Sfantul Ioan cel Milostiv si femeia

”Cei mai cu seama oameni duhovnicesti ai credintei crestine au vazut patimirile ca milostiviri din partea lui Dumnezeu, ca manifestari a nespusei Lui iubiri parintesti, ale grijii Lui proniatoare, pe care noi in aceasta viata nu o putem intelege pe deplin, dar pe care o vom putea vedea in viata viitoare ca pe o binecuvantare a lui Dumnezeu.

Din Traditia Bisericii aflam ca Sfantul ioan cel Milostiv, dupa ce a savarsit o data Dumnezeiasca Liturghie, a vazut o femeie care plangea cu amar intr-un colt al bisericii. El i-a spus diaconului sau: ”Mergi si adu pe femeia aceea, sa vedem pentru ce este atat de suparata: oare barbatul ei a parasit-o, ori copiii ei sunt bolnavi, ori vreun alt necaz i-a fost trimis ei de la Dumnezeu?” Diaconul a plecat si a adus-o pe femeie inaintea sfantului. Cand Sfantul Ioan cel Milostiv a intrebat-o de ce plange nemangaiata, ea a raspuns: ”Cum sa nu plang, Preasfintite Stapane? Iata, sunt deja trei ani de cand nici un necaz nu a mai venit asupra mea. Dumnezeu parca ne-a uitat de tot. Nici o boala nu este in casa noastra, nici boul nostru nu a patit ceva, nici ovreo oaie nu ne-a murit, iar cei din casa mea au inceput sa traiasca fara nici o grija, plini de nepasare. Mi-e teama sa nu pierim din pricina vietii noastre celei pline de bunastare. Iata pentru ce plang”. Episcopul cel sfant s-a minunat de acest raspuns si a preaslavit pe Dumnezeu.

Asa vedeau odinioara crestinii patimile: ca pe o cercetare a lui Dumnezeu, si se necajeau cand nu patimeau. Si daca ei aveau nevoie de incercari in viata ca sa nu uite pe Dumnezeu si sa nu se raceasca fata de El, cu cat mai multe sunt acestea de trebuinta si mantuitoare pentru noi, crestinii de astazi, afundati in pacate!

Dumnezeu nu ne-ar trimite in viata necazuri daca ele nu ar avea puterea de a ne mantui de vesnicele chinuri ale iadului. ” (Rostul patimilor - Arhimandrit Serafim Alexiev)