Candela Bisericii arde pentru toţi!



miercuri, 25 ianuarie 2012

Ce-i mai mare: cinstea sau averea?

Un credincios a fost intrebat de prietenul sau:

- Ce-i mai mare: cinstea sau averea?

Omul credincios a raspuns:

- Cinstea. Averea, chiar daca ai pierdut-o, o poti face din nou cu cinstea, insa, daca ai pierdut cinstea, nu o poti capata din nou, indiferent cata avere ai cheltui pentru aceasta.

De la vameşul Zaheu la vameşii contemporani



Motto: „Nu căutând la faţa omului să aveţi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos.” (Iacov 2, 1)
„Dacă va intra în adunarea voastră un om cu inele de aur în degete, în haină strălucită, şi va intra şi un sărac, în haină murdară [...] voi puneţi ochii pe cel care poartă haină strălucită.” (Iac. 2,2-3)

Este un lucru îndeobşte cunoscut (şi recunoscut ca atare) de toată lumea că e foarte uşor să faci rău pe când binele se săvârşeşte cu anevoie; trebuie trudă şi luptă cu osteneală şi sudoare ca să-ţi aduni bruma de puteri să reuşeşti să faci ceva bun. În schimb, impulsurile de răutate din noi nu putem să le controlăm nicicum şi nicicând; nu degeaba Sfântul Apostol Pavel scria cu adâncă amărăciune: „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”(Rm. 7, 19). Iată aşadar cât de vicleană este lucrarea diavolului şi cât de mărunţi suntem noi, oamenii, în cugetul inimii noastre faţă de măreţia slavei Lui Dumnezeu.
Încă din vremea Mântuitorului vameşii au fost priviţi de către popor ca nişte indivizi de cea mai joasă speţă din pricina zgârceniei, a vicleniei şi a lăcomiei lor feroce, fiind asemănaţi păgânilor: „să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt. 18, 17). Din păcate, se pare că şi în vremea noastră acest tip vameş (hapsân şi nemilos) s-a răspândit cu mult peste măsura socială admisibilă (ca număr, comportament, atitudine şi fel de a fi). Ştim desigur preabine că mai-marii zilei (cei ce guvernează şi conduc destinele naţiunii) doresc întotdeauna binele nostru, al tuturor...
„Prosperitate”, „egalitate de şanse”, „trai decent” – sunt tot atâtea lozinci pe care le-au adoptat ca măsuri sociale şi economice toate formaţiunile politice care s-au perindat pe la conducerea ţării de două decenii încoace, promiţând de fiecare dată „o nouă guvernare” – desigur în duhul transparenţei propovăduite în Scripturile Sfinte: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Lc. 10, 27). Cum am putea noi, muritorii de rând şi oameni obişnuiţi, să cugetăm greşit jertfirea conducătorilor pentru semenii lor – de pildă atunci când vreun membru al Guvernului Statului de Drept, sau vreun parlamentar (fie el deputat sau senator), un „vameş” al zilelor noastre – intră ţanţoş în biserică şi se „închină” în faţa Lui Dumnezeu, dovedind prin aceasta supuşilor din jurul său cât este el de drept şi de cinstit... Şi, fiindcă veni vorba despre onestitate – de ce să nu mai menţionăm faptul că într-o singură lună, el încasează de la Stat un salariu valorând cât ia un simplu contribuabil pe tot anul, din ianuarie până în decembrie ? Din prima îţi sare în ochi dragostea creştină de care s-a umplut pământul românesc şi patosul cu care vameşii zilei, dragii de ei, luptă să ne implementeze reforme de dezvoltare pentru bunăstare şi un trai decent, după norme cu adevărat picate din cer, pe care nu vor să le înţeleagă nicidecum toţi cei care tulbură liniştea publică, umplând străzile cu strigătele lor de disperare ! Nu este oare evident că s-a împlinit cuvântul Scripturii cu unii ca aceştia ? – „au ochi şi nu văd, urechi au, dar nu aud !”(Ier. 5, 21) că li se vrea binele cu orice preţ... iar dânşii protestează ! Culmea !...
Pe de altă parte, e foarte adevărat că în Sfânta Evanghelie nu se pomeneşte nicăieri de vreo „adunare populară” sau de vreun „miting”; haosul spiritului de turmă era gestionat de Însuşi Domnul Hristos – Care din milă îi cuprindea cu privirea Sa pe toţi acei necăjiţi şi sărmani, îmblânzindu-le sufletele cu puterea Duhului Sfânt, vindecându-le bolnavii şi hrănindu-i cu pâini şi peşti, înmulţite în mod tainic minunat; numai că le simţea şi pulsul credinţei: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat.” (In. 6, 26). Asta este şi astăzi problema de fapt; opinia publică nu are neapărat nevoie de un lider cinstit (care să şteargă din vocabularul limbii române cuvântul „corupţie”) ci mai degrabă de un lider care (indiferent cum) să le dea pâine ! Numai că (se vede limpede în Scripturi) cel ce propune pâine multă într-un mod necinstit e diavolul; Dumnezeu nu dă astfel de pâine: „Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu !” (Mt. 4,4).
Dacă vom căuta un model de conducător cinstit tot în Sfânta Evanghelie, vom găsi scris: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” (Lc. 19, 8). În vremea noastră, plusul de avere stă în cecuri şi în conturi în valută sau la bursă; nici vorbă de sărăcie sau criză – banii stau efectiv în sac, în tezaurele conturilor externe ale bancherilor din toată lumea, pe care Hristos i-a delimitat categoric de Sfânta Sa Biserică: „Scris este: "Şi va fi casa Mea casă de rugăciune"; dar voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari.” (Lc. 19, 46) „şi, intrând în templu, a început să dea afară pe cei ce vindeau şi pe cei ce cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani le-a răsturnat.” (Mc. 11, 15). Ce vrea oare Hristos să spună ? De fapt, un singur lucru: „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut !”(Mt. 25, 45). Unde să găsim oare un conducător cu adevărat temător de Dumnezeu în fruntea naţiunii, pe care chiar să-l doară inima de semeni săi ? Nu are nimeni inimă pentru cel sărac, pentru că cei mari sunt sus, sus de tot – iar cei mici, foarte mici – sunt prea jos... E greu să priveşti de unde ai plecat şi să-ţi aduci aminte, căutând în urmă la ceea ce ai fost. Important este faptul că Hristos a rostit limpede: „un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor căci mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu.” (Mt. 19, 23- 24). Pentru noi creştinii este o mângâiere – aşteptarea judecăţii dreptăţii Dumnezeieşti; dar până una alta fiecare trebuie să mănânce pâinea cea de toate zilele. Nu prea mai poate fi înţeleasă judecata Domnului pe pământ, între oamenii care au uitat cele mai elementare rânduieli de bun simţ, ignorând mila şi căinţa şi dispreţuind suferinţa ! Cu adevărat e greu de înţeles cum – deşi pe comorile de pe pământ „molia şi rugina le strică iar furii le sapă şi le fură” (Mt. 6, 19) – totuşi tot nu se află loc în conştiinţa omului în care să mai gândească la Dumnezeu, ca să-şi adune comoară în cer „unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Mt. 6, 20). Ca să poţi să miluieşti pe cel sărac, să poţi îmbrăca pe cel gol sau hrăni pe cel flămând – trebuie să fii îmbrăcat în haina smereniei, în haina lui Hristos, Care „Dumnezeu fiind în chip, S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filip. 2, 6-7). Nu poţi înţelege suferinţa până nu o simţi, nu poţi înţelege durerea până nu o încerci.
Cam tot aşa suferă şi vameşii zilelor noastre care guvernează peste tot ceea ce a făcut Dumnezeu (şi peste pământ şi peste apă, şi peste holde şi peste bogăţii minerale, aur şi petrol) atât de stăpâni de parcă totul le-ar aparşine cu titlu de „Tezaur de la Dumnezeu” ! Uită că toate acestea ne-au fost date pentru a trăi şi a ne folosi tuturor ! Uită că „al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea !” (Ps. 23, 1) ! „iar pământul l-a dat fiilor oamenilor” (Ps. 113, 24) zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Fac. 1, 28).
Oare să trebuiască neapărat ca Dumnezeu să Se Întrupeze din nou pentru ca să vină să explice societăţii moderne că nu este echitabil ca unii să ia tot în timp ce alţii pier de foame ?! Nu degeaba Iisus ne-a lăsat un cuvânt pentru istoria de peste veacuri: „cine nu adună cu Mine risipeşte” (Mt. 12, 30); de aceea nu avem, ci suntem lipsiţi şi suferim, căci „cine nu este cu Mine este împotriva Mea !” (Mt. 12, 30). Din cerul cel sfânt căutând spre pământ, Dumnezeu a zis: „cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui.” (Apoc. 22, 11-12). Atunci când bogatul cel nemilostiv a murit, sufletul său a ajuns în iad, cuprins de văpaie, nu pentru că dispunea de avuţii imense, ci pentru că Lazăr cel sărac şi bolnav – ba până chiar şi câinii – mureau de foame înaintea porţii lui !... „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit” (Ps. 33, 10) – acesta este cuvântul profetic care ne vesteşte că Dumnezeu va pune stavilă tuturor abuzurilor şi relelor prin chemarea oamenilor la „răspuns bun la Înfricoşătoarea Sa Judecată”. „Cine are urechi de auzit să audă !”(Mt. 11, 15) „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”, spune înțelepciunea populară.
„Iar voi aţi necinstit pe cel sărac ! Oare nu bogaţii vă asupresc pe voi şi nu ei vă târăsc la judecăţi ? Nu sunt ei cei ce hulesc numele cel bun întru care aţi fost chemaţi ?” (Iacov 2, 6-7)

Cuviosul Staret Paisie Velicicovski din Moldova – Cele zece virtuti


Prima virtute – credinţa, deoarece prin credinţă obţii tot ce doreşti – a spus Domnul. Datorită libertăţii, credinţa noastră ori se micşorează ori se măreşte.
A doua virtute – dragostea nefăţarnică pentru Dumnezeu şi oameni – prin dragoste se împlineşte legea şi se desăvârşeşte viaţa slujirii divine. Dragostea constă în predarea sufletului tău celuilalt şi în a nu face celuilalt ceea ce nu-ţi doreşti ţie.
A treia virtute – postul. Consider post a mânca puţin o dată pe zi. Încă nefiind sătul să te ridici de la masă.
A patra virtute – înfrânarea – mama şi unirea tuturor virtuţilor. Înfrânarea este uciderea păcatului, lepădarea de patimi, începutul vieţii duhovniceşti şi stăruinţa spre fericirea veşnică.
A cincea virtute – trezvia. Trezvia împreună cu meditaţia purifica mintea de gândurile împrăştiate, o face mai limpede şi o îndeamnă la rugăciune. Privegherea chibzuită veseleşte inima.
A şasea virtute – rugaciunea lui Iisus. Aceasta este lucrarea comună a oamenilor şi a îngerilor; prin această rugăciune oamenii se apropie imediat de vieţuirea îngerească. Rugăciunea este bucurie dumnezeiască.
A şaptea virtute – smerenia şi smerita înţelepciune. Smerenia inimii mântuieşte fără greutate pe omul bătrân, bolnav, sărac şi neînvăţat; datorită ei se iartă toate păcatele.
A opta virtute – tăcerea, ceea ce înseamnă despărţirea de tulburările şi grijile lumeşti sau tăcerea smerită în mijlocul mulţimii oamenilor. Cel care îşi înfrânează limba şi se abţine îşi va putea înfrâna întregul trup.
A noua virtute – nelipirea de lucruri şi desăvârşita sărăcie.
A zecea virtute – dreapta socoteală şi smerita cugetare despre fiecare lucru, deoarece fără acestea te duci către ce e rău şi nu ajungi să înfăptuieşti binele.
Fără aceste zece virtuţi arătate mai sus este imposibil să te mântuieşti.

Despre patimi şi vicii dăunătoare şi despre naşterea unora din celelalte

Înaintea fiecărui păcat diavolii îl conduc pe om spre următoarele patimi: uitarea, mânia cumplită, care este răutatea neomenească şi neştiinţa, ca un întuneric dens. Aceste trei patimi preced fiecare păcat. Căci omul nici un păcat nu poate săvârşi înainte de a face rău prin uitare, mânie sau neştiinţă. Din acestea ia naştere nesimţirea sufletească, ceea ce înseamnă că mintea – ochiul sufletului, se întunecă şi se umple de toate patimile. Înainte de toate se naşte necredinţa. Necredinţa dă naştere iubirii de sine care este şi începutul şi sfârşitul şi rădăcina şi sămânţa tuturor relelor; ea este iubirea iraţională faţă de propriul trup, când peste tot şi în toate lucrurile caută să-şi aleagă pentru sine ceva folositor. Această rădăcină rea a patimilor se dezrădăcinează prin dragoste, milă şi renunţarea la voia proprie.
Iubirea de sine dă naştere egoismului şi iubirii de argint, lăcomiei pântecelui, care înseamnă rădăcina şi cauza fiecărui rău. Din acestea două: iubirea de sine şi iubirea de argint, pătrund în fiecare loc nefericirea şi cumplitele fărădelegi. Atât în rândul mirenilor, cât şi în rândul monahilor, iubirea de argint dă naştere mândriei, din cauza căreia diavolii au căzut din slava cerească.
Mândria dă naştere iubirii de slavă deşartă cu care s-a amăgit. Adam când şi-a dorit să fie ca Dumnezeu şi prin care a adus suferinţa şi blestemul pentru tot neamul omenesc. Iubirea de slavă deşartă dă naştere iubirii de plăceri datorită căreia Adam a căzut şi a fost izgonit din Rai.
Iubirea de plăceri dă naştere lăcomiei pântecelui şi desfrânării. Desfrâul dă naştere mâniei care distruge căldura sufletească şi e dăunătoare pentru fiecare virtute.
Mânia dă putere pomenirii răului care duce la răcirea sufletului. Pomenirea răului dă naştere hulei răutăcioase la adresa fratelui. Hula dă naştere întristării premature ca o rugină care îl mănâncă pe om.
Întristarea dă naştere îndrăznelii nesăbuite. Îndrăzneala dă naştere trufiei care acţionează împotriva virtuţilor.
Trufia dă naştere vorbăriei nemăsurate, iar vorbăria dă naştere clevetelii. Dacă cineva învinge aceste patimi, acela poate fi supus de către altele care sunt: frica, invidia, ura, făţărnicia, necredinţa, linguşirea, cârtirea, semeţia, iubirea lumească, răutatea sufletului, laşitatea, îngâmfarea, obrăznicia, râsul care duce la cădere, deznădejdea în care omul singur se aruncă fără să vadă iubirea de oameni şi mila lui Dumnezeu, care îi mântuiesc pe cei păcătoşi, pentru că nu există pe pământ un asemenea păcat pentru care să nu existe iertare.
Din următoarele şapte patimi – iubirea de sine, iubirea de argint, mândria cu trufia, pomenirea răului, judecata, desfrânarea, deznădejdea, reiese finalul tuturor patimilor. Dacă cineva nu se îndulceşte cu aceste patimi şi le omoară, acela dobândeşte următoarele virtuţi: credinţa, dragostea, postul, înfrânarea, trezvia, rugăciunea, smerenia cu smerita înţelepciune, tăcerea şi dreapta socoteală.
Dacă cineva are numai una din principalele patimi, acela nicidecum nu va reuşi în ceva chiar dacă ar lucra împotriva celorlalte patimi şi ar avea virtuţi şi chiar dacă sângele său s-ar vărsa pentru Hristos, rugăciunea lui nu va fi plăcută lui Dumnezeu.
Doamne Dumnezeule, izbăveşte-ne pe noi cu darul Tău de orice patimi şi ispite în veci. Amin.

Sursa: http://deveghepatriei.wordpress.com

Lenea



Un tanar a venit la invatatorul sau si l-a intrebat cum poate scapa de ispite.

Invatatorul i-a spus:

- Scapa de lene. Ia aminte la pasarea care nu poate fi prinsa atunci cand zboara, ci numai in momentul in care sta pe loc.

Taina rastignirii lui Hristos


Un crestin, neintelegand taina rastignirii lui Hristos, l-a intrebat intr-o zi pe un preot.

- Parinte, in momentul in care trupul Mantuitorului a fost rastignit, nu a fost rastignita si dumnezeirea Sa?

Parintele i-a raspuns:

- Fiule, intamplarea de aici se aseamana cu pomul luminat de soare. Cand tai pomul, oare tai si lumina din jurul lui? Nu. Asa e si cu Mantuitorul. Oamenii puteau sa-I batjocoreasca trupul Sau de om, dar nu si pe Dumnezeu Care salasluia in El.

Visul zgarcitului



"Pomul se cunoaste dupa roade si omul dupa fapte".

Visul zgarcitului

Un zgarcit a visat intr-o noapte ca impartise toata averea saracilor. S-a trezit din somn inspaimantat, a luat o franghie si s-a spanzurat de grinda casei, dupa ce a scris pe o hartie: "Ma voi spanzura pentru ca am pierdut toata averea". Iata unde duce avutia atunci cand il stapaneste pe om. Chiar un vis ii poate aduce moartea.

Omul ales de Dumnezeu

Un om a mers in padure ca sa aleaga un copac din care sa faca grinzi pentru acoperis. Si a vazut doi copaci, unul langa altul. Unul era neted si inalt, dar era putred pe dinauntru, si celalalt era cu damburi si urat pe dinafara, dar era sanatos pe dinauntru. Omul a oftat si si-a zis: "La ce-mi foloseste mie acest copac inalt, necioturos, daca este putred pe dinauntru si din care nu pot sa fac barne? Celalalt, chiar daca este cioturos si urat, cel putin este sanatos pe dinauntru si astfel, daca muncesc putin mai mult, pot sa-l folosesc la barne de acoperis pentru casa mea." Si, fara sa se gandeasca mai mult, a ales acel copac.

Tot la fel va alege si Dumnezeu intre doi oameni pentru casa Sa si nu va alege pe cel care pare bun pe dinafara, ci pe cel a carui inima este plina de dreptatea sanatoasa a lui Dumnezeu.

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

aprilie 13, 2010
Daniela-Iulia linistirea gindurilor Un comentariu

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

Primim darul in fiecare zi, o noua zi e un dar, un nou rasarit e un dar pentru noi, pentru fiecare dintre noi. Plecam la cele ale zilei cu gindul sa le ducem si sa le faptuim cit de bine, cu binele pornim, ajungem de ne coborim cu seara pe la case, cu inca o zi trecuta cu noi. La plinirea serii ajungem de punem bilantul darurilor, ca sa nu raminem in datorie pentru ziua primita in dar. Primim in dar o noua zi, o noua dimineata, primim in dar inceputuri si intimplari si incercari.

Dar din dar.

Primim in dar ziua, sa dam si noi in dar in ziua ceva, un fapt al milosteniei sau al iubirii, o marturie a bunatatii, un cuvint al blindetii, o impacare, sau o iertare, sa dam si noi in dar ceva, ca multumire pentru darul zilei.

Daca ne vedem neputinta noastra de oameni in fata neprevazutului, in fata intimplarilor mult mai presus de noi, de oricine, de orice asigurare, de orice anticipatie, daca ne vedem micimea, putem recunoaste si darurile care le-am primit. Daca ne vedem asa cum suntem, in micimea puterilor noastre, putem recunoaste darurile si sa multumim pentru ele.

Smerenia tamaduitoarea nemultumirii.

Nemultumirea e durere, rana a sufletului, orbire si invirtosare, uitare si chinuire.

Leac pentru nemultumire este smerenia, si chiar de nu ne smerim noi, sa o primim daca e sa vina de la altii ca si cum ar veni tamaduire de la Dumnezeu.

Smerenia te face sa vezi ca nu ai fi nimic daca nu ar fi darurile tale, te face sa recunosti cu multumire minunea unei zile noi, te face sa multumesti ca poti sa ajuti sau sa daruiesti si tu, te invata sa multumesti pentru toate si pentru fiecare om din cale, te invata sa dai valoare darurilor primite si din ele sa dai si tu daruri cu multumire ca poti face asta.

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu, sa dam si noi darul nostru in fiecare zi ca multumire pentru darul zilei. Dar din dar. Sa multumim lui Dumnezeu pentru toate, si sa inchinam ale noastre incercari de faptuire spre Slava lui Dumnezeu.

Nepatimirea


Un parinte a zis: "Eu am murit patimilor si patimile au murit pentru mine". Un alt parinte, cand a auzit acestea, l-a intrebat:

- Tu ai zis vorba asta?

- Da.

- Daca mergi pe un drum si vezi niste harburi si aur in mijlocul lor, atunci poti tu sa socotesti aurul ca si harburile?

- Nu, dar ma silesc sa nu iau aurul.

- Daca te duci in chilia ta si gasesti acolo o femeie, zici ca nu-i femeie?

- Nu zic ca nu-i femeie, dar ma silesc sa nu ma ating de ea.

- Dar daca auzi ca unii te vorbesc de bine si ca altii te vorbesc de rau, tu zici ca pe cei care te vorbesc de rau ii poti avea la fel cu cei care te vorbesc de bine?

- Nu, dar ma silesc sa-i am pe cei care ma vorbesc de rau ca pe cei care ma vorbesc de bine.

Si-atunci a zis parintele: "Vezi, patimile nu au murit pentru tine, ci sunt numai nelucratoare, dar trebuie sa-ti dai silinta ca sa faci deosebire intre unele si altele si ca sa te raportezi corect la patimire".

Camasa lui Hristos

Camasa lui Hristos este haina purtata de Mantuitorul Iisus Hristos, inainte de Rastignirea pe Cruce. Camasa necusuta, dintr-o singura bucata, care si inchipuie unitatea Bisericii si a mantuirii aduse in dar oamenilor. Camasa lui Hristos este o tema larg dezbatuta, cu multe pareri pro si contra, ajungand o adevarata provocare. Bucati din vesmintele Domnului exista la Trier in Germania, la Sankt Petersburg si Moscova in Rusia, precum si in alte cateva locuri din Rusia si Europa de Vest.

Profetia este aceasta: „Impartit-au hainele mele lorusi si pentru camasa mea au aruncat sorti." (Psalm 21,20) Sfantul Evanghelist Matei vorbeste foarte clar despre implinirea acestei profetii, despre impartirea hainelor Mantuitorului, indata dupa Rastignire, insa nu da nici un alt detaliu despre acestea: "Iar dupa ce L-au rastignit, au impartit hainele Lui, aruncand sorti, ca sa se implineasca ceea ce s-a zis de proorocul: Impartit-au hainele Mele intre ei, iar pentru camasa Mea au aruncat sorti." (Matei 27,35)

Carol cel Mara aduce Camasa in Biserica Sfantul Denis

Haina Mantuitorului, o singura camasa necusuta, adica lucrata dintr-o singura bucata de panza, alaturi de mentionarea celorlalte vestminte apare insa mai clar la Sfantul Ioan Teologul, care zice: "Dupa ce au rastignit pe Iisus, ostasii au luat hainele Lui si le-au facut patru parti, fiecarui ostas cate o parte si camasa. Dar camasa era fara cusatura, de sus tesuta in intregime. Deci au zis unii catre altii: Sa n-o sfasiem, ci sa aruncam sortii pentru ea, a cui sa fie. Ca sa se implineasca Scriptura care zice: Impartit-au hainele Mele lorusi, si pentru camasa Mea au aruncat sortii. Asadar ostasii acestea au facut." (Ioan 19,23- 24).

Dupa perioada crestinismului primar, in care multora dintre Sfintele Moaste si Obiecte Sfinte li s-a pierdut urma, a urmat o alta perioada, de redescoperire a lor si punere spre cinstire publica. Astfel, secolul al IV-lea ne-o pune inainte pe Sfanta Elena, mama Sfantului Imparat Constantin cel Mare.

Catedrala din Argenteuil - Franta

Sfanta Elena, aprinsa de dumnezeiasca ravna, merge la Locurile Sfinte spre a gasi Crucea lui Hristos. Minunat a randuit Domnul pentru a se gasi Crucea. Insa, mai minunat lucru este ca nu s-a gasit doar Cruca, ci inca multe alte Sfinte Moaste si Obiecte Sfinte. Ea este cea care a gasit si Camasa lui Hristos, vestmant sfant pe care l-a daruit mai apoi orasului ei natal, Trier (Germania de azi).

Camasa lui Hristos in Catedrala Sfantul Denis - Argenteuil, Franta

Pentru mai bine de doua secole, nimic nu se mai gaseste mentionat despre minunata Camasa a lui Hristos. Totul era prea bine stiut de crestini sau atentia multora se canalizase mai mult spre Locurile Sfinte decat spre regiunea actualei Germanii. Abia prin secolul al VI-lea vor aparea unele marturii despre locul in care s-ar gasi Camasa. Unii numesc orasul Galata, de langa Constantinopol, altii orasul Jaffa sau Ierusalim, din Tara Sfanta.

Camsa lui Hristos - Franta

O marturie mai apare iarasi la granita dintre secole, in anul 800, cand imparateasa Irina a Bizantului ofera aceasta Camasa in dar imparatului Carol cel Mare. Nu se stie ce anume a motivat oferirea acestui nepretuit dar sau daca acesta era autentic. Se crede insa ca obiectul ar fi fost autentic, iar imparateasa l-ar fi dat din pricina nevoii de siguranta, in perspectiva unei extinderi a puterii islamice sau a temerii de a nu fi distrusa de necredinciosi.

Carol cel Mare va oferi acest dar uneia dintre fiicele sale, calugarita Theodrade. Aceasta va lua darul la Manastirea din Argenteuil, intemeiata in jurul anului 655. Acesta era un loc inchinat in mod special persoanelor de rang inalt, iar nu fiecarei dornice de viata monahala. Pana la Revolutia Franceza din anul 1789 a existat traditia locului ca sa fie batute clopotele in jurul orei 13.00, ca amintire a aducerii acestei Camasi in manastire. Au urmat incercari grele aduse de necredinciosi, Camasa fiind ascunsa si scoasa la lumina de mai multe ori.

Catedrala din Georgia - Paraclisul cu Camasa lui Hristos

Camasa lui Hristos in Catedrala Svetitskhoveli - Mtheta, Georgia

Camasa lui Hristos se crede ca ar fi cea pastrata, cu mare evlavie, in Catedrala Patriarhala Svetithoveli, din Georgia. Aceasta catedrala se afla in prima capitala a Georgiei, Mtheta. Potrivit traditiei crestine, Camasa lui Hristos a fost adusa in Georgia de catre un preot de origine iudeu. Preotul Ilie (Elias, Elioz) a adus din Ierusalim in Mtsket acest Sfant Odor si l-a asezat intr-o cripta din fundatia Catedralei Patriarhale Svetitskhoveli. Celebrarea acestui moment se face anual, in data de 1 octombrie, cand la noi se sarbatoreste Acoperamantul Maicii Domnului. Nici un invadator musulman nu a profanat vreodata cinstitul Vestmant.

O alta traditie a locului marturiseste faptul ca preotul iudeu a oferit Odorul Sfintei Sidonia, care a si fost inmormantata impreuna cu el, in Mtskheta, chiar pe locul actualei catedrale. In secolul al IV-lea, regele proaspat botezat Miran din Kartli a inceput a construi mareata catedrala.

Sfanta Sidonia a Georgiei cu Camasa lui Hristos Gasirea mormantului Sfintei Sidonia si a Camasii lui Hristos

In timpul construirii, o minune s-a petrecut: un cedru a crescut in incinta temeliei, lucru ce a uimit pe toti. Lucrul a fost luat ca minune, motiv pentru care a si fost lasat acolo, doar taiat ca un stalp. Au construit, pana au ajuns in acel loc. Lemnul incurca planul initial, motiv pentru care s-a hotarat taierea lui. In acel moment, un puternic miros de mir s-a raspandit peste tot locul. La baza lemnului s-a descoperit mormantul Sfintei Sidonia. Cu rugaciunile Sfintei Nina, lemnul a putut fi taiat. Mormantul Sfintei Sidonia, Moastele acesteia, Vestmantul lui Hristos si „Stalpul de Viata Datator" (lemnul minunat) sunt pastrate intr-o micuta capela din catedrala. Locul este mult iubit si cinstit de crestini.

Camasa lui Hristos in Catedrala Adormirea Maicii Domnului - Moscova, Rusia

O bucata din vestmantul Mantuitorului se afla in Moscova, in Catedrala Maicii Domnului. Aceasta a fost adusa de catre sahul Abbas I, la inceputul secolului al XVII-lea. Darul nepretuit a fost oferit tarului Mihail Feodorovici si Patriarhului Filaret in anul 1625. Anual, in data de 10 iulie, are loc o procesiune cu aceasta bucata de vesmant. In sinaxare, la aceasta zi apare scris: "Pomenirea aducerii Hainelor lui Hristos la Moscova, care s-a intamplat in 1625."

Teodor Danalache

Manastirea Adormirea Maicii Domnului - Moscova Manastirea Adormirea Maicii Domnului - Punerea in racla a Camasii

Camasa lui Hristos - Moscova


http://www.crestinortodox.ro


Despre rugăciune Parintele Paisie



"Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Dar noi, cei mai slabi, avem rugăciunea gurii. Deocamdată împlineste-o pe asta, tătucută. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă si găleata e mică. Citeste dimineata Acatistul Maicii Domnului iar seara citeste Paraclisul ei. Crezul - neapărat, măcar o dată pe zi, si Psalmul 50 de două-trei ori pe zi... Mai mult, canonul e benevol: "Tatăl nostru" fără număr, "Doamne Iisuse" fără număr, metanii fără număr. Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot nectarul din floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă stiu pe mine: dacă mă scol de dimineată si-mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua. Dar dacă te scoli dimineata si te învârtesti asa, prin casă - că mai am asta de făcut, mai am si treaba astălaltă -, apoi nu-ti merge bine toată ziua. Asa că să faci oleacă de canon în fiecare zi, ca dreptul Iov, care aducea jertfă în fiecare zi pentru feciorii lui - poate au gresit ceva cu gândul.
Să faci în fiecare zi câte metanii poti către Maica Domnului - cel putin 12 metanii - si la fiecare metanie să spui asa, ca baba: "Maica Domnului, nu mă lăsa... nu mă lăsa, Măicuta Domnului". Să n-o uiti pe Maica Domnului, tată, să n-o uiti, că tare-i bună Măicuta Domnului. Asa, tătucută, să nu lasi rugăciunea... Mai fă o metanie, mai citeste un psalm, mai spune un "Doamne Iisuse"... Trebuie să faci oleacă de rânduială. Că o cămasă murdară nu se spală numai cu apă, ci trebuie si săpun si altceva mai tare care să o curete...
Si dacă spui de 100 de ori "Doamne Iisuse", măcar de 10 ori să fii cu gândul acolo. Când stai de vorbă cu cineva, nu stai de vorbă cu dosul... D'apoi când vorbesti cu Dumnezeu! Asa îmi spunea si mie părintele Daniel, săracu': "Paisie, bre, nu lăsa gândul să iasă afară din chilie"...
Gândurile mai vin, dar tu nu sta de vorbă cu ele, nu le lua în seamă. Caută să-ti fie tot timpul mintea ocupată cu rugăciunea; tot timpul să spui "Doamne Iisuse". Să te obisnuiesti să spui tot timpul rugăciunea asta, iar pentru fiecare Acatist sau Paraclis necitit într-o zi să faci câte 24 de metanii - măcar atât... Acum, la miezul noptii, aici la Sihla (si la Sihăstria) se face priveghere. Încearcă să te scoli, fă măcar trei cruci, spune "Împărate ceresc", "Tatăl nostru" si ce mai stii tu, fă 24 de metanii - si ai stat la toată privegherea...
Când nu poti plânge la rugăciune, asta este si pentru umilinta noastră, tătucută, ca să ne smerim. Nu trebuie neapărat să plângem în hohote. "Jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrântă si smerită Dumnezeu nu o va urgisi."
Că si diavolul te ajută câteodată să plângi, ca pe urmă să te mândresti si să te pierzi. Venea aici o femeie, si o dată mi-a spus: "Eu, părinte, fac în fiecare zi câte 100 de metanii" - dar făcea fără blagoslovenie. Si i-am spus asa: "De acum înainte, să nu mai faci 100, să faci numai 24 de metanii pe zi. Atât ai blagoslovenie". Si a venit la mine după o lună de zile plângând si mi-a spus: "Părinte, nu reusesc să mai fac cele 24 de metanii pe zi. Nu stiu ce se întâmplă, dar nu pot să mai fac - eu, care făceam câte 100 de metanii si încă îmi era foarte usor să le fac, acum în nici una din zile nu am reusit să fac 24 de metanii, asa cum mi-ai spus". Ai văzut? O lupta vrăjmasul, pentru că astea erau făcute cu blagoslovenie. Când făcea câte 100, era si oleacă de mândrie acolo.
Asa că tot ce faci să faci cu blagoslovenia duhovnicului. Acolo unde esti tu, mergi la duhovnic si spune-i să-ti dea el să ai o rânduială de rugăciune. El să stie rânduiala rugăciunii tale, iar tu atâta să faci, pentru cât ai blagoslovenie. E bine să ceri sfat si blagoslovenie si pentru o faptă bună pe care vrei s-o faci, sau pentru o zi de post... Tot ce faci să faci cu blagoslovenia duhovnicului, tătucută, ca să nu aibă îndrăzneală vrăjmasul la osteneala.

luni, 16 ianuarie 2012

Sfântul Ioan Botezătorul - chipul ascetului contemplativ

Motto: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor !” (Mt. 3, 2)
„Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând
peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt.” (In. 1,33)
„Şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea
am venit eu, botezând cu apă.”(In. 1, 31)

După învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, întâlnirea omului cu Dumnezeu este cu putinţă să se întâmple numai în taina sfintei rugăciuni. De la Învierea Lui Hristos şi până astăzi, asumarea Crucii în Numele Lui Dumnezeu este confirmată în Sfânta Evanghelie ca „putere a Lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede” (Romani 1, 16). Iar împlinirea cuvântului Sfintei Evanghelii înseamnă în primul rând trudă şi osteneală, sudoare şi lacrimă, jertfă cu putere de bunăvoie şi, nu în ultimul rând, răsplată de la Duhul Sfânt: „vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi mântuieşte Bunule sufletele noastre !” (Rugăciunea „Împărate Ceresc”).
Cercetând Sfintele Scripturi vom descoperi că hotărârea omului de a păşi pe calea Domnului implică tocmai decizia care trebuie luată în numele Crucii: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mt. 16, 24), cu atât mai mult cu cât un astfel de demers este circumscris unuia dintre cuvintele cele mai categorice ale Mântuitorului: „de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri !” (Mt. 8, 38). Cu alt prilej, tot Hristos Domnul ne-a îndemnat: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29), încredinţându-ne prin aceasta că nu vom purta noi singuri, cu slabele noastre puteri, durerea Crucii şi că trebuie doar să facem pasul către El din convingerea inimii pentru ca Dumnezeu să-l poată scrie în Cartea Vieţii, iar noi să devenim astfel statornici în cugetare şi voinţă: „Învăţătorule, Te voi urma oriunde vei merge” (Mt. 8, 19) iar Hristos i-a răspuns: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul” (Mt. 8, 20) – aceasta pentru a ne înştiinţa cu privire la consecinţele nestatorniciei noastre sufleteşti, deodată şi cu cuvântul: „Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu !” (Lc. 9, 62). Mai mult decât atât, să nu uităm nici răspunsul Mântuitorului la întrebarea verhovnicului Apostolilor: „Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi ?” (Mt. 19, 27) - „Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri !” (Lc. 10, 20). Iată deci că răsplata divină nu e de natură materială şi nici vreo oarecare răsplată pământească spre satisfacerea vreunui interes de moment: „Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă !” (Mc. 10, 44). În cazul în care însă fumul părerii-de-sine iscat din lăuntrul pătimaş al iubirii-de-sine întunecă mintea, se va întâmpla precum a păţit tânărul bogat care, deşi sincer şi curat şi bine intenţionat în dorirea sa de mântuire şi viaţă veşnică, păzind toate poruncile – s-a poticnit tocmai de miezul strădaniei omeneşti căutătoare a unirii tainice cu Dumnezeu: „una îţi lipseşte: vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie !” (Lc. 18, 22). Iată, tocmai în aceasta stă izbânda naşterii duhovniceşti a omului nou, prin moartea omului vechi trupesc – totul depinzând de capacitatea de voinţă şi credinţă. Toţi dorim să fim bine-plăcuţi Domnului, dar nu toţi suntem hotărâţi să-L urmăm şi să-I împlinim poruncile. În acest sens, sfinţii primelor veacuri creştine au primit harul Duhului Sfânt pe măsura străduinţei lor, iar harismele s-au revărsat din plin asupra lor pentru vieţuirea cea asemenea îngerilor, ca nişte oameni reveniţi la starea adamică de dinainte de căderea în păcat, având capacitatea de a vorbi cu Dumnezeu şi cu îngerii Lui, de a certa demonii şi de a tămădui bolile – toate aceste daruri (de la cea mai adâncă smerenie până la cea mai înaltă contemplaţie) umplând Pustia Sketică, acolo unde se sălăşluiseră miile de pustnici şi nevoitori în Numele Lui Dumnezeu. Iar toate aceste harisme mai presus de firea omenească nu au fost nicidecum vise romantice sau iluzii cinematografice; ele îşi au începutul în sfinţenie ( care este calea de întâlnire cu Dumnezeu) şi împlinirea în dragostea Lui Dumnezeu (care este desăvârşirea sau răsplătirea ostenelii din „lupta cea bună” – I Tim 6, 12).
Despre toate acestea (încă mai dinainte de petrecerea lor) se vesteşte, de fapt, în toate referinţele pe care cei patru Sfinţi Apostoli şi Evanghelişti le dau despre persoana şi lucrarea Sfântului Ioan Botezătorul, fiul arhiereului Zaharia şi al soţiei lui, Elisabeta – „glasul celui ce strigă în pustie” (Mc. 1, 3) şi înainte-Mergătorul Arhetipului absolut, Iisus Hristos, Cel Unul Născut, Fiul Lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, Care ne-a spus: „M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia Celui Care M-a trimis pe Mine” (In. 6, 38). Lepădarea de sine este cea care omoară trupul dar înviază în veşnicie sufletul: „în Hristos toţi vor învia” (I Cor. 15, 22). Calitatea cea dintâi este dăruirea de sine. Câţi ani avea Iisus atunci când a intrat în slujba omenirii ? Doar doisprezece ani. Atât avea atunci când, intrând în Templu, i-a uimit pe toţi cei de acolo cu desăvârşita Sa cunoştinţă a Legii celei Vechi pe care o dovedea înaintea cărturarilor şi fariseilor „ce se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui.” (Lc. 2, 47). Iată că la treizeci de ani este botezat în Iordan de către Ioan pentru ca, trei ani şi jumătate mai târziu, să-i întrebe pe acuzatorii Săi: „cine dintre voi Mă vădeşte de păcat ?” (In. 8, 46) iar către cel ce Îl lovise peste obraz – la îndemnul arhiereului – îndreaptă focul demnităţii şi al verticalităţii morale, întrebându-l în auzul tuturor: „dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi ?” (In. 18, 23). Aşadar, nu S-a lăsat nici o clipă intimidat nici de corupţia vremii, nici de mersul „neamului viclean şi desfrânat” (Mt. 12, 39), ci rămâne credincios până la capăt: ascultarea „Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (In. 4, 34). La fel, şi Maica Domnului se dăruieşte conştiinţei lumii ca lumină din „Lumina Cea dintâi” prin trei predici scurte dar pătrunzătoare, izvorâte din propria ei lucrare sufletească, dovedind prin aceasta că a fost aleasă, sfinţită şi binecuvântată din toate neamurile nu pentru că pur şi simplu „aşa a fost să fie” rânduit de Sus, ci pentru că ea a păzit cele ce se cuvenea a a le săvârşi: „Iată roaba Domnului !” (Lc. 1, 38) - adică supunere deplină şi ascultare desăvârşită; „Fie mie după cuvântul tău !” (Lc. 1,38) - adică încredinţare totală voii Lui Dumnezeu printr-o lepădare de sine fără precedent; şi, nu în cele din urmă - „Faceţi orice vă va spune !” (In. 2, 5) convinsă fiind că acesta este singura cale de a deschide mila Lui Dumnezeu şi porţile Cerului – ceea ce a dus la deschiderea pentru totdeauna spre Rai a drumului drept, sănătos, lipsit de spinii curselor diavoleşti. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6) vestit-a Fiul lumii întregi; iar, către Tatăl: ,,Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească !” (In. 17, 1) iar Tatăl I-a răspuns (şi la Tabor ca şi la Iordan) cu acelaşi răspuns până atunci şi de atunci nemaiauzit şi nemaiîntâlnit: „Tu eşti Fiul Meu Cel iubit, întru Tine am binevoit !” (Mc. 1, 11).
Şi Sfântul Ioan Botezătorul se prezintă lumii în acelaşi fel: născut din părinţi drepţi şi temători de Dumnezeu (o mamă plină de Duh Sfânt care I se închină Lui Iisus încă din pântecele Maicii Sale şi un tată martir al Adevărului), este vestit de Dumnezeu prin înger (mai înainte de a se naşte) ca vas ales pentru planul de mântuire al lumii. Ioan va fi hrănit, crescut şi povăţuit de înger, devenind „cel mai mare om născut din femeie” (Mt. 11, 11) până atunci, şi totodată fiind proorocit de glasul Lui Dumnezeu, precum spune Maleahi: „Iată Eu trimit, înaintea feţei Tale, pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta” (Mt. 11, 10). Iar cuvântul lui Ioan era autoritar pentru că vestea Adevărul descoperit lui de „graiul Lui Dumnezeu” (Lc. 3, 2): „Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui !” (Mt. 3, 3). Ioan era atât de temeinic ancorat în cuvântul Adevărului, încât vorbele lui erau ca o lumină în întuneric pentru poporul din pustie: „acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el” (In. 1, 7); „nu era el Lumina, ci a venit ca să mărturisească despre Lumină !” (In. 1, 8). La el toate (şi îmbrăcămintea şi vorba, şi portul şi purtarea , felul său însuşi de a pune problema) îi punea în dilemă pe iudei. Când i-a întrebat Hristos: „Botezul lui Ioan de unde a fost ? Din cer sau de la oameni ?” (Mt. 21, 25) au răspuns : „Nu ştim !” (Mt. 21, 27) pentru că nici nu-l ascultaseră dar şi se temeau de poporul care cunoştea preabine viaţa dusă de Ioan: „avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana era lăcuste şi miere sălbatică” (Mt. 3, 4) şi „propovăduia în pustia Iudeii” (Mt. 3, 1) ca unul care dobândise deja „duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe şi duhul temerii de Dumnezeu” (Isaia 11,2-3), folosind toate aceste daruri de la Dumnezeu după cuviinţă: „Iisus a început să vorbească mulţimilor despre Ioan: Ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie ? Au trestie clătinată de vânt ?Dar de ce aţi ieşit ? Să vedeţi un om îmbrăcat în haine moi ? Iată, cei ce poartă haine moi sunt în casele regilor. Atunci de ce-aţi ieşit ? Să vedeţi un prooroc ? Da, zic vouă, şi mai mult decât un prooroc. Că el este acela despre care s-a scris: "Iată Eu trimit, înaintea feţei Tale, pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta". Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul !” (Mt. 11, 7-11).
Tot astfel, în Rânduiala Tunderii în monahism, atunci când monahului i se dă lumânarea aprinsă în mână, i se aduce aminte de cuvintele Mântuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri !” (Mt. 5, 16) iar Sfântul Apostol Pavel descrie lucrarea proprie monahului în cuvinte inspirate din viaţa ostăşească: „Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (Ef. 6, 11-18).
Aşa să ne ajute Domnul Dumnezeu !

duminică, 15 ianuarie 2012

Proorocie despre un masacru in 2011 in Romania

Pustnicul N. se nevoia mai mult pe Muntele Giumalau. Avea darul lui Dumnezeu, de a se face nevazut. In anul 2001, i-a spus fratelui I:

- Peste doua saptamani, o sa fie un eveniment important intr-o tara indepartata. Efectul daunator in Romania va fi in anul 2001. Ai sa fii in Iasi, sa nu te sperii….[1] Roaga-te lui Dumnezeu sa nu te prinda anul 2011 in oras, pentru ca va fi mare varsare de sange[2]. O sa randuiasca Dumnezeu si o sa stai in Muntele Rarau, in 2011.

Fratele I. avea 60 de ani si a intrebat:

- Mai este mult pana in 2011. O sa traisc pana atunci?

- O sa traiesti. O sa ma rog ca sa locuiesti pe Muntele Rarau.

Cu un an mai inainte de a se muta la viata cea vesnica[3], pustnicul N. i-a spus fratelui I., ziua in care sa vina si cum sa-l inmormanteze. In ziua pe care o prorocise, a fost gasit adormit intru Domnul si ingropat de fratele I. si maica T., dupa obiceiul pustnicesc, pe Muntele Giumalau, in locasul pe care si l-a sapat singur. Pustnicul N. nu a vrut sa i sa puna cruce pe mormant, ca sa nu stie nimeni locul unde este ingropat si i-a dat canon fratelui I, sa nu-i spuna nimanui numele..


[1] Este vorba de atacul terorist din 11 septembrie 2001, asupra celor doua blocuri gemene din New York, care, dupa cum spunea presedintele Bush, au schimbat soarta lumii (in mai rau pentru crestinii ortodocsi).

[2] Cum vor putea trai adevaratii crestini in vremurile antihristice? Cu ajutorul lui Dumnezeu, cum au trait in toate timpurile. Dumnezeu este cel care ne ajuta, ne hraneste, ne da sanatate, putere, ne apara si ne mantuieste. Conducatorii si guvernele risipesc darurile lui Dumnezeu. Cine va participa in fiecare duminica si sarbatoare la Sfanta Liturghie, va implini canonul de rugaciuni, va posti, va face milostenie, se va spovedi si impartasi, va primi ajutorul lui Dumnezeu. Iar cine isi va pune nadejdea in oameni, se va chinui si in aceasta viata, si-n viata cea vesnica. Pentru ca spune Duhul Sfant: Blestemat este omul ce se increde in om.

[3] Pustnicul N. s-a mutat la viata cea vesnica in anul 2002, fiind in varsta de 108 ani.

extras din cartea Pustnicii nevazuti ai Athosului, Editura Panaghia

Raiul se deschide prin semeni

Un tanar urcase o scara lunga de la pamant la cer si cand a ajuns acolo, a batut la usa Raiului. “Cine este acolo?”, a intrebat o voce de dincolo. “Eu”, raspunse tanarul cu voce tare, increzator in sine. “Cu cine esti?”, l-a intrebat din nou vocea dinlauntru. “Cu nimeni. Sunt singur. Deschideti-mi, va rog”.

“Imi pare foarte rau, nu-ti pot deschide pentru ca avem porunca sa nu deschidem celor ce vin aici singuri, fara sa aduca pe cineva cu ei, carora le-au salvat sufletele”. Si tanarul a trebuit sa coboare pe pamant, spre a implini cuvintele ingerului.

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Persoana parintelui duhovnicesc in scrierile Sfintilor Parinti

Duhovnicii pot fi împărţiţi în două categorii: în prima categorie intră cei care prin hirotesie specială de la episcop, primesc dreptul de a asculta mărturisile şi puterea harică de a lega şi dezlega păcatele(Matei 18, 18) iar în a doua categorie intră părinţii duhovniceşti, fără hirotonie, a căror menire este povăţuirea duhovnicească a poporului lui Dumnezeu.

Duhovnicul trebuie să fie pe măsura fiecărui penitent. În tratatul, Despre preoţie, Sf. Ioan Gură de Aur spune că în scaunul de duhovnicie „preotul are putere cât Dumnezeu. Nu s-a spus îngerilor, ci oamenilor: oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer(Mt. 18, 18). Au şi stăpânitorii pământului puterea de a lega, dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoţilor, însă, leagă sufletele şi străbate cerurile; Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi jos pe pământ, Stăpânul întăreşte hotărârea dată de robi” ( Despre preoţie, p. 59)
În scaunul de duhovnicie, preotul este model nu este cel ce pedepseşte, canoanele fiind orientative,ele putând fi atenuate, aplicarea lor făcându-se în funcţie de persoană, pentru unii fiind neînduplecate, iar pentru alţii fiind neînduplecate.
Nici un creştin ortodox nu se poate lipsi de duhovnic. În Filocalia volumul 8, Calist şi Ignatie Xanthopol spun următoarele cuvinte: „Se va hotărî cineva să pornească pe drumul ce i se deschide în faţă, dacă nu l-a cunoscut din cercare, fără un povăţuitor neînşelător. Nu se va porni cineva pe talazurile mării fără un cârmaci priceput…”( Filocalia 8, p. 41)
Pentru monahi, arată Sf. Simion Noul Teolog, părintele duhovnicesc este cel căruia trebuie să se predea în întregime: „Predă toate cu credinţă neştirbită hotărârii părintelui duhovnicesc, ca în mâna lui Dumnezeu”. Duhovnicul trebuie cinstit, şi după Sf. Simeon Noul Teolog, nu trebuie contrazis: „Credinţă neîndoielnică dovedeşte cel ce cinsteşte cu evlavie ca sfânt până şi locul în care vieţuieşte călăuzitorul şi părintele său…cel ce contrazice pe părintele său face bucuria dracilor”
Vorbind despre importanţa duhovnicului/povăţuitorului pe calea mântuirii, Avva Dorotei spune: „cei ce n-au cârmuri cad ca frunzele, iar mântuirea este întru mult sfat(Pilde 11, 14). Luaţi seama fraţilor, la înţelesul cuvântului, luaţi seama ce ne învaţă Sfânta Scriptură. Ne îndeamnă să nu ne încredem în noi înşine , să nu ne socotim pe noi înşine înţelepţi…avem nevoie de ajutor, avem nevoie de cel ce cârmuieşte după Dumnezeu. Nimic nu e mai jalnic decât să nu avem pe cineva care să ne povăţuiască pe calea lui Dumnezeu…”( Filocalia 9, p.528)

Povăţuind pe duhovnic Avva Dorotei spune: „ de eşti povăţuitor al fraţilor îngrijeşte-te de ei cu asprimea inimii şi dragostea îndurătoare. Învaţă-i cu fapta şi cu cuvântul cele ce trebuie făcute, dar cel mai mult cu fapta. Pentru că pildele sunt mai lucrătoare. De eşti în putere, fii-le pildă şi în cele trupeşti, de eşti slab fii-le pildă prin aşezarea cea bună a sufletului şi prin roadele Duhului înşirate de Apostol(Pavel n.n): prin iubire, îndelungă răbdare, bucurie, pace, blândeţe, bunătate, credinţă şi prin înfrânarea de la toate patimile(Galateni 5,22)…Dacă trebuie să cerţi, fă-o potrivit cu persoana şi timpul(adică ţinând cont de starea ei în momentul spovedaniei n.n.). Nu judeca greşelile nici cu asprimea cu care le judeci pe ale tale, nici nu le mustra necontenit…”(Filocalia 9, p. 639)
Sfântul Nicodim Aghioritul, adresânduse duhovnicilor zice: „pe cât este de mare vrednicia duhovnicilor, pe atât de mult au nevoie şi de mare trudă ca să fie împlinită de ei cu folos şi roadă.”


http://gandireortodoxa.ro

Oamenii lui Dumnezeu

Doisprezece calugari strabateau un desert necunoscut, condusi de un ghid care, din cauza intunericului noptii, incurca drumul. Monahii si-au dat seama ca merg pe o carare gresita, dar ca sa nu-si intristeze calauza, n-au spus nimic pana la ridicarea zorilor, cand greseala s-a vazut singura. Rusinat, calauzitorul isi ceru iertare, iar "fara a arata nici cea mai mica nemultumire pentru ca ratacisera fara rost toata noaptea, fratii au luat o cale noua". Minunat de bunavointa acestor suflete, calauza isi repeta neincetat: "Oamenii lui Dumnezeu se stapanesc pana la moarte pentru a nu-si supara fratele!"

