Incercari si moartea ca o calatorie lina spre Inviere

Si-mi pare-asa ciudat
Ca se mai poate gasi atata vreme pentru ura,
Cand viata e o picatura
Intre minutu-acesta si celalalt...
Si-mi pare neinteles si trist.
Ca nu privim la cer mai des,
Ca nu culegem flori si nu zambim,
Noi care-asa de repede murim...
(Magda Isanos 23 dec. 1937)
Ieri m-am hotarat sa petrec o zi de concediu de odihna.Am ramas acasa si pentru ca puteam sa ignor telefonul, am mers intai la sfanta liturghie.Altfel cum putea fi o zi de concediu? Numai ca programul slujbelor fusese modificat si...am ajuns atat de tarziu incat nu am mai gasit decat anafura.

Am venit acasa si am petrecut restul de zi citind, facand din cand in cand cate ceva prin casa, citind iar...Parintele Vasile mi-a recomandat o carte pe care am si reusit sa o cumpar:Staretul meu Iosif Isihastul.M-am cufundat cu totul in carte si desi cumva ma luminam intelegand cum ar trebui facute unele lucruri, altfel ma intristam vazand cat de departe sunt de drumul mantuirii.5 ani de cand lupt pentru sufletul lui Grig, pentru al celor dragi deja mutati Dincolo, pentru copii mei, pentru prieteni , iar pentru mine...nimic ca merinde de drum.Nimic nu am facut bine pentru mine.Raman la mila Domnului, sa rupa si sa-mi dea de la altii.Harul Sfantului Duh nu poate sa coboare pe un loc nesfintit, necuratit de patimi. 

Si astazi am trait o zi in care parca a trebuit sa pun in viata multe din cele citite ieri.Sa traiesc iubirea pentru cei care ma judeca, pentru cei care ma urasc, sa ma infior gandindu-ma cat de greu le-o fi sa traiasca astfel de sentimente... 

Dimineata dupa o sedinta cu fulgere si tunete,deja tabacita,am plecat in oras, pe la niste magazine, cu treburi si intr-un loc, cineva care nici nu ma cunostea, nici macar nu ma vedea bine, de la geamul apartamentului ei, a scos capul si cum spunem noi, oamenii, m-a mascarit in locul altor persoane.Si a strigat si a strigat...eu m-am dus in spatele magazinului, in parcare , la masina si ...m-a urmat in acea directie si a strigat iar...

M-am intors la birou razand si intr-o jumatate de ora am purtat o negociere pe telefon cu un jurist al unei mari banci, hotarat sa nu accepte nici macar lucrurile evidente, totul in numele rigiditatii si a "legiuitorului care cred ca asta a vrut sa spuna".

 Si peste toate, cineva drag citindu-mi un contract deja semnat, plin de capcane periculoase...

Se facea seara, lumea deja pleca spre casa, as fi plecat si eu, dar biroul era in dezordine de cate acte mai erau de facut, directorul a mai sunat si el cu ceva:

-Va rog frumos, lasati-mi pe birou... 

O zi de miercuri cu doi covrigi,un pahar de apa dupa ora 15 si cu toti draci aruncati pe mine. Deja mainile si gatul mi- s-au umplut de bube.As fi plecat spre  biserica, dar si acolo programul slujbelor nu mai e clar, asa ca am plecat spre casa,cel putin  acolo e liniste.Nu-l am pe Grig sa-i povestesc!

Asa ca l-am cautat iar pe Gheronda Iosif.Sa ne mai invete el sa traim uitand intamplarile zilei cu uraciunea lor si bucurandu-ne ca nu murim cand vor unii ci cand Dumnezeu stie ca suntem cel mai aproape de El si suntem pregatiti sa incepem calatoria spre Inviere.

„

Cât de mare era bogăţia duhovnicească învistierită în sufletul Stareţului se poate vedea şi din următoarea întâmplare.

Inainte de a adormi l-am întrebat:

- Gheronda, să vă facem câte un sărindar, unul eu şi altul părintele Haralambie?

Atunci, acest înţelept şi sfinţit om al lui Dumnezeu mi-a răspuns:

- Dacă aş fi aşteptat să mă mântuiesc numai cu aceasta, aş fi fost cel mai ticălos om. Dar ca să vă odihniţi conştiinţa, fă tu jumătate de sărindar, iar cealaltă jumătate părintele Haralambie.

Gândiţi-vă care era legătura sa cu Dumnezeu, astfel încât să fie pregătit să nu aştepte de la alţii ajutor, pentru a afla mântuirea!Era pregătit, pentru că în fiecare noapte, la priveghere, cugeta cum a petrecut ziua, care gând l-a chinuit, care patimă l-a luptat şi atunci lua hotărâri noi, ca s-o nimicească cu orice preţ. Această pregătire zilnică, împreună-lucrare a rugăciunii şi a Harului lui Dumnezeu, l-a desăvârşit omeneşte oarecum, astfel încât să poată înfrunta moartea cu seninătate şi nădejde. Iar despre aceasta mi-a vorbit într-una din zilele de dinaintea morţii sale:

- Fiul meu, toată osteneala este cum voi trece puntea morţii. De acolo înainte socoteala mea cu Dumnezeu este, cu Harul dumnezeiesc, aranjată, atât cât este cu putinţă unui om.

Inchipuiţi-vă ce conştiinţă curată avea! Nespus de curată şi de sigură!

Faptul că era bine pregătit au dovedit-o şi stările sale de dinainte de moarte. Una dintre ele era aceea de a plânge mereu din dragoste pentru Hristos şi pentru Maica Domnului. Nu avea nici o mustrare de conştiinţă. Aştepta moartea ca pe o zi de prăznuire, ca pe o zi de izbăvire din stricăciunea acestei lumi. Ardea de nerăbdare ca să vadă Dumnezeiescul Chip al Stăpânului, să se desfăteze şi să se sature de frumuseţea Lui, alături de ceata îngerilor.Dragostea sa pentru Maica Domnului era mai presus de orice descriere. Nu am văzut până astăzi un om care să o iubească atât de mult pe Maica Domnului, după Dumnezeu, precum Stareţul Iosif.Ochii săi vărsau lacrimi la simpla auzire a numelui ei sau şi numai atunci când vedea icoana ei sau cânta vreo cântare închinată ei.

Odată nu putea să doarmă şi mi-a mărturisit şi din ce pricină:

„Numai cât mi-am adus aminte de Maica Domnului şi nu am mai putut adormi”.

Această dragoste arzătoare a sa se vede din următoarele cuvinte scrise în epistolele sale:

„Eu nu pot să sărut doar o singură dată icoana Maicii Domnului şi să plec, căci atunci când mă apropii de icoană, ca un magnet mă atrage către ea. Şi trebuie să fiu singur, fiindcă doresc să o sărut ore întregi.Şi ca o suflare de viaţă vine în sufletul meu, umplându-mă de Har şi nedându-mi voie să mă depărtez.Dragoste, iubire dumnezeiască, foc arzător care, de îndată ce intri în biserică, te întâmpină, atunci când este o icoană făcătoare de minuni, şi te cuprinde o suflare cu bună mireasmă, încât rămâi ore întregi răpit în extaz, ieşit din sine, în Raiul cel bine mirositor. Atât de mult Har dăruieşte Maica Domnului celor care îşi păstrează trupul curat.

Toţi Sfinţii au adus multe laude Maicii Domnului, dar eu nu am găsit o laudă mai frumoasă şi mai dulce cu care să o chem în fiecare clipă decât aceasta: «Maica mea! Dulcea mea Măicuţă!»…

De îndată ce noi o strigăm, ea aleargă imediat spre ajutor. Nu apuci să spui: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă!», că îndată, ca un fulger, străbate mintea şi umple inima de luminare. Şi atrage mintea spre rugăciune, iar inima spre dragoste. De multe ori petreci întreaga noapte în tânguiri şi strigându-o în rugăciune, îi aduci laude ei şi mai ales Celui pe Care îl ţine în braţe” .

O ruga de mult timp ca să îl ia, pentru a se odihni. Adeseori ţinea în braţe icoana ei şi cu lacrimi fierbinţi o ruga: „Când vei veni la mine? Când vei lua sufletul meu?”. Iar Maica Domnului, pentru a arăta câtă dragoste şi evlavie avea Stareţul faţă de ea, a luat sufletul cuvios al Stareţului chiar în ziua Adormirii ei.

Fiindcă Stareţul suferea mult, la începutul lunii iulie a luat hotărârea de a-l chema pe părintele Anania de la Schitul Sfânta Ana ca să-i facă Sfântul Maslu. Voia să-l rugăm pe Dumnezeu să-i ia sufletul şi să plece. Insă Dumnezeu nu l-a luat îndată, ci i-a trimis vestire că va pleca în ziua Adormirii Maicii Domnului.

- Fiul meu, m-a întrebat Stareţul, în ce zi cade praznicul Maicii noastre?

Atunci am luat calendarul şi i-am spus.

- In această zi voi pleca din lume. Să aduci, fiul meu, hainele cu care mă veţi îmbrăca, ca să nu pierdeţi atunci timpul. Poate nu le veţi găsi atunci şi vă veţi mâhni. Să le aducem de pe acum, ca să fii liniştit, să ştii unde se află. Acolo este rasa mea, acolo dulama mea, acolo centura, iar acolo schima. Adu-le aici, fiul meu, pune-le într-un săculeţ şi agaţă-l într-un cui. Iar când va veni clipa, să fie deja pregătite.

Rânduială întru toate. Cu ajutorul Harului lui Dumnezeu, atât de mult se familiarizase cu moartea, încât se pregătea pentru ea aşa cum se pregăteşte lumea ca să meargă în concediu.

Zilele treceau foarte greu, iar cu puţine zile înainte de adormirea sa mi-a spus:

- Ingrijeşte-te să cumperi harbuz în ajunul praznicului Maicii Domnului, să iei brânză, să faci pâine proaspătă. Să ai şi câte o lumânare, să dai şi câte o metanie părinţilor, ca să se roage pentru mine, şi să mă îngropaţi acolo.

Stareţul îşi dorea atât de mult să plece din viaţa aceasta, încât ar fi putut crede cineva că se pregătea de o simplă călătorie şi aştepta maşina. Noi, dimpotrivă, făceam tot ce puteam ca să-l mai ţinem în viaţă sau cel puţin să nu sufere de dispnee. El însă ne spunea:

- Nu vă mai osteniţi, fiii mei, căci orice veţi face, eu tot voi pleca. Numai să vă rugaţi ca să nu mă împiedice ceva neaşteptat.

Liturghiseam şi-l împărtăşeam pe Stareţ în fiecare zi. Nu mânca decât puţin posmag şi harbuz pentru a putea lua o pastilă.

A venit şi ziua de 14 august, ajunul praznicului Maicii Domnului.

- Să pui, fiul meu, peştele la desărat, ca să dai masă la părinţi în cinstea Maicii Domnului.

După ce l-am pus, Stareţul mi-a spus:

- Să ai grijă să nu-l desărezi prea mult şi apoi să miroasă.

Trebuia să plece a doua zi din această lume, iar el, din dragoste, se îngrijea de noi până şi în cel mai mic amănunt, în acea zi, dimineaţa, devreme i-am spus:

- Gheronda, să vă spăl picioarele?

Deşi niciodată până atunci nu mă mai lăsase să fac aceasta, totuşi în acea zi a încuviinţat.

- Să vă tai şi unghiile?

- Taie-le!

Niciodată nu mă lăsase să i le tai. Şi se făcuseră… Dumnezeul meu, nu le tăiase niciodată! Priveliştea era înfricoşătoare. Cu greu am reuşit să i le tai cu cuţitul!

- Părinte Arsenie, am întrebat eu, să le spăl şi pe ale Sfinţiei Voastre?

El nu a vrut, dar Stareţul i-a spus:

- Lasă-l, Arsenie, să ţi le taie, ca să-şi amintească de asta micuţul nostru.

Le-am spălat, aşadar, picioarele, le-am tăiat şi unghiile. Apoi Stareţul a fost cuprins de o criză puternică de dispnee, dar când i-am făcut aer, s-a liniştit.

Apoi, fiindcă avea multă umilinţă, Stareţul a început să plângă. Toată viaţa aşteptase moartea, căci rămânerea lui în această lume însemna pentru el osteneală şi durere. Sufletul şi trupul său tânjeau după odihnă. Chiar şi pe noi, deşi ne înrădăcinase bine în suflet pomenirea morţii, ne-a impresionat mult familiaritatea lui cu „înfricoşata taină a morţii”.Arăta că se pregăteşte pentru un praznic. Atât de mare era încredinţarea pe care i-o dădea conştiinţa sa despre primirea milei dumnezeieşti. Insă în ultimele zile a plâns mai mult decât de obicei.

Părintele Arsenie cel plin de simplitate mergea să-l mângâie, zicându-i:

- Gheronda, atâtea osteneli, atâta rugăciune aţi făcut în toată viaţa, atâtea lacrimi… Şi tot plângeţi? Nu mai plângeţi! Vă va lua iarăşi criza de dispnee.

Stareţul însă îl privea şi suspina:

- Arsenie, Arsenie!

Stareţul nu plângea pentru păcatele sale, pe care ca un om le săvârşise, ci lăcrima pentru că simţea că pleacă şi merge la Dumnezeu pe Care îl iubea şi la Maica Domnului cea preaiubită. Numai el cunoştea ce anume simţea, pe când noi nu ne puteam da seama.Deşi plângea, chipul său era luminos. Nu arăta a fi bolnav.

Tocmai atunci a venit şi domnul Sotirios Shinas, un editor din Voios. Era un cunoscut de-al nostru şi venise ca să ia o cotizaţie. Stareţul l-a primit cu căldură şi i-a adresat următoarele cuvinte:

- Bun venit, domnule Sotirios!

- Ce mai faceţi, Gheronda? Cum vă simţiţi?, l-a întrebat acela după ce i-a sărutat mâna.

- Sunt bolnav.

- Dar nu arătaţi bolnav. Sunteţi foarte bine.

- Mâine o să auziţi.

- Nu vă temeţi, Gheronda. Voi priveghea şi eu în schit pentru praznicul Maicii Domnului şi voi fi lângă Sfinţia Voastră.

- Veţi auzi şi clopotele.

- A, Gheronda, să nu credeţi aşa ceva.

- Bine, mai vedem.

Apoi întorcându-se către mine, mi-a spus:

- Bobocule, dă-i banii domnului Shinas şi serveşte-l şi cu o trataţie!

I-am dat o bucăţică de rahat, puţină apă rece şi banii. Domnul Shinas nu a dat importanţă cuvintelor Stareţului, fiindcă îl vedea vorbind cu atâta uşurinţă. A văzut chipul lui strălucind, dar nu şi-a dat seama că acea strălucire era de la Harul lui Dumnezeu şi nu de la sănătatea trupească.

Apoi domnul Shinas l-a întrebat pe Stareţ:

- Gheronda, aceşti călugări sunt ucenicii Sfinţiei Voastre?

Atunci Stareţul a tăcut timp de un minut, după care i-a spus zâmbind:

- Vezi aceşti călugăraşi? într-o bună zi ei vor cuceri Sfântul Munte.

In acea vreme Sfântul Munte avea un număr mic de monahi, dar Stareţul vedea de mai înainte revigorarea lui, drept pentru care a spus acele cuvinte şi anume că ucenicii săi aveau să fie unii dintre cei care vor ajuta la înflorirea vieţii duhovniceşti a Sfântului Munte.

Şi într-adevăr, obştea părintelui Iosif cel tânăr a populat Sfânta Mănăstire Vatoped, părintele Haralambie a ajuns egumen la Sfânta Mănăstire Dionisiu, eu la Sfânta Mănăstire Filotheu, iar fiii mei duhovniceşti la Sfintele Mănăstiri Xiropotamu, Karakalu şi Konstamonitu. Părintele Efrem Katunakiotul a iubit mult şi a ajutat în mod deosebit Sfânta Mănăstire Simonos Petras.

Stareţul vedea de mai înainte viitorul fiecăruia dintre noi. De aceea, înainte de a adormi ne-a spus:

- Nu aveţi binecuvântare să rămâneţi împreună după moartea mea. Fiecare să se nevoiască singur.

A venit şi seara, iar eu urma să liturghisesc la Paraclisul Bunei Vestiri ce se afla în chilia Stareţului. A fost singura zi când Stareţul nu a putut să intre în bisericuţă din pricina căldurii şi a dispneei, ci a rămas pe balcon, lângă fereastra bisericuţei, şi a ajutat la cântat. Cu multă osteneală a cântat împreună cu noi „Sfinte Dumnezeule”.

La sfârşit a venit şi s-a împărtăşit. De îndată ce s-a împărtăşit, a spus: „Merinde pentru viaţa veşnică”.

După sfârşitul Liturghiei Stareţul a mers în chilia sa. Am intrat şi eu, iar el mi-a spus:

- Acum mergi şi odihneşte-te şi să vii de îndată ce se va lumina de ziuă; poate voi avea nevoie de tine.

Am pus metanie şi m-am dus să mă odihnesc puţin. Când m-am trezit, am mers la Stareţ şi l-am găsit stând împreună cu bătrânul Arsenie în curtea sa, sub pergolă. De la picioare şi până la mijloc era umflat din cauza insuficienţei cardiace. S-a ridicat, s-a dus în luminiş şi a început să privească cerul de la un capăt la altul. Părea că le priveşte pe toate pentru ultima dată şi că îşi ia rămas bun de la lume pentru totdeauna. Apoi s-a aşezat din nou şi mi-a spus:

- Ia aminte, să nu înceapă peştele să miroasă. Să le dai părinţilor harbuz, peşte, pâine, brânză şi câte o metanie. Nu îmi dai şi mie pastila?

- Indată, Gheronda.

I-am adus şi puţină apă, iar el a băut-o, după care mi-a spus:

- Fiul meu, nu vrei să mă duci înăuntru? Am puţină treabă.

Atunci l-am luat în braţe ca să-l ridic, dar aşa cum era, umflat, iar eu atât de slab, nu am reuşit.

- Nu poţi să mă ridici, mi-a spus Stareţul. Strigă-l pe Branko!

Acesta se afla în acea clipă în grădină. L-am strigat să vină şi l-am ridicat pe Stareţ. După ce l-am dus în chilia sa, am aşteptat afară, iar apoi l-am aşezat înapoi pe scăunelul său, aflat pe terasa chiliei sale.

- Fiul meu, mi-a spus Stareţul, astăzi nu văd prea bine.

- Gheronda, i-am spus eu, şi dacă eraţi de fier şi tot nu aţi fi putut răbda tot ceea ce pătimiţi acum. Faptul că nu vedeţi, aceasta nu-i nimic. Veţi începe martiriul.

- Da, ai dreptate.

Stareţul dorea să plece din această lume, atât pentru că suferea, cât şi pentru faptul că Harul lui Dumnezeu îl chema tainic la cele cereşti. Primise vestire cu destul timp înainte că avea să plece în ziua Adormirii Maicii Domnului şi de aceea aştepta cu nerăbdare acea clipă binecuvântată. Dar nu a plecat în ceasul în care socotea, adică la ivirea zorilor, ci atunci când a vrut Dumnezeu, la două ore după răsăritul soarelui.

Astfel, după puţin timp îmi spune:

- Soarele urcă sus pe cer, fiul meu. Cum de nu m-a luat Dumnezeu? Hotărârea este luată de Dumnezeu, de ce întârzie să mă ia? Soarele se ridică, iar eu trebuia să fi plecat.

Era ultima cercetare a celui viclean. De îndată ce a văzut că a slăbit puţin răbdarea Stareţului, imediat l-a atacat. De parcă ar fi stat la pândă şi atât ar fi aşteptat. „Soarele s-a ridicat pe cer”, îi şoptea diavolul, „prin urmare vestirea pe care ai primit-o nu este corectă. Aşa că nu vei muri”. Gândiţi-vă că, deşi Stareţul era văzător de Dumnezeu, totuşi în ultima clipă s-a primejduit! Diavolul a exploatat fisura micii amânări, după părerea Stareţului, pentru a pune dinamită şi a-i arunca în aer sufletul său. Voia adică să-l descurajeze şi chiar să-i clatine credinţa.

Desigur, Dumnezeu a îngăduit această încercare în ultima clipă a vieţii sale, pentru a nu se încrede în sine şi pentru a nu cugeta că este puternic, ci cu smerenie să treacă prin poarta cea strâmtă a morţii. Era ca şi cum i-ar fi spus: „Ia aminte la ultima clipă, tu cel ce te socoteşti mare şi important. Dacă te părăsesc, diavolul te cerne cu un simplu gând. Atât de neputincios eşti! Ceea ce ai învăţat ai văzut şi în faptă. Eşti de lut, eşti pământ!”. Dumnezeu a voit să-l înveţe prin aceasta ultima lecţie despre neputinţa omenească. L-am văzut că se mâhnea şi m-a durut pentru el. Atunci m-a luminat Dumnezeu şi, mişcat fiind de un imbold lăuntric, i-am spus cu curaj:

- Gheronda, nu vă mâhniţi! Vom face acum rugăciune ca să plecaţi.

Aceasta aştepta! Era foarte înţelept duhovniceşte şi aştepta să vadă în ce chip avea să vorbească Dumnezeu. Aştepta să vadă cum începe plecarea lui din această lume.

- Nu vă mâhniţi, în ultimul ceas diavolul are multe picioare şi mai răstoarnă şi lucrurile.

Cu adevărat, ce spuneam eu, ucenicul, dascălului meu! Eu, care eram un copilandru în faţa unui gigant! Se poate ca Stareţul să fi cugetat: „Acest micuţ a primit vestire de la Dumnezeu”, căci îndată ce s-a încredinţat de aceasta, lacrimile sale au încetat, iar el mi-a spus:

- Vreau să-mi ştergi lacrimile.

După ce i le-am şters, mi-a spus:

- Ia-mă şi du-mă la uşă! Strigă-i pe părinţi ca să vină să pună metanie şi să le dau binecuvântarea mea.

- Părinţilor, am strigat eu atunci, veniţi să luaţi binecuvântarea Stareţului!

După ce am pus cu toţii metanie, Stareţul ne-a spus:

- Imprăştiaţi-vă şi fiecare să facă rugăciune cu metania ca să se sfârşească mai repede, căci mă grăbesc să plec la Mântuitorul Hristos.

- Eu, a spus părintele Arsenie, nu plec nicăieri!

- Mergi şi tu!, i-a spus Stareţul.

- Să fie binecuvântat!, a răspuns el.

Atunci am plecat cu toţii: părintele Arsenie în chilia sa, Branko a mers alături, părintele Haralambie şi părintele Timotei la coliba lor, iar eu la a mea, ce se afla mai jos. Acolo am îngenuncheat şi m-am rugat astfel:

„Arhanghele Mihaile, vino să- l iei pe Stareţ, căci nu mai poate. De vreme ce hotărârea de a pleca a fost luată de Dumnezeu, să fie chiar şi cu o oră mai devreme. Nu mai suferă întârziere, fiindcă satana poate să ne facă multe. De ce să fie chinuit de dispnee?”.

De îndată ce am plecat toţi, a venit părintele Atanasie şi i-a spus Stareţului care stătea pe scăunelul său:

- Gheronda, conducerea schitului m-a însărcinat să fac o colectă pentru cheltuielile hramului. Dă-mi binecuvântarea ta să merg pe la mănăstiri!

- Părinte Atanasie, stai aici! Vei pleca mai târziu.

- Gheronda, nu pot, ci trebuie să plec, căci altfel voi întârzia, nu apuc…

Stareţul, văzând că nu ascultă, a spus deodată:

- Ah, am nevoie de aer! M-a apucat criza de astm…

- Ce-ai păţit?

- Ia cartonul şi fă-mi aer!

Desigur, suferea de dispnee, dar în acea clipă nu avea nici o criză. Spusese aceasta doar ca să-l ţină lângă el pe părintele Atanasie. Căci după plecarea sa din această lume, pe părintele Atanasie l-ar fi chinuit gândurile şi l-ar fi cuprins deznădejdea, dacă nu s-ar fi aflat lângă Stareţ în ultimele clipe. Numai Stareţul putea să-l ţină. Stareţul s-o fi gândit în sinea sa: „Acum, când nu voi mai fi eu, dacă îl apucă deznădejdea, cine îl va sprijini?”. De aceea, pentru a nu se chinui mai apoi, l-a ţinut lângă el prin acest şiretlic.

Atunci părintele Atanasie a luat cartonul şi a început să-i facă aer Stareţului. Şi astfel, a rămas lângă el. Un minut a durat. Aceasta arată că, deşi era gata să moară, limpezimea duhovnicească a cugetării Stareţului era desăvârşită.

Intre timp, de îndată ce a auzit vocea părintelui Atanasie, a ieşit şi părintele Arsenie din chilia sa ce se afla alături, pentru că de obicei îl obosea pe Stareţ. Şi a început să-l certe zicându-i:

- Nu-l mai cicăli pe Stareţ, nu-i mai face aşa, nu-i mai face pe dincolo!

Dar de îndată ce părintele Arsenie a văzut că Stareţul avea o nouă criză de dispnee, a tras de sârma ce suna un clopoţel jos, la coliba părintelui Haralambie. Il foloseau pentru semnal în caz de nevoie. Acum l-a tras pentru a-i chema pe părintele Haralambie şi pe părintele Timotei, care locuiau împreună.

- Părinte Arsenie, a spus deodată Stareţul, nu îmi scoţi şoseta ca să-mi freci puţin piciorul care este umflat? Căci mă odihneşte aceasta.

Oare odihnă căuta Stareţul, el, care peste puţin avea să plece din lumea aceasta? Niciodată Stareţul nu ceruse aceasta. Acum însă făcea aceasta pentru ca bătrânul Arsenie, care era foarte simplu, să nu-l vadă că pleacă. De îndată ce părintele Arsenie s-a plecat jos, Stareţul a privit cu stăruinţă Cerul timp de vreo două-trei minute. Vedea că vine cineva. Trebuie să fi fost Arhanghelul Mihail care îi făgăduise că va veni după o vreme.

A vrut să vorbească, să spună ce vede, căci îi plăcea să le împărtăşească şi altora experienţele sale, dar limba îi era legată.

Nu i s-a îngăduit în acea clipă să vorbească. Apoi s-a întors către părinţi şi, plin de trezvie, le-a spus:

- Toate s-au terminat. Plec, binecuvântaţi!

Şi cu aceste ultime cuvinte ale sale a prins mâna părintelui Arsenie, a nedespărţitului său împreună-nevoitor, ca să-şi ia rămas bun pentru totdeauna. Atunci şi-a plecat capul spre dreapta, a deschis şi a închis de două-trei ori gura şi ochii, răsuflând adânc. Asta a fost totul. Cu mintea cât se poate de lucidă, şi-a predat sufletul în mâinile Celui pe Care L-a iubit şi pentru care s-a nevoit din tinereţe.

Insă bătrânul Arsenie şi părintele Atanasie nu l-au crezut pe Stareţ când a spus că moare şi de aceea nu au observat când a plecat, de vreme ce se sfârşise atât de liniştit cu toate simţurile sale. De aceea, părintele Atanasie continua să-i facă aer, iar părintele Arsenie îi ţinea capul, atunci când au venit părintele Haralambie împreună cu părintele Timotei.

Părintele Timotei, de îndată ce s-a apropiat, le-a spus:

- Opriţi-vă, părinţilor! Lăsaţi-i capul, căci a murit! De ce îl mai ţineţi? S-a dus… A murit!

Moarte cu adevărat cuvioasă! Nouă ne-a lăsat sentimentul Invierii. Inaintea noastră aveam un mort şi s-ar fi cuvenit să ne tânguim, dar înlăuntrul nostru trăiam Invierea.Şi acest sentiment nu ne-a părăsit, ci de atunci el însoţeşte mereu pomenirea Sfântului nostru Stareţ.

(Din: Arhim. Efrem Filotheitul, “Staretul meu Iosif Isihastul“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2010)

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2010/08/13/staretul-iosif-isihastul-moartea-ca-o-calatorie-lina-spre-inviere-sau-adormirea-impreuna-cu-dulcea-maicuta/ )