Candela Bisericii arde pentru toţi!



vineri, 25 ianuarie 2013

Femeile aflate in perioada menstruatiei pot intra in biserica?


Sunt femei care refuza sa intre in biserica in perioada menstruatiei pe motiv ca sunt necurate. Altele, pentru ca asa au fost sfatuite. Oare simpla curgere a sangelui aduce necuratie? Sa ne desparta de Hristos trasaturile fiziologice feminine? Menstruatia, ca slabiciune a firii omenesti, poate fi pusa pe acealasi plan de egalitate cu un pacat savarsit cu voie?

Raspunsul la intrebarea "In ce consta necuratia femeii la ciclu?", l-am gasit in Canonul 1 al Sfantului Atanasie cel Mare care spune: "… Spune-mi mie, iubite si prea cucernice, ce pacat, sau necuratie, are o scurgere fireasca. Aceasta ar fi tot asa ca si cum cineva ar voi sa aduca invinuire pentru secretia ce se elimina prin nari, si pentru scuipatul ce se elimina prin gura; dar avem sa spunem inca mai multe si despre curgerile din pantece, care sunt necesare celui viu pentru viata...".

Ciclul lunar nu indeparteaza pe nimeni de la rugaciune. Nu cred ca cineva se opreste sau ar trebui oprit din vorbirea cu Dumnezeu din acest motiv. Sfantul Atanasie cel Mare vede in neparticiparea femeii la viata din biserica in perioada ciclului o amagire a diavolului care trebuie inlaturata.

De unde atunci neintelegerea legata de neparticiparea femeii in perioada menstruatiei la rugaciunea din biserica?

Exista un canon atribuit Sfantului Dionisie, Arhiepiscopul Alexandriei, in care se spune: "Iar in privinta femeilor, care au curatirea lunara, daca se cuvine, aflandu-se ele asa, sa intre in casa lui Dumnezeu, socotesc ca si a intreba este de prisos; deoarece cred ca nici ele fiind credincioase si cucernice n-ar indrazni aflandu-se asa, sau sa se apropie de masa cea sfanta, sau sa se atinga de Trupul si de Sangele lui Hristos; caci nici ceea ce avea curgerea sangelui de 12 ani, nu s-a atins de El spre vindecare, ci numai de poalele Lui; dar este lucru neprihanit a se ruga, oricum ar fi cineva, si a-si aduce aminte de Stapanul, oricum s-ar afla, si a se ruga spre a dobandi ajutor; iar cel ce nu este cu totul curat si cu sufletul si cu trupul, se va opri de a se apropia de cele sfinte, si de Sfintele Sfintilor". (Canonul 2 al Sf. Dionisie al Alexandriei)

Din textul Sfantului Dionisie reiese ca ii este interzis femeii sa intre in biserica in perioada menstruala. Insa, cei care citesc acest canon pierd din vedere ca in vremea in care a trait Sfantul Dionisie - secolul III, toti cei care erau prezenti la Sfanta Liturghie se impartaseau, ceea ce nu mai este valabil si in zilele noastre. Din acest motiv parintele pune un semn de egalitate intre a intra in biserica si a primi Trupul si Sangele Domnului. Sigur ca avem canoane care interzic impartasirea femeii in perioada menstruatiei, dar nu avem canoane care sa interzica intrarea in biserica a femeii pentru rugaciune in perioada ciclului. Deci, ea poate intra in biserica sa se roage, nu poate insa sa se impartaseasca cu Trupul si Sangele Domnului.

Se invoca si textul de la Levitic 12, 2, unde se spune ca lauza este necurata ca la menstruatie "cum e necurata in zilele regulei ei". Dar necuratia in Vechiul Testament nu era limitata doar la femeile aflate in aceasta perioada. Sa nu uitam ca in Vechiul Testament se vorbea si de animale curate si animale necurate. Ori daca Petru este indemnat de Dumnezeu sa manance din animalele pe care el le considera "spurcate" (Fapte 10;10-16) si i se descopera ca poruncile din Vechiul Testament nu mai trebuie tinute in Testamentul cel Nou (Fapte 15;7-11), de ce nu am vedea si in spusele Sfantului Atanasie cel Mare (citat mai sus) o descoperire dumnezeiasca din care sa retinem ca femeia in perioada menstruatiei nu mai trebuie numita necurata? Necuratia acum vine din inima, dupa cum ne descopera Mantuitorul: "Iar cele ce ies din gura pornesc din inima si acelea spurca pe om. Ca din inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule. Acestea sunt cele care spurca pe om..." (Matei 15,11; 17-20).

Adrian Cocosila
 

Gânduri despre poezia creştină



Paul Gherasim, Logos
Preot Ioan Pintea

Se vorbeşte mult şi fără argumente, adeseori facil şi diletant, despre poezia creştină. În general se are în vedere o mare cantitate de maculatură. Poezioare puerile în care apar numele lui Iisus, al Maicii Domnului, Betleemul, Iordanul, îngerii etc. sunt comentate şi sunt indicate ca fiind poezie creştină sau, ceva ce sună foarte prost şi aduce aminte de limba de lemn, poezie de inspiraţie creştină.
Aceste producte – versificaţii ocazionale, stihuri siropoase, scrise de autori mai mult sau mai puţin obscuri – din punct de vedere poetic par mai degrabă o luare în deşert, o aruncare în derizoriu a celor sfinte. Cei care le scriu nu realizează ce mare păcat săvârşesc. Pentru că nu e numai un păcat strigător la cer să-i dedici lui Dumnezeu o poezie proastă, lipsită de emoţie, fără nici un fel de temei poetic, golită de conţinut adecvat, dar şi o blasfemie în toată puterea cuvântului. Cu bune intenţii şi evlavie de faţadă nu se poate scrie poezie creştină.
Pot să spun, în cunoştinţă de cauză, că o poezie bună, scrisă după toate rigorile şi tehnicile poeziei moderne, poate fi o mare poezie creştină. Bineînţeles, dacă acceptăm, în spirit creştin, şi spirit creştin înseamnă şi spirit critic, dezinvoltura interpretării şi libertatea alegerii şi a lecturii, pe care prin harul oferit, le garantează însuşi Iisus Hristos.
Ca să înţelegem poezia creştină autentică – Rilke, Voiculescu, Paul Claudel, Daniel Turcea, T.S.Eliot, trebuie să pornim în primul rând de la poezia Vechiului Testament: Psalmii, Cântarea Cântărilor, Iov, Plângerile lui Ieremia, Profeţii mari şi Profeţii mici, Cartea înţelepciunii lui Solomon, Cartea înţelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah, să trecem prin poezia marilor imnografi şi alcătuitori de canoane: Andrei Criteanul, Ioan Damaschin, Roman Melodul, Efrem Sirul, Sfântul Ioan Noul Teolog, să–i avem în atenţie pe Ioan al Crucii, Tereza de Lisieux şi să ne oprim la: Kavafis, Ezra Pound, Georg Trakl, Boris Pasternak,Umberto Saba, Emily Dickinson, Sylvia Plath, Seamus Heaney, Paul Celan.
Tensiunile, disperările, suferinţele, patimile, dragostea şi, desigur, slăvirea, preamărirea, din textele vechi testamentare şi din imnele Părinţilor Sfinţi, cu adevărat sacre, izbucnesc, renasc cu aceeaşi putere în poezia acestor mari poeţi moderni. E uimitor cum suflul divin şi inspiraţia, în care cred profeţii, evangheliştii şi poeţii, ajung, în fragmente mici, dar semnificative să devină conţinut şi plin în creaţia acestora.
Paradoxal, poezia mare, şi poezia creştină nu face excepţie, se naşte în momente de criză. Sufletească sau de altă natură. Nimeni nu simte aceste crize mai bine decât profeţii şi poeţii. Ei sunt precum seismografele înainte de cutremur: prezic, prevăd, măsoară.
Faptul că există liste de poeţi creştini, faptul că există autori canonici mă derutează. Poetul, creştin sau necreştin, nu poate fi fixat precum un element în tabelul lui Mendeleev. Fixarea într-un clişeu, aşezarea pe un raft prestabilit, îl sufocă, îl omoară. E asemenea unui fluture prins din motive pedagogice şi de colecţie în insectar, dar, din păcate mort. Fără aripi, fără libertate. Şi, în fond, cât de creştine sunt aceste liste? mă întreb, parafrazându-l pe Walter Horatio Pater, care referitor la Sir Thomas Browne, intelectual absolut liber în timpul Reformei, îndrăgostit de ceremoniile şi datinile Bisericii Catolice, se întreba, puţin răutăcios: în fond, cât de englezeşti sunt toate acestea?
Dimpotrivă, poeţii Vechiului Testament şi imnografii sunt, în tot ceea ce au scris, de o libertate covârşitoare şi de o sinceritate uluitoare. E adevărat, nu e vorba numai de libertatea lor, e vorba şi de libertatea lui Dumnezeu.
Mi-a plăcut întotdeauna să aflu în operele poeţilor creştini secvenţe mai apropiate de realitatea lumii, de terestru, cu alte cuvinte mai omeneşti şi   mi-a plăcut să descopăr în poeziile autorilor scoşi de pe lista canonică, locuri absolut dumnezeieşti, extaze, stări şi trăiri, e drept, de o clipă, dar de o intensitate harică de necontestat. Sunt câţiva autori care, recitiţi recent,   mi-au rezervat mari surprize. Acest procedeu de lectură nu e însă original. Există un înaintemergător, un interpret, de care nu se va îndoi, sunt sigur, nimeni. E vorba de Sfântul Apostol Pavel.
Pentru a întări credinţa grecilor în Dumnezeul necunoscut, Pavel recită câteva versuri: Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci al Lui neam şi suntem.(Faptele Apostolilor 17-28) Pavel nu face altceva decât să aleagă un fragment cât se poate de creştin din poemul păgân scris de poetul cretan Epimenide (avem în acest sens şi susţinerea Sfântului Ioan Gură de Aur). Strofa cu pricina are toate virtuţile poemului modern. Aduce a Seferis şi Kavafis.
Ţi-au zidit un mormânt, ţie, Sfinte şi Prea Înalt!
Cretanii, mincinoşi, fiare rele, pântece trândave.
Dar tu n-ai murit; tu eşti în viaţă şi trăieşti mereu,
Căci în tine trăim şi ne mişcăm şi suntem.
Prin urmare, în orice poezie, scrisă cu credinţă, talent şi sinceritate, modernă sau postmodernă, putem afla iluminări divine. Chiar şi printre poeţii damnaţi. E cazul lui Baudelaire şi Rimbaud.
Din Florile Răului:
Blagoslovit fii, Doamne, că este cu putinţă
Un leac de curăţire adânc, prin suferinţă, şi că această dulce, curată doctorie
Ne dă învrednicirea la sfânta bucurie.

Din Un anotimp în infern:
Am primit în piept lovitura harului.
Ah ,n-o prevăzusem!
Prezvitera Juliana Schmemann ne spune că între lecturile Părintelui Alexander Schmemann la loc de cinste se aflau Baudelaire şi Rimbaud. Pagini întregi ar trebui scrise despre un singur vers din Paul Celan: Să vină un om din mormânt. Vers emblematic, aşezat ca o punte între iudaism şi creştinism, între Vechiul Testament şi Noul Testament.
E păcat că atunci când vorbim despre poezia creştină facem trimiteri mai mult în proximitate. Uităm anticii, uităm poeţii biblici, ignorăm clasicii, îi neglijăm pe moderni. Victor Hugo a scris unul dintre cele mai frumoase poeme creştine care s-au scris vreodată, Somnul lui Booz, poem care l-a încântat pe Proust, dar şi pe Benedetto Croce. Boris Pasternak e autorul unui poem intitulat Grădina Ghetsimani, dramatic şi dumnezeiesc deopotrivă. Ezra Pound (cine s-ar fi gândit?!) a scris cea mai tulburătoare poezie creştină despre curajul lui Iisus: Balada bunului frate.
„M-aţi văzut că vindec orbul şi ologul şi că scol mortul”, zice El.
„O să mai vedeţi ceva ce le întrece pe toate:
Cum un viteaz îşi dă duhul pe cruce”.
Doar în predicile lui N.Steinhardt am mai dat peste o asemenea subliniere a curajului; numai Steinhardt şi Pound vorbesc atât de ferm (ăsta e cuvântul!) despre curajul Domnului. La Steinhardt, Hristos se urcă bărbăteşte pe cruce, la Pound, Hristos îşi dă vitejeşte duhul pe cruce.
Dincolo, în partea autorilor canonici, constat şi descopăr mari fervori pentru terestru; „abateri” şi „erezii” care dau poemului, de data aceasta strict religios, aripi, revelaţii laice notabile şi arierplanuri poetice îndrăzneţe şi vădit moderne. Cîntarea Cîntărilor excelează în acest sens. Tehnica poetică din Cîntarea Cîntărilor este întrutotul asumată de Sfântul Ioan al Crucii. Cântare spirituală, Văpaia vie a iubirii, Noaptea întunecată a sufletului şi, în principal, Păstorelul, sunt argumente limpezi că până şi sfinţii-poeţi nu sunt străini de vocile lumii căzute şi sunt extrem de atenţi la facerea textului, la corpul poemului, la construcţia lui.
„Un păstorel însingurat jeleşte,
Desfăt şi-alin pe lume-i sunt străine,
Doar păstoriţa lui în gând îi vine şi pieptul de iubire-i pătimeşte.”
De reţinut, în acest caz, că una dintre lucrările celebre, semnată de suprarealistul Salvador Dali, în care Hristos este reprezentat pe cruce, privit de Dumnezeu - Tatăl din perspectivă cerească, îşi are originea într-un desen de Sfântul Ioan al Crucii.
Repet, aceşti poeţi-sfinţi sunt de o modernitate uluitoare.
Care dintre poeţii anului 2011 nu invidiază acest vers scris de Sfântul Andrei Cretanul: Haine de piele mi-a cusut mie păcatul? Sau această strofă din Imnele pocăinţei, scrisă de Sfântul Roman Melodul:
„Dacă oarecari corăbieri sunt înzestraţi cu de toate,
Dar de pânze-s lipsiţi,
Nu vor putea vreodată ţine calea cea dreaptă pe
Mare.
S-abate atunci din drum corabia
şi se-mpotmoleşte
şi nici iscusinţa cârmaciului şi nici a vâslaşilor
N-o supune.”
Daniil Sandu Tudor, poet aşezat definitiv pe raftul poeţilor creştini, înduhovnicit, hăruit unei vieţuiri isihaste şi martirizat pentru Hristos versifică, nu de puţine ori, în duhul lui Arghezi şi Voiculescu.
„Dă-mi, Doamne, ca să fiu numai de jar cu Tine
şi patima zvârlită să-ngheţe lângă mine.
Cum am iubit păcatul să Te-ndulcesc, să plâng
şi-n aşternuturi, noaptea, să Te doresc, nătâng.
Totul este să preamăreşti”, zice Rilke. şi are dreptate. Eu, unul, însă, întreb: Cum?! În ce fel?! În ce mod?!
Să cădem în dulcegării? Să alunecăm în versificaţii suficiente? Nu! În nici un caz. Sfatul meu: să ne întoarcem la textele vechi şi la cele moderne, care între timp şi ele au devenit vechi. Vorba lui Osip Mandelştam: clasicii sunt revoluţionarii. Să ne întoarcem la ei. Şi, mai ales, să-l căutăm pe Dumnezeu acolo unde ni se spune cu insistenţă că el nu locuieşte, în spaţiile în care ni se spune cu obstinaţie că El nu există. Să-L preamărim cu înţelepciune, cu credinţă, cu iubire, cu pricepere. Asemenea lui Rilke, dacă se poate.
Din exemplele pe care le-am dat se poate constata uşor că poeţii, canonici sau mai puţin canonici, separaţi pe motive mai mult sau mai puţin întemeiate, trăiesc în acelaşi univers poetic, ceresc şi terestru deopotrivă, şi că, şi unii şi alţii, au nevoie de frământările şi iluminările celor două lumi. Recomand să se citească în acest sens un text esenţial, scris de N.Steinhardt, intitulat Realul ca prezenţă poetică.
Sursă: romlit.ro

Credinţa vine din auz, iar nu din pipăire şi vedere


Credinţa vine din auz, iar nu din pipăire şi vedere
Credinta vine din auz si auzul prin cuvântul lui Dumnezeu, spune Sfânta Carte. Credinta vine din cuvânt. Credinta noastră în Dumnezeu ne vine si se întăreste în noi din predica preotului la biserică, din sfaturile date de bătrâni, din citirea cărtilor sfinte si mai ales din cuvintele si învătăturile pe care le auzim si le citim zilnic din Sfânta Evanghelie.
Dar în Sfânta Scriptură auzim că unii sfinti, din Vechiul si Noul Testament, s-au îndoit în credintă.
Asa s-a îndoit Avraam. Căci atunci când i-a zis Domnul: Eu sunt Domnul Care te-a scos din Urul Caldeii, ca să-ti dau pământul acesta de moste-nire..., a zis Avraam: Stăpâne Doamne, pe ce voi cunoaste că-l voi mosteni?... Atunci a zis Domnul către Avraam: Să stii bine că urmasii tăi vor fi pribegi în pământ străin, unde vor fi robiti si apăsati patru sute de ani (Facerea 15, 7, 13). Si au stat în robie 430 de ani. De aceea a întrebat Moise: "De ce, Doamne, au trecut cei 400 de ani, că s-au împlinit anii?" Si a zis Dumnezeu: "Anii s-au împlinit, dar canonul pentru păcatele poporului, nu". Deci, în loc de 400 de ani, le-a dat canon de stat în robie 430 de ani.
De ce n-a murit Moise în pământul făgăduintei, ci a murit la muntele Nebo? Căci Moise, care a condus poporul acela, a fost cel mai blând om de pe fata pământului, cum se spune la Numerii: Moise însă era omul cel mai blând dintre toti oamenii de pe pământ (Numerii 12, 3). Pentru o greseală nu a intrat în pământul făgăduintei. Pentru o greseală l-a pedepsit Dumnezeu să nu treacă Iordanul: pentru că s-a îndoit la stânca Rafidim. Că Dumnezeu i-a spus: Ia toiagul si adună obstea, tu si Aaron, fratele tău, si grăiti stâncii înaintea lor si ea vă va da apă; si le veti scoate apă din stâncă si veti adăpa obstea si dobitoacele ei.
A luat deci Moise toiagul din fata Domnului, cum poruncise Domnul. Si a adunat Moise si Aaron obstea la stâncă si a zis către obste: Ascultati, îndărătnicilor, au doară din stânca aceasta vă vom scoate apă? Apoi si-a ridicat Moise mâna si a lovit în stâncă cu toiagul său de două ori si a iesit apă multă si a băut obstea si dobitoacele ei. Atunci a zis Domnul către Moise si Aaron: Pentru că nu M-ati crezut, ca să arătati sfintenia Mea înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veti duce voi adunarea aceasta în pământul pe care am să i-l dau (Numerii 20, 8-12). Pentru îndoiala aceasta, Moise n-a văzut pământul făgăduintei.
De ce a suferit Sfântul Simeon Bătrânul 283 de ani, câti ani au fost de la faraonul Ptolomeu Filadelf până la Hristos? Pentru că s-a îndoit. N-a crezut că Hristos Se poate naste dintr-o fecioară. Si i-a dat Dumnezeu canon să mai trăiască 283 de ani ca să vadă pe Cel născut din Fecioară.
Asa s-a îndoit si Toma la învierea lui Hristos si a trebuit să fie mustrat oarecum de Hristos: Fiindcă M-ai văzut, Tomo, ai crezut, ferice de cei ce n-au văzut si au crezut. Hristos a pus astfel fericirea a zecea după Înviere, ca să întărească credinta celor ce nu văd dar cred, precum suntem noi si cum trebuie să fie toti crestinii până la sfârsit. Ce spune Apostolul Iacov: Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale (Iacov 1, 8). Omul îndoielnic care zice: "Oare este sau nu Dumnezeu? Oare este iad, sau nu este?" este ca un nor pe care îl poartă satana cum vrea, căci el nu crede cu fermitate, cu tărie, în existenta lui Dumnezeu. De aceea satana îl duce oriunde.
Să vă dau o pildă. A venit un mosneag deunăzi si a zis:
- Părinte, în ziua de Sfântul Vasile am văzut la restaurant multă lume. Vor merge toti aceia în iad? Eu cred că nu vor merge toti.
I-am răspuns:
- Nu crezi dumneata, dar Duhul Sfânt ne spune în psalmi prin gura Sfântului Prooroc David: Că Tu esti Dumnezeu care nu voiesti fărădelegea, nici va locui lângă Tine cel ce vicleneste. Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi. Urât-ai pe toti cei ce lucrează fărădelege (Psalm 5, 4-5). Nu crezi dumneata că Dumnezeu nu-i părtas la fărădelegile noastre? Ce spune Scriptura? Pentru ce ai asezat asezământul de lege al Meu prin gura Ta, iar tu ai urât învătătura si ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta? (Psalm 49, 17-18). Si mai zice în psalmi: Pune-voi fărădelegea ta înaintea ta si te voi mustra.
Hristos a spus: Intrati pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta si lată este calea care duce la pieire si multi sunt cei care o află. Si strâmtă este poarta si îngustă este calea care duce la viată si putini sunt care o află (Matei 7, 13-14).
Deci nu te mira că merg multi la joc sau că cei care merg la bine pe cărarea cea strâmtă sunt putini. Tot lucrul bun este rar. Deci nu vă îndoiti de cuvintele Mântuitorului. Nu sta la îndoială când e vorba de a împlini porunca lui Hristos si de a te feri de păcate.
Dacă n-a crutat Dumnezeu pe Avraam si pe Moise pentru îndoială, dacă nu l-a crutat pe Toma si pe altii care s-au îndoit, nu ne va cruta nici pe noi. Aceia au fost sfinti si Dumnezeu i-a pedepsit în această viată ca să nu se muncească în vesnicie.
Oare câti dintre crestinii de azi nu se îndoiesc în credinta în Dumnezeu? Câti nu caută dovezi si zic: "Nu cred până nu văd!" Câti nu caută să pipăie rănile si coasta Mântuitorului, căutând dovezi ale existentei lui Dumnezeu. Credinta vine din auz, iar nu din pipăire si vedere.
Câti dintre crestinii botezati nu zic: "Aici este raiul si iadul! Aici pe pământ este totul!" Si nici când se văd bolnavi, în fata primejdiei, a sărăciei, a mortii si nici măcar la bătrânete nu se întorc la Dumnezeu ca să plângă cu amar ca Petru, viata lor din tinerete, cheltuită în desfrânări, în răutăti si în necredintă. Putini sunt cei ce se pocăiesc de păcate la bătrânete. Cei mai multi mor asa cum au trăit, în îndoială, necredintă si nepocăintă, spre a lor vesnică osândă.
Cu adevărat mare este credinta în Dumnezeu, însotită de fapte bune! Dar cei ce zac în îndoială, cad din dreapta credintă apostolică în tot felul de secte si grupări religioase. Multi din cei îndoielnici se smintesc de Biserica întemeiată de Însusi Hristos; se smintesc de Maica Domnului, de Sfânta Cruce, de sfintele icoane si de preoti; se smintesc de sfinti si de cinstea dată lor. Se smintesc de Tainele întemeiate de Hristos, de învătăturile Sfintei Scripturi, pe care o răstălmăcesc după mintea lor, spre a lor osândă si amăgirea multora.
Să stăm dar neclintiti în dreapta credintă si să ne bucurăm că suntem fii ai Bisericii lui Hristos de două mii de ani. Necredinciosii se leapădă si caută să vadă pe Dumnezeu cu ochi trupesti; îndoielnicii vor să pipăie rănile Domnului; cei slabi în credintă caută minuni; sectele părăsesc Biserica, răstălmăcesc dogmele credintei si vestesc altă Evanghelie; cei robiti de patimi amână pocăinta, iar noi, fiii învierii si fiii lui Dumnezeu după har, să-I rămânem credinciosi până la sfârsit, stiind că cel ce va răbda toate până la sfârsit, acela se va mântui. Amin.

Parintele Cleopa

Cei ce n-au necazuri!


Cei ce n-au necazuri!
Nouă, toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedeşte nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui.
Ba chiar prin aceea ştim că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri. Fiind atotbun şi atotînţelept, ne poartă de grijă şi ne spală, cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori pricepem acum, ori vom înţelege pe urmă. Căci: "Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă". El aşteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăinţa de bunăvoie sau nu; învăţăm din necazurile altora sau aşteptăm să ne spargem şi noi capul de ele, ca şi ei?
Dumnezeu vrea să ajute pe toţi, dar nu toţi primesc purtarea Sa de grijă. Aşa se face că sunt oameni păcătoşi care n-au necazuri. Pe aceştia i-a lepădat Dumnezeu. Căci ştiindu-le firea, precum că nu au leac şi nu pricep nimic din ocârmuirea Sa, îi lasă în păcatele lor. Aceştia sunt cei de care zice David că: "N-au nici o suferinţă până la moarte şi sunt plini de sănătate; cu oamenii la ostenele nu iau parte şi nu sunt supuşi la bătăi ca ceilalţi oameni. Râd de toată lumea şi grăiesc de sus. Iată, necredincioşii huzuresc în lumea aceasta şi-şi adună bogăţii". Aşa încât mulţi din neştiinţă: "Râvnesc soarta (pământească a) necredincioşilor, văzând propăşirea păcătoşilor"; dar când înţeleg "sfârşitul păcătoşilor" - iar aceasta le vine numai când intră la "Altarul Domnului" - abia atunci nedumerirea li se împrăştie. Căci la Altarul Domnului, unde: "se află ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii", în Iisus Hristos adică, ei află că: "Pentru vicleşugul lor îi pune Dumnezeu pe căi alunecoase şi-i lasă să cadă în prăpastie şi ajung la pustiire".
Nu fericiţi, aşadar, pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta. Căci, cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte să-l înţeleagă căile, nu le mai rânduieşte o îndreptare prin încercări în lumea aceasta, ci osânda în cealaltă. Iată de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar şi când osândeşte la iad tot milostiv se dovedeşte şi ca un mai-nainte ştiutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva păcatelor lor, căci mândria lor cea peste măsură de mare nu rabdă nicidecum umilirea încercărilor. Dimpotrivă, încercarea lui Dumnezeu de a-i spăla prin necazurile cele fără de voie, lor li s-ar întoarce tocmai pe dos. Căci ei, iubind mai tare mândria şi slava deşartă a vieţii acesteia, decât smerenia şi supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebună a minţii lor îi aruncă în deznădejde, din care fac cel mai mare şi mai de pe urmă păcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorârea de sine. Ori toate celelalte păcate, ce le-ar putea face omul, adunate la un loc, sunt mai mici decât acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de înţelegere pentru mulţimea neputinţei lor, nu-i bagă Dumnezeu în cuptorul smereniei, că nu rabdă neghina o probă ca aceasta, ci vor merge în osândă, dar nu în osânda cea mai mare, ca ucigaşii de sine. "Deci dacă cineva, păcătuind în chip vădit şi nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socoteşte că judecata lui va fi fără milă acolo."
(Pr. Arsenie Boca - "Cararea Imparatiei")

Despre necazuri:



A spus maica Theodora: sârguiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă. Precum arborii, dacă nu îndură ierni şi ploi, nu dau rod, tot aşa şi nouă, veacul acesta ne este iarnă (Faptele Apostolilor 14, 22) şi dacă nu trecem prin multe necazuri şi încercări, nu vom putea ajunge moşteni ai împărăţiei celei cereşti.
Pentru maica Theodora, Patericul Egiptean

Adevăratul motiv pentru care soții recurg la contracepție


Adevăratul motiv pentru care soții recurg la contracepție
Vedem în societatea consumistă două extreme ale familiei, care ar trebui să ne dea foarte mult de gândit: oameni înstăriți, cu casă mare, venit sigur, dar cu un singur copil sau cel mult doi, iar pe de altă parte vedem familii sărace, cu gospodărie mică și multe alte neajunsuri dar cu mulți copii.
Primii sunt priviți în societate ca descurcăreți, oameni care au știut să se realizeze în viață, oamenii responsabili, iar cei din urmă, săracii cu mulți copii, sunt paria societății, sunt inconștienții care au condamnat la sărăcie niște suflete nevinovate, și în cel mai bun caz sunt etichetați drept ”pocăiți”.
Dar copii sunt mai numeroși în familiile sărace nu pentru că părinții sunt mai puțin educați, sau mai puțin conștienți de ceea ce fac, ci pentru simplul motiv că acceptă mai ușor jertfa creșterii copiiilor, din pricina faptului că astfel de părinți sunt obișnuiți cu greul vieții.
În schimb, părinții ”descurcăreți” recurg la contracepție deoarece știu prea bine că nașterea și creșterea copiilor presupune jertfă de sine, efort constant, ceea ce contravine traiului tihnit, vieții cu griji cât mai puține.
Așa că adevăratul motiv pentru care soții de astăzi recurg la contracepție nu se datorează lipsurilor materiale, ci tocmai faptului că nașterea și creșterea copiilor reprezintă de departe cea mai grea formă de asceză în viața de familie. Asceza, care înseamnă lupta cu patimile, lupta cu răul din noi, drumul către sfințenie, lepădarea de sine pentru comuniunea cu Dumnezeu.
Încercăm să corectăm această vedere greșită a tinerilor în privința căsătoriei, familiarizați cu ideea că asceza ar fi un mod de viață tipic doar monahismului (vieții în mănăstire). Nu, căsătoria creștină nu numai că nu este străină de asceză, ci însăși scopul ei prim se fundamentează pe asceză. Scopul mântuirii este dobândirea împărăției cerurilor, dar mântuire fără asceză nu există!
Căsătoria creștină nu este cu nimic mai prejos în intensitatea ascezei față de viața monahală, ci doar mijloacele de înfăptuire a ascezei diferă.
Dacă monahiile (maici / călugărițe) se nevoiesc noaptea la slujbele de miezonoptică în mănăstire, mamele creștine se trezesc noaptea să-și alăpteze pruncii, să schimbe scutece și să aline plânsetul sugarilor, iar tăticii le ajută după puteri.
Dacă monahii (călugării) se apleacă cu fruntea în pământ, făcând zeci de metanii în fiecare zi, părinții se apleacă cu mâna spre podea în fiecare zi, de zeci de ori, pentru a strânge jucăriile aruncate sau lucrurile împrăștiate de cei mici.
Dacă monahul își taie voia sa, făcând ascultare de stareț, creștinul își taie voia sa crescând copiii care îți strică toate socotelile. Poate că azi ți-ai făcut planul ca să ieși la o pizza dar trebuie să-ți tai voia căci unul din copii tocmai s-a îmbolnăvit și are nevoie de îngrijire. Poate că pentru weekend v-ați făcut planuri să mergeți în vizită la cineva dar îți tai voia aceasta pentru că tocmai ai aflat că unul din copii are note slabe la școală și urmează să dea o lucrare luni dimineața.
O soție fără copii se plimba prin mall-uri și magazine, dar o soție care este și mamă este nevoită să meargă cu copiii la plimbare, trebuie să renunțe la sine pentru a cumpăra cele necesare copiilor. La rândul său, soțul va schimba scutece când poate altă dată se uita la un film bun sau va face lecții cu copiii când poate altă dată ieșea cu prietenii în oraș.
Copiii reprezintă punctul terminus al dragostei dintre soți, când aceștia sunt puși în situația de a trece de la o iubire pasională, covârșită de instinct, la o iubire duhovnicească, jertfelnică, complet dezinteresată.
Când soții recurg la contracepție nu fac altceva decât să-și osândească dragostea la un nivel instinctual, dominat de plăcere sexuală. Ei vor doar plăcerea, căci știu prea bine că un copil înseamnă renunțare la sine.
Când ai copii, pasiunea dintre soți scade în mod vizibil, covârșitor aș putea spune, dar tocmai acum se ivește ocazia ca dragostea să se arate debarasată de instinctul sexual, și să devină una duhovnicească, sfințitoare.
În iubirea duhovnicească, soții reduc gesturile de iubire exprimate pasional (săruturi, mângâieri, etc), dar potențează din toate puterile jertfa de sine, pe fondul creșterii copiilor: unul doarme noaptea cu copiii când celălalt este epuizat, unul spală vase ca celălalt să aibe un mic răgaz de odihnă, unui îi servește pe ceilalți cu mâncare când tocmai lui îi este cel mai mult foame, etc.
Toate aceste renunțări la sine de dragul și trebuința celorlalți sunt forme de asceză în viața de familie. Ori contracepția este refuzul ascezei în familie. Numai că neînsușirea ascezei este egală cu pierderea mântuirii căci spune Sfântul Isaac Sirul că nimeni nu s-a suit la cer cu răsfățul.
Dincolo de clasicul motiv al lipsei de posibilități, contracepția este o dorința clară de a pune stop jertfei / suferinței la care ești supus ca părinte. Primul copil este acceptat ușor de soți... pentru că așa face toată lumea. Și al doilea, pentru că societatea promovează familia perfectă cu doi copii, dar de la al 3-lea copil în sus trebuie să ai credință în Dumnezeu ca să accepți viețuirea creștină și să înțelegi că viața adevărată nu este cea promovată de mass-media, ci e jertfă continuă, până la moarte, până când îți dai ultima suflare.
Dar creșteera copiilor, pe lângă jertfa la care-i supune pe părinți, vine și cu mari bucurii, vine ca o împlinire a familiei. Fiecare copil nou primit de la Dumnezeu în sânul familiei este un nou mod de a-ți exprima dragostea, o altă modalitate de a renunța la tine și de a iubi pe celălalt.
De ce recurg soții la contacepție? De frica suferinței. Dar viața... viața unui copil e mai presus de orice pe acest pământ.
De ce recurg soții la contacepție? Pentru că nu vor să-și îndumnezeiască iubirea!

Este creștinul un om bucuros?


Este creștinul un om bucuros?
Părintele Arsenie Boca spunea că un creștin trist este precum o mașină care merge cu farurile stinse prin întuneric. De ce oare spunea părintele așa ceva? Se poate oare să fim bucuroși tot timpul? Este oare bucuria o stare ce trebuie să caracterizeze creștinul din zilele noastre?
Voi pleca prin a vă mărturisi o experiență personală: În timpul adolescenței și al studenției, eram o persoană destul de închisă în mine, cu multe răni sufletești, care mă făceau să fiu permanent neîncrezător în propriile puteri și poate că mai ales preocupat de situația mea interioară, sufletească. Îmi vedeam lipsurile, doream mai mult, dar nu puteam face nimic spre a-mi implini visurile... iar mai presus de toate, eram trist.
Dorința cea mai mare era însă aceea de a-i sluji lui Dumnezeu, însă vedeam împlinirea acelei dorințe, din ce în ce mai depărtată, motiv pentru care iarăși mă descurajam.
După îndelungi așteptări, am fost hirotonit preot și am început misiunea, în parohia încredințată. Ca preot însă, te confrunți tot timpul cu cazuri în care este nevoie de ajutorul tău, chiar dacă se rezumă numai la o vorbă bună sau un cuvânt de îmbărbătare.
Ceea ce m-a uimit însă cel mai mult, a fost faptul că începând să mă ocup cu problemele altora, am uitat de ale mele. Am uitat că înainte eram trist, îngândurat, lipsit de viață. A trebuit să dau altora ceea ce eu nu aveam, însă, ceea ce îi prisosea lui Dumnezeu. Prin puterea Lui creștinii se foloseau sufletește, iar eu mă umpleam cu "viață".
De ce v-am spus acest lucru? Pentru că cea mai bună soluție pentru a scăpa de problemele personale, de tristețea care ne înconjoară, de atâtea și atâtea neputințe ale noastre sau ale celorlalți, este să dăm - ceea ce nu avem (la inceput), dar Dumnezeu are. În timp, vom vedea cum ajutând pe alții, ne ajutăm pe noi înșine. Mângâind pe alții, ne mângâie Dumnezeu pe noi.
Pare greu de crezut?
Omul este făcut pentru iubire și comuniune, iar păcatul, egoismul personal, ne închide în noi. Devenim imuni la problemele celorlalți, iar tristețea ne apasă. Dar este imposibil să fii trist sau îngândurat atunci când ajuți pe cineva, când arăți dragoste, iubire, compasiune unei persoane. Nu ai de unde să dai? Încearcă numai, căci ceea ce faci, faci în numele lui Dumnezeu, iar El va plini neputința ta, vindecându-te și pe tine însuți.
Sursa bucuriei este la Dumnezeu, iar atunci când noi înșine apelăm la El pentru semenii noștri, ne vom afla noi înșine schimbați.
Incercați și veți vedea....
(Pr. Alexandru Nicodim)

La temeiul liniştirii stă porunca lui Hristos: să iubeşti pe Dumnezeu din toată mintea şi din toată inima


Unii dintre Sfinţii Părinţi, în scrierile lor ascetice, osebesc între două chipuri ale vieţii duhovniceşti, cea lucrătoare şi cea contemplativă, numind pe prima dintre ele calea păzirii poruncilor.
Stareţul Siluan gândea puţin altfel: şi el împărţea viaţa în lucrătoare şi contemplativă, dar şi pe una şi pe alta deopotrivă le socotea ca pază a proruncilor. Temeiul de început al nevoinţei liniştirii minţii îl vedea în cuvintele celei dintâi porunci: Să iubeşti pe Dumnezeu din toată inima, din toată gândirea, din tot sufletul. El scrie:

<>.
În experienţa nevoinţei rugăciunii curate mintea, despuindu-se de tot chipul şi conceptul, se învredniceşte, după adâncă pocăinţă şi mult plâns, de adevărata vedere a lui Dumnezeu.
Liniştirea minţii [Isihasmul] totdeauna a întâlnit mulţi potrivnici, mai cu seamă în Apus; aceştia, neavând experienţa cuvenită, în înţelegerea lor abstractă a acestui chip al rugăciunii credeau că este vorba de căutarea unui procedeu mecanic care să ducă la contemplarea Dumnezeiască. Dar, fireşte, nu este aşa.
Dumnezeu, absolut liber fiind, nu poate fi supus nici unei lucrări mecanice, şi în nici un caz vreunei constrângeri. Liniştirea minţii este însoţită de o mare lepădare de sine şi este o mare nevoinţă dintre cele mai grele. Libera dorinţă a omului de a-şi asuma această mare suferinţă pentru o mai bună pază a poruncilor lui Dumnezeu atrage dumnezeiescul har, dacă nevoinţa se săvârşeşte în duhul smereniei.
Omul mândru, orice mijlocire ar folosi, nu ajunge la adevărata părtăşie cu Dumnezeu. Mintea, prin singură dorinţa omului, nu se împreunează cu inima adâncă, dar şi dacă pătrunde cumva în inimă, se va vedea acolo numai pe sine, propria-i zidită frumuseţe – măreaţă, căci zidită după chipul lui Dumnezeu; dar pe Dumnezeul adevărat nu-l va vedea.
Iată de ce Fericitul Siluan, luptându-se pentru a se smeri, aleargă la acea armă de foc pe care i-o dăduse Domnul:
<<Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui>>.
Acest om, neşlefuit din punct de vedere intelectual, <> şi <>, adevărat s-a învrednicit de curata contemplare Dumnezeiască a minţii, drept care cu adevărat şi pe bună dreptate spunea: <>. Şi iarăşi: <>.
Prin cunoaştere el înţelegea nu speculaţii gnostice theologice, ci experienţa viei părtăşii, experienţa împărtăşirii Dumnezeieştii Lumini.
Cunoaşterea este – împreună-fiinţare.
“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

“Doamne, dă-mi să Te iubesc numai pe Tine”


75865
Harul lui Dumnezeu dă putere de a iubi pe Cel iubit; şi sufletul e neîncetat atras spre rugăciune şi nu poate uita pe Domnul nici măcar pentru o secundă.
Iubitorule de oameni, Doamne, cum n-ai uitat pe robul Tău păcătos, ci cu milostivire Te-ai uitat la mine din slava Ta şi în chip neînţeles mi Te-ai arătat mie?

Te-am supărat şi întristat totdeauna, dar Tu, Doamne, pentru o mică schimbare mi-ai dat să cunosc marea Ta milostivire şi nemăsurata Ta bunătate.
Privirea Ta liniştită şi blândă a atras sufletul meu.
Ce să-Ţi dau în schimb, Doamne, sau ce laudă să-Ţi cânt?
Tu dai harul Tău, ca sufletul să se aprindă neîncetat de iubire şi să nu cunoască odihnă nici ziua, nici noaptea de la iubirea lui Dumnezeu.
Amintirea Ta încălzeşte sufletul meu; nicăieri pe pă­mânt el nu-şi găseşte odihnă afară de Tine. De aceea Te caut cu lacrimi şi iarăşi Te pierd, şi iarăşi mintea mea vrea să se desfete de Tine, dar Tu nu-Ţi arăţi Faţa Ta, pe Care sufletul meu o doreşte ziua şi noaptea.
Doamne, dă-mi să Te iubesc numai pe Tine.
Tu m-ai zidit, Tu m-ai luminat prin Sfântul Botez, Tu mi-ai iertat păcatele şi mi-ai dat împărtăşirea Preacuratu­lui Tău Trup şi Sânge; dă-mi şi puterea de-a rămâne tot­deauna întru Tine.
Doamne, dă-ne pocăinţa lui Adam şi sfânta Ta smerenie.
Tânjeşte sufletul meu pe pământ şi doreşte cerul.
“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

"Nu Te mai înţeleg, Doamne!"


- Nu e drept! Nu e corect! Nu Te mai înţeleg! Se auzi de afară glasul nemulţumit şi posomorât al lui Matei. Bunica privi nedumerită spre uşa de la intrare. Paşii micuţului se auzeau apropiindu-se de uşă.- Se pare că e singur, gândi bunica. Dar atunci cu cine se ceartă?

Uşa de la intrare se deschise uşor. Puţin mai târziu îşi făcu apariţia un căpşor bălai de copil, cu privirea îndreptată spre pământ, cu ochişorii albaştri scăldaţi în lacrimi, abia potolindu-şi un suspin prelung. Mâinile îi atârnau pe lângă corp ca şi cum nu-i erau de nici un folos. Privind absent în jurul său, fără să bage de seamă că bunica îl privea nedumerită, izbucni încă o dată:
- Nu Te mai înţeleg! Nu Te mai înţeleg, Doamne!
Drama copilului părea fără margini.
Matei simţi o mână caldă care i se aşternu peste creştet, apoi a doua care îi mângâie obrăjorii brăzdaţi de pârâiaşele cristaline izvorâte din ochişorii săi. Chipul blând al bunicii i se dezvălui dintr-o dată în faţa ochilor şi sesiză uimirea din privirea ei.

- Nu e corect bunico! Suspină el din nou. Dumnezeu nu mă ascultă. M-am rugat să mă ajute dar nu m-a ajutat. De ce nu face ceea ce vreau eu? De ce nu-mi ascultă rugăciunea? De ce nu mă înţelege?
Bunica îl ridică pe Matei în braţe, se aşeză pe fotoliul din faţa micului altar de rugăciune pe care ea împreună cu nepoţelul ei îl amenajaseră în sufragerie şi, cu glasul ei blând, îl rugă să-i spună ce s-a întâmplat.
- Ştii, începu copilul printre suspine, ieri te-am rugat să-mi dai nişte bani, bunico, căci vroiam să-mi cumpăr o prăjitură de la cofetăria din colţ. De câte ori treceam pe acolo priveam cu poftă la prăjitura aceea cu frişcă şi tare mult îmi doream să gust şi eu din ea. Dimineaţă am fost fericit când mi-ai dat bani ca să-mi cumpăr şi eu. Pe când mă întorceam însă de la grădiniţă, jucându-mă cu ceilalţi copii, am pierdut banii pe care mi-ai dat. Cred că mi-au căzut din buzunar. „Nu-i nimic,” mi-am spus, mă voi ruga lui Dumnezeu, aşa cum m-ai învăţat tu, şi El mă va ajuta să-mi regăsesc banii. Mi-am adus aminte de ce mi-ai spus: că, dacă mă rog din suflet, Dumnezeu îmi va împlini rugăciunea. M-am întors înapoi de trei ori pe drumul pe care am venit de la grădiniţă şi mă rugam ca Dumnezeu să mă ajute. Dar Dumnezeu nu mi-a ascultat rugăciunea. De ce, bunico?
- Matei, spuse bunica, Dumnezeu ne împlineşte întotdeauna rugăciunile, dar nu aşa cum vrem noi, ci aşa cum ştie El că este mai bine pentru noi. Să nu crezi că Dumnezeu nu te-a auzit, dar sigur a avut motive ştiute de El pentru care nu ţi-a împlinit rugăciunea acum. Dar, ca să înţelegi mai bine, hai să-ţi spun o poveste:
„În apele oceanului s-a scufundat odată un vapor. A scăpat cu viaţă un singur călător. Folosind o barcă de salvare s-a lăsat în voia valurilor, în voia lui Dumnezeu. Nu putea şti dacă vâslind se depărtează sau se apropie de o posibilă insulă, pe care nu o vedea nicăieri. Într-un târziu, barca a ajuns la un ţărm. Era noapte. A tras barca la mal şi a pornit cu grijă spre interior. Nu ştia ce era: o insulă? Un continent? Cu locuitori? Fără? Cu animale sălbatice? Fără viaţă? Avea în buzunar doar o cutie de chibrituri. A făcut un foc de vreascuri şi ierburi, l-a întreţinut mereu până dimineaţa, când la lumina zilei a constatat că era pe o insulă nelocuită.
Şi-a construit o colibă şi grija lui cea mai mare era să nu lase focul să i se stingă nici ziua, nici noaptea. A locuit acolo ani în şir. Se ruga mereu lui Dumnezeu să-l descopere vreun vapor, dar se vedea că pe acolo nu treceau vapoare.
Într-o noapte, după ce alergase să prindă ceva vânat, a obosit şi a adormit un somn greu. S-a stârnit un vânt puternic şi focul lui mic i-a aprins coliba, transformându-o într-o vâlvătaie. A sărit ca ars. A încercat să stingă flăcările, dar coliba a ars toată ridicând spre cer o lumină mare. Furtuna s-a dezlănţuit cu putere. Spera să-şi oprească la urmă atâta foc din toată lemnăria ce ardea, cât să-l ajute să-şi facă măcar focul mai departe, deoarece chibrituri nu mai avea de mult. Se ruga lui Dumnezeu să-l ajute să salveze măcar atât. Dar, spre nenorocirea lui, vântul fu urmat de o ploaie torenţială, care-i stinse până şi ultimul cărbune aprins, lăsându-l în întuneric şi disperare. Totul era pierdut. Nu mai avea nimic. Rugăciunile nu-i fuseseră ascultate. După ce stătu ploaia, adormi pe un pat de vreascuri cu ochii în lacrimi.
Dimineaţa se petrecu însă un fapt cu totul neaşteptat. Îl treziră din somn voci de oameni care strigau:
- E cineva aici?
Se ridică şi răspunse cât îl ţineau puterile:
- Da, aici!
Se întâlniră. Erau nişte marinari.
- Am văzut focul pe care l-ai aprins astă noapte. Ne-am imaginat că e cineva strigă după ajutor. Am luat o barcă şi am venit să vedem. Eşti desigur un naufragiat. Ştiam că insula e nelocuită.
Omul izbucni în lacrimi. El crezuse că focul şi furtuna erau ultima nenorocire pe care i-o trimesese Dumnezeu... Şi iată că Domnul îi aprinsese focul ca să poată fi văzut şi salvat...”
Bunica nici nu sfârşi bine povestea când la uşa camerei se auzi o mare hărmălaie.
- Matei, vino repede! Se auziră glasuri de copii. Andrei, prietenul nostru este la spital. A mâncat prăjitură cu frişcă de la cofetăria din colţ şi i s-a făcut rău. Probabil era stricată.
Matei sări iute de pe fotoliu. Îşi uită într-o clipă de necazul lui. Ieşi repede afară, în mijlocul prietenilor săi îngrijoraţi de necazul lui Andrei. Se îndreptară cu toţii spre spitalul de lângă grădiniţa lor. Pe drum, Matei zări sub o tufă de trandafir bancnota pe care o pierduse... Abia acum înţelegea de ce Dumnezeu refuzase atunci să-i împlinească rugăciunea. Îi purtase de grijă ca să nu i se întâmple şi lui ceva rău. Şi atunci strigă, plin de bucurie, cu ochii ridicaţi spre cer, în faţa copiilor uimiţi:
- Acum Te înţeleg, Doamne! Dar mai am o rugăminte! Ajută-l şi pe Andrei, dar nu aşa cum vreau eu, ci aşa cum ştii Tu să o faci!Acum îl înţelegea pe Dumnezeu. Învăţase lecţia. Se ruga lui Dumnezeu altfel decât până acum. Nu mai era importantă voia lui Matei, ci voia lui Dumnezeu. Un lucru ştia însă: trebuie să se roage.

Deosebirea între lucrarea Sfântului Duh și a celui rău



1Aş mai dori însă, eu nevrednicul Serafim, să-ţi explic, bucuria mea, care este deosebirea între lucrarea Sfântului Duh, Care pune tainic stăpânire pe inimile celor ce cred în Domnul Iisus Hristos, şi lucrarea întunecată a păca­tului care se sălăşluieşte în noi ca un hoţ, îndemnat de diavolul.
Duhul Sfânt ne pune în gând cuvintele lui Hristos şi lucrează în armonie cu El, călăuzindu-ne paşii, cu demnitate şi bucurie, pe calea păcii. Lucrarea duhului drăcesc, potrivnic lui Hristos, ne îndeamnă la revoltă şi ne înrobeşte desfrâului, mândriei şi ego­ismului.

„Adevărat, adevărat, zic vouă: „Cel care crede în Mine are viaţă veşnică” (Ioan 6, 47). Cel care, prin credinţa sa în Hristos, are pe Duhul Sfânt, chiar dacă face păcat care-1 duce la moarte sufletească, nu va muri pentru totdeau­na, ci va reînvia prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care a luat asupra Lui păcatele lumii şi Care dă gratuit har peste har.
Vorbind despre acest har prezent în lumea întreagă şi în neamul nostru omenesc prin Dumnezeu-Omul, Evanghelia zice: „Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor” şi adaugă: „Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 4-5). Adică harul Duhului Sfânt primit la Botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, cu toate căderile, cu toate întunecimile noastre sufleteşti, continuă să strălucească în inimă cu lumina sa veşnică datorită nepreţuitelor merite ale lui Hristos. Când e vorba despre un păcătos înrăit, această lu­mină a lui Hristos, zice Tatălui: „Avva Părinte, mânia Ta să nu se ridice împotriva acestui înrăit”. Apoi, când păcătosul vine la pocăinţa, ea şterge complet urmele păcatelor făcute, îl îmbracă în veşmântul nestricăciunii ţesut din harul Sfântului Duh despre a cărui dobândire ţi-am vorbit tot timpul

De ce ii uraste lumea pe crestini?



“Extremistii hindusi ofera recompense in bani, mancare si alcool grupurilor care se angajeaza sa ucida crestini sau sa distruga locuintele acestora din statul indian Orissa. Pretul vehiculat pentru uciderea unui preot crestin este de 250 de dolari americani. Aproximativ 67 de crestini au murit numai in ultimele trei luni, in urma agresiunilor puse la cale de grupurile hinduse. Acest conflict este unul calculat, desfasurat dupa un plan care urmareste alungarea crestinismului din districtul Kandhamal, pentru fondarea Statului Hindus. Numarul crestinilor din intregul stat abia atinge procentul de 2%.” (Stire din data de 19 noiembrie 2008.)
De ce ii uraste lumea pe crestini?
De ce lumea i-a urat intotdeauna pe crestini? Un raspuns rapid poate fi: “Nu stiu de ce ii uraste lumea pe aceia care se straduiesc sa fie curati trupeste si sufleteste, ingrijindu-se atat de tot omul de langa ei, indiferent de datele lui personale, cat si de natura inconjuratoare, care li s-a dat in grija, spre pastrare.”
Ce este lumea ?! Lumea este faptura iubita a lui Dumnezeu, dupa cum citim: “Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16).
Insa, dupa caderea in pacat a lui Adam, lumea a ajuns arena si loc de lupta, unde omul se afla pe sine neincetat ispitit si luptat de duhurile cele viclene ale diavolului. Diavolul s-a folosit de lume (de materie) inca de la inceput in a-l face pe om sa uite de rai, adica de locul de unde a fost alungat, spre a-l lega cat mai strans de materie, de aceasta lume trecatoare. Ajungand rob trupului si lucrurilor materiale din jurul sau, omul nu se mai poate gandi usor la suflet, la pacate, la pocainta si la dorul dupa Creatorul Sau.
Pana la Hristos, lumea s-a aflat sub puterea diavolului (a pacatului), insa prin Jertfa Sa de pe Cruce, Hristos a biruit puterea aceluia, aducand harul si mantuirea din robia pacatului. “Acum este judecata acestei lumi, acum stapanitorul lumii acesteia va fi aruncat afara” (Ioan 12, 31). Odata cu venirea lui Hristos, vedem ca lupta dintre crestini si “lume”, vazuta ca slujitoare poftelor trupului, devine si mai acerba, timpul de atac al vrajmasului scurtandu-se.
Cu toate acestea, ce rau au facut crestinii in lume?!
Raul este unanim considerat drept distrugere, stricaciune si afectare a integritatii omului sau naturii inconjuratoare. Deci, ce rau au facut crestinii fata de trupul si sufletul oamenilor de langa ei, dar si fata de lumea naturala in care traiesc ?!
Crestinii nu fac nimic rau oamenilor si lumii in care traiesc ! Cat despre pacatele crestinilor, de care atat de greu se poate scapa in mod deplin, ele fac parte din comportamentul necrestinilor, iar aceia nu au nici un drept sa acuze pe crestini de pacatele facute, atata timp cat ei traiesc incontinuu in acelea.
Prin urmare, acuzarea crestinilor si masurile luate impotriva lor sunt lucrarea evidenta a diavolului, care lucreaza prin cei care nu cred in el si care traiesc trupeste, necrezand in viata cea vesnica si nici in Dumnezeul cel Personal al crestinilor.
Teodor Danalache

Păr. Arsenie Papacioc: Să iubim Crucea lui Hristos!


Foto: Manastirea Sucevita

Să iubim crucea lui Iisus, ea ne va ajuta să iubim crucile noastre.

La început, primii călugări nu aveau altă bibliotecă decât o mare cruce în jurul căreia se adunau să se roage şi să mediteze, apoi plecau la treburi mari. Ascultaţi, luând o cruce în mână, ce-ţi spun spinii, cuiele, sângele dumnezeiesc?

Alexandru cel Mare a întrebat odată un înţelept: “Cum poate deveni omul asemenea lui Dumnezeu?”. Înţeleptul a răspuns: “Atunci când omul face ce poate face numai Dumnezeu.” “Şi ce poate face numai Dumnezeu?” “Să iubească pe duşmanul său.”

Iată crucea care împacă toate vrăjmăşiile! Că cine-şi ţine limba să nu înjure, mâna să nu lovească şi inima să nu urască, acela ştie să poarte crucea asemenea Domnului Iisus, şi acela se consideră că mântuieşte lumea asemenea Domnului răstignit.

Voi însă, femei a căror onoare este în mod inseparabil unită cu pudoarea şi cinstea, păstraţi-vă cu cinste gloria voastră şi nu lăsaţi în vreun fel să se păteze curăţenia reputaţiei. Misiunea bărbatului este de a agonisi, a femeii de a cheltui în mod raţional. Că un proverb românesc spune: “mai mult poate să care femeia cu poala din casă decât aduce bărbatul cu carul”.

Casa şi averea le moştenim de la părinţi, dar o nevastă înţeleaptă este un dar de la Dumnezeu. Vedeţi că fiecare clipă vă poate oferi un prilej binecuvântat sau chiar unic pentru a vă arăta nobleţea voastră de slujitori alături de îngeri. Să ştiţi să iertaţi şi pe faţă şi în ascuns. Trebuie să daţi valoare timpului acestuia, singurul, absolut singurul pe care îl avem. Iertarea, nimic nu va zgudui ca iertarea, atunci când cineva se aşteaptă, după fapta lui rea, la pedeapsă.

Domnul să vă dea putere împotriva întristărilor. Să vă dea un dor în inimă, singur numai pentru El, să puteţi iubi pe toţi în lume şi să jertfiţi deasemenea. Totul este să ai inima prezentă şi un zâmbet ascuns în ea.

Primiţi ca nişte oameni divini orice lovitură. Oamenii buni vă ajută la mântuire mult, dar cei răi şi mai mult, răbdaţi-i fără necaz. Toate veacurile au fost pline de duşmani, dar duşmanii din veacul acesta au umplut cerul de sfinţi.

Este de netăgăduit, dragostea este un mister inexplicabil şi dincolo de cei care o fac dezgustătoare şi o depravează, dincolo de toată infamia în care e târâtă, ea este o lege divină la fel de puternică şi tot atât de neînţeleasă ca aceea care aşează soarele pe cer.

Să uiţi dragostea ta, dar cel puţin să nu uiţi că ea mai există pe lume şi în cer. Să negi ceea ce a fost bine în tine, dar să nu ucizi ceea ce poate a mai rămas. Cât de mult vor să fie iubiţi cei care spun că nu mai iubesc. Să iertaţi din toată inima pe aceia care v-au pus, prin loviturile lor, cunună frumoasă pe capul vostru.

Aşa zişii fericiţi ai lumii acesteia cred că nu au să aibă niciodată nevoie de Hristos. Ei se tem de o moarte nefericită, dar nu se tem să ducă o viaţă păcătoasă. Însă cine îi poate asigura că nu vor muri pe loc loviţi de trăznet, de gută ori de o năpădire de sânge?

Deci, cea mai mare atenţie daţi-o sufletelor voastre. Iar eu mă rog Domnului să îndrepteze inimile voastre spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos.
Sursă: Mănăstirea Dervent, din cartea Scrisori către fiii duhovniceşti, Părintele Arsenie Papacioc.

Cartea este disponibilă aici în format pdf.
 

