali. Cu cat ne apropiem mai mult de esenta unui lucru cu atat avem mai putina nevoie de cuvinte.

In vesnicie, in Imparatia lui Dumnezeu, doar cuvintele „Sfant, Sfant, Sfant” vor mai fi necesare, doar cuvinte de lauda si de multumire, doar rugaciunea si lumina desavarsirii si a bucuriei. Din această cauza, singurele cuvinte de care avem nevoie şi care au un inţeles adanc nu sunt cele despre realitate (discutii), ci acelea care sunt reale in sine, care sunt tocmai simbolul, existenţa si misterul realitatii.

… Ce este rugaciunea? Este aducerea aminte de Dumnezeu, simtirea prezentei Sale si bucuria pe care ne-o da această prezenţa, intotdeauna, oriunde, in toate.

…………………………………………………………………………………………………………………….

“Hristos nu a ras niciodata”. M-am gandit, ieri, la aceasta in timpul petrecerii de Craciun, de la seminar , cand am urmarit cateva parodii destul de inteligente si de amuzante la adresa vietii de zi cu zi a seminarului. Serbarea a fost asemenea unui exorcism impotriva tuturor neintelegerilor si problemelor inevitabile de la scoala. Exista mai multe feluri de ras, dar exista un anumele fel care denota o modestie lipsita de pretentii.

In Orient, oamenilor le lipseste adesea simtul umorului; de aceea sunt, de cele mai multe ori, mandri,inclinati spre dramatizare. Ma intristeaza oamenii lipsiti de simtul umorului care se agita si se supara foarte usor. Daca trebuie sa fim “asemenea copiilor ” ne este imposibil fara a rade. Dar si rasul s-a devalorizat si poate fi ceva demonic. Cat priveste  ” idolii ” , rasul este folositor, deoarece ne permite sa-i vedem in perspectiva...”

fragmente din Jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Sursa aici: