La cererea insistentă a unor cititori revista noastră va avea o nouă rubrică: Provita. Până acum am publicat diferite materiale despre lupta care se dă pentru a se naşte un copil, despre cum unii părinţi şi copiii lor pierd această luptă şi fac avort, iar alţii o câştigă. Am fost însă mustraţi pentru faptul că neglijăm să vedem problema avortului în toată gravitatea ei şi, deşi dorim să ajutăm după puterile noastre la zidirea duhovnicească a aproapelui, suferim de păcatul lipsirii unui cuvânt constant şi puternic faţă de această gravă boală duhovnicească a românilor. Căci părinţii duhovniceşti arată că, după lepădarea de credinţă, cel mai mare păcat este avortul – curmarea vieţii unui copil nenăscut.
Din păcate România se află pe unul din primele locuri în lume în această privinţă. Din 1959, anul din care există primele statistici oficiale, şi până în prezent, numărul de copii avortaţi este de 22.178.906. Această cifră înspăimântătoare nu cuprinde avorturile ilegale din perioada 1966-1989, avorturile din clinicile particulare din 1989 până în prezent, avorturile medicamentoase, avorturile datorate efectul avortiv al majorităţii mijloacelor de contracepţie şi al cărui număr este necunoscut chiar şi mamelor respective şi nici pe cel al copiilor căzuţi victime selecţiei în cazul celor care practică fecundarea artificială. De asemenea, această cifră nu cuprinde pe cele realizate de românii din afara graniţelor ţării, după 1989, deşi milioanele de români migranţi temporar ori definitiv în ultimii douăzeci şi unu de ani sunt tocmai cei aflaţi la vârsta fertilităţii şi sunt cei aflaţi în situaţii de mare vulnerabilitate. Dacă se va realiza o astfel de statistică vom constata că numai după 1989 ne-am ucis un număr de români mai mare decât are acum ţara noastră.
În această rubrică dorim ca, pe lângă articole, să publicăm şi mărturii ale persoanelor care au făcut avort, au determinat sau au încuviinţat, iar mai târziu au realizat gravitatea gestului lor. Sunt binevenite şi mărturii ale celor care, prin mila lui Dumnezeu, nu au reuşit să-şi ducă la îndeplinire gândul de a face avort şi au născut copilul, iar apoi au realizat că au fost salvaţi în chip minunat de la a-l ucide.
Este o datorie duhovnicească a celor care credem în Dumnezeu şi dorim să ne mântuim să nu-i lăsăm pe cei care acum se confruntă cu astfel de ispite fără o mărturie clară. Astfel de glasuri mărturisitoare se pot dovedi curăţitoare de păcate, căci cel care ajută pe cineva să nu facă un păcat va avea plata sa duhovnicească. Ele sunt cu atât mai necesare cu cât statul nu are un absolut nici un program de încurajare a natalităţii, de sprijinire a mamelor aflate în dificultate, iar doctorii şi psihologii nu vorbesc despre consecinţele pe care avortul le are asupra sufletului omenesc.
Publicăm în acest număr al revistei o scrisoare primită la redacţie, o mărturie copleşitoare. Nădăjduim că strigătului ei se vor alătura altele şi, cu mila lui Dumnezeu, glasurile celor ce vor mărturisi vor ajuta pe adolescenţi şi pe tineri să nu repete căderea celor mai în vârstă. La rândurile de mai jos am dori să adăugăm o observaţia privind ridicarea prin necazuri: Dumnezeu nu omoară pe nimeni, nici pe păcătoşi, nici pe copii pentru păcatele părinţilor, dar uneori îngăduie, cu preştiinţa Sa, când omul se îndepărtează de El, ca atotpierzătorul să lucreze împotriva omului, precum odinioară împotriva lui Iov, ca, prin criza aceasta, ca din nişte dureri ale facerii, să se nască omul cel nou.
Mă numesc Petruţa O. şi sunt din judeţul Argeş. Am 41 de ani. După fiecare număr al revistei dumneavoastră îmi propun să vă scriu şi, de fiecare dată, ceva mă împiedică. Iată că am reuşit! Prin această scrisoare, nădăjduiesc să smulg lacrimi şi mustrări de conştiinţă şi altor femei, altor mame – şi nu doar atât. Aş vrea ca suferinţa – sora mea geamănă – să schimbe multe gânduri, să oprească mamele să devină ucigaşe de copii nenăscuţi şi, datorită unei educaţii necorespunzătoare, ucigaşe de copii născuţi. Iată, pe scurt, povestea mea.
În urmă cu 22 de ani, am adus pe lume un copil minunat. Aveam 19 ani. Deşi foarte tânără, l-am crescut, l-am îngrijit, i-am oferit tot ce mi-a stat în putere (posibilităţile materiale fiind reduse), dar i-am dat toată dragostea mea. Ca soţie poate că n-am cunoscut fericirea, dar ca mamă fericirea a fost deplină. Aşadar, copilul meu s-a bucurat de toată iubirea care încăpea în inima mea. L-am iubit mai mult decât orice pe lume.
Prea târziu mi-am dat seama că l-am iubit mai mult decât pe Dumnezeu. Foarte curând după naştere s-a cuibărit în inima mea, în mintea mea, gândul ucigaş de a nu mai iubi pe nimeni altcineva, de a nu mai face loc în casa mea, în inima mea, altui copil. Şi aşa a fost. Am ucis trei copii prin avort şi mulţi alţii prin metode contraceptive. Cu toată sinceritatea o spun: n-am ştiut că este un păcat atât de mare, n-am ştiut că este o crimă. Asta pentru că nu-L cunoşteam pe Dumnezeu, pentru că viaţa mea mergea cu paşi repezi spre iad. Păcatele mele – pe bună dreptate! – covârşesc stelele cerului şi nisipul mării. Când soţul şi cei din jurul meu îmi sugerau să mai fac un copil, pentru că „nu ştii ce-ţi oferă viaţa”, îi uram şi le răspundeam răstit: „Niciodată, pentru că nu voi putea iubi un alt copil atât cât îl iubesc pe G.-A.!”
O să mă chinuiască aceste cuvinte până în ultima clipă a vieţii mele şi, Doamne, ajută-mă! să nu mă mai chinuiască şi în veşnicie. Sunt convinsă că Dumnezeu nu m-a pedepsit pentru păcatul în sine (avortul), ci pentru ura şi egoismul meu. În urmă cu cinci ani am fost grav bolnavă, din cauza unui sterilet. Luptam din răsputeri să nu rămân însărcinată.
Dumnezeu s-a milostivit, m-a salvat, mi-a auzit rugăciunile disperate de a mă ţine în viaţă pentru copilul meu – doar pentru el trăiam. N-am înţeles „mesajul” trimis de Salvatorul meu şi am persistat în egoism. Ba mai mult, şi pe copil l-am crescut cu acelaşi egoism. Era de acord cu mine, nu şi cu tatăl lui, că trebuie să fie singur, că doar el trebuie să se bucure de iubirea noastră. Era un copil bun, cuminte, milos, ne iubea şi ne respecta, avea o inimă mare, în care încăpeau toţi cei din jurul lui.
Dar, neavând o mamă cu frică şi dragoste de Dumnezeu, păşea şi el, ca şi părinţii lui, pe calea către iad, neştiind să aibă grijă şi de suflet, fiind stăpânit, la fel ca mama lui, de mândrie şi iubire de sine. Mergeam la Biserică doar cu trupul. N-am dat importanţă Spovedaniei şi Sfintei Împărtăşanii. El a făcut asta doar până în clasa a X-a. Simt nevoia să vă reamintesc cât de mult l-am iubit pe scumpul meu copil – atât de mult, încât am uitat de Dumnezeu! Dar Dumnezeu n-a uitat de mine. În 8 decembrie 2007, în urma unui accident rutier, ca pasager al maşinii de serviciu, dintr-o greşeală a şoferului, am pierdut fiinţa cea mai dragă din lume, mângâierea şi nădejdea mea, „viaţa” mea…
Nu vreau să repet cuvintele cumplite, hula pe care am adus-o lui Dumnezeu atunci… Cu groază mă gândesc, ce răspuns voi da pentru asta în ziua Judecăţii…
N-are rost să vă descriu suferinţa mea, durerea care mă macină, puţin câte puţin, lacrimile şi dorul meu. Oricine poate înţelege durerea unei mame ce-şi îngroapă unicul ei fiu. Un singur lucru doresc să le spun mamelor care-şi doresc un singur copil, care ucid sau au de gând să ucidă suflete nevinovate: nu vă faceţi stăpâne pe viaţa copiilor voştri! Viaţa este dată de Dumnezeu, Ziditorul nostru, şi numai El o poate lua. Vedeţi cât m-a costat egoismul meu? Vedeţi cu cât plătesc eu pentru aceste crime? Vedeţi ce sentinţă grea am primit pentru setea cu care omoram, de parcă nu mi-ar fi ajuns iubirea ca s-o împart şi celorlalţi copii?! Aveţi idee cum trăiesc, aveţi idee ce luptă se dă în mintea mea, în inima mea? Dacă aţi şti cât sufăr din cauza păcatelor mele!
Sunt convinsă că, de i-aş fi născut pe toţi cei patru copii, Dumnezeu nu mi-ar fi luat niciunul. Aş fi fost o mamă cu mai multe griji, mai multe greutăţi, dar aş fi fost mamă. Acum nici nu mai ştiu ce sunt! Luându-mi copilul, consider că Dumnezeu m-a pedepsit, dar, în acelaşi timp, sunt sigură că m-a şi iubit. Simt din ce în ce mai mult dragostea Lui.
Văzându-mi nepăsarea, egoismul, rătăcirea, păcatele mele multe, a considerat că numai prin această „jertfă” mă va putea întoarce pe calea cea bună. Îmi pusesem toată nădejdea în copilul meu, însă acum ştiu că trebuie să ne punem nădejdea doar în Dumnezeu.
Pentru mine, copilul era mângâierea mea, iar acum primesc mângâieri duhovniceşti. Copilul era iubirea mea, viaţa mea, acum ştiu că Dumnezeu este Viaţă, este Iubire. Cea mai mare minune pe care a făcut-o cu mine este aceea că mi-a luminat mintea şi mi-am recunoscut păcatele. M-am născut din nou în ziua Sfinţilor Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan, când mi-am găsit (de fapt, m-a găsit, cu voia lui Dumnezeu), un duhovnic bun, într-o mănăstire, şi mi-am mărturisit păcatele. Am făcut apoi primii paşi spre Cer, în ziua de 8 decembrie (ziua morţii copilului meu) când, după împlinirea canonului, după 21 de ani am primit Sfânta Împărtăşanie. Am primit prima mângâiere, prima bucurie (dac-o pot numi aşa) de la plecarea copilului meu la cele veşnice. De atunci, Bunul Dumnezeu nu încetează a ne arăta cât de mult ne iubeşte şi ne aşteaptă. Nădăjduiesc că ne va ierta pe mine, pe copilul meu, pe soţul meu – pentru multele noastre păcate, cu care L-am răstignit mereu…
Mamelor, şi voi, tinerelor – viitoare mame –, vă rog din toată inima, trăiţi cu dragoste şi frică de Dumnezeu, naşteţi copii şi îi creşteţi cu dragoste şi frică de Dumnezeu, căci numai astfel veţi scăpa de durerea şi suferinţa prin care trec eu şi, mai ales, de suferinţa care ne aşteaptă pentru păcatele noastre. Nu aşteptaţi să vă ia Dumnezeu fiinţele dragi, ca să vă întoarceţi la El. Aveţi grijă de sufletele voastre şi ale copiilor voştri. Nu uitaţi că scopul nostru în această lume trecătoare este mântuirea sufletelor, este pregătirea pentru veşnicie. Prin ceea ce facem în lumea aceasta, ne vom pregăti calea către Rai sau iad. Urmaţi îndemnul Fericitului Augustin: „Omule, de voieşti să fii încredinţat că te mântuieşti, pocăieşte-te acum, cât eşti tânăr şi sănătos şi se vede că ai lăsat tu păcatul. Nu aştepta bătrâneţile, căci atunci nu ai lăsat tu păcatul, ci păcatul te-a lăsat pe tine”.
Puneţi-vă nădejdea în Dumnezeu, în mila şi ajutorul Lui. Rugaţi pe Maica Domnului să şteargă, din când în când, inima voastră, ca să fie curată!
Iertaţi-mă pe mine, păcătoasa!
Doamne, miluieşte-ne pe noi, pe toţi – şi pe cei vii, şi pe cei adormiţi! n
Petruţa
Material aparut in nr. 26 al revistei Familia Ortodoxa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu