Despre noi, despre evrei şi despre Sfârşitul Lumii…

Lupta pentru viaţă în înţelesul zilnic al cuvântului, înseamnă lupta pentru menţinerea existenţei trupului cât mai mult aici pe pământ. Aceasta însă nu este lupta pentru viaţa veşnică, ci o luptă pentru viaţa trupului. Viaţa veşnică nu se răpeşte, ci se dă de bună voie din mila Dătătorului de viaţă celor care împlinesc poruncile Lui. Cine încearcă să răpească viaţa aceluia, viaţa i se răpeşte din mâini. De la cei care se luptă pentru viaţă, necugetând la Dumnezeu ca la izvorul vieţii, Dumnezeu îşi retrage viaţa şi pe ei îi lasă ca pe nişte oale goale. De aceea mulţi sunt care, mişcându-se încoace şi încolo, zic ei că trăiesc, da trăiesc, dar trăiesc numai cu trupul iar cu sufletul sunt morţi pentru viaţa veşnică.

Era ascuns în neamul acesta al poporului evreu un mare destin: desăvârşirea prin el a tainei celei din veac ascunse şi de îngeri neştiute. Trebuia, era scris în istoria nevăzută, ca la plinirea vremii, să răsară între oameni crinul neamului omenesc: Sfânta Fecioară, Maica Domnului.

Era trebuinţă de re-crearea acestei zidiri, povârnită spre plata păcatului, spre neîndurata moarte. Prin acest popor evreu era prevăzut să se împlinească cea din urmă strădanie a lui Dumnezeu în persoană, cea din urmă dintre măsurile ce mai rămâneau. Dar singura rezolvare, care mai avea să facă viaţa neamurilor cu putinţă, nu află între iudei ca răspuns decât fapta cea mai ucigaşă a lor, cea din curtea lui Pilat şi de pe dealul Căpăţânii.

Crinul Bunei Vestiri, pe care dragostea L-a coborat din Cer între oameni, jidovii îl răstigniră pe cruce. Cu fapta aceasta ucigaşă, ei ieşiră din destinul lor, pentru care ostenise Dumnezeu cu ei atâta amar de vreme, şi-şi băgară neamul sub roţile blestemului.

De aceea: „Zile multe fără număr vor rămâne fără rege fiii lui Israil, fără căpetenie, fără jertfă, fără de altar, fără de preoţie şi fără de arătători. Şi după aceea, la sfârşitul zilelor celor de pe urmă, se vor apropia cu înfricoşare de Domnul Dumnezeu şi de bunătatea Lui, se vor întoarce fiii lui Israil la credinţă“ (Osea 3, 4-5).

Până la plinirea vremii atârnă peste ei blestemul pe care şi l-au cerut în curtea lui Pilat: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra feciorilor noştri“ (Matei 27, 25).

De aceea sunt urâţi de toate neamurile că ăsta e ponosul blestemului, pe care singuri şi l-au cerut peste urmaşi. Blestemul acesta îi zoreşte să ia în braţe pe toţi anticriştii vremurilor, până la cel mai de pe urmă, pe care Şi-l vor pune rege. Le va sosi şi vremea aceea mult dorită, dar chiar pentru ei ivirea anticriştilor e un destin blestemat. Când se vor convinge de aceasta, vor veni înfricoşaţi la credinţa creştină ortodoxă.

Deci până la capătul zilelor, când se vor întoarce şi ei, moştenirea lor este a noastră, a noului Israil, a neamurilor creştine ortodoxe. Până atunci, pentru ei, sângele lui Iisus e blestem şi mânie. Pentru noi, sângele lui Hristos, dimpotrivă, e izbăvirea de mânie. Dovada celei mai mari iubiri de oameni – trecerea Mântuitorului pentru noi prin moarte, care are putere de mântuire pentru cei ce-o primesc şi are faţă de osândă pentru cei ce nu vor s-o primească. Unii stau sub dar, alţii sub sabie.

Evreii urau de moarte stăpânirea romană, dar ca să termine cu Iisus erau dispuşi ca să apeleze şi la oricine şi la orice. Astfel, au fost în stare de data aceasta să se facă apărătorii cei mai ascuţiţi în slujba celor mai mari duşmani ai lor, romanii, numai şi numai ca aceştia să-i scape de cel mai îngrozitor coşmar al istoriei lor: Iisus.

„Deci a ieşit iarăşi afară Pilat, şi a zis lor: Iată, aduc pe El afară, ca să cunoaşteţi că întru Dânsul nici o vină nu aflu. Deci a ieşit Iisus afară, purtând cununa cea de spini şi haina cea mohorâtă. Şi Pilat le-a zis lor: Iată Omul! Iar dacă L-au văzut pe El Arhiereii şi slugile, au strigat, zicând: Răstigneşte-L, răstigneşte-L pe El. Zis-a lor Pilat: Luaţi-L voi pe El, şi-L răstigniţi, căci eu nu aflu întru El vină. Raspuns-au lui iudeii: noi lege avem, şi după legea noastră dator este să moară, căci pe sine Fiu al lui Dumnezeu S-au făcut. Iar dacă a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. Şi a intrat în divan iarăşi, şi a zis lui Iisus: De unde eşti tu? Iar Iisus răspuns nu i-au dat lui. Deci a zis Pilat lui: Mie nu-mi grăieşti? Au nu ştii că putere am să Te răstignesc, şi putere am să Te slobozesc? Răspuns-a Iisus: N-ai avea nici o putere asupra Mea, de n-ar fi fost dat ţie de sus; pentru aceasta cel ce M-a dat ţie, mai mare păcat are. Dintr-aceasta căuta Pilat să-L slobozească pe El, iar Iudeii strigau, zicând: De vei slobozi pe acesta, nu eşti prieten Cezarului; că tot cel ce se face pe sine împărat, stă împotriva Cezarului. Deci Pilat, au¬zind cuvântul acesta, a scos afară pe Iisus şi a şezut pe scaun la judecată în locul ce se cheamă pardosit cu pietre, iar evreieşte: Gavvata. Şi era vinerea paştelor, şi ceasul ca la al şaselea; Si a zis Iudeilor: Iată împăratul vostru! Iar ei au strigat: Ia-L, ia-L, răstigneşte-L pe el! Zis-a lor Pilat: Pe împăratul vostru să-L răstignesc? Răspuns-au Arhiereii: N-avem împărat fără numai pe Cezarul. Deci atunci L-a dat pe El lor ca să se răstignească. Şi au luat pe Iisus, şi L-au dus ca să-L răstignească.“ (Ioan 19, 4-16).

