Candela Bisericii arde pentru toţi!



duminică, 30 octombrie 2011

Lupta sufletului cu poftele trupului şi cu gândurile de la diavol



Motto: „Frate ajutat de frate este ca o cetate tare şi înaltă” (Pilde 18, 19); „Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.” (Mt. 5, 28)

După învăţătura Sfinţilor Părinţi ai „Filocaliei”, rădăcina tuturor păcatelor este iubirea-de-sine. Şi aceasta pentru că toate relele care îl chinuie pe om sunt rezultatul direct al mândriei – cel mai mare şi cel mai greu dintre toate păcatele – care până şi pe Lucifer l-a aruncat din cer, transformându-l din înger luminat în diavol întunecat. Mândria este deosebit de primejdioasă prin aceea că ne desparte de Dumnezeu, depărtându-ne de poruncile Lui sfinte, fără ca măcar să ne dăm seama. Psalmistul şi proorocul David, Regele lui Israel, exprimă cel mai bine aceasta, zicând: „Iar eu am zis în bunăstarea mea: nu mă voi clătina în veac !” (Ps. 29, 7) – iată, aşadar, bizuinţa de sine, îndrăznirea de sine, înălţarea de sine – tot atâtea patimi subţiri ale firii omeneşti care pătrund până în partea cea mai profundă a sufletului, în partea raţională, întunecând mintea şi afectându-i priceperea. De cele mai multe ori vicleanul diavol reuşeşte să îl amăgească pe om fără ca omul să-şi recunoască în vreun fel înşelarea. Tot Regele David semnalează aceasta: „Să nu mă ajungă piciorul trufiei şi mâna păcătoşilor să nu mă clatine !” (Ps. 35, 12)
De altfel, „Cartea Psalmilor” cuprinde de-a lungul ei nenumărate pilde de luare aminte la faptul că trezvia (adică supravegherea permanentă cu atenţie neslăbită a tuturor gândurilor, simţămintelor, vorbelor şi faptelor proprii) a fost temelia formării duhovniceşti a „unşilor şi profeţilor” Domnului (Ps. 104, 15): „L-am văzut mereu în faţa mea pe Domnul, căci stă la dreapta mea, să nu mă clatin.” (Ps. 15, 8). Sfinţii Părinţi tâlcuiesc acest verset ca fiind îndemnul tainic de la Dumnezeu ca omul să cugete pururea la moarte pentru a-şi afla odihna sufletului; desigur, nu atât la moartea cea dintâi (despărţirea sufletului de trup), cât la „moartea cea de-a doua” (Ap. 21, 8) – despărţirea sufletului de Dumnezeu prin păcat. Nu degeaba strigă Psalmistul: „că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.” (Ps. 50, 5). Iar Sfântul şi Dreptul Iov mărturiseşte povara păcatului strămoşesc cu profundă amărăciune: „Cine va fi curat de întinăciune ? Nici măcar unul – chiar de ar fi numai de o zi viaţa lui pe pământ !” (Iov 14, 4-5). Urmând Sfinţilor Lui Dumnezeu, marele păstor de suflete care a fost Ioan Gură-de-Aur scrie: „O, creştine, de-ţi va fi ţie cu putinţă, în tot ceasul să-ţi spovedeşti păcatele tale !” („Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură-de-Aur”) – având, desigur, în minte plângerea Psalmistului: „Doamne, ascultă rugăciunea mea [...] căci nu se va îndreptăţi înaintea Ta nimeni din cei vii.” (Ps. 142, 1-2). Aceasta este expresia cea mai profundă atât a cunoaşterii de sine, cât şi a mărturisirii bunătăţii şi milostivirii Domului Dumnezeu faţă de zidirea mâinilor Lui: „Pre cel ce vine către Mine, nu-l voi scoate afară !” (In. 6, 37). Pentru a atrage atenţia asupra însemnătăţii trezviei, Iisus fiul lui Sirah îndeamnă: „Fiule [...] adu-ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veac nu vei [mai] păcătui !” (Sir. 7, 36). Şi iarăşi: „Frica de Domnul alungă păcatele, rămânând lângă noi ea abate mânia [Domnului]” (Sir. 1, 21) – sau, cum ar spune înţelepciunea populară – „cu frica de Dumnzeu se abate tot omul de la rău !”. Rău despre care Sfântul Apostol Pavel scrie în Epistola sa către Romani: „ Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl fac.” (Rm. 7, 19) – şi a cărui repeziciune de cuprindere, răspândire şi pătrundere în minte o arată vorbind despre „păcatul care grabnic ne împresoară” (Evr. 12, 1) - ca şi Sfântul Apostol Petru: „potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu răcnind, umblă căutând pe cine să înghită” (1 Pt. 5, 8).
În războiul nevăzut şi necruţător dus de bravii ostaşi ai Lui Hristos nevoitori pentru virtute cu „duhurile răutăţii cele din văzduh” (Ef. 6, 12), cei mai mulţi dintre ei au început a păşi spre biruinţă prin lepădarea de patimile grosiere, de păcatele trupeşti (proprii firii animalice), urmând a lupta apoi în bătăliile mult mai aprige şi mai primejdioase duse împotriva gândurilor insuflate asupra minţii de către duhurile vrăjmaşe mântuirii. În lucrarea „Psihoterapia ortodoxă”, Părintele Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos, descrie cele mai importante forme de luptă cu diavolul, pe care Sfinţii pustnici, asceţi redutabili, le prezintă ca fiind singurele de ajutor pentru sufletele dornice de împărăţia cea cerească: deplina ascultare de poruncile Lui Dumnezeu, lepădarea desăvârşită de mulţimea grijilor trupeşti (materiale şi lumeşti) şi neîncetata cercetare a propriilor gânduri prin mărturisirea lor către un „stareţ” („gheronda” sau „bătrân”) – povăţuitor iscusit, înzestrat duhovniceşte cu puterea dreptei călăuziri a sufletelor pe calea mântuirii (prin harisma cunoaşterii inimilor, a prevederii celor viitoare şi a deosebirii duhurilor – discernământul). O stare gravă de lucruri este semnalată de Sfântul Simeon Noul Teolog prin întrebarea pe care i-o adresează povăţuitorului său, Sfântul Simeon Evlaviosul: „ dar ce vom face dacă nu vom afla adevăraţi povăţuitori încercaţi sau dacă povăţuitorul însuşi se va afla în înşelare ?” (întrebare care arată cât de mare este deosebirea dintre creştinii şi sfinţii din vechime, din veacurile de aur ale creştinătăţii trăitoare în duhul Părinţilor care pururea convorbeau cu Dumnezeu, având ca singură grijă de căpătâi unirea minţii cu Cel Preaiubit, şi monahii zilelor noastre – dintre care puţini doar mai sunt suflete inalte, minţi luminate de Duhul Sfânt, - şi aceia nu recunoscuţi public după rangul administrativ sau popularitate, ci smeriţi anonimi, vieţuitori neştiuţi de lume prin obştile de ostenitori sau ostenitoare din mănăstiri mai puţin marcate de deschiderea către lumesc şi secularizare, dar dedicate cu sinceritate lucrării duhovniceşti de slujire a Lui Dumnezeu şi a Bisericii. Ca urmare, adeseori ne este dat să auzim replici şi expresii de genul: „n-am simţit pace”, „n-am simţit duh” sau „n-am simţit trăire” – lucruri pe care (atunci când merg în vizită de închinare pe la sfintele locaşuri de nevoinţă monahală) creştinii obişnuiţi, oameni simpli lipsiţi de pretenţii ascetice înalte, le exprimă tocmai în legătură cu starea sufletească pe care o resimt în locul respectiv – poate pentru că simţirea lor este marcată de momentul ieşit din obişnuitul firesc cotidian al tumultului zilnic de probleme. Într-adevăr, scris este: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (In. 14, 2); starea de fapt dintr-o mănăstire poate să difere faţă de starea de lucruri dintr-o altă mănăstire. Uneori, în viaţa monahală, se pune accentul pe smerenie, alteori pe participarea la slujbele bisericii sau pe liturghisire; undeva se insistă pe împlinirea dragostei dintre fraţi, altundeva pe nevoinţele aspre pentru omorârea patimilor prin înmulţirea ostenelilor trupeşti sau prin multa înfrânare de la mâncare şi băutură – toate având în fond, ca scop ultim, curăţirea de patimi şi dobândirea virtuţilor.
Ceea ce le uneşte pe toate acestea este desigur practica neîncetată a rugăciunii Lui Iisus – dreptarul forte de ţinere a minţii în frâu. Spune un cuvânt de la bătrânii încercaţi în războiul nevăzut: „de nu va avea monahul lucrare lăuntrică duhovnicească, îi va da dracul de lucru !”. Deşi mulţi se leapădă de lume, căutând liniştea prin însingurare şi retragere în pustie, nu mulţi reuşesc să se şi cureţe de patimi. Cei neinstruiţi, lipsiţi de povăţuitor, cad ca frunzele ! (Sfântul Isaac Sirul). Şi nu mică este primejdia îmbolnăvirii (a nebuniei, chiar !) care pândeşte mintea celor ce nu împlinesc nici măcar rânduielile elementare ale vieţuirii duhovniceşti. În „Filocalie”, Sfinţii Părinţi ne avertizează că „zidirea casei începe de la temelie, nu de la acoperiş” pentru a atrage atenţia că, în lucrarea duhovnicească nu se începe de la eforturile (imposibile) de izbăvire de gânduri fără ca mai întâi să se fi curăţit şi măturat casa omului (trup şi suflet deopotrivă) de patimile grosiere ale păcatelor trupeşti; numai după aceea se poate purta cu sorţi de izbândă lupta cu duhurile cele mai aprige ale răutăţii. Deseori s-a constatat că suficienţa-de-sine apare ca o frână care deviază traseul nevoitorului de la calea dreaptă a smereniei asumate prin învinovăţirea-de-sine , făcându-l să creadă că s-a ostenit de-ajuns pentru mântuire şi să uite că diavolul neîncetat pândeşte: „pe calea aceasta pe care mergeam, ei cursă mi-au ascuns” (Ps. 141, 4) strigă cu durere David, aţintindu-şi ochiul sufletului asupra nevăzuţilor vrăjmaşi.
Aşa s-a întâmplat că unii asceţi au căzut prin ceea ce literatura patristică a denumit (cu o fină nuanţă de ironie) „căderea în sus” – căderea în starea de mândrie prin înălţarea minţii prin părerea-de-sine (asemeni căderii unor îngeri din oştirile cele fără de trup şi transformării lor în demoni): „mulţi sunt cei ce se războiesc cu mine din înălţime” (Ps. 55, 3). Iar Sfântul Apostol Ioan Cuvântătorul-de-Dumnezeu ne îndeamnă: „Cercaţi duhurile - de sunt de la Dumnezeu” (I In. 4, 1). Şi Sfântul Efrem Sirul (în rugăciunea de pocăinţă care îi poartă numele) ne învaţă că, pentru a nu trăi sub umbra înşelării demonice prin amăgirea de către vicleanul diavol, trebuie să cerem de la Dumnezeu tocmai ceea ce e de trebuinţă: „duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale ! Aşa Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu !”. A ne raporta la semenul nostru precum fariseul la vameş în templu nu numai că nu ne conduce la virtute – este chiar semnul celei mai jalnice căderi. Scris este: „să nu defăimaţi pe vreunul dintre aceşti mai mici; căci zic vouă: îngerii lor în ceruri pururea văd faţa Tatălui Meu” (Mt. 18, 10); ci „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29). Ca leac la boala de care pomeneşte proverbul („Gânduri multe fără treabă dovedesc o minte slabă !”), Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Rugaţi-vă neîncetat !” (I Tes 5, 17)

Ascultarea

Avva Pistos a povestit: "Avva Or si avva Athre nu erau din aceeasi regiune, dar s-au impacat de minune pana la iesirea din trup. Avva Athre era foarte ascultator, iar avva Or, din cale afara de smerit. Am petrecut cateva zile cu ei, ca sa-i iscodesc, si am vazut o minune pe care a facut-o avva Athre. Cineva le-a adus putin peste si avva Athre a vrut sa i-l pregateasca batranului. A luat cutitul ca sa-l curete, dar tocmai atunci l-a strigat avva Or. El a lasat cutitul in peste si n-a mai curatit, iar eu am ramas uimit de marea lui ascultare, fiindca n-a spus: «Mai asteapta un pic, pana curat pestele». L-am intrebat: «Cum ai dobandit o asemenea ascultare?». El mi-a zis: «Nu eu sint ascultator, ci batranul». Apoi m-a luat si mi-a zis: «Vino sa-i vezi ascultarea». A fript pestele, arzandu-l anume, si i l-a dus batranului. Acesta a mancat fara sa zica nimic. Si cand l-a intrebat: «E bun pestele, avva?», el a raspuns: «Foarte bun». Apoi i-a adus si putin gatit cum trebuie, zicandu-i: «Pe acesta l-am ars, avva», iar batranul i-a raspuns: «Da, l-ai ars un pic». Atunci avva Athre mi-a zis: «Vezi cat de ascultator este?». Am plecat de la ei straduindu-ma din rasputeri sa fac ce-am vazut".

O altfel de lume... -MAMA, TE ROG, NU MA AVORTA !

O femeie ingrijorata s-a dus la medicul ei si i-a spus:

“Doctore, am o problema serioasa si am nevoie disperata de ajutorul dumneavoastra! Copilul meu nu are nici macar un an, iar eu sunt din nou insarcinata. Nu vreau sa am copii cu o varsta atat de apropiata.”
...
Medicul i-a spus : ”In regula, ce vreti sa fac?”

Ea a raspuns: “Vreau sa intrerupeti sarcina mea si ma bazez pe ajutorul dumneavoastra pentru aceasta.”

Medicul a stat pe ganduri cateva clipe, si apoi i-a raspuns femeii:

“Cred ca am o solutie mai buna la problema dumneavoastra. Si e mai putin periculoasa pentru sanatatea dumitale. Vedeti dumneavoastra, pentru a nu fi nevoita sa aveti grija de doi copii in acelasi timp, haideti sa il ucidem pe cel care-l tineti in brate. Asa va puteti si odihni o vreme inainte ca celalalt sa se nasca. Daca tot vom omori unul din ei, nu conteaza pe care. Nu exista nici un fel de risc pentru corpul dumneavoastra daca il alegeti pe cel din brate.”

Femeia .. oripilata…, a zis : “Nu, doctore, ce oribil ! E o crima sa omori un copil ! ”

“Sunt de acord,” zise medicul. “Dar pareati sa fiti de acord cu acest lucru, asa ca ma gandeam ca asta ar fi cea mai buna solutie.”

Medicul a zambit, stiind ca s-a facut inteles.

El a convins mama ca nu exista nici o diferenta intre a omori un copil care deja s-a nascut si unul care este inca in pantec.

Crima este aceeasi !

Daca sunteti de acord, va rog dati mai departe acest mesaj. Impreuna putem contribui la salvarea unor vieti pretioase.

Iubirea inseamna ca ma sacrific pentru binele unei alte persoane.

Avortul inseamna ca sacrific o alta persoana pentru binele meu.
De: Smy Tone

Sa luptam pentru indreptarea aproapelui


"Daca s-ar intampla sa vada cineva pe fratele sau pacatuind, sa nu-l dispretuiasca pe el, si sa taca si sa-l lase sa se piarda; dar nici sa nu-l defaime si sa-l cleveteasca, ci cu impreuna patimire si cu frica de Dumnezeu, sa spuna celui ce poate indrepta pe acela, sau sa-i graiasca el insusi aceluia cu iubire si smerenie, zicand:

Iarta-ma, fratele meu, ca, desi sunt imprastiat, mi se pare ca nu facem bine acest lucru.

Si de nu va asculta sa spuna altuia, fata de care vede ca acela are incredere, sau sa-i spuna povatuitorului lui, sau Avvei, dupa taria gresealei lui si sa nu fie fara grija. Dar cum am spus, sa le spuna acelora in scopul indreptarii fratelui si nu pentru a flecari sau barfi; nu dispretuindu-l, nu voind sa-l dea de pilda rea altora, nu osandindu-l, nu prefacandu-se ca o face, chipurile, spre indreptarea lui, dar inlauntru avand ceva din acestea pe care le-am spus". (Avva Dorotei)

Trei frati si rugaciunea lor

Intr-o familie care traia intr-un sat de munte, se pastrase de mai multe generatii obiceiul rugaciunii facute inainte de culcare. Aici vietuiau si doi oameni gospodari care aveau trei copii, trei baieti apropiati ca varsta. Dintre acestia, fratele cel mai mare avea o ravna deosebita in a face fapte placute lui Dumnezeu si avea grija ca si cei mici sa se pastreze in ale credintei.

Dupa o zi mai obositoare din luna lui Cuptor, in care intreaga familie a participat la strangerea fanului, cei cinci au venit acasa, s-au spalat si s-au pus la masa. Dupa masa, fiindca era deja foarte tarziu s-au dus cu totii la culcare.

Fratele mai mare se duse ca de obicei la locul sau de rugaciune, intr-un colt al camerei de oaspeti, dar cu coada ochiului observa ca fratele mai mic se duse direct la culcare, iar mijlociul s-a rugat asa un pic, pe jumatate, undeva pe hol si a intrat de asemeni in dormitor.

Dupa ce si-a terminat rugaciunea, fratele mai mare a intrat si el in dormitor, gasindu-i pe ceilalti dormind dusi. Se mahni un pic si zise in sinea lui: "Doamne care esti drept si te arati si oamenilor pacatosi! Da-ne in aceasta noapte, noua celor trei robi ai tai, cate un vis. Ca sa stim daca gresim sau nu gresim atunci cand uitam sa ne mai rugam, ca uite fratii mei s-au culcat asa ca paganii fara sa se inchine!..."

Si trecu noaptea si dis-de-dimineata fratele mai mare, fiind primul in picioare astepta sa se trezeasca fratii sai ca sa ii intrebe ce vis au avut. Era mahnit in sinea lui, fiindca avusese niste vise urate si nu intelegea de ce. Dupa ce se trezira fratii mai mici, baiatul zise:
- Vreau sa-mi spuneti si mie ce vise ati avut asta-noapte? Eu l-am rugat pe Dumnezeu sa va dea niste vise si sunt curios ce ati visat!

Fratele mai mic spuse ca el a visat o gradina ca in Rai, plina de flori cu un parfum imbatator pe care nu-l mai simtise vreodata. Si deasupra gradinii trecea un pod zvelt, cu mii de increngaturi si brate armonioase pe care sclipeau nestemate. Iar podul ducea spre un port la o mare linistita cu ape de un albastru diafan, unde era ancorat un vas urias care parea ca era construit cu totul din aur.

Mijlociul spuse ca nu a visat nimic, apoi, nemaistand la discutii, se imbracara tustrei sa mearga la lucrul lor, caci fanul trebuia asezat in capite.

Tulburat de cele intamplate cu fratele mai mic, dar si de visul sau in care i se aratasera dihanii negre ca niste rinoceri uriasi care voiau sa-l impunga si sa-l manance, fratele mai mare se duse la preotul satului pentru a pune un pic de lumina asupra acestor tulburari.
Preotul satului era om batran care avea sapte copii si douazeci si unu de nepoti si toata lumea il iubea si-l respecta; il considerau cu totii un om sfant.

- Parinte, eu m-am smintit rau de cele ce s-au intamplat in acea noapte! spuse tanarul, dupa ce povesti pe indelete cum au venit de la munca toti si cum s-a rugat fiecare.
Si continua baiatul:

- Eu l-am rugat pe Dumnezeu sa ne dea vise spre inteleptirea noastra si iaca... Eu care m-am rugat am visat urat, mijlociul s-a rugat asa pe jumatate si n-a visat nimic, iar mezinul culcandu-se neinchinat a visat Raiul...

- Fiule! ii spuse preotul. Asculta aici! Mai intai si mai intai omul trebuie sa-si vada de vrednicia lui si abia apoi sa vada de vrednicia altuia. Cum de ai vazut ca fratii tai, unul s-a rugat pe jumatate, iar celalalt nu?

- Pai am intors capul dupa ei, din locul meu de inchinare...

- Atunci sa nu te miri ca ai visat urat. Fiindca Parintii nostri spun asa: "Daca bagi plugul in pamant sa ari, apoi du-te cu brazda pana la capat!” Si de unde stii ca cel mic s-a culcat neinchinat? Poate o fi zis, asa culcat fiind; "Doamne, stii ca sunt mic si fara putere. Ma culc si eu asa...si te rog nu ma certa!”. Si poate a oftat! Ei, oftatul asta al lui poate sa fie mai mare decat rugaciunea pe care tu ai facut-o jumatate de ceas...

- Uite ca la asta nu m-am gandit, zise tanarul. Dar mijlociul de ce nu a visat nimic?

- Nu a visat nimic, fiindca nimic nu a lucrat. Ca si tine a lasat plugul la jumatatea brazdei...

- Bine, dar el a dormit linistit si eu am avut un vis cu dihanii care voiau sa ma manance...

- Ai visat urat, fiindca tot timpul la rugaciune ti-a stat mintea la fratii tai. Mintea in timpul rugaciunii trebuie sa fie tot timpul la Iisus, la Maica Domului si la sfinti. Daca ai mintea imprastiata, atunci ai un semn clar ca un gand de mandrie zace in tine. Si pentru aceasta mandrie de a te crede deasupra fratilor tai Dumnezeu ti-a dat acel vis...Ai inteles asta?

- Da! Am inteles ca Dumnezeu mi-a dat un vis urat ca sa ma intelepteasca. Daca as fi visat Raiul, asa ca fratele mai mic, si mai mandru m-as fi facut. Daca n-as fi visat nimic, cu siguranta ca m-as fi mahnit. Iar daca am visat urat, cu mine, Dumnezeu dreptate a facut!

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Ingerului ierbii

Peste tot ce a creat, Dumnezeu a randuit un inger care sa vegheze. Unul veghea copacii, altul pasarile, altul florile si asa mai departe. Chiar si iarba pe care calcam a fost data in grija unui inger.

Dar ingerul ierbii si-a zis: Celorlalti ingeri Dumnezeu le-a dat lucruri importante in supraveghere. Mie mi-a dat iarba cea cu totul lipsita de importanta. N-am sa ma ocup deloc de ea. Poate creste si singura.

Si, intr-adevar, nu s-a ocupat de ea deloc. Intr-o zi, ingerul copacilor s-a dus la Dumnezeu plangandu-se ca mor copacii din gradinile oamenilor si din paduri, pentru ca iarba care intretine umezeala e toata uscata. In alta zi s-a dus ingerul florilor, plangandu-se ca florile nu pot creste pe campuri pentru ca nu mai exista iarba care sa pastreze roua pentru ele. In cele din urma a venit omul, plangandu-se: Doamne, mor animalele in gospodarii pentru ca nu mai avem iarba sa le hranim. Ia-ma de pe pamant. Altadata pamantul era inimos, dar acum arata ca un desert.

Atunci Dumnezeu, chemandu-l la Sine pe ingerul Ierbii, l-a intrebat: "Ti-am dat o sarcina mica sau mare, inger al ierbii?" Dandu-si seama ca Dumnezeu i-a cunoscut gandurile, a ingenuncheat si a zis: "Nu trebuia sa spun ce am spus. Acum imi dau seama ca sarcina pe care mi-ai dat-o era mai mare decat eram eu vrednic S-o primesc, iarta-ma. De acum incolo imi voi face datoria, si lumea va fi frumoasa din nou. Imi dau seama acum ca nimic in lume nu e lipsit de importanta si fara rost". Si iarba ingrijita facu sa creasca din nou copacii, sa infloreasca din nou florile si sa-si raspandeasca mirosul peste lume.

marți, 18 octombrie 2011

Omul - oala de lut

"Cel mai bine este ca omul sa fie oala de lut, care este buna pentru toate si se foloseste de toti in fiecare zi, si pentru mancare si pentru apa si pentru orice lucru. Pe cand vasul de aur se pune pe polite, se incuie in dulapuri, este ravnit de hoti si se foloseste numai la zile mari sau o data pe an. Oala de lut este vasul trebuintelor zilnice, caci toti o cauta si se folosesc de ea. Asa si omul smerit, care nu cauta cinste si dregatorie. El ramane nebagat in seama intre cei de jos, dar pe toti ii foloseste, ii indeamna, ii ajuta, ii odihneste si toti il cauta si se bucura de el". (Parintele Paisie Olaru)

duminică, 16 octombrie 2011

Valoarea sufletului

Sufletul rămâne o mare Taină -Chipul lui Dumnezeu în om-
''Putem pierde orice, afară de suflet, căci dacă ne rămâne acesta încă n-am pierdut nimic''
Suntem atenti cu adevărat la dorurile sufletului?

''Ce-i foloseste omului să câstige lumea întreagă, dacă-si pierde sufletul?
Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?'' (Marcu 8, 36-37)

Părintele Arsenie Boca. Despre post şi rugăciune


Postul e vechi şi începe o dată cu omul. E prima poruncă de stăpânire de sine. Postul şi rugăciunea sunt două mijloace prin care curăţim firea de patimi. Toţi oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu şi-au smerit sufletul cu rugăciune şi post. Şi Iisus a postit 40 de zile, punând postul
începătură a vestirii împărăţiei lui Dumnezeu, deşi Lui nu-I trebuia, fiind
nepătimaş. Temeiurile mai adânci ale postului şi rugăciunii le găsim tot la Botez. Adâncul fiinţei noastre se îmbracă în Hristos. În acest adânc al minţii sau în altarul inimii, după expresia Părinţilor, se sălăşluieşte Hristos, izgonind afară pe satana, care se retrage în simţiri. De aici puterile potrivnicului, patimile, se silesc să învăluie şi să prindă voinţa din nou în mrejele sale.
Cu trupul însă nu putem trata decât prin post. El nu ştie şi nu recunoaşte convingerile. De aceea el trebuie uscat, încet şi cu socoteală, fiindcă în mocirla uscată porcii patimilor nu mai vin să se scalde.
Ca să zădărnicim puterea potrivnică care lucrează prin simţuri patimile plăcerii, slăbim prin post aceste simţuri şi închinarea lor către plăcere. Un organism topit cu postul nu mai are putere să
schimbe convingerile conştiinţei. Dar mai bine de jumătate din numărul patimilor sunt ale minţii. Postul lucrează şi asupra acestora. E lucru de mirare, zice Sfântul Ioan Scărarul, că mintea fiind
netrupească, de la trup se spurcă şi se întunecă şi că, dimpotrivă, cea nematerialnică de la ţarină se subţiază şi se curăţă.
Ochii văd lucrurile, mintea vede gândurile. Postul curăţeşte ochiul, rugăciunea curăţeşte mintea. Aici nu vorbim de rugăciuni care cer lucruri materiale, nici de rugăciunea care dă drumul închipuirii, după cum nu vorbim nici de rugăciunea liturgică, ci numai de rugăciunea minţii. La
intrarea în călugărie, rugăciunea vameşului, completată poate chiar de Iisus, e numită deodată cu metaniile „Sabia Duhului Sfânt”. Rugăciunea minţii este:
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cu numele lui Iisus spus întâi cu gura, apoi cu mintea, pătrundem din afară spre înlăuntrul nostru către Iisus,
Care la rugăciunea noastră bate război cu potrivnicul din gânduri şi ne izbăveşte de asupririle patimilor. Rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii are temeiul acesta, descoperit de însuşi Iisus, că „fără Mine nu puteţi face nimic” în privinţa izbăvirii de patimi, deci în privinţa mântuirii.
Rugăciunea minţii are şi stări superioare, când izbăvindu-se patimile, se deapănă de la sine fără cuvinte, într-o nesfârşită dragoste de Dumnezeu, de oameni şi de toată făptura.

Tacerea

Avva Pimen l-a intrebat pe avva Nistheroos de unde a dobandit o asemenea virtute, incat orice tulburare s-ar fi intamplat in chinovie el nu deschidea gura, nu se amesteca, nu judeca pe nimeni". El a raspuns: "Iarta-ma, avva. Cand am intrat, la inceput, in chinovie, am zis cugetului meu: "Tu si un magar sunteti una. Asa cum magarul lovit nu scoate nici un cuvant, nu ocaraste si nu judeca si nu raspunde nimic, tot asa si tu". Cum zice psalmul: "Ca un dobitoc m-am facut in fata Ta si tot timpul voi fi cu Tine".

La vanatoare de Dumnezeu

Un mare nobil, fiind la vanatoare in crestetul unui munte, se ratacise printr-o padure.Se uita in stanga,se uita in dreapta...Nu vazu nici o vietate.Tot cautand drumul de scapare, deodata ii iesi in cale un ascet batran, uitat de vreme.
Cum il vazu, nobilul cobori repede de pe cal, merse spre el si-l intreba:
-Ce faci aici, prin pustietatea asta, batrane?
-Dar tu - raspunse batranul-, pentru ce ai venit aici?
-Eu vanez, raspunse nobilul. Te poti convinge ca vanatul m-a adus pe aceste meleaguri.
-Si eu - raspunse batranul - vanez. Il vanez pe Dumnezeu, si nu ma voi lasa pana ce nu-L voi castiga!...

Ruga de dragoste

Invata-ma Doamne sa iubesc si da-mi putere sa daruiesc iubirea ta.
Picura asupra mea intelepciune pentru a alege persoana care merita iubirea mea.
Nu ma lasa Doamne sa pribegesc pe drunuri straine ci fi calauza mea.
Caci te simt linga mine in fiecare clipa si asta imi da curaj sa merg mai departe.
Faca-se voia Ta Doamne.

Cum scapam de vorbirea de rau?


Un frate l-a intrebat pe avva Pimen: "Cum poate omul sa se fereasca de vorbirea de rau?“. Batranul zice: "Noi si fratii nostri suntem doua imagini. Cand omul ia seama la sine si se defaimeaza, fratele este pretuit cum se cuvine; cand, insa, omul se crede bun, gaseste ca fratele este rau“.

miercuri, 12 octombrie 2011

14 Octombrie 2011

COMUNICAT DE PRESĂ: Sărbătoarea Sfintei Parascheva - 2011


În fiecare an, sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva este un prilej de apropiere şi de mărturisire creștină pentru credincioşi din ţară şi din străinătate, care vin la Iaşi pentru a se închina la moaştele Sfintei Parascheva şi ale altor sfinţi ai Bisericii Ortodoxe.

Anul acesta, pelerinii care vor veni să se închine la moaştele Sfintei Parascheva se vor putea închina şi la moaştele Sfântului Policarp, Episcopul Smirnei, care vor fi aduse de la Mănăstirea Ambelakiotissa din Grecia de către Înaltpreasfințitul Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Aghios Vlasios.

La evenimentele organizate de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei în perioada 9-17 octombrie 2011, presa va avea acces pe baza legitimaţiilor de serviciu. În data de 14 octombrie 2011, slujba Sfintei Liturghii va fi oficiată pe esplanada din faţa Catedralei Mitropolitane, pe o scenă special amenajată.

Vă oferim, ataşat acestui comunicat,programul detaliat al evenimentelor prilejuite de sărbătoarea dedicată Sfintei Cuvioase Parascheva și anunțăm mass-media că, pe această temă, va avea loc o conferință de presă în data de 7 octombrie 2011, la ora 12.00, în Sala ”Iustin Moisescu” a Centrului Eparhial Iași.

(Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Iașilor)

Sărbătoarea Sfintei Parascheva 2011 (370 de ani de la aducerea sfintelor ei moaşte la Iaşi, în anul 1641)

Program 09-17 octombrie 2011

Duminică, 09 octombrie 2011:

- Orele 07.00-12.00 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie (în Catedrala Mitropolitană)

- Orele 13.00 – vernisajul expoziţiei de fotografii ORTHPHOTO 2011 - Turnul Mănăstirii Golia. (Expoziţia va putea fi vizitată în perioada 09-16 octombrie 2011).

- Orele18.00-19.30 Concursul coral Lăudaţi pe Domnul, ediţia a VIII-a (la Centrul de Conferinţe Providenţa). Etapă din concursul organizat de Patriarhia Română.

Luni, 10 octombrie 2011 :

- Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).

Marţi, 11 octombrie 2011:

- Orele 06.30 - Procesiune cu moaştele Sf. Cuv. Parascheva, înconjurul Catedralei prin Bulevardul „Ştefan cel Mare şi Sfânt” şi depunerea lor pe platoul din faţa Catedralei pentru închinare.

- Orele 08.00-11.30: Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie arhierească în Catedrala Mitropolitană.

Miercuri, 12 octombrie :

- Orele 07.00-11.30 Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie arhierească în Catedrala Mitropolitană.

- Orele 11.30 Sfinţirea apei (aghiazma mică) şi Sf. Maslu, în curtea Catedralei Mitropolitane, lângă Biblioteca „D. Stăniloae”.

- Orele 12.00 – Inaugurarea expoziţiei Arta pelerinajului. Piese creștine în spațiul est și sud-est carpatic (secolele IV-XVI) (la Muzeul Unirii) şideschiderea Simpozionului Monumentul – Tradiţie şi Viitor, ediţia a XIII-a (la Muzeul Unirii, Sala Dublei Alegeri).

- Orele 17.35Sosirea delegaţiei din Grecia cu moaştele Sf. Sfinţit Mucenic Policarp, episcopul Smirnei (Aeroportul din Iaşi).

- Orele 19.00-20.30 Pelerinajul Calea Sfinţilor - Procesiune cu moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva şi ale Sf. Sfinţit Mucenic Policarp, episcopul Smirnei. Se va desfăşura pe traseul: Str. Sf. Andrei, Str. Palat, Biserica Sf. Nicolae Domnesc, B-dul Ştefan cel Mare şi Sfânt şi se va încheia cu depunerea sfintelor moaşte pe platoul din faţa Catedralei Mitropolitane pentru închinare.

- Orele 21.00-01.00Slujba de priveghere în cinstea Aducerii moaştelor Sf. Ap. Andrei la Iaşi în anul 1996 (Vecernia, Litia şi Utrenia – în Catedrala Mitropolitană).

Joi, 13 octombrie:

- Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Acatistul Sf. Apostol Andrei, Ceasurile şi Sfânta Liturghie în Catedrala Mitropolitană cu participarea Corului “Apostolii” al preoţilor din Protopopiatele I şi II Iaşi.

- Orele 11.00 – deschiderea expoziţiei de carte dedicată Sfintei Cuvioase Parascheva şi lansare la Mănăstirea “Sf. Trei Ierarhi” - Sala Gotică a două lucrări: Albumul Sfânta Cuvioasă Parascheva - multfolositoare şi lucrarea Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva. Mărturii ale închinătorilor. Lucrările sunt editate şi publicate de către Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

- Orele 16.00 slujba desfinţire a noii locaţii a Depozitului de Obiecte Bisericeşti “Sf. Ap. şi Ev. Luca” aflat în curtea Catedralei Mitropolitane din Iaşi.

- Orele 17.30 slujba de sfinţire a lucrărilor de extindere a Spitalului Providenţa al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

- Orele 21.00-03.00 - Slujba de priveghere a Sf. Cuv. Parascheva (Vecernia, Litia, Utrenia şi Sfânta Liturghie- în Catedrala Mitropolitană).

Vineri, 14 octombrie:

- Orele 07.00– Miezonoptica, Acatistul Sf. Cuv. Parascheva şi Ceasurile (în Catedrala Mitropolitană).

- Orele 09.00-13.00– Sfânta Liturghie (pe podiumul din faţa Catedralei Mitropolitane).

- Orele 19.00 – Conferinţă susţinută de Mitropolitul Hierotheos Vlachosde Nafpaktos (Grecia): Teologia ca trăire din perspectiva învăţăturii Părintelui Ioannis Romanidis (în Aula Magna „Mihai Eminescu” – Universitatea „Al. I. Cuza” – Iaşi).

- Orele 19.30 – Concert muzică psaltică “Byzantion cântă pelerinilor” în Catedrala Mitropolitană.

- Orele 21.00-Slujba de Priveghere (Vecernia, Litia şi Utrenia) – în Catedrala Mitropolitană.

Sâmbătă, 15 octombrie :

- Orele 07.00-11.30Miezonoptica, Ceasurile, Sfânta Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).

- Orele 10.00 – Sfinţirea Centrului social multifuncţional pentru vârstnici „Vovidenia” Iaşi.

- Orele 16.00 – 18.00– Ceasul al IX-lea, Vecernia şi Paraclisul Sf. Cuv. Parascheva.

Duminică, 16 octombrie :

- Orele 08.30 – 12.30 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).

- Orele 18.30 – Concert de muzică religioasă, populară şi patriotică interpretat de Corul Sanctus al Catedralei Mitropolitane din Iaşi şi de corul bărbătesc Neam de voievozi - dirijor Dr. Costel Mirel Nechita (la Centrul de

conferinţe Providenţa).

Evenimentul va fi însoţit de lansări de carte şi cd-uri.

Luni, 17 octombrie :

- Orele 10.00 - Deschiderea în Sala „Iustin Moisescu” de la Centrul eparhial Iaşi a Simpozionului internaţional Tainele Bisericii – pelerinaj spre sfinţenie organizat de către Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi.

Viaţa Sfântului Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei

Sfântul Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei (în prezent oraşul Izmir, Turcia), s-a născut în jurul anului 69 şi a murit în 156. Părinţii lui, Pancratie şi Teodora, au fost la rândul lor ucişi de autorităţile romane, mai exact de prefectul roman al Efesului, Marcius, din cauza faptului că erau creştini. A fost crescut de o văduvă creştină, Calisto. Încă de mic a arătat o atât de mare dragoste pentru Hristos încât refuza să participe la jocurile celorlalţi copii, petrecându-şi timpul cu citirea Epistolelor Sfinţilor Apostoli şi cu rugăciunea. Virtutea milosteniei l-a caracterizat de mic. Atât de mult iubea să facă milostenie – odată a golit hambarele casei dând toate bunurile săracilor şi celor în nevoie – încât oamenii i-au schimbat numele primit la naştere, Pancratie (în cinstea tatălui ucis pentru Hristos) în Policarp care înseamnă „cel bogat în rod”.

Când sfântul a ajuns la vârsta de 20 de ani a auzit că Sfântul Ioan Teologul, unul din cei Doisprezece Apostoli, propovăduia Evanghelia în alte părţi ale Asiei. Având mare dorinţă să-l vadă, a cerut voie şi binecuvîntare de la maica sa adoptivă şi s-a alăturat Sfântului Apostol Ioan. Dintre ucenicii acestuia făceau parte şi Ignatie al Antiohiei (numit de Tradiţia Bisericii şi Teoforul) şi fericitul Vucol. Împreună cu dânşii a urmat şi dumnezeiescul Policarp, umblând din loc în loc, din ţară în ţară şi multe pătimind: suferea de foame, sete, goliciune şi multe alte strâmtorări, toate pentru propovăduirea cuvântului Evangheliei lui Hristos, ca şi un apostol.Petrecând multă vreme în acest fel de nevoinţe, a venit poruncă de la Domiţian, împăratul Romei, ca Sfântul Ioan Teologul să fie surghiunit în ostrovul Patmos, căci se auzise că el întorcea pe închinătorii la idoli, la credinţa în Hristos. Dorind să apuce calea surghiunului, a hirotonit pe fericitul Vucol arhiereu al Smirnei şi l-a dat pe Sfântul Policarp drept ajutor al său. După moartea lui Vucol, episcop al Smirnei a fost numit Policarp. Sfântul Policarp a fost foarte iubit de mica sa turmă de credincioşi, dar chiar şi de mulţi cetăţeni păgâni care pe de-o parte admirau nobleţea purtării şi virtutea exemplară a sfântului, iar pe de altă parte se temeau de puterea sa, căci Policarp primise de la Hristos darul facerii de minuni: prin rugăciunile sale oraşul Smirna a fost izbăvit de un incendiu, tot datorită lui mulţi bolnavi au fost tămăduiţi şi mulţi păgâni idolatri s-au creştinat, primind botezul din mâinile sfântului episcop.

A fost arestat în timpul domniei împăraţilor asociaţi Marcus Aurelius şi Lucius Verus. Sfântul Policarp ar fi putut să scape de persecuţia autorităţilor romane împotriva creştinilor dar a ales să moară pentru a fi mai repede alături de Hristos. Când soldaţii au sosit pentru a-l duce la închisoare şi apoi la judecată, Sfântul Policarp i-a aşezat la masă şi le-a cerut să-i acorde o oră răgaz, timp în care el s-a rugat la Dumnezeu. În rugăciune a avut un vis profetic în care şi-a văzut chipul în care va muri. La anchetă a refuzat să jure pe destinul împăratului, să aducă daruri de tămâie idolilor şi să-L insulte pe Hristos, motiv pentru care s-a dispus arderea sa pe rug. În timpul executării pedepsei s-a produs o minune care i-a înfricoşat pe mulţi: focul rugului nu a ars trupul sfântului ci, dimpotrivă, îl apăra ca o pavăză. Văzând că sfântul nu poate fi ucis astfel, magistratul roman a ordonat să fie înjunghiat cu un pumnal. În acest chip şi-a dat sufletul blândul Policarp, Episcopul Smirnei. După aceasta, iudeii au rugat pe judecător ca să nu dea creştinilor trupul lui Policarp, pentru că, ziceau ei, îl vor avea pe dânsul ca dumnezeu, ca şi pe Cel Răstignit. Sutaşul, din porunca judecătorului, a ars trupul lui Policarp. Credincioșii din Smirna însă, adunând oasele lui cele mai curate decât aurul şi mai scumpe decât pietrele cele de preţ le-au dus la un loc cinstit. Biserica Ortodoxă îl cinsteşte pe Sfântul Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei în fiecare an la data de 23 februarie.

Istoricul sfintelor moaște care vor fi aduse la Iași

Cinstitele moaşte ale Sfântului Policarp au fost aduse din Smirna de Arsenie şi Samuil, monahi ai Mănăstirii Ambelakiotissa, în 1474 sau 1475, la 20 de ani de la înfiinţarea mănăstirii (1455). Monahii se aflau într-o călătorie în Macedonia, Tracia şi Asia Mică având binecuvântarea Mitropolitului de Nafpaktos să adune bani pentru mănăstirea Ambelakiotissa. În Smirna au cumpărat moaştele cu 100 de groşi care au rămas în patrimoniul mănăstirii. Ele sunt un nepreţuit tezaur atât pentru mănăstire, cât şi pentru întregul Nafpaktos. Mâna dreaptă a Sfântului Policarp se păstrează într-un suport lucrat în aur şi argint. Pe ferecătură este gravată scena Buneivestiri a Născătoarei de Dumnezeu şi cuvântul Arhanghelului: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Pe cealaltă latură există o inscripţie din 1 mai 1792: „Această mână a Sfântului sfinţit Mucenic Policarp, relicvă a Mănăstirii Ambelakiotissa din Kozitsa. S-a argintat pe cheltuiala Preacuviosului ieromonah Grigorie Plataniotos şi prin lucrarea aurarului Panaghiotis Damianopoulos din Kozitsa”.

Moaştele sunt aşezate într-o raclă de argint pe care se află următoarea inscripţie cu data de 1 noiembrie 1792: „Ofrandă către Sfântul Policarp din partea preacuviosului ieromonah Grigorie şi a confraţilor săi, Arsenie, Neofit şi Anania de la Mănăstirea Kozitsa a Adormirii Maicii Domnului, Ambelokiotissa. Lucrare a lui Damian din Kozitsa”. Laturile raclei au fost inscripţionate de un artist remarcabil cu 36 de reprezentări ale vieţii lui Hristos, a Maicii Domnului şi cu chipuri ale sfinţilor. Este o impresionantă operă de artă. În Duminica Mironosiţelor (Duminica a treia după Sfintele Paşti), cinstita mână a Sfântului Policarp se aduce în Nafpaktos pentru închinarea credincioşilor. Egumenul Mănăstirii Ambelakiotissa predă moaştele Sfântului Policarp în mâinile Mitropolitului şi acesta purtându-le cu evlavie şi urmat de toţi înaintează şi intră în catedrala mitropolitană a Sfântului Dimitrie. După vecernia, paraclisul şi predica despre viaţa şi ofranda sfântului, urmează procesiunea cu sfintele moaşte pe străzile oraşului.

Preot Justin apel

Noua Ordine Mondiala are nevoie de cat mai mult sange varsat. ATENTIE la protestele din 15 octombrie! Parintele Justin avertizeaza sa nu participam la revoltele de stradaO miscare dubioasa, cu sustinere din partea unor masoni deja renumiti, precum George Soros, cheama la revolutie mondiala pe data de 15 octombrie. In America s-a exersat deja aceasta revolutie, fiindca de 3 saptamani Wall Street-ul este ocupat de mii de protestatari, care se amagesc ca in acest fel vor schimba lucrurile. S-a putut vedea ca scopul celor care au organizat si sustinut aceasta revolta a fost conflictul cu fortele de ordine care sa degenereze chiar si pana la un razboi civil. Sa ne gandim ce ar insemna acest lucru la nivel mondial. Sa vedem care este mesajul lor:

„Suntem constienti de coruptie, de minciuni, de razboaie, de sistemele nedrepte care incurajeaza comportamentele egoiste si anti-sociale, de violari ale drepturilor omului, de distrugerea acestei planete si a locuitorilor sai, de actiunile injuste si inumane ale corporatiilor globale pentru putere si profit… Si ne-am saturat! Pe 15 octombrie 2011 putem produce o SCHIMBARE ADEVARATA, daca oamenii de bun simt ai acestei planete vor putea lasa deoparte nimicurile care ii separa si se vor UNI! Revolutia Globala – 15 octombrie 2011. Vrem o democratie reala. Pentru oameni, facuta de oameni. Opriti masinaria – creati o noua lume! Acesta poate deveni un eveniment de cotitura… depinde de TINE! Casa noastra, vietile noastre, viitorul nostru. Nu sunteti singuri. Viitorul e acum. E timpul sa modernizam planeta”.

