„Dacă va intra în adunarea voastră un om cu inele de aur în degete, în haină strălucită, şi va intra şi un sărac, în haină murdară [...] voi puneţi ochii pe cel care poartă haină strălucită.” (Iac. 2,2-3)
Este un lucru îndeobşte cunoscut (şi recunoscut ca atare) de toată lumea că e foarte uşor să faci rău pe când binele se săvârşeşte cu anevoie; trebuie trudă şi luptă cu osteneală şi sudoare ca să-ţi aduni bruma de puteri să reuşeşti să faci ceva bun. În schimb, impulsurile de răutate din noi nu putem să le controlăm nicicum şi nicicând; nu degeaba Sfântul Apostol Pavel scria cu adâncă amărăciune: „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”(Rm. 7, 19). Iată aşadar cât de vicleană este lucrarea diavolului şi cât de mărunţi suntem noi, oamenii, în cugetul inimii noastre faţă de măreţia slavei Lui Dumnezeu.
Încă din vremea Mântuitorului vameşii au fost priviţi de către popor ca nişte indivizi de cea mai joasă speţă din pricina zgârceniei, a vicleniei şi a lăcomiei lor feroce, fiind asemănaţi păgânilor: „să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt. 18, 17). Din păcate, se pare că şi în vremea noastră acest tip vameş (hapsân şi nemilos) s-a răspândit cu mult peste măsura socială admisibilă (ca număr, comportament, atitudine şi fel de a fi). Ştim desigur preabine că mai-marii zilei (cei ce guvernează şi conduc destinele naţiunii) doresc întotdeauna binele nostru, al tuturor...
„Prosperitate”, „egalitate de şanse”, „trai decent” – sunt tot atâtea lozinci pe care le-au adoptat ca măsuri sociale şi economice toate formaţiunile politice care s-au perindat pe la conducerea ţării de două decenii încoace, promiţând de fiecare dată „o nouă guvernare” – desigur în duhul transparenţei propovăduite în Scripturile Sfinte: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Lc. 10, 27). Cum am putea noi, muritorii de rând şi oameni obişnuiţi, să cugetăm greşit jertfirea conducătorilor pentru semenii lor – de pildă atunci când vreun membru al Guvernului Statului de Drept, sau vreun parlamentar (fie el deputat sau senator), un „vameş” al zilelor noastre – intră ţanţoş în biserică şi se „închină” în faţa Lui Dumnezeu, dovedind prin aceasta supuşilor din jurul său cât este el de drept şi de cinstit... Şi, fiindcă veni vorba despre onestitate – de ce să nu mai menţionăm faptul că într-o singură lună, el încasează de la Stat un salariu valorând cât ia un simplu contribuabil pe tot anul, din ianuarie până în decembrie ? Din prima îţi sare în ochi dragostea creştină de care s-a umplut pământul românesc şi patosul cu care vameşii zilei, dragii de ei, luptă să ne implementeze reforme de dezvoltare pentru bunăstare şi un trai decent, după norme cu adevărat picate din cer, pe care nu vor să le înţeleagă nicidecum toţi cei care tulbură liniştea publică, umplând străzile cu strigătele lor de disperare ! Nu este oare evident că s-a împlinit cuvântul Scripturii cu unii ca aceştia ? – „au ochi şi nu văd, urechi au, dar nu aud !”(Ier. 5, 21) că li se vrea binele cu orice preţ... iar dânşii protestează ! Culmea !...
Pe de altă parte, e foarte adevărat că în Sfânta Evanghelie nu se pomeneşte nicăieri de vreo „adunare populară” sau de vreun „miting”; haosul spiritului de turmă era gestionat de Însuşi Domnul Hristos – Care din milă îi cuprindea cu privirea Sa pe toţi acei necăjiţi şi sărmani, îmblânzindu-le sufletele cu puterea Duhului Sfânt, vindecându-le bolnavii şi hrănindu-i cu pâini şi peşti, înmulţite în mod tainic minunat; numai că le simţea şi pulsul credinţei: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat.” (In. 6, 26). Asta este şi astăzi problema de fapt; opinia publică nu are neapărat nevoie de un lider cinstit (care să şteargă din vocabularul limbii române cuvântul „corupţie”) ci mai degrabă de un lider care (indiferent cum) să le dea pâine ! Numai că (se vede limpede în Scripturi) cel ce propune pâine multă într-un mod necinstit e diavolul; Dumnezeu nu dă astfel de pâine: „Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu !” (Mt. 4,4).
Dacă vom căuta un model de conducător cinstit tot în Sfânta Evanghelie, vom găsi scris: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” (Lc. 19, 8). În vremea noastră, plusul de avere stă în cecuri şi în conturi în valută sau la bursă; nici vorbă de sărăcie sau criză – banii stau efectiv în sac, în tezaurele conturilor externe ale bancherilor din toată lumea, pe care Hristos i-a delimitat categoric de Sfânta Sa Biserică: „Scris este: "Şi va fi casa Mea casă de rugăciune"; dar voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari.” (Lc. 19, 46) „şi, intrând în templu, a început să dea afară pe cei ce vindeau şi pe cei ce cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani le-a răsturnat.” (Mc. 11, 15). Ce vrea oare Hristos să spună ? De fapt, un singur lucru: „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut !”(Mt. 25, 45). Unde să găsim oare un conducător cu adevărat temător de Dumnezeu în fruntea naţiunii, pe care chiar să-l doară inima de semeni săi ? Nu are nimeni inimă pentru cel sărac, pentru că cei mari sunt sus, sus de tot – iar cei mici, foarte mici – sunt prea jos... E greu să priveşti de unde ai plecat şi să-ţi aduci aminte, căutând în urmă la ceea ce ai fost. Important este faptul că Hristos a rostit limpede: „un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor căci mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu.” (Mt. 19, 23- 24). Pentru noi creştinii este o mângâiere – aşteptarea judecăţii dreptăţii Dumnezeieşti; dar până una alta fiecare trebuie să mănânce pâinea cea de toate zilele. Nu prea mai poate fi înţeleasă judecata Domnului pe pământ, între oamenii care au uitat cele mai elementare rânduieli de bun simţ, ignorând mila şi căinţa şi dispreţuind suferinţa ! Cu adevărat e greu de înţeles cum – deşi pe comorile de pe pământ „molia şi rugina le strică iar furii le sapă şi le fură” (Mt. 6, 19) – totuşi tot nu se află loc în conştiinţa omului în care să mai gândească la Dumnezeu, ca să-şi adune comoară în cer „unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Mt. 6, 20). Ca să poţi să miluieşti pe cel sărac, să poţi îmbrăca pe cel gol sau hrăni pe cel flămând – trebuie să fii îmbrăcat în haina smereniei, în haina lui Hristos, Care „Dumnezeu fiind în chip, S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filip. 2, 6-7). Nu poţi înţelege suferinţa până nu o simţi, nu poţi înţelege durerea până nu o încerci.
Cam tot aşa suferă şi vameşii zilelor noastre care guvernează peste tot ceea ce a făcut Dumnezeu (şi peste pământ şi peste apă, şi peste holde şi peste bogăţii minerale, aur şi petrol) atât de stăpâni de parcă totul le-ar aparşine cu titlu de „Tezaur de la Dumnezeu” ! Uită că toate acestea ne-au fost date pentru a trăi şi a ne folosi tuturor ! Uită că „al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea !” (Ps. 23, 1) ! „iar pământul l-a dat fiilor oamenilor” (Ps. 113, 24) zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Fac. 1, 28).
Oare să trebuiască neapărat ca Dumnezeu să Se Întrupeze din nou pentru ca să vină să explice societăţii moderne că nu este echitabil ca unii să ia tot în timp ce alţii pier de foame ?! Nu degeaba Iisus ne-a lăsat un cuvânt pentru istoria de peste veacuri: „cine nu adună cu Mine risipeşte” (Mt. 12, 30); de aceea nu avem, ci suntem lipsiţi şi suferim, căci „cine nu este cu Mine este împotriva Mea !” (Mt. 12, 30). Din cerul cel sfânt căutând spre pământ, Dumnezeu a zis: „cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui.” (Apoc. 22, 11-12). Atunci când bogatul cel nemilostiv a murit, sufletul său a ajuns în iad, cuprins de văpaie, nu pentru că dispunea de avuţii imense, ci pentru că Lazăr cel sărac şi bolnav – ba până chiar şi câinii – mureau de foame înaintea porţii lui !... „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit” (Ps. 33, 10) – acesta este cuvântul profetic care ne vesteşte că Dumnezeu va pune stavilă tuturor abuzurilor şi relelor prin chemarea oamenilor la „răspuns bun la Înfricoşătoarea Sa Judecată”. „Cine are urechi de auzit să audă !”(Mt. 11, 15) „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”, spune înțelepciunea populară.
„Iar voi aţi necinstit pe cel sărac ! Oare nu bogaţii vă asupresc pe voi şi nu ei vă târăsc la judecăţi ? Nu sunt ei cei ce hulesc numele cel bun întru care aţi fost chemaţi ?” (Iacov 2, 6-7)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu