Lupte dupa lege

Cei ce nu urmaresc in viata aceasta nimic mai mult decat sa fie fericiti in lume si tihniti in trup, acestia n-au razboi cu diavolul: pe acestia ii are fara razboi. Caci cata vreme umbla dupa tihneala si fericire desarta n-au sa se trezeasca din vraja vrajmasa, care-i tine bine inclestati in lumea aceasta sensibila care-i duce prin nebagare de seama la pierzare sigura. De aceea a zis oarecine ca cea mai primejdioasa temnita e aceea in care te simti bine: nu vei iesi din ea niciodata.

Razboiul incepe abia cu cei ce vor sa-si refaca fericirea raiului pierdut, stradanie pentru care invata sa se desprinda pe rand din toata tihneala si slava desarta a vietii acesteia. Si incepe asa:

Toate patimile sau lucrarile impotriva firii se ivesc mai intai in minte, in partea cea mai subtire a fapturii noastre nevazute. Aci vine un chip sau un gand al lumii acesteia si sta ca o momeala. Iar mintea, daca e neinvatata sau neprevazuta despre lucrarea straina, ca un miel nestiutor, vede lupul si se duce la el, crezand ca e oaie. Iar daca lupul mai e si viclean se imbraca in piele de oaie si bietul miel, neavand mirosul oii cercat, tot de-a zburda se duce in coltii lupului flamand.

Prima intalnire intre minte si diavol e la linia momelii, pe care o flutura el in vazul mintii. Daca mintea nu baga momeala in seama, vrajmasul staruie cu ea, o arata mai sclipitoare, ca s-o arate iubita mintii. Aceasta e a doua inaintare a razboiului sau asupreala. Daca la asupreala a reusit sa fure minte cu momeala si sa o faca sa vorbeasca impreuna, avem inaintarea la unire.

Mintea insa se trezeste, ca a fost furata de gand strain si ca se afla in altceva decat in ceea ce-i era dat dupa fire; iar cand isi da seama de ea insasi si de cele in care se afla, avem lupta cea de gand la o clipa hotaratoare. Se va invoi mintea ca sa mearga dupa momeala mai departe sau se va intoarce de la dansa? Aici e lupta, si clipele sunt scumpe si de cele mai multe ori, viata intreaga a unuia sau o multime de insi, atarna de lupta nevazuta a catorva clipe.

Daca intarziem sa ne luptam, se poate intampla ca fara de veste sa fim invaluiti la minte de partea poftei sau a iutimii, asupra carora inca arunca vrajmasul aprinderea sa. Prin urmare, ostas al lui Hristos, lupta trebuie data grabnic si dupa lege.

Iata cum descrie Sfantul Marcu Ascetul, iscarea razboiului nevazut: "momeala aruncata de Satana".

Inca din Vechiul Testament se cunoaste razboiul cel de gand, despre care David scrie aceasta: "Fiica Babilonului (intelegeti: Satana, Satana) dornica de pustiire, ferice de cel ce-ti va plati dupa fapta ce ne-ai facut noua; ferice de cel ce va lua si va lovi de piatra pruncii tai".

Gandurile celui rau, nalucirile lui, idolii (ideile fixe ale lui), momelile sale, acestia sunt pruncii vavilonesti sau "puii de drac", dupa cum ii numeste Sfantul Maxim. Iar piatra este Hristos sau credinta in El, temelia cetatii sufletului, piatra cea din capul unghiului, pe care zidarii vremii de atunci nu au bagat-o in seama. Ori, intru nimeni altul nu este mantuire, caci nu este sub cer nici un alt nume dat noua oamenilor, intru care sa ne mantuim. De piatra aceasta trebuie sa lovim pruncii vavilonesti. Caci cine va cadea pe piatra aceasta se va sfarama, iar pe cine va cadea ea, il va spulbera. De aceea Sfantul Ioan Scararul zice: "Ca numele lui Iisus Hristos, arma mai tare, in cer si pe pamant nu este". Cerul este mintea si pamantul este inima in care trebuie sa se depene rugaciunea neincetata a preasfantului nume: "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul", intorcandu-se ca o arma mereu intinsa asupra vrajmasului.

Pe trepte de-a rapa

Deci vremea de lupta are o clipa de mare cumpana, si anume: daca mintea nu-si aduce aminte cu credinta de "Doamne Iisuse...", i se intampla ca incuviinteaza momeala vrajmasului. Aici e granita intre lupta dupa lege si caderea in faradelege. Deci, mintea cazuta in hotarul faradelegii, da incuviintarea ei vointei, careia inca-i sufla vicleanul boarea ametirii. Vointa ia hotararea intotdeauna dupa sfatul mintii si niciodata inainte.

Darul libertatii vointei ni l-a dat Dumnezeu ca pe o mare cinste, si prin el avem a spori pana la masuri dumnezeiesti. Iata de ce toata stradania dezrobirii puterilor sufletesti, din patimile contra firii, duce de fapt la redobandirea libertatii de fii ai lui Dumnezeu, de fii ai adevarului, care face liberi pe cei ce stau in adevar si nu stau in minciuna si-n tatal minciunii. Prin darul libertatii voitei, avem de suit de la chip la asemanare. Pentru refacerea sau crearea din nou a omului a venit Dumnezeu intre oameni si tot de aceea petrece cu noi, cu fiecare rand de oameni, in tot chipul silindu-se sa ne dezlege libertatea vointei din lanturi straine, iar noi nepriceputii, dupa putin, iarasi ne predam spre si mai grele lanturi. Iubirea inclina libertatea ca pe o cumpana.

Deci, daca mintea va iubi momeala straina si sfatul viclean, va inclina cumpana liberei alegeri spre momeala si sfatul strain. Asa se deschide spartura in cetate si se napustesc puhoaiele de vrajmasi, care asteptau ascunsi afara. Si repede urmeaza jalnica pustiire in cetatea sufletului: implinirea cu lucrul si repetarea faptei aceleia pana ajunge deprindere sau obicei. Inradacinarea sufleteasca si trupeasca a omului, pana la neputinta de a se mai impotrivi, sau pana a nu vrea sa se mai impotriveasca. Asa se intampla ca lucrarea (firii) impotriva firii i se face omului a doua fire - firea faradelegii sau legea pacatului.

Totusi omul, slabindu-i puterile, isi da seama ca robeste vrajmasului, caci de unde odata pruncii vavilonesti erau micuti si-i lua in gluma, acum s-au facut barbati si-i simte cum ii fura puterile, iar lui, din multa pacatuire, i s-a stins puterea vointei de a se impotrivi. Cand avea puterile intregi, n-asculta de povata, iar acum cand nu le mai are, le-ar intoarce lui Dumnezeu, dar nu le mai are de unde. Toata vigoarea tineretii o da cui nu trebuie, iar batranetea harbuita umbla s-o dea lui Dumnezeu. Ce socoteala?

Cateodata primeste Dumnezeu si cioburile, insa numai daca au mai ramas puteri si pentru cea mai de pe urma lupta, mai grea ca cea dintai, care e pe viata si pe moarte. Caci vrajmasul, care pustieste prin patimi, cand afla ca mintea, impinsa de strigarea constiintei, vrea sa faca rascoala impotriva robiei sale, vine cu asprime mare, dovedind sufletului ca n-are chip de scapare. Iar ca pedeapsa, precum ca sufletul a indraznit una ca ceasta, diavolul umbla sa-l dea legat la un chinuitor mai greu: duhul deznadejdii. Trebuie sa spunem ca fiecare din patimile de capetenie pot duce zidirea lui Dumnezeu, pana la caderea cea mai de pe urma, fie ea omorarea de sine, fie nebunia, fie chiar indracirea. De pilda: lacomia de avere, lacomia de putere si fumul mandriei pe cati nu i-a luat de minte si s-au omorat! Boalele de pe urma curviei, pe cati nu i-a adus ca sa-si puna capat zilelor? Care a sfarsit bine dintre betivi, care n-au vrut nicidecum sa se lase de patima lor? Dar si lenea poate face nebuni, cand se vede in primejdii.

De unde atata pustiire? De la o clipa fara de Dumnezeu a mintii, clipa in care vrajmasul ia furisat undita iadului pe gat invaluita mestesugit intr-o momeala a unui lucru sensibil al lumii de aici.

Protrivnicul ispiteste cu momeala placerii pe tot omul spre patima spre care-l prinde ca are pornirea mai mare: pe cel aplecat spre trup cu desfranarea, pe cel inclinat spre ganduri, cu intelepciunea veacului acestuia, care pe multi i-a ratacit de Dumnezeu si pe putini i-a intors, pe cei dornici de Cuvantul lui Dumnezeu ii ispiteste cu Biblia, incat in zilele noastre se vad multi calatori la iad cu Scriptura in mana. Toti cei ce umbla dupa placeri, de orice fel, nu vor scapa de primejdii caci sub orice placere e incolacit un sarpe.
(Parintele ARSENIE BOCA - CARAREA IMPARATIEI)