Pare ideal ce scrie mai sus, dar lucrurile sunt controlate sa nu se intample asa, ci doar sa atraga cat mai multi oameni in focul armelor. Intr-o situatie de conflict se pot impune restrictii si conditii dictatoriale, sub pretextul “sigurantei” nationale sau mondiale.

Parintele Justin ne-a avertizat cu putin timp in urma sa fim atenti la astfel de capcane:

Grev­ele nu au nicio val­oare, ele fac parte din planul lor.Romanul de alt­fel e foarte puturos, s-a invatat cu comod­i­tatea si nu suporta sa munceasca ceva. Au gra­dini la tara cu pomi fruc­tiferi si nici ca se duc sa ingri­jeasca grad­ina sau sa adune prunele. Ei vor ceva con­fort­a­bil; de pilda aici la noi, in zona, abia gas­esti un insta­la­tor sa iti repare chi­u­veta sau pe cineva sa iti varuiasca sau sa iti ten­cuiasca in casa. Ne-am invatat boieri. Eu cred ca aceasta criza este si din icono­mia lui Dum­nezeu, pen­tru ca ne indeamna la o viata mai austera, la o seri­oz­i­tate in viata noas­tra crestina de zi cu zi, la lacrima si pocainta. Sa mul­tumim lui Dum­nezeu ca nu ne-a pedep­sit mai rau pen­tru cat am fi mer­i­tat. Poate ca va mai trezi pe unii criza asta. Prea multa necred­inta si prea multa faradelege este pe pamant. De aceea, daca vom avea con­sti­inta pacatose­niei noas­tre, ne vom asuma si criza in care traim. Mai bine sa ne rugam ca Sf. Siluan pen­tru intreaga omenire decat sa protes­tam. Pen­tru legea lui Dum­nezeu nu stim sa protes­tam, dar pen­tru marirea salari­ilor da. Cand marsalui­esc homo­sex­u­alii, cand ni se pun cipuri, cand ni se omoara copiii prin vac­cin­uri, nu protesteaza nimeni, sau foarte putini. Iata ca avem posi­bil­i­tatea sa revenim la asceza cres­tin­is­mu­lui de altadata.

Pen­tru noi, cres­tinii, este o bine­facere aceasta sara­cie, pen­tru ca ne invata sa fim mai cu stapanire de sine, mai gri­julii si mai cu frica de Dum­nezeu. Nu vedeti ca popoarele mai eman­ci­pate, care au toate la inde­m­ana, nu mai cred in Dum­nezeu? Primul act pe care il fac, atunci cand se simt in bunastare, este sa uite de Dum­nezeu. Unde este o Franta, unde este o Spanie, o Italie de alta­data? Dar sa crezi ca un sis­tem politic sau eco­nomic te mai poate izbavi, este o mare inse­lare, pen­tru ca soci­etatea este alter­ata ca si con­d­u­ca­torii lumii pana in adan­curile fiin­tei lor. E o mare pierdere de timp. Nu mai avem alta solu­tie decat rugaciunea.

Sa te convingi ca esti un pacatos

Avva Moise a zis: "Daca omul nu se convinge in inima lui ca este un pacatos, Dumnezeu nu-l asculta". Fratele a intrebat: "Ce inseamna: sa fie convins in inima lui ca este pacatos?". Batranul a zis: "Cand cineva isi duce pacatele sale, nu se uita la ale aproapelui".

Comportamentul femeii creștine


”Femeia să asculte învăţătura în linişte, cu toată supunerea. Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniştită. Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă. Dar ea se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie.” (I Timotei 2, 11-15)
Multă sfială cere de la femei fericitul Pavel, multă demnitate, nu numai în mişcările lor, nu numai în îmbrăcămintea lor, ci chiar până şi în vocea lor. „Femeia să asculte învăţătura în linişte, cu toată supunerea”, ceea ce şi în Epistola către Corinteni zicea, scriindu-le: „căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să se supună, precum zice şi legea. Iar dacă voiesc să înveţe ceva, să întrebe acasă pe bărbaţii lor, căci este ruşinos ca femeile să vorbească în biserică”. (I Corinteni 14, 34-35) Dar acum mare este vuietul, mare e tulburarea şi multă vorbă se face în biserică de femei, ceea ce nicăieri nu se petrece. Ar putea cineva vedea aici pe toate femeile vorbind, cum nu se petrece nici în piaţă, nici la băi; ca şi cum parcă ar fi venit aici ca să aibă mai multă linişte în vorbe, aşa se îndeletnicesc şi se întrec toate cu vorba despre lucruri de nimic. De aceea toate au ajuns invers de cum ar fi trebuit să fie şi nu vor să înţeleagă că nu este alt mijloc de a afla ceva din cele folositoare, decât numai de a sta în linişte. Când mă grăbesc să încep propovăduirea, şi nimeni nu este cu luare-aminte la cele grăite, care le este folosul? „Atât de tăcută trebuie să fie femeia în biserică, zice, încât nu numai de cele lumeşti nu trebuie a grăi, ci chiar nici de cele duhovniceşti.” Aceasta este adevărata podoabă, sfiala ei, aceasta va putea să o împodobească mai mult decât hainele, şi dacă ea se va modera pe sine în acest chip, va putea să-şi facă rugăciunea cu multă rânduială.
„Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul.” Şi unde este aici continuitatea celor spuse? Dar mare este acea continuitate. Într-adevăr, apostolul le vorbea despre linişte, despre demnitate, despre sfială, le zicea că ele nu trebuie să vorbească în biserică. Din toate părţile, deci, voind a le tăia pricina de vorbă „nici să înveţe, zice, ci să stea în rândul ucenicilor, iar prin tăcere vor dovedi supunerea lor”, fiindcă sexul femeiesc este oarecum vorbăreţ, şi de aceea apostolul din toate părţile mărgineşte pe femeie.
„Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă.” Şi ce au de-a face aceste vorbe cu cele dinainte? „Da! zice; sexul bărbătesc s-a bucurat de mai multă cinste, fiindcă întâi a fost zidit.” În alt loc a arătat şi ceea ce este principal, zicând astfel: „Că nu s-a zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat”. De ce spune aceasta? Mai întâi, zice, de la acestea să aibă întâietatea, iar în al doilea rând să o aibă de la cele petrecute. A învăţat femeia odinioară pe bărbat, şi totul a stricat, şi cu neascultarea 1-a făcut vinovat de osândă. De aceea Dumnezeu a supus-o bărbatului, fiindcă la început mai mult a abuzat de egalitate.” „Atrasă vei fi către bărbatul tău” (Facerea 3, 16), iar mai înainte de aceasta nu i-au fost spuse asemenea cuvinte. Dar cum Adam nu s-a amăgit? Aşadar nici n-a călcat porunca, dacă nu s-a amăgit. Ia aminte bine, femeia a zis: „Şarpele m-a amăgit”, pe când Adam n-a zis „femeia m-a amăgit”, ci că „ea mi-a dat mie şi am mâncat”. Nu este acelaşi lucru: a lua amăgirea de la cel de acelaşi fel cu tine, sau de la o fiară, de la o vietate supusă şi roabă ţie; aşa că aceasta este amăgire. Deci în raport cu femeia, care a fost amăgită, de cel supus şi rob, Adam n-a fost amăgit fiindcă el a fost îndemnat de cea liberă şi deopotrivă cu el.
Expresia: „a văzut că rodul este bun la mâncare” nu pentru Adam s-a zis, ci pentru femeie, că „a mâncat, şi a dat şi bărbatului ei”, aşa că Adam nu supunându-se poftei a călcat porunca, ci numai a fost convins simplu de femeie. A învăţat odată femeia şi atunci a stricat totul, şi de aceea apostolul zice: „nu dau voie femeii să înveţe”. Şi ce are de-a face cu celelalte femei, dacă Eva a greşit? Foarte mult, fiindcă sexul lor este slab şi uşurel. Aici deci, apostolul vorbeşte de natura femeiască, căci n-a zis „iar Eva fiind amăgită”, ci „femeia”, nume ce este comun întregului sex, iar nu numai al aceleia. Deci ce? Oare întreaga natură a căzut în călcarea poruncii prin Eva? După cum pentru Adam a spus: „După asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină” (Romani 5, 14), aşa şi aici, adică, neamul femeiesc a călcat porunca, iar nu cel bărbătesc. Dar ce? Nu mai are femeia nici o mântuire? „Da”, zice apostolul. Si care e acea mântuire? Aceea prin naşterea de copii, fiindcă n-a zis numai de Eva: „daca va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie”. În care credinţă? În care dragoste? În care sfinţire? În care înţelepciune? Este ca şi cum ar fi zis: „Nu fiţi triste, femeilor, că neamul vostru este defăimat; v-a dat vouă Dumnezeu şi o altă pricină de mântuire: facerea şi creşterea copiilor, astfel ca nu numai prin voi, ci şi prin alţii să vă mântuiţi.”
Priveşte câte probleme se nasc de aici. „Iar femeia amăgindu-se, zice, a fost pricină de călcare a poruncii.” Care femeie? Eva. Aşadar, Eva se va mântui prin naşterea de fii? Nu aceasta o spune, ci că natura femeiască se va mântui. Femeia a pricinuit călcarea poruncii. Eva desigur că a călcat porunca, însă neamul femeiesc se va mântui prin naşterea de fii. Pentru ce oare ea nu se va mântui şi prin propria sa virtute? Nu cumva Eva a închis calea mântuirii celorlalte? Deci, ce se va face cu fecioarele? Ce se va face cu cele sterpe? Ce se va face cu femeile văduve, care au pierdut pe bărbaţi mai înainte de a naşte? Acestea sunt pierdute? Nu mai au nici o nădejde de mântuire? Şi cu toate acestea fecioarele sunt mai cu seamă cele mai lăudate şi mai bine văzute.
Deci ce voieşte el oare să spună aici? „După cum pe întregul gen femeiesc 1-a supus de la zidirea celor dintâi, prin cele petrecute cu cea dintâi femeie şi, fiindcă Eva a fost zidită a doua, după Adam, de aceea, zice, şi celălalt gen femeiesc să se supună bărbaţilor.” Aşadar, fiindcă cea dintâi femeie a călcat porunca, tot genul femeiesc se găseşte în călcarea poruncii? Dar aceasta nu-şi are raţiune; atunci deci totul s-a făcut din harul lui Dumnezeu, iar cele de acum din călcarea poruncii femeii. „Şi totuşi pentru aceea toţi au murit, zice, fiindcă unul dintr-înşii — adică femeia — a păcătuit.” Prin urmare de nimic să nu se scârbească, fiindcă i-a dat Dumnezeu femeii o mângâiere nu mică, aceea că va naşte fii. „Dar aceasta, zici tu, este a naturii.” Apoi şi aceea este a naturii; căci El n-a dat numai ceea ce este a naturii, ci a hărăzit şi creşterea de copii. „De vor petrece, zice, întru credinţă, şi întru dragoste, şi întru sfinţire, cu întreagă înţelepciune”, adică, dacă după ce i-a născut îi va creşte în astfel de principii, nu puţină plată va avea de aici, căci a crescut luptători în Hristos. „De vor petrece, zice, întru credinţă şi întru dragoste”, prin care cuvinte înţelege viaţa corectă, iar apoi spune de înţelepciune şi demnitate în purtare.
Vrednic de crezare este cuvântul. (3, l) Expresia aceasta este spusă cu privire la toate cele spuse mai înainte, iar nicidecum nu are relaţie cu următoarele: de pofteşte cineva episcopie, bun lucru doreşte. Fiindcă cele spuse mai înainte erau îndoielnice, pentru aceea zice: „Credincios este cuvântul”, adică părinţii şi mamele vor putea să se bucure de virtutea copiilor, dacă îi vor creşte bine. Dar cum? Dacă mama este rea şi încărcată de păcate? Oare se va folosi ea din creşterea copiilor? Oare nu este natural că-i va creşte pe copii la fel ca ea? Dar apostolul vorbeşte aici de femeia virtuoasă, că multă plată va lua o asemenea femeie şi din creşterea copiilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur,

marți, 11 octombrie 2011

Cele şapte păcate

Cele şapte păcate de moarte:

1. Mândria
2. Zgârcenia
3. Desfrânarea
4. Lăcomia

5. Mânia
6. Zavistia
7. Lenea şi neîngrijirea sufletului

Păcatele împotriva Duhului Sfânt

1. Încrederea prea mare şi nesocotită în harul lui Dumnezeu
2. Desnădejdea sau neîncrederea chibzuită în mila lui Dumnezeu
3. Împotrivirea la adevărul stabilit, arătat şi dovedit al religiei creştin-ortodoxe
4. Lepădarea de credinţa ortodoxă

Păcate strigătoare la cer

1. Uciderea săvârşită cu voie
2. Sodomia (homosexualii, lesbienele, relaţiile împotriva firii între bărbat şi femeie)
3. Asuprirea săracilor, a orfanilor sau a văduvelor
4. Oprirea pe nedrept a simbriei lucrătorilor

Păcate străine de care se face responsabil creştinul atunci:

1. Când sfătuieşte pe altul să păcătuiască
2. Când porunceşte altuia să păcătuiască
3. Când se învoieşte cu altul la păcat
4. Când ajută altuia să păcătuiască
5. Când laudă pe cel ce face păcatul
6. Când ştie, dar tace de păcatul altuia
7. Când poate, dar nu voieşte să împiedice pe altul de a face păcatul

Douăzeci de sfaturi pentru felul de comportare în Biserică


Înainte de a merge la Sfânta Biserică să fii împăcat cu toţi cu care te-ai certat.
Lasă şi tu din inimă şi iartă tuturor celor care ţi-au greşit.
Îmbracă-te într-o ţinută curată, dar modestă, ba chiar smerită, ştiind că nu mergi la teatru ci ca să te rogi lui Dumnezeu cu umilinţă şi cu lacrimi pentru iertarea păcatelor tale.
Sileşte-te ca să duci un dar, măcar cât de mic: lumânări, tămâie curată şi un pomelnic pentru a fi pomenit tu şi toţi ai casei tale la Sfânta Liturghie;
Sileşte-te după putere ca să fii la Sfânta Biserică mai înainte de a începe slujba, ca să ai timp să te închini în linişte la Sfintele Icoane şi să poţi da din vreme şi pomelnicul spre pomenire;
Dacă din întâmplare ai sosit după începerea slujbei, apoi stai liniştit la locul tău ca să nu faci tulburare şi altora prin umblarea ta de colo până colo. Această sminteală este mai mare păcat decât binele ce vrei să-l faci. Pacea şi desăvârşita linişte este de absolută trebuinţă;
Stând în Biserică nu privi în dreapta şi în stânga, căci aceasta te sustrage de la gândirea spre Dumnezeu;
Vorbirea în Biserică e un păcat foarte mare. Nici nu te rogi şi împiedici şi pe alţii de a se ruga. De aceea starea ta în Biserică în loc să-ţi fie spre folos şi spre iertare, se va face ţie spre osândă şi păcat;
Urmăreşte cu mintea tot ce se citeşte şi se cântă şi repetă şi tu în minte rugăciunile, măcar cele mai însemnate;
Sileşte-te ca în timpul slubei să nu te abaţi cu mintea la nimic pământesc, pentru ca măcar două ceasuri din săptămână să trăieşti şi tu în adevărata reculegere şi rugăciune;
Când te închini, fă Semnul Crucii complet şi cu luare aminte. Făcând semnul Sfintei Cruci în batjocoră, înseamnă să batjocoreşti pe Stăpânul ei în numele căruia te închini. Mai de folos e să faci Cruce o dată cum se cuvine, decât să fluturi de mai multe ori cu mâna fără să ştii nici tu, nici alţii ce voieşti să faci. Prin aceasta vei stârni râsul celor care te văd, făcând sminteală altora şi ţie îţi va fi spre păcat;
Ascultă cu luare aminte toată slujba până la sfârşit. Numai aşa ţi-ai făcut datoria deplină către sufletul tău. După cum dai hrană îndestulată coprpului tău toată săptămâna, dă şi sufletului tău măcar o dată să se sature de cuvântul lui Dumnezeu cel dătător de viaţă;
Sfânta Evanghelie, Apostolul, Cazania şi predica ascultă-le cu luare aminte în aşa fel, încât să poţi spune şi tu altora despre folosul şi învăţătura ce ai luat din cuprinsul lor;
Când se împarte Sfânta Anaforă, închină-te şi pe la Sfintele Icoane cu toată credinţa şi smerenia cuvenită;
Când te închini la Sfintele Icoane, sărută chipul Sfântului la picioare, sau cel mult mâinile, dar nu la faţă;
Plecând de la Biserică mergi acasă, ferindu-te de a te abate pe la baruri sau locuri unde se face vorbăraie şi vorbe nefolositoare;
După ce stai la masă şi te odihneşti puţin, apoi citeşte cărţi moral-religioase şi meditează şi te roagă. Povăţuieşte pe toţi ai casei spre cele sufleteşti;
Dacă ai de unde, cercetează şi bucură pe cei săraci prin milostenie, cu bani cu bucate şi haine, din toate darurile ce ţi-a dat ţie Bunul Dumnezeu. Asemenea şi cu cuvinte bune povăţuieşte pe cei neştiutori pe calea Domnului;
Dacă vei serba Duminicile şi Sărbătorile în acest fel, apoi vei avea pe Dumnezeu cu tine şi-ţi va ajuta şi te va binecuvânta în toate activităţile tale şi te va bucura în toată viaţa ta cu îndestulare, cu sănătate şi cu tot binele;
Dacă vei petrece viaţa ta aşa creştineşte, apoi la sfârşitul vieţii vei dobândi fericirea cea veşnică şi cerească deplină pe care Dumnezeu a pregătit-o tuturor celor ce-l ascultă pe Dânsul.
Scopul vieţii tuturor creştinilor este mântuirea sufletului, şi dacă o va dobândi, destul va fi. În acest caz, viaţa aceasta va fi spre mărire şi fericire veşnică, iar nu spre judecată şi osândă.
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă" (Matei 6,33)"
Fii credincios lui Dumnezeu şi Bisericii sale cât vei trăi şi vei avea în viaţa aceasta tot binele, iar în cealaltă, vei dobândi Comuniunea cu Dumnezeu.

Cine este vinovatul?

Stăm şi ne plângem că lucrurile nu merg cum trebuie: banii nu ne vin la timp, serviciile lasă de dorit, lucrurile pe care le cumpărăm se strică repede; politicienii sunt corupţi etc. Nici cu sănătatea nu stăm strălucit. Fie ne doare capul, fie suntem indispuşi şi irascibili sau digestia nu merge bine. Coloana, vai, nu putem să ridicăm mai nimic, ca nu cumva să rămânem înţepeniţi. Despre minte, ce să mai vorbim: cu greu ne-o putem aduna ca să săvârşim ceva. Şi până la urmă parcă nimic nu ne mai motivează chiar atât de mult. Uităm de parcă am avea nouăzeci de ani; visăm cu ochii deschişi, dar nu putem să respectăm un program pe care noi înşine ni l-am făcut. Cu adevărat suntem neputincioşi.

Şi tot având în minte aceste slăbiciuni, care mă luptă în primul rând pe mine, mia intrat în mână o carte cu vieţile martirilor din primele secole. Şi fără să mă gândesc la ceva anume, am descoperit mărturia muceniciei unor fecioare de numai 15-20 de ani. Cutremurătoare mărturii. În multe dintre cazuri fecioarele însele se duceau ca mieii la tăiere, înfruntând urgia ighemonului, batjocora, tortura, moartea. Înainte de a începe supliciul, erau întâi ademenite, cu tot felul de promisiuni. Celor mai multe li se propunea căsătoria cu un nobil şi multă bogăţie, fără să li se ceară nici măcar să se lepede explicit de Hristos. Li se cerea să renunţe doar la cununia cu mirele ceresc Căruia se făgăduiseră. Dar muceniţele noastre nu se lăsau înşelate. Ştiind că Dumnezeu e viu, şi nu poţi să te ascunzi de El, în dragostea lor cea mare, nu au vroit să-L părăsească pentru nici un fel de dregătorie sau pentru această viaţă trecătoare.

Sunt frumoase cuvintele, dar hai să ne închipuim ce însemna pentru o fecioară sfioasă să rabde ruşinea de a-i fi smulse hainele, rămânând dezgolită în faţa lumii adunate. Mucenica Fevronia chiar răspunde ighemonului: „iată sunt acum pregătită precum atleţii care se luptau în circul roman, dezbrăcaţi de haine pentru a nu fi prinşi de nimic şi înfrânţi.” Într-adevăr, li se smulgeau veşmintele, pentru a arăta că nu mai au nimic trupesc care să le ţină în lumea aceasta, primind însă acoperământul de har al Bunului Dumnezeu.

Astăzi, din păcate, câte fiice ale neamului nostru nu-şi postează goliciunea trupului în reviste sau pe paginile internetului, lepădânduşi astfel haina harului pentru a se împreuna cu duhul cel desfrânat al celui rău. Iar pe urmă, chinuite şi bolnave ajung să moară singure într-un spital sau ucise cine ştie pe unde, după ce au fost batjocorite de atâtea priviri lacome, după ce au amăgit simţurile atâtor bărbaţi.

Fecioarele martire nu rămâneau însă multă vreme cu părţile femeieşti descoperite, căci, cel mai adesea, li se tăiau sânii şi erau bătute până se umpleau de sânge. Arse erau cu foc până le sfârâia pielea, pentru a li se acoperi apoi tot trupul cu o rană. Dar ele mai aflau încă puterea să-L mărturisească pe Hristos şi să certe nebunia păgânească. Şi pentru că nu cedau, chinuirile continuau, strunjindu-li-se pielea cu nişte piepteni de fier pentru a sfârşi, precum în cazul fecioarei Fevronia, una dintre cele mai frumoase chipuri ale vremii ei, tăindu-i-se mâinile, picioarele şi la urmă capul.

Alte fecioare sfârşeau mai repede: unele erau tăiate cu fierăstrăul, la altele li se tăia capul sau pur şi simplu erau înjunghiate. Toate acestea sau întâmplat cu adevărat şi, din păcate, comunismul a readus multe dintre aceste bestialităţi la viaţă.

Citind cutremuraţi martiriul lor, nu putem să nu ne gândim de unde aflau acele tinere femei puterea de a răbda toate acele chinuri? Oare noi am mai putea să dăm aceeaşi mărturie astăzi, dacă ni s-ar cere? Dar cum oare am putea să ne ducem mintea până într-acolo când suntem atât de neputincioşi. Mulţi ne plângem că nu reuşim să închidem televizorul ca să ne mai liniştim puţin mintea. Alţii nu putem birui nici măcar o patimă cât de mică, ce să mai vorbim de ispita pornografiei pe internet. Atât de mult s-a răspândit ciuma asta a desfrânării, că au ajuns şi oameni dintre cei mai aşezaţi, cu familie şi chiar cu o oarecare legătură cu un duhovnic, să nu reuşească să se stăpânească şi să biruie patima aceasta, odată ce a pus stăpânire pe sufletul lor.

Aşadar, nu politicienii sunt cei mai vinovaţi pentru starea de lucruri în care am ajuns, şi nici alţii din jurul nostru nu sunt chiar atât de răi pe cât poate am crede. În fapt,este vorba de o slăbiciune generalizată cauzată de lipsa de discernământ cu care am făcut totul; vinovat este păcatul pe care, pas cu pas, l-am lăsat să ne cucerească sufletele. Ne-am uitat la televizor şi ne-am luat după ce am văzut acolo: „Că doar nu putem fi chiar aşa habotnici…!” Mai facem şi câte o glumă deşuchiată, mai ne aruncăm puţin ochii pe o poză „decoltată”, că na! aşa sunt vremurile: toată lumea o face. Pe urmă, ne ducem cu o colegă ca să ne distrăm puţin, sau cu un coleg în cazul fetelor, că ne simţim atât de singuri; mai greu este cu avortul, dar l-am trecut şi pe ăsta: viaţa merge înainte.

Aşadar, încet, încet ajungem de la păcatele mici care ne umplu viaţa la cele care, din nefericire, ne vor îngreuna cu totul sufletul. Stingem însă repede amărăciunea cu alte plăceri, glume, distracţii şi mici desfrânări. Totul e bine cât avem încă suficientă dopamină care să ne scalde creierul, adică atât timp cât ne simţim relaxaţi. Dar, ceea ce nu vrem să ştim este că după stările de intensă euforie urmează altele de depresie şi tristeţe. Întotdeauna; că asta e legea plăcerii maximale: munte – vale. Şi, cu cât e mai mare plăcerea, cu atât va urma o depresie mai profundă în viitorul apropiat: se naşte astfel dependenţa. Ne motivează tot mai puţin ceva care nu ne produce imediat plăcere sau care nu poate stinge uşor neliniştea şi tristeţea pe care dependenţa stării de păcat a sălăşluit-o în sufletul nostru. Iar la toată răutatea a contribuit cu succes împrăştierea minţii în mii şi milioane de ştiri, informaţii şi senzaţii tari, duhul vremurilor noastre. Că împrăştiată fiindu-ne mintea nu mai avem discernământul de a alege binele de rău. Le luăm pe toate grămadă, după cum mass-media le impune la toată lumea.

Deci, oamenii nu sunt chiar aşa de răi. Dacă-l iei pe fiecare în parte, vei afla multă, multă suferinţă, nemulţumire, regret şi chiar mirarea: „Cum de am ajuns aşa!?; Cât de greu îmi vine să mă schimb!” E adevărat, modul de viaţă care, într-un fel ni se impune astăzi, ne face înainte de toate destul de neputincioşi ca să ne mai putem lupta. Nu ne cere însă nimeni să mutăm munţii sau să ieşim în piaţă pentru a ne da trupurile să fie arse pentru Hristos. Trebuie doar atât: să conştientizăm profund situaţia în care ne aflăm şi să înţelegem că fără Hristos nu putem schimba nimic în viaţa noastră sau în lumea în care trăim. Căci dacă El, prin harul Duhului Sfânt, dădea odinioară mucenicilor puterea să sufere acele chinuri îngrozitoare, şi nouă poate să ne ajute ca să scăpăm de orice păcat numai să vrem din toată inima aceasta, inimă pe care să I-o închinăm Lui. De aici trebuie să reînceapă renaşterea lumii româneşti şi nu de la schimbarea unor politicieni, mulţi dintre ei săracii adânciţi în păcate foarte mari, alţii pur şi simplu neputincioşi ca să facă mai mult bine neamului nostru.

Aşadar, Mântuitorul Iisus Hristos, Maica Domnului, Sfinţii Îngeri şi Apostoli, toţi Sfinţii, Cuvioşii şi Martirii de peste veac sunt ajutoare veşnice celor care cred în ei şi le cer ajutorul. Lumea de dincolo aici este, numai să o vedem cu ochii credinţei şi să i ne alăturăm prin curăţia inimii. Şi puterea credinţei nu o va cunoaşte decât cel care se va împărtăşi din ea.

Frig, poate foame şi alte multe necazuri vor veni peste noi românii în următoarea perioadă, dar să nu deznădăjduim. Bunăoară, mai uşor ne va fi să le ducem pe toate, gândindu-le ca pe o poliţă pe care o avem de plătit pentru cei douăzeci de ani de distracţie. Dacă vom înţelege şi vom primi cu răbdare şi mulţumire toate, dacă vom renunţa la a-i judeca pe alţii, dacă vom renunţa la televizorul care ne mănâncă timpul şi viaţa îndepărtându-ne de adevăr, jugul acesta care ne va cădea pe umeri se va uşura atât cât să-l putem duce cu multă seninătate. Ba chiar se vor afla şi dintre aceia care vor da slavă lui Dumnezeu că astfel, prin durere şi suferinţă, au ajuns să-L cunoască şi să se bucure de harul Său. Pentru cine nu a cunoscut dulceaţa Lui toate cele spuse până acum par nebunie, căci nebunie este înţelepciunii lumii acesteia Crucea lui Hristos, după cum putere a lui Dumnezeu este celor care cred şi-I urmează.

Smerenia

Un frate l-a intrebat pe avva Matoes: "Spune-mi un cuvant". El i-a zis: "Mergi si roaga-te lui Dumnezeu, ca sa-ti dea plans si smerenie in inima ta. Fii mereu atent la pacatele tale si nu-i judeca pe altii, ci socoteste-te mai prejos decat toti. Nu tine prietesug cu vreun copil si nu cunoaste nici o femeie, nu te imprieteni cu vreun eretic, rupe indrazneala din tine, stapaneste-ti limba si pantecele si gusta doar putin vin. Daca cineva iti vorbeste despre vreun lucru oarecare, nu te lua la harta cu el, ci, daca vorbeste bine, spune-i: «Da», iar de vorbeste rau, spune-i: «Tu stii ce vorbesti». Nu te certa cu el despre cele spuse. Aceasta e smerenia".

Cum scapam de poftele trupesti

Un tanar, chinuit de poftele trupesti, l-a intrebat pe duhovnicul sau cum poate scapa de ele.

Duhovnicul i-a spus:

- Nu putem opri pasarea atunci cand zboara deasupra casei noastre, dar putem sa o oprim sa nu-si faca cuib acolo.

luni, 10 octombrie 2011

Dragostea

Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste.
Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul.
Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar.
Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda.
Dragostea nu cade niciodata.”

Limba: cand prieten, cand dusman.

Un stapan cu mari bogatii avea in ascultare o multime de sclavi. Intre acestia se afla si unul, renumit intre ei pentru intelepciunea lui. Intr-o zi, stapanul ii spune ca pentru a doua zi sa ii pregateasca o masa cu cea mai buna mancare posibila. A doua zi, stapanul a ramas fara cuvinte cand, pe masa, a vazut mai multe mancaruri facute numai din limbi.

Sclavul cu pricina se scuza, zicand:

- Ce poate fi mai bun ca limba? Cu limba ne rugam, vestim pacea, mangaiem pe cei intristati, certam pe cei rai, comunicam adevarul, intelepciunea si dreptatea.

Stapanul casei il iarta, insa numai cu conditia ca in ziua urmatoare sa-i pregateasca mancare cu ceea ce este mai rau posibil. A doua zi, stapanul gasi la masa iarasi toate mancarurile gatite din limba. Maniindu-se tare, stapanul aproape ca porunci slugilor sa-l bata pe sclav, gandind ca acela a ras de el.

Sclavul insa se scuza, zicand:

- Ce poate fi mai rau decat limba? Cu limba injuram pe Dumnezeu, ne certam, stricam pe cei nevinovati, semanam ura, nedreptate, tagaduim adevarul si multe altele asemenea.

Atunci, stapanul a inteles intelepciunea sclavului. Limba este cand cea mai buna, cand cea mai rea sluga.

duminică, 9 octombrie 2011

Raspuns intelept

Pe cand era tanar, Cuviosul Macarie se lupta cu slabiciunile pe care le avea, dorind sa le biruiasca.

Intr-o zi a pornit prin desert pentru a culege cateva curmale.

Intalnind un copil ce pazea animalele, l-a intrebat:

- Ce sa fac, copile, ca imi este foame?!

- Mananca, i-a raspuns acesta.

Sfantul i-a spus apoi:

- Am mancat si tot imi este foame.

- Poate ca esti ca un magar, fiindca vrei sa rumegi neincetat, i-a raspuns baiatul cu seriozitate.

Si astfel, cuviosul a plecat spre chilie, inteleptit de raspunsul unui copil.

Cea mai mare ispita in rugaciune

Vom reda ceea ce marturiseste Preafericitul Parinte Patriarh despre Parintele Dumitru Staniloae: "... o alta marturisire pe care as dori sa o aduc despre dansul ca om al rugaciunii mi-a fost inspirata de o intalnire ortodoxa din Franta, care a avut loc la Amiens, langa Paris, in 1977… am stat, in noaptea aceea in aceeasi camera, iar inainte de culcare, Parintele Staniloae a zis: "Sa ne rugam". Si ne-am rugat, am stat asa in pozitie de rugaciune, iar dansul a rostit pe de rost rugaciunile incepatoare, dar pentru ca n-aveam Ceaslovul cu noi, dansul s-a rugat liber. Eu cand am auzit cum se roaga, imi venea sa cred ca e alt om. O rugaciune simpla, profunda, sensibila, fara nici o idee teologica elaborata, zicea doar: "Doamne ajuta-ne! Doamne fii cu noi! Doamne iarta-ne!", exact asa cum vorbeste un copil cu tatal sau, in familie. O simplitate pe care o vezi numai la oamenii de la tara, care n-au trecut niciodata printr-o scoala teologica, dar care se roaga cu foarte multa convingere si credinta, intr-o uimitoare intimitate si familiaritate cu Dumnezeu.

Dupa aceea, in ziua urmatoare, eu am indraznit si am intrebat: "Parinte profesor, ma iertati, dar eu m-am mirat cand v-ati rugat atat de simplu aseara". El mi-a raspuns: "Cea mai mare ispita este sa teologhisesti in timpul rugaciunii. Atunci nu vorbesti cu Dumnezeu, vorbesti cu tine insuti despre El".

Ce e un calugar?

Un sfant?Atunci de ce s-a mai retras din lume?Un pacatos?Greu de crezut dupa putinele pacate pe care le poate savarsi in stricta randuiala a lavrei.Atunci?Un calugar e un om care se nevoieste intru pocainta.In continua metanoia.In ,,schimbarea mintii''.Mereu altul si totusi acelasi.Poate ajunge sfant,poate ramane un pacatos,dar viata sa e o zbatere de care noi,cei lenesi si identici,nu putem da seama...

miercuri, 5 octombrie 2011

O ISTORIOARA ADEVARATA

O ISTORIOARA ADEVARATA

Un preot, mergând pe strada, întâlneste un copilas, ca de cinci-sase ani, cu picioarele crapate de glod, parul încâlcit în cap, zoios, nespalat, cu mâinile crapate, si-l întreaba:
- Mai copile, de unde vii tu?
- Din iad vin!
Preotul s-a minunat de copilul acesta.
- Cum îl cheama pe tatal tau?
- Satana!
- Dar pe mama ta?
- Aripa satanei!
- Dar frati si surori ai?
- Da.
- Cum îi cheama?
- Diavoli.
Si atunci preotul a spus:
- Unde stai, copile?
- Hai, ca eu stiu unde!
Si a mers cu preotul. Si în marginea satului îi arata o casuta stricata, veche si o ograda cu gardurile rupte. Preotul ia copilasul de mâna si intra acolo. Aude sfadindu-se în casa tatal cu mama sa.
Barbatul o înjura pe femeie groaznic, iar femeia îi spunea: "Du-te de-aici, satano!" Barbatul zicea: "Tu esti aripa satanei!" Au trecut niste copii pe acolo: "Treci, drace, de-aici!" Dar femeia striga pe urma: "Vai de mine, casa asta este iad!"
Preotul a auzit de afara. Si atunci si-a dat seama de ce spune copilul ca vine din iad. El nu stia cum sa spuna. A auzit pe mama-sa ca este iad în casa ei; ca pe tatal sau îl cheama satana si pe mama-sa, aripa satanei, si pe fratii lui îi cheama diavoli. Asa auzea graind în casa.
Dar stiti voi de ce se face casa iad? Unde nu-i post, unde nu-i rugaciune de dimineata si de seara, unde nu-i viata curata, unde nu merg oamenii la biserica, unde se apuca si beau de dimineata, fumeaza si înjura, casa aceea se face cu adevarat iad. Si diavolul vine acolo si apoi, vai de zilele care le mai traieste omul pe pamânt!
Toata ziua înjuraturi, toata ziua batai, toata ziua suferinta. A intrat diavolul! Diavolul aduce ura, sfada, mânie, iutime, ocara, blestem, înjuraturi, batai, morti, betii, desfrâuri. Asa! Unde a intrat el, distruge. Casa o face iad!
Iar unde oamenii se scoala dimineata si se închina lui Dumnezeu si merg la lucru cu rugaciunea în minte si postesc sfintele posturi de peste an, si fac milostenie si citesc sfintele carti, si rabda scârbele si necazurile cu bucurie, acolo este si binecuvântarea lui Dumnezeu si toate se rânduiesc dupa iconomia Lui pentru folosul sufletului si pentru mântuirea noastra.

duminică, 2 octombrie 2011

Explicații CELE 7 LAUDE BISERICEŞTI și simbolistica lor



Cele 7 laude bisericeşti ale cultului creştin ortodox sunt: Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia, Ceasul I, III, VI, IX. Utrenia şi ceasul I se socotesc de fapt ca fiind o singură laudă, astfel ajungîndu-se la numărul de 7 laude. Trebuie menţionat faptul că Sfînta Liturghie nu face parte din cele 7 laude deoarece ea este însuşi izvorul lor. Numărul 7 al laudelor ne aduce aminte de zilele creaţiei, de cele 7 zile ale săptămânii (liturghia este slujba eshatologică este slujba zilei a 8-a, celei care nu are sfârşit în împărăţia lui Dumnezeu), de cele 7 daruri ale Duhului Sfânt.

Vecernia se aduce ca o mulţumirela sfârşitul zilei, pentru că am ajuns cu bine la apusul soarelui şi că am adăugat încă o zi la vârsta noastră. Ea ne mai aduce aminte şi de răstignirea Domnului care a avut loc spre seară.

Pavecerniţa este slujba prin care cerem de la Dumnezeu ajutor şi pază pentru trecerea în pace a nopţii care începe, rugându-l să ne dea odihnă netulburată şi să ocrotească somnul nostru de primejdii, de năluciri şi de ispitele păcatelor, care ne pândesc mai ales noaptea, din întuneric. Ea ne duce cu gândul la moarte care este închipuită prin întunericul nopţii şi pentru care ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute a o întâmpina pregătiţi şi fără teamă. Ne mai aduce aminte de coborârea la iad a lui Hristos spre a-i elibera pe cei legaţi.

Miezonoptica sau rugăciunea de la miezul nopţii este expresia nevoinţei monahale şi pustniceşti a privegherii şi totodată simbol şi imitaţie a laudei necurmate pe care îngerii o aduc pururea lui Dumnezeu în ceruri. Ea ne aduce aminte de prinderea lui Iisus în grădina Ghetsimani şi de Învierea Sa din morţi.

Utrenia exprimă primele gânduri ale sufletului credincios, îndreptate către Dumnezeu, după scularea din somnul nopţii cuprinzând mulţumirea pentru trecerea în pace a nopţii şi rugăciunea pentru trăirea cu folos şi cuviinţă a zilei care începe. Ea ne aduce aminte de patimile îndurate de Domnul, de la miezul nopţii până la ziuă.

Ceasurile de rugăciune (I, III, VI, IX) cuprind rugăciunea adusă lui Dumnezeu în momentele cele mai de seamă ale zilei, simbolizând lauda necurmată pe care Puterile cereşti o aduc lui Dumnezeu tot timpul.

Se sting luminile


De două mii de ani, Biserica Mântuitorului Iisus Hristos întemeiată pe jertfa morţii și Învierii Fiului Lui Dumnezeu s-a călăuzit sub puterea Duhului Sfânt prin sfinţii și dumnezeieștii apostoli, prin ucenicii lor, prin clerul și ierarhia superioară care au dus mai departe lumina învăţăturii revelate din Însuși gura Mântuitorului Iisus Hristos.
De-a lungul prigoanelor și încercărilor prin care a trecut Biserica Universală Ortodoxă, o categorie aparte sunt mărturisitorii - apărătorii dreptelor învăţături creștine. Și Biserica Ortodoxă Română a avut o armată de geniu, aceste făclii ale neamului românesc care au luminat cărarea mult-încercatului popor în două mii de ani de existenţă prin puterea celui rău, a popoarelor migratoare și năvălitorilor. Odată cu instaurarea comunismului, mărturistorii acestui neam, mulţi la număr, anonimi și chiar necunoscuţi au ţinut aprinsă candela rugăciunii pe străbunele altare de piatră ale bisericilor și mănăstirilor fiind pe drept cuvânt numiţi luminile acestui neam. Secolul al nouăsprezecelea sau „secolul roșu” a fost cel mai aprig edict satanic dat de sovietul bolșevic, trecut Balcanii sub tăvălugul comunist îndoctrinându-ne de la firul de iarbă și până la pruncul de ţâţă cu doctrina ateistă și materialistă a necredinţei în Dumnezeu.
Au reușit să are sub glia estului Europei creștine peste douăzeci de milioane de suflete creștine împreună cu intelectualitatea lor, împreună cu clericii lor, duhovnicii lor, episcopii lor și strămoșii lor, călcând în picioare toată învăţătura Sfintei Scripturi socotită „o religie de oameni inventată”.
În acest întuneric de nepătruns în care diavolul a mutat iadul pe pământ, gurile de iad fiind pușcăriile comuniste de reeducare care au distrus de la sentimentul uman până la cel mai mic gând creștin, miilor de suflete smulgându-le nădejdea mântuirii și a iertării păcatelor, încercând să-i transforme pe oameni în simple animale cuvântătoare.
Dar, cum orice sistem are slăbiciunile lui și acest imperiu comunist a fost gestionat tot de puterea Lui Dumnezeu și de lucrarea Duhului Sfânt prăbușindu-se când se credea cel mai sigur și stabil tot prin aceeași oameni care au putut rezista reeducării, îndoctrinării și tuturor ideologiilor comuniste. Un singur ţel a stat la baza acestei mari biruinţe: credinţa în Dumnezeu și onoarea creștină; cultivate în sufletul poporului român și în alte popoare creștine.
Aceste lumini, duhovnicii mănăstirilor, teologii înzestraţi cu dar cuvântător, preoţii parohiilor care și ei o parte au gustat moartea în sistemul comunist, nu s-au lăsat înfrânţi și au căutat să arate lumii că lumina vine de la răsărit, din Cer, de la Tronul Lui Dumnezeu.
Făcând o amintire a acestor lumini sfinte, vom enumera câteva figuri emblematice care au putut face faţă cu darul Lui Dumnezeu acestor groaznice opresiuni: Mina Prodan, Ioachim Spătaru, Vichentie Mălău, Antim Găină, Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Iachint Unciuleac, Sofian Boghiu, Benedict Ghiuș, Ioan Negruţiu, Dumitru Stăniloae, Arsenie Papacioc si astăzi încă în viaţă, părintele Iustin Pârvu, sunt lumini sfinte ale neamului românesc.
Alături de ele, astăzi, de întâi octombrie, la Mănăstirea Lainici, nenumăraţi credincioși, cler, popor și arhierei, vor ajuta la deschiderea Porţilor Raiului prin rugăciuni întru smerenie și evlavie pentru sufletul părintelui Adrian Făgeţeanu. Neobosit lucrător în via Lui Hristos, s-a mulţumit să-și primească dinarul răsplăţii dumnezeiești venind încă din primul ceas evanghelic al zilei la osteneala Crucii.
Nu a murmurat în nenumăratele încercări gustate cu amar și suferinţă încă din tinereţile sale prin părăsirea pământului Basarabiei rupt din trupul ţării noastre românești, trăind și gustând încercările închisorilor, umilinţa, foamea, bătaia, violenţele verbale și miile de hule aduse Lui Dumnezeu pe care-L slujea cu dragoste și credinţă.
Cele trei virtuţi cardinale sădite pe deplin în sufletul său: credinţa statornică în urma multor nopţi de tortură și reeducări, nădejdea adevărată în a suporta patruzeci de ani de comunism agresiv care nu au reușit să-i schimbe mentalitatea și dogma de credinţă, i-au sporit dragostea nemăsurată faţă de Dumnezeu și faţă de semenii în suferinţă.
Crescut la umbra mormântului lui Ștefan cel Mare și la poalele Mănăstirii Putna, părintele Adrian Făgeţeanul a devenit vrednic răzeș al Marelui Ștefan, fiind și el, parte din sfeștila luminândă a Rugului Aprins, unde cu consecvenţă și-a însușit îndatoririle de luminător al acestui neam, de la bunul prieten Sandu Daniil Tudor, de la Arsenie Boca, de la Mitropolitul Antonie Plămădeală, de la Alexandru Mironescu si mulţi alţi mari trăitori care i-au fost faruri și călăuze în găsirea cărării în întunericul vieţii ce avea să urmeze.
Asemenea Apostolului Pavel povestind de multe ori ucenicilor și fiilor duhovnicești câte a pătimit pentru Hristos și dreapta credinţă, nu a mărturisit pentru a se autovictimiza, ci așa cum spune Apostolul doar pentru a se lăuda în Crucea Lui Hristos: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume !” (Galateni 6, 14)
O crucea grea, a celor 98 de ani pământești împletită cu supărări și bucurii, cu nădejde și tristeţi dar plină de Lumina Lui Hristos și purtată în rugăciune de sutele și miile de suflete scoase din întuneric la lumină prin puterea Lui Hristos și lucrarea Sfintei Spovedanii.
Așezat după cuviinţă așa cum se cuvine ostașilor adevăraţi ai Lui Hristos în ceata luminătorilor acestui neam, părintele Adrian Făgeţeanu ne binecuvintează din smeritul sicriul.
Nașterea din duh pentru veșnicie a numelui său și a personalităţii sale pentru Împărăţia Lui Dumnezeu astăzi, la întâi octombrie, urcă ușor pe scara virtuţilor spre braţele Lui Hristos. Maica Domnului, pe care a slujit-o și a iubit-o din tot sufletul, vine cu preacinstitul omofor să-i șteargă sudoarea frunţii după o neobosită muncă în via Fiului Ei.
Ajungând la Tronul Preasfintei și de Viaţă-Făcătoarei Treimi, Domnul Iisus Hristos îi va deschide porţile Raiului zicându-i: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.” (Matei 25, 21)
Dumnezeu să-l odihnească în pace, primindu-l în veșnica Liturghie Cerească a Părintelui Luminilor ! Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt în vecii vecilor. Amin.

Sursa:www.parintelecalistrat.com

Legaturii Ortodoxe

  1. MITROPOLII, ARHIEPISCOPII, EPISCOPII ROMÂNEŞTI
  2. BISERICI, MĂNĂSTIRI, PAROHII ROMÂNEŞTI
  3. SITE-URI ALE ALTOR BISERICI ORTODOXE
  4. PAGINI PERSONALE
  5. PAGINI DIVERSE
  6. ALTELE