Acum sunt puţini „stareţi” [„bătrâni iscusiţi”] care să cunoască iubirea Domnului pentru noi şi să cunoască lupta cu vrăjmaşii şi că, pentru a-i birui, e nevoie de smerenia lui Hristos.
Domnul iubeşte atât de mult pe om, încât îi dă darurile Sfântului Duh, dar până când sufletul se învaţă să păstreze harul, se chinuie mult.
În primul an după ce am primit pe Duhul Sfânt, gândeam: „Domnul mi-a iertat păcatele: harul dă mărturie de aceasta; de ce mai am nevoie?”. Dar nu trebuie să gândim aşa. Chiar dacă păcatele ne-au fost iertate, toată viaţa trebuie să ne aducem aminte de ele şi să ne întristăm, ca să păzim zdrobirea [inimii]. N-am făcut aşa şi am încetat zdrobirea şi mult am fost hărţuit de demoni. Eram nedumerit de ce se făcea cu mine şi-mi spuneam: „Sufletul meu cunoaşte pe Domnul şi iubirea Lui. Cum de-mi vin gânduri rele?” Dar Domnului i S-a făcut milă de mine şi m-a învăţat El însuşi cum trebuie să mă smeresc: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui” şi prin aceasta vrăjmaşii sunt biruiţi. Dar de îndată ce las mintea mea să iasă din foc, gândurile rele câştigă din nou putere.
Cel ce, asemenea mie, a pierdut harul, e bine să lupte curajos cu demonii. Cunoaşte că tu însuţi eşti vinovat: ai căzut în mândrie şi slavă deşartă, şi Domnul îţi dă să cunoşti cu milostivire ce înseamnă să fii în Duhul Sfânt şi ce înseamnă să fi în luptă cu demonii. Astfel sufletul învaţă prin experienţă vătămările mândriei şi fuge de slava deşartă, de laudele oamenilor şi de gânduri. Atunci sufletul începe să se vindece şi să înveţe să păstreze harul. Cum să înţelegem dacă sufletul e sănătos sau bolnav? Sufletul bolnav se mândreşte, dar sufletul sănătos iubeşte smerenia, aşa cum l-a învăţat Duhul Sfânt, şi dacă nu o cunoaşte încă, se socoteşte pe sine mai rău decât toţi.
Chiar dacă Domnul l-ar înălţa la cer în fiecare zi şi i-ar arăta toată slava cerească în care se află El, şi iubirea serafimilor, a heruvimilor şi a tuturor sfinţilor, chiar şi atunci, învăţat de experienţă, sufletul smerit va spune: „Tu, Doamne, îmi arăţi slava Ta pentru că iubeşti zidirea Ta; mie însă dă-mi mai degrabă plâns şi puterea de a-Ţi mulţumi. Ţie Ţi se cuvine slavă în cer şi pe pământ, mie însă mi se cuvine să plâng pentru păcatele mele”. Altfel nu vei păzi harul Duhului Sfânt pe care ţi-l dă Domnul după mila Sa.
Domnului i s-a făcut mare milă de mine şi mi-a dat să înţeleg că trebuie să plâng toată viaţa. Aceasta este calea Domnului. Şi iată, acum scriu din milă faţă de oamenii care, asemenea mie, sunt mândri şi din această pricină se chinuie. Scriu ca ei să înveţe smerenia şi să-şi găsească odihna în Dumnezeu.
Unii zic că aceasta a fost cândva, de demult, dar că acum toate acestea s-au învechit; dar la Domnul, nimic nu trece niciodată, numai noi ne schimbăm, ne facem răi şi astfel pierdem harul; dar celui ce cere Domnul îi dă toate [Mt 7, 7-8], nu pentru că am merita aceasta, ci pentru că El este milostiv şi ne iubeşte.
Scriu aceasta pentru că sufletul meu cunoaşte pe Domnul.
Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica si Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu