Candela Bisericii arde pentru toţi!



sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Mărturia unui protestant întors la adevărata credintă




M-am născut într-o familie de intelectuali atei. În primii ani am fost crescut de bunici, crestini ortodocsi. Bunica a fost cea care m-a învătat câteva rugăciuni si să mă închin. De altfel, la insistentele ei m-au botezat părintii.

Când mă lua cu ea la biserică, obişnuiam să privesc îndelung chipurile acelea grave zugrăvite pe pereti, candelele si vesmintele "ciudate" ale preotului. Mă întrebam cine sunt oamenii aceia de i-au zugrăvit pe pereti.

Odată cu începerea şcolii, am fost crescut de părinti si, din cauza convingerilor lor ateiste, tot ce mă învătase bunica s-a şters. Crescând, am adoptat si eu ateismul părintilor si al societătii comuniste. Am devenit chiar foarte convins că Dumnezeu nu există, că Iisus este un mit bun pentru cei slabi de minte si că toate lucrurile din natură au o justificare evolutionistă. Râdeam de străbunica mea atunci când îmi spunea că Dumnezeu e cel ce face plantele să crească. Pentru mine, plantele creşteau datorită apei din pământ.

Copilăria tihnită, cu scoală si vacante împreună cu părintii la munte si la mare, s-a sfârşit în clasa a sasea, când între părinţi au început să apară neîntelegeri. Au urmat doi ani dificili, un divort si decesul mamei. La 14 ani eram un cinic; tot ce era frumos pe lume era o prostie.

În decembrie 1989 a avut loc Lovitura de Stat. Aveam 17 ani, eram elev de liceu şi ascultam heavy-metal. În tară începuseră să sosească misionari ai diferitelor culte originare din America, aducând cu ei Nou Testamente protestante. Am intrat si eu în posesia unuia si am început să-l citesc, din curiozitate intelectuală. Desi pentru mine Iisus Hristos era un mit, mi-au plăcut cuvintele Lui din cărticica misionarilor.

În acea perioadă (clasa a 11-a) am avut un vis despre sfârsitul lumii. Este posibil să fi fost indus de lecturile mele, cu toate că nu aveam nici o preocupare faţă de scenarii apocaliptice. Iisus si poveştile din Biblie despre sfârşitul lumii erau... poveşti.

În vis, se făcea că lumea se sfârsea printr-un cutremur continuu, care aducea cu el inundatii si incendii. Eram chiar în casa în care locuiam si priveam pe fereastră blocurile din vecinătate care cădeau unul după altul. Pe străzi apa era până la brâu si ducea cu ea tot ce lua din casele si blocurile dărâmate. Afară ploua, iar eu tineam în geam o bucată de placaj pentru a nu intra apa în casă. Deja se prăbusiseră două laturi ale blocului nostru si mă asteptam să cadă din clipă în clipă si tronsonul nostru. La radio se difuzau în continuu stiri din întreaga lume despre pagubele umane si materiale. Ce vedeam eu pe fereastră se petrecea în lumea întreagă. Atunci am auzit o voce care venea de sus, din tavanul camerei, parcă din tot tavanul, nu dintr-un punct. Nu era nici tare, nici înceată, nici de bărbat, nici de femeie. Mi-a spus să nu-mi fie frică, pentru că eu nu voi păti nimic. Desi nu credeam în Dumnezeu, am recunoscut vocea Lui. Am rămas linistit, preocupat să nu intre ploaia de afară în casă. Asa s-a terminat visul. M-a impresionat foarte mult (de aceea si acum, după atâtia ani, mi-l amintesc în detaliu), însă nu m-a convins de existenta lui Dumnezeu. Am rămas în continuare un cinic si un rebel.

În anul trei de facultate am trecut printr-o deceptie sentimentală, iar o rudă apropiată mi-a recomandat un coleg de serviciu capabil să-mi dea niste sfaturi. Numele lui era Ioan Panican si, în timpul liber, era misionar neoprotestant. Desi era penticostal, călătorea în toată ţara şi era primit să predice în toate adunările neoprotestante.

Am acceptat să mă întâlnesc cu acest ins, discutiile noastre fiind axate în general pe credintă. Mi-a vorbit frumos despre Dumnezeu si, cu ajutorul lui, lucrurile citite de mine în Noul Testament au început să capete un sens.

Convertirea

După câteva săptămâni, m-a invitat să fac o călătorie cu el la Timisoara si acolo, într-o adunare baptistă, în urma "chemării la pocăintă" lansată de un predicator american, am spus în fata celor prezenti că îl primesc pe Iisus în inima mea si că vreau să încep o viată nouă alături de El. Am primit o Biblie. M-am întors la Bucuresti, considerând că acum eram crestin si că Dumnezeu îmi făcuse un mare har că m-a scos din viata falimentară în care trăisem până atunci. Mai mult, simteam că am o identitate nouă: eram baptist.Aceste lucruri s-au petrecut în ianuarie 1994.

În Bucureşti am frecventat pentru vreo şase luni o adunare baptistă. Sosirea mea acolo a trecut destul de neobservată, deşi în unele adunări neoprotestante noii veniţi sunt bine primiti si înconjurati cu atentie.

În perioada aceea am citit toată Scriptura, precum si alte cărti, si am aflat de existenta altor culte neoprotestante - inclusiv de cei care credeau că pogorârea Duhului Sfânt de la Cincizecime poate avea loc si astăzi: penticostalii. Am devenit curios în privinta manifestărilor neobisnuite, atribuite de penticostali Sfântului Duh.

"Botezul cu Duhul Sfânt"

În vara lui 1994 am mers cu alţi tineri baptisti într-o tabără în Muntii Hateg. Acolo am întâlnit un grup aparte de englezi, veniţi în România pentru a renova un cămin de copii. Stăteau deoparte, fără a comunica prea mult cu noi şi am înţeles că, desi erau si ei "născuti din nou", aveau o credintă diferită de-a noastră.

La un botez al unor adulti, organizat într-un sat din zonă, i-am auzit pe englezi rugându-se într-o limbă pe care nu o întelegeam. Am intrat în discutie cu ei, întrebându-i despre acea limbă. Mi-au spus că aceea era asa-numita "vorbire în limbi" şi că, dacă cred că Cincizecimea din Faptele Apostolilor poate avea loc si pentru mine, Dumnezeu îmi va da şi mie darul vorbirii în limbi.

În acea seară m-am întâlnit cu ei într-o cameră din tabără. Stăteau în picioare în jurul meu, având mâinile asezate pe mine. La început s-au rugat în limba engleză, ca apoi să înceapă să vorbească în alte limbi. Mă rugam si eu ca Dumnezeu să-mi dea darul vorbirii în alte limbi. Văzând că nu se întâmplă nimic, am început să obosesc. Ei se rugau în continuare. Am continuat si eu să mă rog. La un moment dat am simtit că limba română este insuficientă pentru a exprima ce voiam să-i spun lui Dumnezeu. Am început să mă rog în limba engleză, desi evident, nu vorbesc engleza mai bine decât româna, care este limba mea maternă. După câteva clipe si engleza a devenit "insuficientă". Atunci am simtit că porneste din mine, din piept, o limbă pe care nu o controlam cu mintea (rational sau gramatical). Nu eram în transă, căci eram perfect lucid. Mă auzeam vorbind foarte repede într-o limbă care părea să iasă singură din mine. Cunoasteam însă "ideea" acelor cuvinte. Eram atât de lucid, încât am început să zâmbesc la neobisnuitul situatiei. Nu pot spune cât a durat rugăciunea. Ne-am oprit cu totii, ei confirmându-mi că am primit darul vorbirii în alte limbi. Mi-au făcut cadou o Biblie.

M-am întors în camera unde era grupul meu din Bucuresti. Am intrat si m-am asezat pe un pat, nedorind să le povestesc experienta de care tocmai avusesem parte. În mijlocul discutiei pe care o aveau, o fată m-a întrebat: "Ce e cu tine?" Nu am înteles la ce se referă. "Ai... ceva pe faţă, nu stiu, asa, o..." Le-am povestit atunci experienta mea. La sfârsit s-a lăsat o liniste jenantă. Ei erau baptisti si, potrivit învăţăturii lor, nu credeau în vorbirea în limbi şi în celelalte lucruri specifice penticostalilor.

Penticostal

Am revenit în Bucuresti si am început să frecventez o adunare penticostală. Această adunare era diferită de cea baptistă din toate punctele de vedere. Am fost repede înconjurat de tineri de vârsta mea si m-am integrat într-un grup. Am început să aprofundez doctrina penticostală si, în general, pe cea neoprotestantă. După câteva luni, m-am (re)botezat. Acum eram penticostal.

Pastorul adunării, Ioan Ceută, zis Marinel, fusese exclus din cultul penticostal iar acum reprezenta în România o ramură penticostală internaţională diferită de restul penticostalilor din ţară. El m-a încurajat să devin student la o şcoală biblică înfiinţată de el, ceea ce am si făcut. În paralele cu studiile la acea "universitate biblică", am început să predic în adunări. Cu toate acestea, studiile nu au durat mult, întrucât le-am întrerupt după câteva luni, din pricina unor conflicte de opinii cu pastorul si neacceptând să fac compromisurile necesare "avansării". Eram prea nonconformist, puneam prea multe întrebări si tulburam traditia împământenită în acea adunare penticostală.

A fost o perioadă frumoasă, cu prieteni de vârsta mea, cu activităti si pasiuni comune. După mai bine de un an, odată cu schimbarea domiciliului meu, am părăsit adunarea pentru o alta, tot penticostală. Aici am dorit să rămân anonim si cât am mers acolo, vreme de jumătate de an, nu am legat prea multe prietenii cu tinerii din adunare.

Am păstrat legătura cu tinerii din adunarea lui Ceută si am aflat cu surprindere că, după plecarea mea, acesta pusese în circulatie diverse minciuni despre mine în scopul discreditării mele în fata tinerilor. Când prietenii mei l-au întrebat de unde stie acele lucruri si ce dovezi are, el nu a putut da nici un răspuns.

Trebuie să spun că "botezul cu Duhul Sfânt", căpătat în tabăra din Munţii Haţeg, nu a produs nici o schimbare în viaţa mea. Singura diferenţă era o mândrie subtilă că acum făceam parte din grupul celor din "au Duhul" din adunare. Vorbirea în limbi s-a stins după numai câteva luni de la acel "botez".

Îndoieli

În cei trei ani de la momentul din adunarea baptistă din Timisoara aprofundasem învătătura neoprotestantă, cu accent pe felul în care este tratată problema păcatului. Fusesem învătat că dacă faci un păcat, este suficient să i-l mărturisesti lui Dumnezeu într-o rugăciune rostită în baza versetului de la 1 Ioan 1:9, păcatul tău fiind astfel iertat. Dacă păcătuiai din nou, făceai la fel. Lucrurile aveau o rezolvare simplă, iar eu trebuia numai să cred că Dumnezeu îmi iartă acel păcat odată ce i-l mărturiseam.

Cu timpul, observând că viata mea personală nu se îmbunătăteste si că Harul transformator al lui Dumnezeu întârzie să-si facă vizibile roadele, am început să mă îndoiesc că problema păcatului poate fi rezolvată printr-o solutie atât de superficială. Desi în adunările neoprotestante se repeta sistematic că Iisus este prietenul nostru, pentru mine această amicitie cu Jesus nu se potrivea cu ceea ce învătasem despre dumnezeirea Lui. Treptat mi-am pierdut încrederea în formula "1 Ioan 1:9" de îndepărtare a păcatului (o îndepărtare teoretică, nu reală). Eram acelasi om păcătos ca la început, iar formula neoprotestantă nu mă mai linistea deloc.

Un capăt de drum: "Părtăsia"

După vreo patru ani de cunoscut diferite adunări neoprotetante, mi-am pierdut încrederea în infailibilitatea credintei neoprotestante. Convorbiri cu diferite secte, mai mult sau mai putin extreme, cu martorii lui Iehova si cu mormonii, mi-au completat imaginea ofertei religioase de pe piată.

Aveam nevoie de altceva, însă nu stiam prea bine ce. Voiam adevărul, însă nu aveam o idee prea clară despre cum arăta acel "adevăr". Discernământul mi se baza pe criterii relative si mereu în schimbare.

După o perioadă de câteva luni de frământări, niste prieteni m-au invitat să vin la adunarea unde mergeau ei. Mi-au vorbit despre lupta cu păcatul si am acceptat să merg unde mergeau ei. Asa am descoperit Părtăsia.

Această grupare religioasă apăruse la începutul secolului 20 în Norvegia (unde poartă numele de Prietenii lui Smith). Adunările din România se aflau sub coordonarea unor germani. În Bucuresti, cei mai multi membri erau proveniti din alte culte. Deşi învăţătura religioasă de aici semăna mult cu cea specifică grupărilor neoprotestante, spre deosebire de acestea, aici se afirma că mântuirea omului nu este efectivă atât timp cât omul nu manifestă o voinţă de a conlucra cu Harul lui Dumnezeu pentru eliminarea păcatului din viaţa lui personală. Această idee a luptei cu păcatul era esenta predicilor lor. În acelaşi timp, pe cât de înfierbântate erau predicile lor împotriva păcatului, pe atât de extremisti erau în opiniile faţă de celelalte culte neoprotestante si faţă de Biserica Ortodoxă. Ei erau aleşii lui Dumnezeu, erau purtătorii Luminii, iar ceilalţi nu erau decât nişte prostituate religioase. Pe cale de consecinţă, acest extremism faţă de cei din afara grupării lor conducea la probleme de relationare si comunicare cu lumea în general. Dezechilibre comportamentale erau justificate prin "râvna pe cale" si prin "lupta cu păcatul".

Diferenţa de învăţătură religioasă faţă de celelalte culte neoprotestante am observat-o de la prima participare la adunările lor. Acest lucru mi-a produs o impresie bună şi astfel am continuat să merg acolo. M-am integrat în comunitatea lor şi tot aici am cunoscut-o pe cea care avea să-mi devină soţie. Deşi, pe măsură ce trecea timpul, vedeam tot mai multe lucruri specifice cultelor neoprotestante (fariseism, învătături contradictorii, probleme de ierarhie în congregaţie, conflicte tineri-bătrâni), mi-am propus să le ignor şi să-mi văd de lupta cu păcatele din viaţa mea. În general, predicile - puternic emotionale si isterizante în acelasi timp - abăteau atentia eventualilor sceptici.

Aceeasi Mărie, altă pălărie

La un an de la sosirea mea, în Părtăşie s-a petrecut un incident relevant pentru mine. După modelul jocurilor politice si a partidelor din România, o mână de tineri au organizat "debarcarea" bătrânilor si s-au făcut sefi ai partidei. Considerând că lucrurile nu merg cum trebuie sub vechea conducere, ei au organizat o "lovitură de palat". Timp de câteva luni adunarea a fost scindată. Eu am rămas în tabăra "bătrânilor", a conservatorilor. Lucrurile au fost oarecum tranşate atunci când responsabilul german pentru România a decis că tinerii au dreptate. Decizia a fost arbitrară, luându-se în Germania, fără nici o vizită sau discuţie cu cei implicaţi la faţa locului.

Această întâmplare mi-a arătat că dincolo de declamaţiile lor privind lupta cu păcatul, totul nu era decât o aparenţă sub care orgoliile şi ambiţiile personale "din lume" tronau nestingherite. Duhul de dezbinare specific neoprotestanţilor era la lucru şi aici.

Tinerii ajunsi conducători de partidă au implementat un management religios mult mai eficient si mai captivant, în comparaţie cu cel anost al bătrânilor detronati. Adunările au început să fie condimentate cu mese festive si cu scenete religioase, spre deliciul copiilor.

Împăratul era din nou gol. Desi eram de acord cu Părtăsia în privinta luptei cu păcatul, căile lor si duhul în care umblau ei nu aveau nimic comun cu simplitatea lui Hristos. În cele din urmă am încetat să mai frecventez locul acela, sfătuind-o însă pe sotia mea să continue dacă vrea, deoarece nu voiam ca ea să ia decizii influentată de mine.

Am intrat într-o criză. De întors în adunările baptiste sau penticostale nici nu putea fi vorba, odată pentru că era un pas înapoi, apoi pentru că si pe acestea le criticasem intens cât timp mersesem în Părtăsie.

Decizia de a nu mai frecventa nici o adunare nu a fost usoară. Atunci când esti învătat că întâlnirile regulate cu "fratii", participarea la adunări si un anume fel de comportament reprezintă laolaltă "credinta", renuntarea la aceste forme exterioare îti dă sentimentul că-ti pierzi credinta. Stiam că ceilalti spuneau despre mine că "am căzut de la credintă" si că "m-am întors în lume". Întorcându-se duminica de la adunare, sotia mea îmi povestea amuzată despre felul compătimitor în care o priveau acum cei din adunare. Era un fel de văduvă de război. Uneori o întrebau despre mine ca si cum eram pe moarte sau chiar murisem. Când ea le răspundea însă că sunt bine, ei se mirau si clătinau neîncrezători din cap. Trebuia deci să-mi revin din toată intoxicarea cu propagandă neoprotestantă si să stau singur în picioare. Foarte multi dintre neoprotestanti stau în acele adunări pentru că ele le oferă o formă de viată socială. Adunarea actionează ca un "tarc" care le sustine "credinta". Izolându-se de societate si de ceilalti oameni, ei ajung deseori să confunde manifestările lor bizare cu credinta. Lipsindu-le trăirea interioară autentică, ei simt nevoia să se îmbrace cu frunze asemenea lui Adam, pentru a se încredinta pe sine că sunt credinciosi. Înconjurându-se de asemenea lucruri, cad repede în auto-înselare si în păreri de sine. Acestea si cu tarcul adunării în care-si petrec viata socială sunt un paravan care-i împiedică să se vadă asa cum sunt. Cunosc oameni care, după prăbusirea (la nivel psihologic) a acestui tarc, au căzut într-un soi de letargie si stare vegetativă. "Credinta" lor a murit.

Am stat deci acasă câteva luni de zile, rugându-l pe Dumnezeu să-mi îndrepte pasii unde crede El de cuviintă.

Întâlnirea cu Ortodoxia

În anul 2000, Dumnezeu mi-a trimis un coleg de serviciu pe nume Bogdan Bucur. Era absolvent al Facultătii de Teologie Ortodoxă si era complet diferit de ceilalti colegi, prin răbdare, atitudini si firea linistită. Am început să discut cu el despre credintă, dorind să-l evanghelizez. Mă asculta cu atentie, îmi răspundea si el. Treptat, am început să recunosc în inima mea că as vrea să fiu ca el. Aveam o invidie aparte pe felul lui de a fi. Asta a făcut ca toată campania mea de evanghelizare, care-l avea ca obiect, să se desumfle. Predicarea mea a fost înghitită de trăirea lui. Când am vrut să-i împrumut să citească "Călătoria pelerinului" de John Bunian (o carte foarte apreciată de protestanti), el mi-a împrumutat "Pelerinul rus". Diferenta între cele două cărti este că prima e o fictiune, pe când a doua e o realitate. Mi-a împrumutat apoi "Viata Sfântului Arsenie Capadocianul" si alte câteva cărti. Am rămas uimit de profunzimea şi de aspectul practic al credinţei ortodoxe.

De fapt, întâlnirea mea cu credinta ortodoxă avusese loc ceva mai devreme, pe când încă frecventam Părtăsia. Cel mai bun prieten al meu, un baptist, avusese la un moment dat de tradus si compilat niste materiale pentru un om de afaceri baptist care dorea să scrie o carte despre cartea Apocalipsei. Printre acele materiale erau şi scrieri escatologice ortodoxe.

El mi-a împrumutat o cărticică numită "Viata monahilor din Egipt". Îl impresionase si pe el foarte mult, însă se scuturase repede de acea impresie, amintindu-si că el e baptist şi temându-se, cred, de consecinţele avansării pe acel drum. Pe mine cartea aceea m-a prins bine de tot. Ce am citit acolo nu nu văzusem si nici măcar nu auzisem predicat în nici o adunare neoprotestantă din câte cunoscusem. Acelaşi prieten mi-a împrumutat cartea "Evanghelia necunoscută", scrisă de un teolog rus, Dmitri Merejkovski. Prin ea am început să înteleg ce este acea Sfântă Traditie a ortodocsilor.

Astfel, în anul 2000, după ce Dumnezeu mi l-a trimis pe Bogdan Bucur, care mi-a împrumutat şi el nişte cărţi ortodoxe, de Bobotează a bătut la usa mea preotul de la biserica ortodoxă din cartier. I-am deschis si i-am spus spus că nu-l primesc pentru că eu sunt "sectant". Mi-a zâmbit si m-a întrebat de ce spun că sunt sectant. I-am spus că acesta este cuvântul folosit de ortodocsi pentru a-i desemna pe cei de altă credintă. Mi-a aşa: "Să nu mai spui niciodată că esti sectant. Asta înseamnă a deforma adevărul despre Dumnezeu, ceea ce e foarte grav. Apoi, tu nici nu arăti, nici nu vorbesti ca un sectant. Un iehovist de la etajul patru mi-a spus că sunt fiu al Satanei si că nu există Crăciun". Mi-a spus că i-ar place să mai stea de vorbă cu mine si m-a invitat să-l vizitez la biserică.

Timp de aproape jumătate de an, citind si discutând cu părintele Dinu - acesta era numele preotului - si cu colegul de serviciu, m-am apropiat de bogătia spirituală a Bisericii Ortodoxe. Printre altele, am fost foarte surprins să aflu că crestinii din vechime nu credeau în "răpirea celor credinciosi" sau în "împărătia de o mie de ani", doctrine fundamentale pentru neoprotestanti.

Am început să vin la slujbă la biserica unde slujea părintele Dinu. Nu întelegeam nimic din Liturghie. Veneam mai mult pentru a-l asculta pe el predicând. Îl ascultam cu urechi protestante, aprobând si dezaprobând, după caz, cele ce auzeam. Bogdan mi-a explicat Sfânta Liturghie si mi-a dat o carte cu tâlcuirea ei.

Atmosfera pe care o vedeam acolo era foarte diferită de cea cu care eram obisnuit în adunările neoprotestante. Aici oamenii păreau să nu se cunoască între ei. În plus, vedeam gesturi de răutate când unul ocupa scaunul altuia sau îl împingea mai mult sau mai putin voit. Relatiile dintre oameni, alături de anumite aspecte doctrinare, au reprezentat o piedică pentru mine. Eram însă atras si doream să cunosc mai multe pe linia celor citite în cărtile mentionate mai sus.

Părintele Dinu mi-a spus că nu ar trebui să vin la biserică pentru oameni, ci pentru Dumnezeu. Mi-am amintit de pasajul din Evanghelie care descrie aducerea lui Iisus la Templu la vârsta de 12 ani. Am revăzut în mintea mea multimea care venea din toate colturile tării la Ierusalim, care se îmbulzea să intre în Templu. Oameni care nu se cunosteau între ei si care aveau felurite inimi si gânduri. Printre ei însă erau si Maica Domnului, Iosif, bătrâna Ana si proorocul Simeon.

