Publicat pe 25 May 2012 | Categorii: Biserica rastignita, Maici
duhovnicesti, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Mucenici ai
vremurilor noastre | |Print
„Nu-mi e rusine sa spal picioarele lui Hristos!”
Mama Blondina a fost o adevarata ucenica a Sfintei Cuvioase Parascheva
de la Iasi: minunata in daruire, minunata in smerenie… Neindoielnic ca
pe langa astfel de oameni treci fara a-i observa, caci nimic din
infatisare nu tradeaza bogatia iubirii lor pentru Hristos. Insa
lacrimile ce-i scaldau fata in timpul slujbelor dadeau marturie ca acea
femeie simpla, pe care o gaseai adesea spaland pe jos la Mitropolie,
traia fiecare Sfanta Liturghie ca pe o rugaciune din Gradina Ghetsimani,
purtand in inima sa durerile celorlalti…
Blondina a fost fiica
Preotului Zaharia Popovici si a Preotesei Serafima, si s-a nascut in
satul basarabean Grusenti. Anul 1940 o gaseste casatorita, cu un copil
de 14 ani. Originea, educatia si verticalitatea ei au fost pentru
stapanirea sovietica motive indeajuns de „consistente” pentru a o
aresta si a o trimite in cruntele inchisori si lagare ale Gulagului.
Dupa 15 ani de robie si patimire, rupta de familie, Dumnezeu ii poarta
pasii spre tara-mama, unde o astepta insa o mare durere: fiul ei,
victima a indoctrinarii ateiste, impreuna cu nora, si ea activista de
partid, o pun sa aleaga intre a locui in casa lor si credinta in
Dumnezeu, dandu-i trei zile de gandire. Insa Mama Blondina nu a sovait
vreo clipa. A ales sa ramana cu Dumnezeu, devenind o femeie a nimanui,
fara casa. Asa s-a lipit de Mitropolia de la Iasi, care-i va deveni
adapost… Aici, la racla Cuvioasei Parascheva, Mama Blondina isi va
deserta durerile cele amare si aici va primi de la Sfanta ajutor si
mangaiere.
Apoi, pronia lui Dumnezeu a miscat inimile unei
familii credincioase, care a adoptat-o ca pe propria mama, simtind
binecuvantarea de a avea in casa un astfel de suflet. Mama Blondina isi
va petrece restul vietii in rugaciune, lacrimi si milostenii…
Inzestrata de Dumnezeu cu duh marturisitor, ea a lasat scrise crampeie
din patimirile vietii sale, spre a fi publicate atunci cand soarele
libertatii va lumina din nou tara… Asta pentru ca nimeni sa nu
deznadajduiasca in suferinte, caci cu noi este Dumnezeu!
Inchisoarea Kazan
„Cand am coborat din tren, am observat ca inchisoarea seamana cu o
biserica. Mai tarziu am aflat ca era catedrala Maicii Domnului din
Kazan, care era cea mai frumoasa si mai bogata catedrala din Rusia si
acuma a ajuns sa adaposteasca pe nenorocitii arestati fara vina.
In curte au venit cateva zeci de barbati, probabil tot condamnati —
si, la ordinul securistilor, noi ne-am dezbracat complet pentru
deparazitarea hainelor. Hainele le-au dus in etuva, iar pe noi, goale,
ne-au repartizat prin camere. Catedrala era impartita in camere
supraetajate, iar in camere erau paturi — rafturi suprapuse — cate patru
randuri. Paturile fusesera spalare cu apa cu clor si erau inca ude.
Scandurile goale si ude, noi goale — asa ne-a primit inchisoarea. Eram
si flamande, caci o parte din painea data la Tighina a mucegait. S-a
facut seara. Au venit trei securisti sa ne verifice cate suntem, facand
glume grosolane la adresa noastra, ca eram in pielea goala.
A
doua zi, la ora patru dimineata, am fost trezite de zanganitul cheilor
grele care au deschis usa camerei noastre. Ne-au numarat — nu cumva una
din noi sa fi fugit! Dupa ei au venit alti barbati. Unii au adus apa
clocotita intr-un cazan mare, altii cate 300 de grame de paine pentru
fiecare. A trecut prima zi de inchisoare si noi stateam goale, dardaind
de frig. A doua zi a trecut la fel ca prima.
In fiecare
dimineata veneau cativa militieni si faceau control ginecologic la toate
femeile, ca nu cumva sa ascundem ceva bilete de spionaj ori alt
obiect… Asta era ceva ingrozitor, de neimaginat, facut sa distruga
sistemul nervos. Chiar si dupa ce ne-au adus ramasitele de haine,
controlul tot se mai facea.
In camera noastra aproape ca nu era
nici lumina — era sus un gemulet mic, care dadea o lumina obscura de
abia ne vedeam unele pe altele, iar la aer fiecare condamnat avea voie
doar zece minute pe zi.
Intr-o noapte, in aceasta inchisoare a
umilintei, am visat ca la gemuletul acela mic a aparut Mantuitorul cu
coroana cu spini pe cap, rastignit pe Sfanta Cruce. Şi din cap, in
jurul coroanei, siroia sangele, iar Iisus misca capul la dreapta si la
stanga a durere, si atunci siroia sangele mai mult. Eu am vrut sa merg
sa-I sterg ranile, sa-I opresc sangele, iar Iisus mi-a zis: «Vezi cat
sufar si Eu pe nedrept, nevinovat fiind?».
M-am trezit. Da,
m-am trezit din somn, dar eram alta! Iisus imi daduse linistea,
puterea, pacea si o mangaiere de nedescris. Acest vis m-a urmarit toti
anii de inchisoare si de Siberie si toata viata“.