O rugaciune a Parintelui Sofronie de la Essex

"Doamne Cel Veșnic și Făcătorule a toate, Care în bunătatea Ta cea nepătrunsă m-ai chemat în această viață, Care ai revărsat peste mine harul Botezului și pecetea Duhului Sfânt, Care ai sădit în mine dorința de a Te căuta pe Tine Singurul adevăratul Dumnezeu, ascultă rugăciunea mea.
N-am viață, nici lumină, nici bucurie, nici înțelepciune, nici tărie fără numai în Tine, Dumnezeule.
Din pricina fărădelegilor mele nu îndrăznesc să-mi ridic ochii mei spre Tine.
Dar Tu ai spus ucenicilor Tăi: ”Tot ce veți cere în rugăciune cu credință veți primi” și ”orice veți cere în numele Meu voi face vouă”.
De aceea îndrăznind Te chem: păzește-mă de orice prihană a trupului și a duhului.
Învață-mă să mă rog cum se cuvine.
Binecuvintează această zi pe care ai dat-o slugii Tale nevrednice.
Cu puterea binecuvântării Tale fă-mă în stare să grăiesc și să lucrez în toată vremea spre slava Ta cu duh curat, cu smerenie, răbdare, dragoste, blândețe, pace, curaj și înțelepciune, dându-mi de-a pururea seama de prezența Ta.
Doamne Dumnezeule, în necuprinsa Ta bunătate, arată-mi calea voii Tale, și dă-mi să umblu în fața Ta fără păcat.
Tu Doamne, Tu știi cele de care am nevoie. Cunoști orbirea și neștiința mea, cunoști neputința și stricăciunea sufletului meu, dar nici durerea și întristarea mea nu-Ți sunt ascunse Ție. De aceea, Te rog, ascultă rugăciunea mea și prin Duhul Tău cel Sfânt învață-mă calea pe care să merg; iar atunci când voința mea ticăloasă mă va conduce pe alte cărări nu mă cruța Doamne, ci silește-mă să mă întorc la Tine.
Prin puterea iubirii Tale, fă-mă să mă țin cu tărie de ceea ce este bine.
Păzește-mă de tot cuvântul sau fapta care strică sufletul; de orice porniri care nu găsesc buna plăcere înaintea Ta și-l rănesc pe semenul meu.
Învață-mă ce trebuie să spun și cum trebuie să vorbesc.
Dacă e voia Ta să nu răspund, fă-mă să tac în duh de pace, să nu întristez, nici să-i rănesc pe semenii mei.
Așează-mă în calea poruncilor Tale și până la ultima mea suflare să nu mă lași să rătăcesc departe de lumina îndreptărilor Tale, ca poruncile Tale să fie singura lege a ființei mele pe acest pământ în veci.
Doamne, rogu-Te, ai milă de mine.
Păzește-mă în întristarea și nenorocirea mea și nu ascunde calea mântuirii de la mine.
În nebunia mea Dumnezeule, cer de la Tine lucruri multe și mari. Dar îmi aduc pururea aminte de răutatea mea, de ticăloșia și josnicia mea. Miluiește-mă!
Nu mă lepăda de la fața Ta din pricina nevredniciei mele. Ci sporește în mine conștiința acestei nevrednicii și dă-mi mie, celui mai rău dintre oameni, să Te iubesc pe Tine așa cum ai poruncit:
din toată inima mea și din tot sufletul meu și din tot cugetul meu și cu toată tăria mea: din toată ființa mea.
Dă, Doamne, prin Duhul Tău Cel Sfânt,învață-mă dreapta judecată și cunoștință.
Dă-mi să cunosc adevărul Tău Cel Sfânt, învață-mă dreapta judecată și cunoștința.
Dă-mi să cunosc adevărul Tău înainte de a intra în mormânt.
Ține-mă în viață în această lume ca să-ți pot aduce pocăință după vrednicie.
Nu mă lua la jumătatea zilelor mele, nici când mintea mea e oarbă încă.
Când Îți va bineplăcea să pui capăt vieții mele, dă-mi de veste dinainte, ca să-mi pot pregăti sufletul să vină înaintea Ta.
Fii cu mine, Doamne, în acel ceas înfricoșător și dă-mi bucuria mântuirii Tale.
Curățește-mă de toate gândurile tainice, de toată răutatea ascunsă întru mine; și dă-mi răspuns bun la scaunul Tău de judecată.
Doamne în mare mila Ta și necuprinsa Ta dragoste de oameni, ascultă rugăciunea mea!”

Mărturia unui protestant întors la adevărata credintă




M-am născut într-o familie de intelectuali atei. În primii ani am fost crescut de bunici, crestini ortodocsi. Bunica a fost cea care m-a învătat câteva rugăciuni si să mă închin. De altfel, la insistentele ei m-au botezat părintii.

Când mă lua cu ea la biserică, obişnuiam să privesc îndelung chipurile acelea grave zugrăvite pe pereti, candelele si vesmintele "ciudate" ale preotului. Mă întrebam cine sunt oamenii aceia de i-au zugrăvit pe pereti.

Odată cu începerea şcolii, am fost crescut de părinti si, din cauza convingerilor lor ateiste, tot ce mă învătase bunica s-a şters. Crescând, am adoptat si eu ateismul părintilor si al societătii comuniste. Am devenit chiar foarte convins că Dumnezeu nu există, că Iisus este un mit bun pentru cei slabi de minte si că toate lucrurile din natură au o justificare evolutionistă. Râdeam de străbunica mea atunci când îmi spunea că Dumnezeu e cel ce face plantele să crească. Pentru mine, plantele creşteau datorită apei din pământ.

Copilăria tihnită, cu scoală si vacante împreună cu părintii la munte si la mare, s-a sfârşit în clasa a sasea, când între părinţi au început să apară neîntelegeri. Au urmat doi ani dificili, un divort si decesul mamei. La 14 ani eram un cinic; tot ce era frumos pe lume era o prostie.

În decembrie 1989 a avut loc Lovitura de Stat. Aveam 17 ani, eram elev de liceu şi ascultam heavy-metal. În tară începuseră să sosească misionari ai diferitelor culte originare din America, aducând cu ei Nou Testamente protestante. Am intrat si eu în posesia unuia si am început să-l citesc, din curiozitate intelectuală. Desi pentru mine Iisus Hristos era un mit, mi-au plăcut cuvintele Lui din cărticica misionarilor.

În acea perioadă (clasa a 11-a) am avut un vis despre sfârsitul lumii. Este posibil să fi fost indus de lecturile mele, cu toate că nu aveam nici o preocupare faţă de scenarii apocaliptice. Iisus si poveştile din Biblie despre sfârşitul lumii erau... poveşti.

În vis, se făcea că lumea se sfârsea printr-un cutremur continuu, care aducea cu el inundatii si incendii. Eram chiar în casa în care locuiam si priveam pe fereastră blocurile din vecinătate care cădeau unul după altul. Pe străzi apa era până la brâu si ducea cu ea tot ce lua din casele si blocurile dărâmate. Afară ploua, iar eu tineam în geam o bucată de placaj pentru a nu intra apa în casă. Deja se prăbusiseră două laturi ale blocului nostru si mă asteptam să cadă din clipă în clipă si tronsonul nostru. La radio se difuzau în continuu stiri din întreaga lume despre pagubele umane si materiale. Ce vedeam eu pe fereastră se petrecea în lumea întreagă. Atunci am auzit o voce care venea de sus, din tavanul camerei, parcă din tot tavanul, nu dintr-un punct. Nu era nici tare, nici înceată, nici de bărbat, nici de femeie. Mi-a spus să nu-mi fie frică, pentru că eu nu voi păti nimic. Desi nu credeam în Dumnezeu, am recunoscut vocea Lui. Am rămas linistit, preocupat să nu intre ploaia de afară în casă. Asa s-a terminat visul. M-a impresionat foarte mult (de aceea si acum, după atâtia ani, mi-l amintesc în detaliu), însă nu m-a convins de existenta lui Dumnezeu. Am rămas în continuare un cinic si un rebel.

În anul trei de facultate am trecut printr-o deceptie sentimentală, iar o rudă apropiată mi-a recomandat un coleg de serviciu capabil să-mi dea niste sfaturi. Numele lui era Ioan Panican si, în timpul liber, era misionar neoprotestant. Desi era penticostal, călătorea în toată ţara şi era primit să predice în toate adunările neoprotestante.

Am acceptat să mă întâlnesc cu acest ins, discutiile noastre fiind axate în general pe credintă. Mi-a vorbit frumos despre Dumnezeu si, cu ajutorul lui, lucrurile citite de mine în Noul Testament au început să capete un sens.

Convertirea

După câteva săptămâni, m-a invitat să fac o călătorie cu el la Timisoara si acolo, într-o adunare baptistă, în urma "chemării la pocăintă" lansată de un predicator american, am spus în fata celor prezenti că îl primesc pe Iisus în inima mea si că vreau să încep o viată nouă alături de El. Am primit o Biblie. M-am întors la Bucuresti, considerând că acum eram crestin si că Dumnezeu îmi făcuse un mare har că m-a scos din viata falimentară în care trăisem până atunci. Mai mult, simteam că am o identitate nouă: eram baptist.Aceste lucruri s-au petrecut în ianuarie 1994.

În Bucureşti am frecventat pentru vreo şase luni o adunare baptistă. Sosirea mea acolo a trecut destul de neobservată, deşi în unele adunări neoprotestante noii veniţi sunt bine primiti si înconjurati cu atentie.

În perioada aceea am citit toată Scriptura, precum si alte cărti, si am aflat de existenta altor culte neoprotestante - inclusiv de cei care credeau că pogorârea Duhului Sfânt de la Cincizecime poate avea loc si astăzi: penticostalii. Am devenit curios în privinta manifestărilor neobisnuite, atribuite de penticostali Sfântului Duh.

"Botezul cu Duhul Sfânt"

În vara lui 1994 am mers cu alţi tineri baptisti într-o tabără în Muntii Hateg. Acolo am întâlnit un grup aparte de englezi, veniţi în România pentru a renova un cămin de copii. Stăteau deoparte, fără a comunica prea mult cu noi şi am înţeles că, desi erau si ei "născuti din nou", aveau o credintă diferită de-a noastră.

La un botez al unor adulti, organizat într-un sat din zonă, i-am auzit pe englezi rugându-se într-o limbă pe care nu o întelegeam. Am intrat în discutie cu ei, întrebându-i despre acea limbă. Mi-au spus că aceea era asa-numita "vorbire în limbi" şi că, dacă cred că Cincizecimea din Faptele Apostolilor poate avea loc si pentru mine, Dumnezeu îmi va da şi mie darul vorbirii în limbi.

