Despre duhovnici şi despre ispita de a-i judeca pe preoţi

Viaţa duhovnicească începe cu duhovnicul. Spovedania şi dezlegarea, dar mai ales harul pe care îl primim de la Dumnezeu prin duhovnic, ni se dau printr-un om. (…)

Ultimele cărţi care apar pe piaţă vorbesc despre duhovnici şi ucenici harismatici. Noi suntem astfel prinşi între două modele, două căi. Citim despre vieţuirea minunată a cuvioşilor contemporani de pe Sfântul Munte, citim despre Gheron Iosif (…) şi despre alţi părinţi din Sfântul Munte care au avut duhovnici sfinţi (…).

Citind acestea, pentru că sunt scrise în duhul atât de dulce al Bisericii, ni se par tot atât de lesne de îndeplinit şi foarte degrabă încercăm să le transpunem în viaţa noastră. (…)

Dar noi trăim în România, avem familii, avem serviciu, avem problemele noastre în familie, problemele noastre la serviciu, avem duhovnici ieşiţi din acelaşi mediu, din acelaşi fel de familie, având aceeaşi educaţie ca şi noi. Şi atunci trebuie să vedem cum ne descurcăm aici, pentru că nu avem confortul duhovnicesc din Sfântul Munte. (…)

Sfântul Ignatie Briancianinov trage un semnal de alarmă şi ne cheamă la o relaţie firească de dragoste dintre duhovnic şi ucenic, în care fiecare e conştient de măsura sa, în care duhovnicul înţelege că nu este Sfântul Arsenie cel Mare, nici Sfântul Pahomie şi în care ucenicul înţelege că nu este Acachie ascultătorul, iar pornind de la această constatare, încep împreună să-şi lucreze mântuirea. Cum? Având înainte poruncile Mântuitorului, având învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi mărturisindu-şi sincer căderile şi neputinţele. (… )

Aşa că să ne apropiem cu smerenie şi ascultare, primind îndată cuvântul părintelui, prmindu-l cu dragoste, ca de la omul care ţi-L descoperă pe Hristos şi încercând să îl îndeplinim aşa cum este el. (…)

Să nu îţi faci din duhovnicul tău un Gheron Iosif şi peste jumătate de an spui că “ăsta e un nebun care mi-a stricat viaţa” şi pleci în altă parte. Nu e mai bine să spui, ”ăsta-i părintele meu din Copşa Mică, îl iubesc, îl ascult şi vreau să ajung la el până la sfârşitul vieţii“?.

Să nu primim nici idealizările astea pe care le avem în euforia noastră: “Vai ce barbă are părintele!”, “Vai ce tras la faţă!”, “Vai cum tace părintele!”, “Vai dar cum mi-a zis părintele s-a şi întâmplat!”.

Să nu facem asta pentru că diavolul ne poate pregăti o umflătură din asta, ca după aceea, să ne facă praf, descoperindu-ne neputinţele lui. Acesta ste un pericol atât pentru ucenic, cât şi pentru duhovnic. (…)

Aşa că ştiind toate aceste riscuri, cu dragoste, aşa cum ascultă copilul de tatăl său, să ascultăm şi noi. Copilul se mai smiorcăie, mai primeşte două palme la fund, dar vine a doua zi la tatăl său, fără scrîşniri şi încrâncenări prea mari, că suntem grozavi şi suntem sfinţi. Şi aşa cum se poartă copiii cu părinţii lor, aşa să ne purtăm şi noi cu părinţii noştri duhovniceşti: cu dragoste.

Aşa vom scăpa de împotrivirile astea drăceşti pe care le avem uneori faţă de duhovnic, că este aşa, că nu mi-a zis bine.

din cartea “Singuri în faţa libertăţii”, Ieromonah Savatie Baştovoi, Ed. Cathisma