Şi au făcut-o şi pe aceasta.

De atunci aleargă în toată lumea să cuprindă moştenirea Fiului lui Dumnezeu, silindu-se pe toate căile închipuite să descreştineze lumea, să scoată definitiv din natura omenească preocuparea duhovnicească de Dumnezeu.

Coşmarul acesta al lor s-a mărit cu veacurile, a ajuns de proporţiile lumii, încât pretutindeni dau de Iisus. Nici porţile iadului nu le-au putut ajuta să scape de El. Nu le-a mai rămas decât aruncarea lumii în Apocalipsă.

Şi o vor face şi pe aceasta.

Numai că această zdroabă de Sisif de a nivela la orizontală orice preocupare a naturii omeneşti de cer (credinţa cea dreaptă în Iisus Hristos), se loveşte permanent de piatra unghiulară, aruncată pe pământ, care cu cât este izbită mai tare, cu atât aruncă în unghi drept spre cer orice încercare de a o clinti din rostul ei divin.

Totuşi iluzia biruinţei o vor avea. Numai că atunci strugurii viei pământului vor fi tare sălbatici şi cu totul acri. Revelaţia spune că providenţa divină va trimite pe rând: secera, pentru secerişul pământului şi vierul pentru via lui (cosorul din Apocalipsă). Strugurii îi va îngrămădi într-un teasc „afară din cetate” – cum au scos şi pe Iisus afară din cetate – dar în loc de must va ieşi sânge din teasc, până la zăbalele cailor, în depărtări de 1.600 de stadii (Apocalipsa 14, 17-20).

Până aici lucrătorii s-au lovit şi s-au împiedicat de piatra de hotar, Hristos, atunci însă va cădea piatra peste ei – a doua venire a lui Hristos întru slavă şi în putere şi va spulbera definitiv pe lucrătorii nelegiuirii.

În toată lumea lui Dumnezeu, nu este altă predică mai puternică, decât a Sfântului răstignit de ură şi care-şi iartă ucigaşii. Asta dovedeşte ceva atotputernic şi fără de sfârşit: desăvârşirea.

Ei n-au înţeles (şi mulţi nu vor să înţeleagă nici astăzi), de aceea petrec acele „zile fără număr“, zile de foamete: „Nu foamete de paine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului. Şi ei le vor clătina de la o mare până la cealaltă şi de la Miazănoapte la Răsărit, şi vor cutreiera pământul, căutând cuvântul Domnului, dar nu-l vor afla“ (Amos 8, 11-12).

Asta-i foametea lor de două mii de ani: Dumnezeu nu le mai vorbeşte!…

Toată tragedia acestui popor, ce se vrăjmăşeşte de moarte cu Iisus Hristos, e o mare lecţie a lui Dumnezeu, pe care o arată tuturor neamurilor creştine, până la sfârşitul zilelor. Istoria se va repeta cu oricare dintre neamurile şi persoanele care vor face ce-au făcut evreii. Aceleaşi fapte aduc aceleaşi urmări, deci pricinuiesc aceeaşi istorie; pentru asta nu trebuie să fii prooroc deloc.

Faptul că din partea Sa Dumnezeu a făcut totul pentru om, până şi jertfa Sa de pe cruce, dovedeşte că omul are un preţ imens, necrezut de mare. Omul are dimensiunile intenţiei divine; omul e central şi sinteza creaţiunii Sale: e lumea văzută îmbinată cu lumea nevăzută.

Iată de ce suntem datori a vieţui potrivit acestei intenţii divine; adică să trăim deodată şi ca persoane văzute şi ca persoane nevăzute. Căci omul are valoarea arătată de jertfa de pe cruce. Când omul trăieşte in adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când dacă renunţă la dimensiunile sale divine ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte (dobitoace); nu mai poartă un nume, ci poartă un număr, 666.

Deci ce poate să însemneze coborârea omului la simpla valoare economică, decât o degradare a lui în rândul vitelor, care se vor sălbătici întreolaltă, şi-şi vor impinge conducătorii până la marginile nebuniei. Asta înseamnă treaba unuia, care ar încovoia crinii în gunoi, preţuind mai mult gunoiul decât mirosul crinului.

Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seamă toţi înzestraţii lui Dumnezeu, toţi cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu putere şi cu tot felul de Haruri.

Atenţie la neatenţie părinţilor de copii, sfinţiţilor preoţi şi mari arhierei că e la mijloc mântuirea păstoriţilor încredinţaţi vouă de Dumnezeu. Că de la voi se vor cere sufletele lor.

(Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca)

Sursa:http://ortodoxiesaumoarte.wordpress.com