În acea seară m-am întâlnit cu ei într-o cameră din tabără. Stăteau în picioare în jurul meu, având mâinile asezate pe mine. La început s-au rugat în limba engleză, ca apoi să înceapă să vorbească în alte limbi. Mă rugam si eu ca Dumnezeu să-mi dea darul vorbirii în alte limbi. Văzând că nu se întâmplă nimic, am început să obosesc. Ei se rugau în continuare. Am continuat si eu să mă rog. La un moment dat am simtit că limba română este insuficientă pentru a exprima ce voiam să-i spun lui Dumnezeu. Am început să mă rog în limba engleză, desi evident, nu vorbesc engleza mai bine decât româna, care este limba mea maternă. După câteva clipe si engleza a devenit "insuficientă". Atunci am simtit că porneste din mine, din piept, o limbă pe care nu o controlam cu mintea (rational sau gramatical). Nu eram în transă, căci eram perfect lucid. Mă auzeam vorbind foarte repede într-o limbă care părea să iasă singură din mine. Cunoasteam însă "ideea" acelor cuvinte. Eram atât de lucid, încât am început să zâmbesc la neobisnuitul situatiei. Nu pot spune cât a durat rugăciunea. Ne-am oprit cu totii, ei confirmându-mi că am primit darul vorbirii în alte limbi. Mi-au făcut cadou o Biblie.

M-am întors în camera unde era grupul meu din Bucuresti. Am intrat si m-am asezat pe un pat, nedorind să le povestesc experienta de care tocmai avusesem parte. În mijlocul discutiei pe care o aveau, o fată m-a întrebat: "Ce e cu tine?" Nu am înteles la ce se referă. "Ai... ceva pe faţă, nu stiu, asa, o..." Le-am povestit atunci experienta mea. La sfârsit s-a lăsat o liniste jenantă. Ei erau baptisti si, potrivit învăţăturii lor, nu credeau în vorbirea în limbi şi în celelalte lucruri specifice penticostalilor.

Penticostal

Am revenit în Bucuresti si am început să frecventez o adunare penticostală. Această adunare era diferită de cea baptistă din toate punctele de vedere. Am fost repede înconjurat de tineri de vârsta mea si m-am integrat într-un grup. Am început să aprofundez doctrina penticostală si, în general, pe cea neoprotestantă. După câteva luni, m-am (re)botezat. Acum eram penticostal.

Pastorul adunării, Ioan Ceută, zis Marinel, fusese exclus din cultul penticostal iar acum reprezenta în România o ramură penticostală internaţională diferită de restul penticostalilor din ţară. El m-a încurajat să devin student la o şcoală biblică înfiinţată de el, ceea ce am si făcut. În paralele cu studiile la acea "universitate biblică", am început să predic în adunări. Cu toate acestea, studiile nu au durat mult, întrucât le-am întrerupt după câteva luni, din pricina unor conflicte de opinii cu pastorul si neacceptând să fac compromisurile necesare "avansării". Eram prea nonconformist, puneam prea multe întrebări si tulburam traditia împământenită în acea adunare penticostală.

A fost o perioadă frumoasă, cu prieteni de vârsta mea, cu activităti si pasiuni comune. După mai bine de un an, odată cu schimbarea domiciliului meu, am părăsit adunarea pentru o alta, tot penticostală. Aici am dorit să rămân anonim si cât am mers acolo, vreme de jumătate de an, nu am legat prea multe prietenii cu tinerii din adunare.

Am păstrat legătura cu tinerii din adunarea lui Ceută si am aflat cu surprindere că, după plecarea mea, acesta pusese în circulatie diverse minciuni despre mine în scopul discreditării mele în fata tinerilor. Când prietenii mei l-au întrebat de unde stie acele lucruri si ce dovezi are, el nu a putut da nici un răspuns.

Trebuie să spun că "botezul cu Duhul Sfânt", căpătat în tabăra din Munţii Haţeg, nu a produs nici o schimbare în viaţa mea. Singura diferenţă era o mândrie subtilă că acum făceam parte din grupul celor din "au Duhul" din adunare. Vorbirea în limbi s-a stins după numai câteva luni de la acel "botez".

Îndoieli

În cei trei ani de la momentul din adunarea baptistă din Timisoara aprofundasem învătătura neoprotestantă, cu accent pe felul în care este tratată problema păcatului. Fusesem învătat că dacă faci un păcat, este suficient să i-l mărturisesti lui Dumnezeu într-o rugăciune rostită în baza versetului de la 1 Ioan 1:9, păcatul tău fiind astfel iertat. Dacă păcătuiai din nou, făceai la fel. Lucrurile aveau o rezolvare simplă, iar eu trebuia numai să cred că Dumnezeu îmi iartă acel păcat odată ce i-l mărturiseam.

Cu timpul, observând că viata mea personală nu se îmbunătăteste si că Harul transformator al lui Dumnezeu întârzie să-si facă vizibile roadele, am început să mă îndoiesc că problema păcatului poate fi rezolvată printr-o solutie atât de superficială. Desi în adunările neoprotestante se repeta sistematic că Iisus este prietenul nostru, pentru mine această amicitie cu Jesus nu se potrivea cu ceea ce învătasem despre dumnezeirea Lui. Treptat mi-am pierdut încrederea în formula "1 Ioan 1:9" de îndepărtare a păcatului (o îndepărtare teoretică, nu reală). Eram acelasi om păcătos ca la început, iar formula neoprotestantă nu mă mai linistea deloc.

Un capăt de drum: "Părtăsia"

După vreo patru ani de cunoscut diferite adunări neoprotetante, mi-am pierdut încrederea în infailibilitatea credintei neoprotestante. Convorbiri cu diferite secte, mai mult sau mai putin extreme, cu martorii lui Iehova si cu mormonii, mi-au completat imaginea ofertei religioase de pe piată.

Aveam nevoie de altceva, însă nu stiam prea bine ce. Voiam adevărul, însă nu aveam o idee prea clară despre cum arăta acel "adevăr". Discernământul mi se baza pe criterii relative si mereu în schimbare.

După o perioadă de câteva luni de frământări, niste prieteni m-au invitat să vin la adunarea unde mergeau ei. Mi-au vorbit despre lupta cu păcatul si am acceptat să merg unde mergeau ei. Asa am descoperit Părtăsia.

Această grupare religioasă apăruse la începutul secolului 20 în Norvegia (unde poartă numele de Prietenii lui Smith). Adunările din România se aflau sub coordonarea unor germani. În Bucuresti, cei mai multi membri erau proveniti din alte culte. Deşi învăţătura religioasă de aici semăna mult cu cea specifică grupărilor neoprotestante, spre deosebire de acestea, aici se afirma că mântuirea omului nu este efectivă atât timp cât omul nu manifestă o voinţă de a conlucra cu Harul lui Dumnezeu pentru eliminarea păcatului din viaţa lui personală. Această idee a luptei cu păcatul era esenta predicilor lor. În acelaşi timp, pe cât de înfierbântate erau predicile lor împotriva păcatului, pe atât de extremisti erau în opiniile faţă de celelalte culte neoprotestante si faţă de Biserica Ortodoxă. Ei erau aleşii lui Dumnezeu, erau purtătorii Luminii, iar ceilalţi nu erau decât nişte prostituate religioase. Pe cale de consecinţă, acest extremism faţă de cei din afara grupării lor conducea la probleme de relationare si comunicare cu lumea în general. Dezechilibre comportamentale erau justificate prin "râvna pe cale" si prin "lupta cu păcatul".

Diferenţa de învăţătură religioasă faţă de celelalte culte neoprotestante am observat-o de la prima participare la adunările lor. Acest lucru mi-a produs o impresie bună şi astfel am continuat să merg acolo. M-am integrat în comunitatea lor şi tot aici am cunoscut-o pe cea care avea să-mi devină soţie. Deşi, pe măsură ce trecea timpul, vedeam tot mai multe lucruri specifice cultelor neoprotestante (fariseism, învătături contradictorii, probleme de ierarhie în congregaţie, conflicte tineri-bătrâni), mi-am propus să le ignor şi să-mi văd de lupta cu păcatele din viaţa mea. În general, predicile - puternic emotionale si isterizante în acelasi timp - abăteau atentia eventualilor sceptici.

Aceeasi Mărie, altă pălărie

La un an de la sosirea mea, în Părtăşie s-a petrecut un incident relevant pentru mine. După modelul jocurilor politice si a partidelor din România, o mână de tineri au organizat "debarcarea" bătrânilor si s-au făcut sefi ai partidei. Considerând că lucrurile nu merg cum trebuie sub vechea conducere, ei au organizat o "lovitură de palat". Timp de câteva luni adunarea a fost scindată. Eu am rămas în tabăra "bătrânilor", a conservatorilor. Lucrurile au fost oarecum tranşate atunci când responsabilul german pentru România a decis că tinerii au dreptate. Decizia a fost arbitrară, luându-se în Germania, fără nici o vizită sau discuţie cu cei implicaţi la faţa locului.

Această întâmplare mi-a arătat că dincolo de declamaţiile lor privind lupta cu păcatul, totul nu era decât o aparenţă sub care orgoliile şi ambiţiile personale "din lume" tronau nestingherite. Duhul de dezbinare specific neoprotestanţilor era la lucru şi aici.

Tinerii ajunsi conducători de partidă au implementat un management religios mult mai eficient si mai captivant, în comparaţie cu cel anost al bătrânilor detronati. Adunările au început să fie condimentate cu mese festive si cu scenete religioase, spre deliciul copiilor.

Împăratul era din nou gol. Desi eram de acord cu Părtăsia în privinta luptei cu păcatul, căile lor si duhul în care umblau ei nu aveau nimic comun cu simplitatea lui Hristos. În cele din urmă am încetat să mai frecventez locul acela, sfătuind-o însă pe sotia mea să continue dacă vrea, deoarece nu voiam ca ea să ia decizii influentată de mine.

Am intrat într-o criză. De întors în adunările baptiste sau penticostale nici nu putea fi vorba, odată pentru că era un pas înapoi, apoi pentru că si pe acestea le criticasem intens cât timp mersesem în Părtăsie.