vineri, 18 ianuarie 2013

Rugaciunea




1. Bătrânul Iacob zicea: “Nici o rugăciune nu-i pierdută, copiii mei! În ce mă priveşte, rugăciunea mă ţine de ani de zile”.
2. Adresându-se maicilor din mănăstirea sa Antim, Bătrânul din Chios, sublinia: “Rugaciunea nu-i un lucru greu. Este o lucrare interioară, o puternică concentrare a sufletului. Rugăciunea are nevoie, în acelaşi timp, de post şi de priveghere. Postul slăbeşte patimile, iar privegherea le omoară. Rugăciunea îi dă aripi omului, îl face să se urce spre ceruri şi-i dăruieşte harisme dumnezeieşti”.
3. Bătrânul Iosif zicea: “Începutul drumului spre rugăciunea curată este lupta împotriva patimilor. Este imposibil să faci progrese în Rugăciunea lui Iisus atâta timp cât lucrează patimile. Totuşi acestea nu împiedică să existe harul rugăciunii, dacă nu suntem cuprinşi de nepăsare şi de slavă deşartă.
4. Rugăciunea este izvorul puterii. Bătrânul Porfirie zicea: “Mucenicii sufereau mult când îi torturau, cum suferă orice om normal. Diferenţa este că ei erau în permanenţă uniţi cu Hristos prin rugăciune: De la El primeau o putere mai mare decât suferinţele lor, încât le puteau învinge. Dar dacă lăsau rugăciunea, chiar pentru un moment, suferinţele deveneau insuportabile şi ei erau gata să se lepede de Hristos. Ancoraţi în rugăciune, ei primeau forţă şi suportau până la sfârşit suferinţele martiriului”.
5. Bătrânul Amfilohie sfătuia: “Rugăciunea făcută cu stăruinţă, trezvie, pietate, credinţă şi frângerea inimii, este bună şi folositoare. Diavolul se luptă în diferite feluri cu cei ce se roagă, dar pe cei ce nu se roagă îi iubeşte! Omul în rugăciune vorbeşte cu Dumnezeu şi Îi cere bunuri duhovniceşti şi mântuire. Cel ce se roagă trebuie să fie smerit”.
6. Bătrânul Ieronim zicea: “Nu neglija rugăciunea. Fereşte-te de nepăsare şi indiferenţă. Dacă te rogi dimineaţa, şi simţi frângere în sufletul tău, toată ziua vei avea aripi. Dar dacă începi ziua fără rugăciune, vei umbla abătut”.
7. Acelaşi Bătrân îl sfătuia pe unul dintre fiii săi duhovniceşti, referitor la rugăciune: “Mai întâi roagă-te, asigurându-ţi liniştea. Dacă nu te poţi ruga mult dimineaţa, roagă-te la amiază, sau seara, sau mai bine noaptea. Caută un moment de linişte şi te roagă. Roagă-te până plouă, adică până-ţi vin lacrimile. Mulţi sunt cei ce se roagă toată noaptea fără a se obosi. Rugăciunea este dulce”.
8. Scopul universului este să-L laude pe Dumnezeu. Bătrânul Ioil din Kalamata zicea, referitor la acest lucru: “În cer, îngerii şi sfinţii, stelele şi păsările Îl laudă pe Dumnezeu. Pe pământ Îl laudă înţelepţii şi oamenii simpli, călugării şi pustnicii. Lauda lui Dumnezeu este firul care uneşte toate locurile din univers, ea este ultima raţiune, ţinta cea mai înaltă, şi deci pentru om de asemenea, scopul suprem”.
9. Acelaşi Bătrân zicea de asemenea: “În pacea şi bucuria pe care o simte omul care se roagă, pământul se netezeşte; gânduri bune şi murmure cereşti încep să-i parvină şi să-i şoptească sfaturi bune la ureche: acestea sunt conversaţii cereşti”.
10. Bătrânul Amfilohie zicea: “Rugăciunea lui Iisus a umplut Raiul cu mulţi sfinţi! Singură Rugaciunea inimii curăţeşte şi sfinţeşte. Psalmii şi cântările Bisericii sunt bune, dar noi le zicem pentru a atrage şi a mişca sufleteşte lumea. Noi, călugării, trebuie să vorbim în Rai încet. Cei ce psalmodiază se aseamănă cu oamenii care se află în afara palatului împărătesc şi cântă pentru a-şi manifesta entuziasmul. Împăratul, cu siguranţă, primeşte cu plăcere aceste cântări, pentru că ele vorbesc despre El, dar preferă în taina inimii Sale ceea ce I se spune la ureche”.
11. Ieronim, Bătrânul din Egina, zicea despre rugăciune: “Mulţi nu suportă să treacă un scurt moment fără rugăciune şi suferă pentru acesta: orele în care doresc să se roage şi nu pot li se pare un martiriu”. Şi repeta de asemenea: “Când îţi moare mama sau un apropiat de al tău, nu cauţi o carte să înveţi să plângi. Din cauza durerii cuvintele îţi vin spontan în suflet. La fel, în rugăciune, trebuie să lăsăm fiinţa noastră să-i spună spontan lui Dumnezeu ce o doare”.
12. Uneori, acelaşi Bătrân, zicea: “Dacă tu însuţi nu asculţi şi nu înţelegi ce zici în rugăciune, cum vrei ca Dumnezeu să te asculte?” Şi mărturisea: “Eu, când simt răceală, mă rog şi harul lui Dumnezeu mă încălzeşte”.
13. Porfirie, Marele Bătrân, zicea despre rugăciune: “Când suntem, sub influenţa harului lui Dumnezeu, rugăciunea noastră devine curată. Să ne rugăm fără încetare, chiar dacă suntem lungiţi pe pat şi ne pregătim de somn sau ne odihnim”.
14. Acelaşi bătrân îl sfătuia pe unul dintre fiii săi duhovniceşti: “Nu te ruga lui Dumnezeu să te ridice din boli, ci într-armează-te cu Rugăciunea inimii şi ai răbdare. Vei avea de aici un mare câştig”.
15. Rugăciunea îl limpezeşte pe om. Bătrânul Porfirie sublinia acest lucru folosindu-se de un exemplu: “Generatorul electric este undeva, şi becul în cameră. Dacă noi nu manevrăm întrerupătorul rămânem în beznă. Vreau să spun că unde este Hristos, acolo este sufletul nostru. Dar dacă noi nu manevrăm întrerupătorul rugăciunii, sufletul nostru nu va vedea lumina lui Hristos şi va rămânea în bezna diavolului”. Unuia dintre fiii săi duhovniceşti Bătrânul îi spunea: “Ştii tu ce mare dar ne-a făcut Dumnezeu dându-ne dreptul să-I vorbim în orice oră, în orice moment şi oriunde ne-am găsi? Aceasta este marea noastră demnitate. De aceea trebuie să-L iubim pe Dumnezeu”.
16. Bătrânul Ioil îi spunea unuia dintre fiii săi duhovniceşti: “Când te apropii să te rogi, adu-ţi aminte de patimile tale, de slăbiciunile tale, de uşurinţa cu care tu rătăceşti şi cazi, dar adu-ţi aminte şi de faptul că Hristos te poate sprijini”.
17. Acelaşi Bătrân sfătuia: “Aşează-te în genunchi şi zi: Ţine-mă Hristoase ca să nu mă despart de Tine”.
18. Rugăciunea îl ajută enorm pe om, îl ajută să se elibereze de patimi. Bătrânul Eusebiu spunea, în acest sens: “Când patimile intră în suflet, îl cuceresc şi-l fac rob. Omul are atunci nevoie de a deveni conştient de starea sa şi de a se ruga fără întrerupere întru smerenia inimii până ce va fi eliberat de patimi”.
19. Bătrânul Eusebiu îi spunea unuia dintre fiii săi duhovniceşti: “Nu neglija niciodată rugăciunea şi lectura! Fii binefăcător pentru alţii cu cuvântul şi cu fapta. Înfrânge mândria drăcească”.
20. Dracii pornesc o luptă crâncenă împotriva nevoitorilor. Împotriva lor ne opunem cu rugăciunea şi, progresiv, devin neputincioşi. Bătrânul Iosif îi scria unui călugăr tânăr care era angajat într­o asemenea luptă: “Tu nu vezi că, la fiecare rostire a lui Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul, numeroşi draci cad şi-ţi întorc spatele? Tu vezi doar că eşti rănit. Să ştii că, în acelaşi timp, şi ei sunt înfrânţi şi fugăriţi. De fiecare dată când noi răbdăm, ei fug în viteză şi, la fiecare rostire a Rugăciunii lui Iisus, ei sunt grav răniţi. În vremea luptei nu aştepta ca tu să-i ataci cu arme şi cu săbii, iar ei să-ţi răspundă cu ciocolată şi cu delicatese!”
21. Rugaciunea trebuie însoţită de dragoste. Bătrânul Amfilohie zicea: “O rugăciune fără dragoste este ca o pasăre fără aripi: i se pare că-i frumoasă, dar n-are aripi şi nu poate zbura”.
22. Bătrânul Amfilohie le spunea călugăriţelor sale: “Eu doresc, ca voi să întemeiaţi “staţii” de rugăciune pe insulele noastre. Eu vreau să ascult vocea Domnului în voi. Vreau ca Domnul să vorbească prin inima voastră! Să devină tron a lui Dumnezeu prin Rugăciunea lui Iisus”.
23. Bătrânul Porfirie zicea: “Faceţi metanii când vă rugaţi, chiar dacă acest lucru vă oboseşte! Rugăciunea însoţită de o nevoinţă de bunăvoie este mai plăcută lui Dumnezeu şi dă roade”.
24. Ieronim, Bătrânul din Egina, sfătuia: “Dacă mintea ta se află în Dumnezeu, tu te poţi ruga, chiar dacă te afli în pat! Din contră, dacă mintea ta este aiurea, chiar dacă eşti în genunchi, tu n-ai emoţia rugăciunii şi rugăciunea ta rămâne fără rod. Nu simţi nici o uşurare şi te doare capul; căci rugăciunea nu-ţi aduce nici o bucurie”.
25. Într-una din scrisorile sale, Bătrânul Iosif explică: “Dacă cineva rămâne aproape de mine, va auzi rugăciunile şi gemetele mele, şi va vedea lacrimile pe care le vărs pentru fraţii mei. Toată noaptea eu mă rog şi strig: Doamne, mântuieşte-i pe toţi fraţii mei sau şterge-mă şi pe mine din cartea vieţii, căci nu vreau să ajung singur în Rai.
26. Bătrânul Iacob a zis: “Eu am cerut lui Dumnezeu să-mi dăruiască harisma de a citi în inimile oamenilor privindu-le faţa, pentru a-i putea ajuta. Şi Dumnezeu mi-a dăruit-o”.
27. Prin rugăciune aflăm voia lui Dumnezeu într­o problemă care ne preocupă. Bătrânul Iosif Isihastul zicea: “Dacă vreţi să cunoaşteţi voia lui Dumnezeu, renunţaţi total la voia voastră, la toate gândurile şi planurile, şi, cu profundă umilinţă, cereţi-I lui Dumnezeu sfatul în rugăciune. Faceţi apoi ceea ce se va prezenta în inima voastră sau o va îndupleca, căci acest lucru va fi după Dumnezeu. Cei ce au o mare îndrăzneală către Dumnezeu, când se roagă pentru a-I cunoaşte voia, aud în ei înşişi «informaţia» divină; ei devin şi mai atenţi la viaţa lor şi nu fac nimic fără «informaţia» divină”.
28. Un om i-a zis Bătrânului Ieronim cum că s-a folosit mult de rugăciunea lui şi că-i mulţumeşte. Bătrânul i-a răspuns: “Din rugăciunea mea îţi voi da mereu roade duhovniceşti. Dacă le vei culege, foarte bine! Dacă nu, tu vei flămânzi şi ele se vor pierde. Tu, de asemenea, trebuie să te rogi. Altfel, rugăciunile mele nu-ţi vor fi de nici un folos!” Şi-n alt rând sublinia: “Eu voi mijloci la Dumnezeu pentru tine, eu mă voi ruga. Dar să ştii că rugăciunea unuia singur nu-i suficientă. Eu mă rog pentru tine, dar, roagă-te şi tu, de asemenea!”
29. Acelaşi bătrân mărturisea: “Eu mă jertfesc pentru cei ce mă rog. Nu mă pot ruga fără să mă jertfesc. Socot că o rugăciune, făcută fără ca inima să sângereze de dragoste şi de durere, nu-L atinge pe Dumnezeu. De aceea mă absoarbe rugăciunea şi nu suport să vorbesc apoi cu oamenii”.
30. Bătrânul Porfirie îi sfătuia pe fiii săi duhovniceşti să se roage pentru alţii, urmându-i exemplul: “Ştiţi, eu simt că vă ajut mult cu rugăciunile mele. Când vă rugaţi pentru o persoană, pe care diavolul o ispiteşte cu patimi păcătoase, nu-i spuneţi. Căci diavolul va lua act şi va stârni o opoziţie în inima ei, iar rugăciunile voastre vor fi fără rod. Ci rugaţi-vă pentru ea în taină, şi rugăciunile voastre o vor ajuta”.
31. Rugaciunea pentru aproapele este o datorie sacră. Bătrânul Porfirie zicea: “Nu te poţi mântui singur, dacă alţii nu se mântuiesc! Este o greşeală să te rogi numai pentru propria-ţi mântuire. Trebuie să ne rugăm pentru lumea întreagă, pentru ca nimeni să nu se piardă”. Şi, altădată, adăuga: “Eu nu mă tem de iad şi nu mă gândesc la Rai. Îi cer, doar, lui Dumnezeu să aibă milă de lumea întreagă şi de mine, de asemenea”.
32. Diavolul se străduieşte în diferite chipuri să-i tulbure pe cei ce se roagă. Bătrânul Daniel din Katounakia se adresa astfel călugăriţelor sale: “Când o soră aprofundată în rugăciune este cuprinsă de durere şi-i vin lacrimi din belşug, să fie foarte atentă ca să nu-i dea dracul slavei deşarte gândul că ea practică virtutea, ci să o roage pe Împărăteasa, Maică a lui Dumnezeu, să-i dea smerenia cunoaşterii de sine. Căci durerea este datoria celor ce se pocăiesc. Dacă în timpul rugăciunii simte un parfum sau vede o lumină, sau un înger, să nu cumva să fie atrasă de asemenea contemplaţii!”
33. Bătrânul Iosif zicea: “Când mintea primeşte Rugăciunea lui Iisus şi când omul simte bucuria, Rugăciunea se zice neîncetat în el, fără ca el să se sforţeze. Când mănâncă sau se plimbă, când doarme sau este treaz, Rugăciunea răsună în el, şi el simte pace şi bucurie”. Bătrânul adăuga: “Cât durează Rugăciunea, raiul este în suflet. Şi dacă omul se află în «deşert», binefacerile Rugăciunii lui Iisus nu se mai pot socoti!”
34. Despre experienţa mistică a rugăciunii lui Iisus, Bătrânul Ieronim zicea: “Rugăciunea este o convorbire cu Dumnezeu. Când simţim bucuria rugăciunii, suntem foarte vioi. Este o pregustare a vieţii din rai. Şi dacă vă străduiţi mult, Domnul o să v-o dea. Rugăciunea îl ridică pe om până la contemplarea dumnezeiască. Mihail, Bătrânul meu, era tot lumină când se ruga. Şi în această stare, nu se ruga cu cuvintele, ci cu mintea. Cuvintele sunt surcelele pe care le folosim până se aprinde focul. Când focul rugăciunii este aprins, adică atunci când vine căldura şi durerea inimii, omul nu mai poate vorbi. Îl simte şi Îl aude pe Dumnezeu în el. Atunci vin lacrimile. Omul atinge o măsură duhovnicească, acea a Rugăciuni inimii, a doririi duhovniceşti şi a inefabilelor gemete”.
35. Toţi Bătrânii au trăit experienţele mistice ale rugăciunii. Menţionăm aici ceea ce Bătrânul Amfilohie mărturisea fiilor săi duhovniceşti: “Câtă vreme rămân pe stânca înaltă a rugăciunii, orice valuri ar bate la temelia ei, nu-mi pot face nimic. Dacă însă mă las în jos, ele mă udă. Rugăciunea inima, reintegrează, uneşte, sfinţeşte. Câtă vreme focul Rugăciunii lui Iisus arde în suflet, toate crengile uscate ard şi dispar. La începutul Rugăciunii tu simţi bucurie, apoi dulceaţă, şi la sfârşit vin lacrimile, căci simţi prezenţa lui Iisus. Cu Rugăciunea lui Iisus, omul devine ca un copil. Se adresează lui Dumnezeu simplu şi inocent, ca şi Adam în rai, înainte de cădere. Cu Rugăciunea se dobândeşte sfânta şi binecuvântata apatie. Rugăciunea lui Iisus sfinţeşte locul unde eşti şi munca ce o faci. Rugăciunea rezolvă orice lucru. Ea te face să umbli pe mare, scurtează distanţele, schimbă dispoziţia oamenilor, dă curaj, credinţă şi răbdare în viaţă”.
Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei

Legaturii Ortodoxe

  1. MITROPOLII, ARHIEPISCOPII, EPISCOPII ROMÂNEŞTI
  2. BISERICI, MĂNĂSTIRI, PAROHII ROMÂNEŞTI
  3. SITE-URI ALE ALTOR BISERICI ORTODOXE
  4. PAGINI PERSONALE
  5. PAGINI DIVERSE
  6. ALTELE