Lagarul de invalizi
„Am stat in aceasta inchisoare pana in luna august 1942, cand ne-au
scos si ne-au urcat in vagoane de marfa, murdare de carbuni,
spunandu-ne: «Sa va duceti la lucru, destul v-am hranit pe degeaba!». Şi
ne-au dus intr-o directie necunoscuta. Peste o saptamana, istovite de
foame, sete, oboseala, am ajuns intr-o gara. Eu am ajuns intr-o stare ca
nu mai puteam manca nimic. Din cauza foamei am avut pelagra. Tot corpul
imi era acoperit cu rani mici.
Am mers pe jos vreo treizeci de
kilometri, pana la un lagar de invalizi. Pe cei care erau mai in putere
ii dadeau la «baraci de refacere», iar pe cei slabi de tot ii dadeau la
«baraci de moarte». Eu am avut noroc cazand la o doctorita din Armenia,
tanara, de vreo 40 de ani, cu ochii blanzi si buni, foarte frumoasa.
M-a intrebat cati ani am. I-am spus ca 36 si jumatate. Nu m-a crezut si
a cercetat dosarul. S-a convins ca n-am mintit-o si mi-a spus: «Dupa
infatisare, arati de 70 de ani. Erai grasa cand ai intrat in
inchisoare?» I-am spus ca aveam 96 de kilograme. Ea mi-a spus: «De aceea
ai scapat cu viata, ca ai trait din grasimea dumitale». M-a cantarit
si aveam 45 de kilograme. Eram ametita tot timpul, slabita si fara
putere.
M-a intrebat ce am facut in libertate. I-am spus ca am
fost invatatoare. Atunci ea mi-a spus: «Uite, te iau la mine la spital
sa lucrezi». I-am multumit. O femeie m-a dus la spital. Eram bucuroasa
ca pot iesi pe afara, dupa un an si trei luni fara lumina si aer.
Mergand prin curtea lagarului am observat un lucru trist: multi orbi si
nebuni. Am intrebat-o pe femeia care ma conducea ce inseamna asta. Ea
mi-a spus ca innebunesc cei care nu vor sa lucreze. Stau si se gandesc
la nedreptatile facute cu ei. Li se da numai portia minima de 300 grame
de paine, si-i tin asa pana mor. Ceilalti, din cauza suferintelor si a
nervilor, capata orbirea, care nu se vindeca niciodata. M-am ingrozit,
dar am inteles ca singura mea salvare aici este sa lucrezi
constiincios“.
Impreuna cu calugarite si contese, in Lagarul Orlovo Rozovo
„In acel lagar era foarte multa lume de elita ruseasca — cneji, grofi,
femei intelectuale, inteligente, cu care de multe ori am stat de vorba.
Era o placere, o mare bucurie, o odihna sufletesca; erau mai in varsta
decat mine, tari in credinta si ma incurajau.
Tot atunci au
fost aduse din inchisoare in lagar doua sute de calugarite de la
Manastirea Sfantului Ioan din Kronstadt. Erau condamnate la 15 ani
pentru propaganda religioasa. Cele mai tinere si mai sanatoase, in numar
de o suta cincizeci, au fost impartite in brigazi si trimise la munca
campului. Se supuneau fara nici un cuvant, lucrau foarte constiincioase,
de multe ori depasind cu norma pe barbati. In drumul de la lagar pana
la camp cantau rugaciuni asa de frumos, ca nici securistii nu le opreau.
In timpul meselor, cautam sa fiu impreuna cu maicile, caci ele
petreceau odihna de dupa masa in rugaciuni si in cantari duhovnicesti.
Aici, cu ele, rosteam Acatistul Maicii Domnului, al Mantuitorului si al
Sfantului Nicolae, caci le stiau pe dinafara. De multe ori faceau seara
cu preotii slujbe lungi, la care veneau detinutii din alte lagare —
erau rugaciuni mai sincere decat in biserici, caci toti ascultatorii
plangeau in hohote. Se gaseau unii din sectoristi de reclamau sefului
aceste intruniri religioase si el le spunea: «Lasati-i in pace, ca atata
au si ei!». Intr-o zi, mi-a spus ca el insusi se ascundea de multe ori
in tufe ca sa asculte cantarea lor...”
Lupta cea buna a luptat…
Ca sfarsitul vietii Mamei-Blondina a fost vrednic, prin simplitate si
credinta, de filele unui Materic, ne incredinteaza marturia Preotesei
Elena Ramba:
„Am gasit-o bolnava, cu dureri mari de
abdomen. Doctorul a spus ca a reaparut cancerul, dar ea nu stia. Ea se
tot ruga la Bunul Dumnezeu sa moara de cancer si, cand am intrebat-o de
ce, mi-a spus ca moartea de cancer e moarte martirica. Stateam langa
dansa zi si noapte si odata m-a intrebat: «Nu stii, Lenuta, nu cumva am
cancer?». «Nu, tanti», i-am raspuns, «nu aveti cancer». Dansa a
continuat: «Nu stiu de ce de data asta nu m-a ascultat Dumnezeu, ca i-am
cerut sa mor de cancer!». Mi-au dat lacrimile si am iesit afara din
camera.
Iertati-ma toti cei care cititi aceste randuri si
nu ma condamnati, si o rog si pe dansa sa ma ierte, dar n-am putut sa-i
spun adevarul. Avea dorinta sa moara intre Pasti si Inaltarea Domnului,
si i se cante «Hristos a inviat». A murit cu doua zile inainte de
Inaltare...”
(Citatele au fost luate din „Mama Blondina, o martira a Siberiei”, Ed. Manastirii Sihastria)