Mama Blondina († 24 mai 1971) – O mare Mucenica a vremurilor noastre

Publicat pe 25 May 2012 | Categorii: Biserica rastignita, Maici duhovnicesti, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Mucenici ai vremurilor noastre | |Print

„Nu-mi e rusine sa spal picioarele lui Hristos!”

Mama Blondina a fost o adeva­rata ucenica a Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iasi: minunata in daruire, minunata in smerenie… Neindoielnic ca pe langa astfel de oameni treci fara a-i observa, caci nimic din infatisare nu tradeaza bogatia iubirii lor pentru Hristos. Insa lacrimile ce-i scaldau fata in timpul slujbelor dadeau marturie ca acea femeie simpla, pe care o gaseai adesea spaland pe jos la Mitropolie, traia fiecare Sfanta Liturghie ca pe o rugaciune din Gradina Ghetsimani, purtand in inima sa durerile celorlalti…

Blondina a fost fiica Preotului Zaharia Popovici si a Preotesei Serafima, si s-a nascut in satul basarabean Grusenti. Anul 1940 o gaseste casatorita, cu un copil de 14 ani. Originea, edu­catia si verticalitatea ei au fost pentru stapani­rea sovietica motive indeajuns de „consistente” pentru a o aresta si a o trimite in cruntele in­chisori si lagare ale Gulagului. Dupa 15 ani de robie si patimire, rupta de familie, Dumnezeu ii poarta pasii spre tara-mama, unde o astepta insa o mare durere: fiul ei, victima a indoctri­narii ateiste, impreuna cu nora, si ea activista de partid, o pun sa aleaga intre a locui in casa lor si credinta in Dumnezeu, dandu-i trei zile de gandire. Insa Mama Blondina nu a sovait vreo clipa. A ales sa ramana cu Dumnezeu, de­venind o femeie a nimanui, fara casa. Asa s-a lipit de Mitropolia de la Iasi, care-i va deveni adapost… Aici, la racla Cuvioasei Parascheva, Mama Blondina isi va deserta durerile cele amare si aici va primi de la Sfanta ajutor si mangaiere.

Apoi, pronia lui Dumnezeu a miscat inimile unei familii credincioase, care a adoptat-o ca pe propria mama, simtind binecuvantarea de a avea in casa un astfel de suflet. Mama Blondina isi va petrece restul vietii in rugaciune, lacrimi si milostenii…

Inzestrata de Dumnezeu cu duh marturisi­tor, ea a lasat scrise crampeie din patimirile vie­tii sale, spre a fi publicate atunci cand soarele libertatii va lumina din nou tara… Asta pentru ca nimeni sa nu deznadajduiasca in suferinte, caci cu noi este Dumnezeu!
Inchisoarea Kazan

„Cand am coborat din tren, am observat ca in­chisoarea seamana cu o biserica. Mai tarziu am aflat ca era catedrala Maicii Domnului din Kazan, care era cea mai frumoasa si mai bogata catedrala din Rusia si acuma a ajuns sa adaposteasca pe nenorocitii ares­tati fara vina.

In curte au venit cateva zeci de barbati, proba­bil tot condamnati — si, la ordinul securistilor, noi ne-am dezbracat complet pentru deparazitarea hainelor. Hainele le-au dus in etuva, iar pe noi, goale, ne-au repartizat prin camere. Catedrala era impartita in camere supraetajate, iar in camere erau paturi — rafturi suprapuse — cate patru randuri. Paturile fu­sesera spalare cu apa cu clor si erau inca ude. Scandurile goale si ude, noi goale — asa ne-a pri­mit inchisoarea. Eram si flamande, caci o parte din painea data la Tighina a mucegait. S-a facut seara. Au venit trei securisti sa ne verifice cate suntem, facand glume grosolane la adresa noas­tra, ca eram in pielea goala.

A doua zi, la ora patru dimineata, am fost trezite de zanganitul cheilor grele care au des­chis usa camerei noastre. Ne-au numarat — nu cumva una din noi sa fi fugit! Dupa ei au venit alti barbati. Unii au adus apa clocotita intr-un cazan mare, altii cate 300 de grame de paine pentru fiecare. A trecut prima zi de inchisoare si noi stateam goale, dardaind de frig. A doua zi a trecut la fel ca prima.

In fiecare dimineata veneau cativa militieni si faceau control ginecologic la toate femeile, ca nu cumva sa ascundem ceva bilete de spio­naj ori alt obiect… Asta era ceva ingrozitor, de neimaginat, facut sa distruga sistemul nervos. Chiar si dupa ce ne-au adus ramasitele de ha­ine, controlul tot se mai facea.

In camera noastra aproape ca nu era nici lumina — era sus un gemulet mic, care dadea o lumina obscura de abia ne vedeam unele pe altele, iar la aer fiecare condamnat avea voie doar zece minute pe zi.

Intr-o noapte, in aceasta inchisoare a umilin­tei, am visat ca la gemuletul acela mic a aparut Mantuitorul cu coroana cu spini pe cap, rastig­nit pe Sfanta Cruce. Şi din cap, in jurul coroanei, siroia sangele, iar Iisus misca capul la dreapta si la stanga a durere, si atunci siroia sangele mai mult. Eu am vrut sa merg sa-I sterg ranile, sa-I opresc sangele, iar Iisus mi-a zis: «Vezi cat sufar si Eu pe nedrept, nevinovat fiind?».

