Savarsirea Cuvioasei Maria Egipteanca

Sfantul Ioan Iacob (II C.C.) Savarsirea Cuvioasei Maria Egipteanca



de Sfantul Ioan Iacob



In vremea noptii langa apa
In lunca Sfantului Iordan
Asteapta cautand in zare
Un pustnic Calamonitean.


Ce ai batranule Parinte,
De esti asa nerabdator
Si tot privesti in ceea parte
Cu ochiul tau iscoditor?


Ai pus vreo undita in apa
Si n-o gasesti la locul ei
Sau la loc mai bun de pescuire
De ceea parte poate vrei?


Dar asta nu se face noaptea,
S-o faci mai bine de cu zi
Si-i lucru de mirare Avvo,
Ca-ti vine dor a pescui!


Asa s-ar fi mirat oricine
Vazandu-l pe batran sezand
La miezul noptii langa apa
(Pescar pe el l-ar fi crezand).


Dar dupa cum se vede treaba
Nu-i este lui de pescuit
De sta asa in nemiscare,
Rugandu-se necontenit.


Privind mai bine, vom cunoaste
Ca este Pustnicul Zosima,
El poarta mantie in spate,
La piept: Epitrahil si schima.


Un vas bisericesc in mana,
El tine prea cuviincios
Avand dumnezeiescul Sange
Cu Sfantul Trup al lui Hristos.


In vremea asta el asteapta
Din ceea parte de Iordan,
Sa vie spre impartasire
Sihastra de neam Egiptean.


Un an de zile se-mplinise
De cand s-a inteles cu ea
S-aduca Sfintele Batranul
Si-acuma ea intarzia!




In mintea lui i se strecoara
O banuiala cu fior:
Dar poate nu mai sunt eu vrednic
Sa vad acum acel "!


Si daca vine ce voi face?
De luntre nu m-am ingrijit!
Acestea cugetand Batranul
Un plans amar l-a napadit.


Dar numai iata ca zareste
Pe Sfanta pustnica venind
Deasupra apei (ca pe gheata)
Mirat o vede el pasind.


Pe trupul ei parlit de soare
Si ca o scandura uscat
Ea poarta doar o zdreanta veche
Pe care Pustnicul i-a dat.


In ziua cand era sa moara
Atuncea s-a impartasit
Si pentru asta pe Zosima
Mai inainte l-a vestit.


Caci vrand sa moara nestiuta
I-a zis sa vie la un an
S-o afle ca mai inanite
De ceea parte de Iordan.


Cu multa nerabdare Avva
In anul urmator venind
Aflat-a trupul Cuvioasei
De un an de zile adormit.


Iar in nisip era scrisoare
Cu ziua savarsirii ei:
Ca-i este numele Maria
S-o-ngroape dupa obicei.


Cantandu-i cele cuvenite
Sedea Batranul cugetand,
Ca nu avea nici o unealta
Sa-i faca groapa in pamant!


Dar, O! Minune prea slavita!
Venind un leu infricosat,
Cu ghearele scobind indata,
Mormantul Sfintei a sapat!


Apoi plecandu-se cucernic
In pace el s-a departat
Iar pustnicul cu multe lacrimi
Cinstitul trup a ingropat!