Din afara Bisericii multe lucruri îmi păreau de neînteles si fără rost. În Scriptură, cei care ascultau pildele lui Iisus nu le întelegeau, căci erau "afară". Atunci când "au intrat" în Biserică la Cincizecime, li s-au deschis ochii si au înteles.

Întoarcerea

Întrucât lista întrebărilor mele doctrinare era foarte lungă, părintele Dinu m-a sfătuit să merg în concediu la mănăstirile din Moldova, unde voi putea sta de vorbă pe îndelete cu călugării de acolo.

Asa am ajuns în vara lui 2000 la Mănăstirea Neamt. Eram un tânăr neoprotestant dornic să afle răspunsul la multe întrebări.

M-am dus la tânărul călugăr de la poarta mănăstirii si l-am întrebat cu cine as putea sta de vorbă despre credintă. M-a îndrumat în biserica mare a mănăstirii. Aici l-am întâlnit pe părintele Serafim. Dându-şi seama din primele mele cuvinte că nu sunt ortodox, nu a fost foarte doritor să-mi răspundă la întrebări. Totuşi, spre surprinderea mea, mi-a citat un psalm în traducerea protestantă a lui Cornilescu, redându-mi apoi si traducerea ortodoxă, mai duhovnicească si mai plină de miez, după părerea lui.

Discutia a fost scurtă, el fiind reticent a discuta cu mine. M-am întors la băiatul de la poarta mănăstirii, cerându-i să mă îndrume către un alt călugăr. Mi l-a arătat pe unul care traversa curtea mănăstirii, pregătindu-se să bată toaca pentru slujbă. Era părintele Vlasie.

M-am dus la el si i-am spus că am niste întrebări despre credintă si că as vrea să stau de vorbă cu el. M-a întrebat dacă sunt ortodox. Când a aflat că nu sunt, mi-a spus să-l caut a doua zi, când îmi va spune dacă va sta de vorbă cu mine.

A doua zi l-am găsit abia seara, la ora 10. Am mers cu sotia mea, cu el si cu încă un călugăr într-o chilie. Mai întâi le-am spus ce credintă am eu; le-am vorbit despre Părtăsie si despre "lovitura de palat" care m-a făcut să plec de acolo. Mă ascultau cu interes, comentând uneori cu umor "ortodoxia" din opiniile mele.

Cei doi monahi, părintele Vlasie si părintele Eufrosin, erau niste persoane interesante pentru mine. În ciuda descrierii sau imaginii realizate de neoprotestanti, nu găseam la ei nici aere de superioritate, nici morga unor oameni cu preocupări înalte, cum nu găsisem de altfel nici la părintele Dinu din Bucuresti. Am discutat despre multe – despre icoane si idoli, despre închinare si slujbe bisericesti. A trebuit să admit că toate răspunsurile pe care le primeam stăteau în picioare, cu toată obsesia mea protestantă legată de "biblicitatea" răspunsurilor.

Discutia cu ei s-a prelungit până târziu în noapte. La ora 2, când ne-am despărţit, părintele Vlasie m-a întrebat, mai mult ca o sugestie care nu cerea un răspuns pe loc, dacă nu as vrea să mă întorc la Ortodoxie.

Traversând curtea mănăstirii către camera noastră, simţeam în inima mea nevoia şi dorinţa de a mă întoarce la credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna, însă mi-era teamă de cum va reacţiona soţia mea la o asemenea decizie. Am mers în tăcere unul alături de altul, dar când am am ajuns în cameră, ea mi-a spus, fără nici o introducere, că ar vrea ca, înainte de a pleca de la mănăstire, să pună "lucrurile în ordine". Deşi nu participase activ la discuţia cu cei doi monahi, impresia cu care rămăsese fusese foarte puternică.

A doua zi am mers amândoi la părintele Vlasie si i-am spus că vrem să ne întoarcem la Ortodoxie. Ne-a spus că slujba de întoarcere trebuie oficiată de un episcop, însă atunci era sosit în vizită la mănăstire IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei. Însotit de părintele Vlasie, am mers si am stat de vorbă cu el. Ne-a povestit că si el mergea din când în când la penticostali când era copil, însă nu s-a ferit să se convertească. I-a dat dezlegare unui preot să facă slujba de Mirungere pentru întoarcerea noastră la Ortodoxie.

Slujba a avut loc la prânz, urmată apoi de slujba Cununiei. Ca nasi i-am avut pe părintii lui Vlasie, care erau si ei zilele acelea la mănăstire. Acestea se petreceau în luna iulie a anului 2000.

După cununie, părintele Vlasie m-a întrebat de când eram căsătorit cu Cornelia si de ce nu aveam copii. Sotia mea pierduse o sarcină si fiecare doctor la care fusese îi prescrisese un alt tratament. Hotărâsem să asteptăm un diagnostic definitiv. Părintele Vlasie mi-a răspuns atunci să nu ne mai facem griji, că de acum lucrurile aveau să fie în regulă.

Ceea ce s-a si întâmplat. L-am crezut pe cuvânt, am mers prin credintă si peste un an, cu ajutorul Maicii Domnului si al rugăciunilor părintelui Vlasie, ni s-a născut Mihai.

Am petrecut o săptămână la mănăstirea Neamt. Am putut să gust pentru prima oară din duhul sfintilor si să văd ce înseamnă cu adevărat lupta cu păcatul. Nu am întâlnit nici oameni cu vorba mieroasă, nici învătături interesante extrase din Biblie ca iepurii din pălăria scamatorului. Nimic care să izbească ochiul sau care să îmbie pământeste.

Astăzi

Privind înapoi la anii din grupările neoprotestante, perioada aceea a reprezentat pentru mine învătătura începătoare despre Dumnezeu, Iisus Hristos si mântuire. Nu spun că este întotdeauna necesară o asemenea "fază". Dumnezeu lucrează individual, în functie de firea omului. Pentru "copilul teribil" care eram, probabil era prea greu să vin deodată, direct la Biserica lui Iisus Hristos. Lucrurile de început învătate în adunările neoprotestante îsi găsesc acum plinire în Biserica Ortodoxă. Ele capătă un sens nou, duhovnicesc.

Mântuirea omului este o luptă şi o transformare. Pe de-o parte îţi stă în faţă oferta acestei lumi, cu promisiunile ei de nivel de trai, realizare profesională şi distracţii forţate, pe de altă parte Dumnezeu îţi pune înainte, prin Sfinţii Săi, o alt fel de viaţă. O altă viaţă în care goana după vânt a încetat, o viaţă în care te găseşti pe tine şi te regăseşti în Hristos, o viaţă în care înţelegi lumea în adevărata lumină şi vezi rostul tuturor lucrurilor. Nici intrarea în această viaţă, dar nici intrarea în oferta lumii, nu este uşoară. Amândouă cer o luptă, dar lupta e una pentru lumea aceasta şi alta pentru viaţa cu Dumnezeu.

Începutul vieţii cu Dumnezeu şi urmarea lui Hristos şi a Sfinţilor Săi stă în voinţa omului. Apoi vine Harul lui Dumnezeu şi începe lupta cu vechiul eu. Este o luptă grea, este o luptă frumoasă, este lupta dusă de Sfinti de-a lungul timpului, este lupta care duce la cununa mântuirii.

(Bogdan Mateiuc)

Niciun comentariu:

Legaturii Ortodoxe

  1. MITROPOLII, ARHIEPISCOPII, EPISCOPII ROMÂNEŞTI
  2. BISERICI, MĂNĂSTIRI, PAROHII ROMÂNEŞTI
  3. SITE-URI ALE ALTOR BISERICI ORTODOXE
  4. PAGINI PERSONALE
  5. PAGINI DIVERSE
  6. ALTELE