M-am trezit. Da, m-am trezit din somn, dar eram alta! Iisus imi daduse linistea, pute­rea, pacea si o mangaiere de nedescris. Acest vis m-a urmarit toti anii de inchisoare si de Siberie si toata viata“.
Lagarul de invalizi

„Am stat in aceasta inchisoare pana in luna august 1942, cand ne-au scos si ne-au urcat in vagoane de marfa, murdare de carbuni, spunandu-ne: «Sa va duceti la lucru, destul v-am hranit pe degeaba!». Şi ne-au dus intr-o direc­tie necunoscuta. Peste o saptamana, istovite de foame, sete, oboseala, am ajuns intr-o gara. Eu am ajuns intr-o stare ca nu mai puteam manca nimic. Din cauza foamei am avut pelagra. Tot corpul imi era acoperit cu rani mici.

Am mers pe jos vreo treizeci de kilometri, pana la un lagar de invalizi. Pe cei care erau mai in putere ii dadeau la «baraci de refacere», iar pe cei slabi de tot ii dadeau la «baraci de moarte». Eu am avut noroc cazand la o doctorita din Armenia, tanara, de vreo 40 de ani, cu ochii blanzi si buni, foarte frumoasa.

M-a intrebat cati ani am. I-am spus ca 36 si jumatate. Nu m-a crezut si a cercetat dosa­rul. S-a convins ca n-am mintit-o si mi-a spus: «Dupa infatisare, arati de 70 de ani. Erai grasa cand ai intrat in inchisoare?» I-am spus ca aveam 96 de kilograme. Ea mi-a spus: «De aceea ai sca­pat cu viata, ca ai trait din grasimea dumitale». M-a cantarit si aveam 45 de kilograme. Eram ametita tot timpul, slabita si fara putere.

M-a intrebat ce am facut in libertate. I-am spus ca am fost invatatoare. Atunci ea mi-a spus: «Uite, te iau la mine la spital sa lucrezi». I-am multumit. O femeie m-a dus la spital. Eram bucuroasa ca pot iesi pe afara, dupa un an si trei luni fara lumina si aer.

Mergand prin curtea lagarului am observat un lucru trist: multi orbi si nebuni. Am intre­bat-o pe femeia care ma conducea ce inseamna asta. Ea mi-a spus ca innebunesc cei care nu vor sa lucreze. Stau si se gandesc la nedrepta­tile facute cu ei. Li se da numai portia minima de 300 grame de paine, si-i tin asa pana mor. Ceilalti, din cauza suferintelor si a nervilor, capata orbirea, care nu se vindeca niciodata. M-am ingrozit, dar am inteles ca singura mea salvare aici este sa lucrezi constiincios“.
Impreuna cu calugarite si contese, in Lagarul Orlovo Rozovo

„In acel lagar era foarte multa lume de elita ruseasca — cneji, grofi, femei intelectuale, inte­ligente, cu care de multe ori am stat de vorba. Era o placere, o mare bucurie, o odihna sufletesca; erau mai in varsta decat mine, tari in cre­dinta si ma incurajau.

Tot atunci au fost aduse din inchisoare in lagar doua sute de calugarite de la Manastirea Sfantului Ioan din Kronstadt. Erau condam­nate la 15 ani pentru propaganda religioasa. Cele mai tinere si mai sanatoase, in numar de o suta cincizeci, au fost impartite in brigazi si trimise la munca campului. Se supuneau fara nici un cuvant, lucrau foarte constiincioase, de multe ori depasind cu norma pe barbati. In drumul de la lagar pana la camp cantau rugaciuni asa de frumos, ca nici securistii nu le opreau.

In timpul meselor, cautam sa fiu impre­una cu maicile, caci ele petreceau odihna de dupa masa in rugaciuni si in cantari duhov­nicesti. Aici, cu ele, rosteam Acatistul Maicii Domnului, al Mantuitorului si al Sfantului Nicolae, caci le stiau pe dinafara. De multe ori faceau seara cu preotii slujbe lungi, la care ve­neau detinutii din alte lagare — erau rugaciuni mai sincere decat in biserici, caci toti asculta­torii plangeau in hohote. Se gaseau unii din sectoristi de reclamau sefului aceste intruniri religioase si el le spunea: «Lasati-i in pace, ca atata au si ei!». Intr-o zi, mi-a spus ca el insusi se ascundea de multe ori in tufe ca sa asculte cantarea lor...”
Lupta cea buna a luptat…

Ca sfarsitul vietii Mamei-Blondina a fost vrednic, prin simplitate si credinta, de fi­lele unui Materic, ne incredinteaza marturia Preotesei Elena Ramba:

„Am gasit-o bolnava, cu dureri mari de abdomen. Doctorul a spus ca a reaparut cancerul, dar ea nu stia. Ea se tot ruga la Bunul Dumnezeu sa moara de cancer si, cand am in­trebat-o de ce, mi-a spus ca moartea de cancer e moarte martirica. Stateam langa dansa zi si noapte si odata m-a intrebat: «Nu stii, Lenuta, nu cumva am cancer?». «Nu, tanti», i-am ras­puns, «nu aveti cancer». Dansa a continuat: «Nu stiu de ce de data asta nu m-a ascultat Dumnezeu, ca i-am cerut sa mor de cancer!». Mi-au dat lacrimile si am iesit afara din camera.

Iertati-ma toti cei care cititi aceste randuri si nu ma condamnati, si o rog si pe dansa sa ma ierte, dar n-am putut sa-i spun adevarul. Avea dorinta sa moara intre Pasti si Inaltarea Domnului, si i se cante «Hristos a inviat». A murit cu doua zile inainte de Inaltare...”

(Citatele au fost luate din „Mama Blondina, o martira a Siberiei”, Ed. Manastirii Sihastria)