Intristarea.

Există şi o tristeţe datorată păcatelor noastre şi ale semenilor noştri, prin care ne-am îndepărtat faţă de Dumnezeu, Izvorul a tot binele şi al iubirii supreme.
Tristeţea sau angoasa pe care o provoacă lumea pătimaşă, este datorată nerealizării unui lucru dorit, frica, deznădejdea, ţinerea de minte a răului.
Insă tristeţea cea „rea", „sfâşietoare", „blestemată", „a lumii" are drept cauze: o mânie anterioară, datorată pierderii vreunui câştig; neîmplinirea vreunei pofte sau nedobândirea unui câştig sperat; o jignire sau vreo tulburare provocată de alţii; ispita vrăjmaşului.
Ea are însă două forme principale:
- una se naşte când încetează supărarea sau când ni s-a produs o daună sau ni s-a zădărnicit o speranţă;
- cealaltă izvorăşte din deznădejde sau din nelinişte.

Tristeţea este o boală spirituală care zguduie din temelii mintea celui atins de ea şi o cufundă în grea deznădejde. Ea nu îi îngăduie acestuia să-şi mai facă lectura şi rugăciunea cu pace şi bucurie duhovnicească, nici să fie liniştit sau blând cu semenii, îl face posac în toate obligaţiile şi fără de răbdare. El este asemenea unuia ieşit din minţi şi căzut într-o mare orbire, care se prăbuşeşte într-o „disperare dureroasă".

Efectele ultime ale întristării sunt deznădejdea, disperarea şi sinuciderea, păcate împotriva Duhului Sfânt, care, potrivit cuvintelor Mântuitorului nu se vor ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor.

Boala aceasta sufletească pare a fi astăzi, mai mult decât oricând, la ea acasă. Omul zilelor noastre este tot mai tulburat, mai frământat şi mai zbuciumat, este asaltat de problemele tot mai multe şi mai grele şi, neavând o credinţă puternică, este tot mai expus,mai vulnerabil. Nu întâmplător, statisticile medicale avertizează asupra ratei fără de precedent a creşterii numărului depresiilor (peste 40%) şi cazurilor de sinucidere. Duhul lumesc lucrează din plin şi este satisfăcut de rezultate.
(Duhul Lumesc, Duh Antihristic - Părintele Hristofor)