Decizia de a nu mai frecventa nici o adunare nu a fost usoară. Atunci când esti învătat că întâlnirile regulate cu "fratii", participarea la adunări si un anume fel de comportament reprezintă laolaltă "credinta", renuntarea la aceste forme exterioare îti dă sentimentul că-ti pierzi credinta. Stiam că ceilalti spuneau despre mine că "am căzut de la credintă" si că "m-am întors în lume". Întorcându-se duminica de la adunare, sotia mea îmi povestea amuzată despre felul compătimitor în care o priveau acum cei din adunare. Era un fel de văduvă de război. Uneori o întrebau despre mine ca si cum eram pe moarte sau chiar murisem. Când ea le răspundea însă că sunt bine, ei se mirau si clătinau neîncrezători din cap. Trebuia deci să-mi revin din toată intoxicarea cu propagandă neoprotestantă si să stau singur în picioare. Foarte multi dintre neoprotestanti stau în acele adunări pentru că ele le oferă o formă de viată socială. Adunarea actionează ca un "tarc" care le sustine "credinta". Izolându-se de societate si de ceilalti oameni, ei ajung deseori să confunde manifestările lor bizare cu credinta. Lipsindu-le trăirea interioară autentică, ei simt nevoia să se îmbrace cu frunze asemenea lui Adam, pentru a se încredinta pe sine că sunt credinciosi. Înconjurându-se de asemenea lucruri, cad repede în auto-înselare si în păreri de sine. Acestea si cu tarcul adunării în care-si petrec viata socială sunt un paravan care-i împiedică să se vadă asa cum sunt. Cunosc oameni care, după prăbusirea (la nivel psihologic) a acestui tarc, au căzut într-un soi de letargie si stare vegetativă. "Credinta" lor a murit.

Am stat deci acasă câteva luni de zile, rugându-l pe Dumnezeu să-mi îndrepte pasii unde crede El de cuviintă.

Întâlnirea cu Ortodoxia

În anul 2000, Dumnezeu mi-a trimis un coleg de serviciu pe nume Bogdan Bucur. Era absolvent al Facultătii de Teologie Ortodoxă si era complet diferit de ceilalti colegi, prin răbdare, atitudini si firea linistită. Am început să discut cu el despre credintă, dorind să-l evanghelizez. Mă asculta cu atentie, îmi răspundea si el. Treptat, am început să recunosc în inima mea că as vrea să fiu ca el. Aveam o invidie aparte pe felul lui de a fi. Asta a făcut ca toată campania mea de evanghelizare, care-l avea ca obiect, să se desumfle. Predicarea mea a fost înghitită de trăirea lui. Când am vrut să-i împrumut să citească "Călătoria pelerinului" de John Bunian (o carte foarte apreciată de protestanti), el mi-a împrumutat "Pelerinul rus". Diferenta între cele două cărti este că prima e o fictiune, pe când a doua e o realitate. Mi-a împrumutat apoi "Viata Sfântului Arsenie Capadocianul" si alte câteva cărti. Am rămas uimit de profunzimea şi de aspectul practic al credinţei ortodoxe.

De fapt, întâlnirea mea cu credinta ortodoxă avusese loc ceva mai devreme, pe când încă frecventam Părtăsia. Cel mai bun prieten al meu, un baptist, avusese la un moment dat de tradus si compilat niste materiale pentru un om de afaceri baptist care dorea să scrie o carte despre cartea Apocalipsei. Printre acele materiale erau şi scrieri escatologice ortodoxe.

El mi-a împrumutat o cărticică numită "Viata monahilor din Egipt". Îl impresionase si pe el foarte mult, însă se scuturase repede de acea impresie, amintindu-si că el e baptist şi temându-se, cred, de consecinţele avansării pe acel drum. Pe mine cartea aceea m-a prins bine de tot. Ce am citit acolo nu nu văzusem si nici măcar nu auzisem predicat în nici o adunare neoprotestantă din câte cunoscusem. Acelaşi prieten mi-a împrumutat cartea "Evanghelia necunoscută", scrisă de un teolog rus, Dmitri Merejkovski. Prin ea am început să înteleg ce este acea Sfântă Traditie a ortodocsilor.

Astfel, în anul 2000, după ce Dumnezeu mi l-a trimis pe Bogdan Bucur, care mi-a împrumutat şi el nişte cărţi ortodoxe, de Bobotează a bătut la usa mea preotul de la biserica ortodoxă din cartier. I-am deschis si i-am spus spus că nu-l primesc pentru că eu sunt "sectant". Mi-a zâmbit si m-a întrebat de ce spun că sunt sectant. I-am spus că acesta este cuvântul folosit de ortodocsi pentru a-i desemna pe cei de altă credintă. Mi-a aşa: "Să nu mai spui niciodată că esti sectant. Asta înseamnă a deforma adevărul despre Dumnezeu, ceea ce e foarte grav. Apoi, tu nici nu arăti, nici nu vorbesti ca un sectant. Un iehovist de la etajul patru mi-a spus că sunt fiu al Satanei si că nu există Crăciun". Mi-a spus că i-ar place să mai stea de vorbă cu mine si m-a invitat să-l vizitez la biserică.

Timp de aproape jumătate de an, citind si discutând cu părintele Dinu - acesta era numele preotului - si cu colegul de serviciu, m-am apropiat de bogătia spirituală a Bisericii Ortodoxe. Printre altele, am fost foarte surprins să aflu că crestinii din vechime nu credeau în "răpirea celor credinciosi" sau în "împărătia de o mie de ani", doctrine fundamentale pentru neoprotestanti.

Am început să vin la slujbă la biserica unde slujea părintele Dinu. Nu întelegeam nimic din Liturghie. Veneam mai mult pentru a-l asculta pe el predicând. Îl ascultam cu urechi protestante, aprobând si dezaprobând, după caz, cele ce auzeam. Bogdan mi-a explicat Sfânta Liturghie si mi-a dat o carte cu tâlcuirea ei.

Atmosfera pe care o vedeam acolo era foarte diferită de cea cu care eram obisnuit în adunările neoprotestante. Aici oamenii păreau să nu se cunoască între ei. În plus, vedeam gesturi de răutate când unul ocupa scaunul altuia sau îl împingea mai mult sau mai putin voit. Relatiile dintre oameni, alături de anumite aspecte doctrinare, au reprezentat o piedică pentru mine. Eram însă atras si doream să cunosc mai multe pe linia celor citite în cărtile mentionate mai sus.

Părintele Dinu mi-a spus că nu ar trebui să vin la biserică pentru oameni, ci pentru Dumnezeu. Mi-am amintit de pasajul din Evanghelie care descrie aducerea lui Iisus la Templu la vârsta de 12 ani. Am revăzut în mintea mea multimea care venea din toate colturile tării la Ierusalim, care se îmbulzea să intre în Templu. Oameni care nu se cunosteau între ei si care aveau felurite inimi si gânduri. Printre ei însă erau si Maica Domnului, Iosif, bătrâna Ana si proorocul Simeon.

Din afara Bisericii multe lucruri îmi păreau de neînteles si fără rost. În Scriptură, cei care ascultau pildele lui Iisus nu le întelegeau, căci erau "afară". Atunci când "au intrat" în Biserică la Cincizecime, li s-au deschis ochii si au înteles.

Întoarcerea

Întrucât lista întrebărilor mele doctrinare era foarte lungă, părintele Dinu m-a sfătuit să merg în concediu la mănăstirile din Moldova, unde voi putea sta de vorbă pe îndelete cu călugării de acolo.

Asa am ajuns în vara lui 2000 la Mănăstirea Neamt. Eram un tânăr neoprotestant dornic să afle răspunsul la multe întrebări.

M-am dus la tânărul călugăr de la poarta mănăstirii si l-am întrebat cu cine as putea sta de vorbă despre credintă. M-a îndrumat în biserica mare a mănăstirii. Aici l-am întâlnit pe părintele Serafim. Dându-şi seama din primele mele cuvinte că nu sunt ortodox, nu a fost foarte doritor să-mi răspundă la întrebări. Totuşi, spre surprinderea mea, mi-a citat un psalm în traducerea protestantă a lui Cornilescu, redându-mi apoi si traducerea ortodoxă, mai duhovnicească si mai plină de miez, după părerea lui.

Discutia a fost scurtă, el fiind reticent a discuta cu mine. M-am întors la băiatul de la poarta mănăstirii, cerându-i să mă îndrume către un alt călugăr. Mi l-a arătat pe unul care traversa curtea mănăstirii, pregătindu-se să bată toaca pentru slujbă. Era părintele Vlasie.

M-am dus la el si i-am spus că am niste întrebări despre credintă si că as vrea să stau de vorbă cu el. M-a întrebat dacă sunt ortodox. Când a aflat că nu sunt, mi-a spus să-l caut a doua zi, când îmi va spune dacă va sta de vorbă cu mine.

A doua zi l-am găsit abia seara, la ora 10. Am mers cu sotia mea, cu el si cu încă un călugăr într-o chilie. Mai întâi le-am spus ce credintă am eu; le-am vorbit despre Părtăsie si despre "lovitura de palat" care m-a făcut să plec de acolo. Mă ascultau cu interes, comentând uneori cu umor "ortodoxia" din opiniile mele.

Cei doi monahi, părintele Vlasie si părintele Eufrosin, erau niste persoane interesante pentru mine. În ciuda descrierii sau imaginii realizate de neoprotestanti, nu găseam la ei nici aere de superioritate, nici morga unor oameni cu preocupări înalte, cum nu găsisem de altfel nici la părintele Dinu din Bucuresti. Am discutat despre multe – despre icoane si idoli, despre închinare si slujbe bisericesti. A trebuit să admit că toate răspunsurile pe care le primeam stăteau în picioare, cu toată obsesia mea protestantă legată de "biblicitatea" răspunsurilor.

Discutia cu ei s-a prelungit până târziu în noapte. La ora 2, când ne-am despărţit, părintele Vlasie m-a întrebat, mai mult ca o sugestie care nu cerea un răspuns pe loc, dacă nu as vrea să mă întorc la Ortodoxie.

Traversând curtea mănăstirii către camera noastră, simţeam în inima mea nevoia şi dorinţa de a mă întoarce la credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna, însă mi-era teamă de cum va reacţiona soţia mea la o asemenea decizie. Am mers în tăcere unul alături de altul, dar când am am ajuns în cameră, ea mi-a spus, fără nici o introducere, că ar vrea ca, înainte de a pleca de la mănăstire, să pună "lucrurile în ordine". Deşi nu participase activ la discuţia cu cei doi monahi, impresia cu care rămăsese fusese foarte puternică.

A doua zi am mers amândoi la părintele Vlasie si i-am spus că vrem să ne întoarcem la Ortodoxie. Ne-a spus că slujba de întoarcere trebuie oficiată de un episcop, însă atunci era sosit în vizită la mănăstire IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei. Însotit de părintele Vlasie, am mers si am stat de vorbă cu el. Ne-a povestit că si el mergea din când în când la penticostali când era copil, însă nu s-a ferit să se convertească. I-a dat dezlegare unui preot să facă slujba de Mirungere pentru întoarcerea noastră la Ortodoxie.

Slujba a avut loc la prânz, urmată apoi de slujba Cununiei. Ca nasi i-am avut pe părintii lui Vlasie, care erau si ei zilele acelea la mănăstire. Acestea se petreceau în luna iulie a anului 2000.

După cununie, părintele Vlasie m-a întrebat de când eram căsătorit cu Cornelia si de ce nu aveam copii. Sotia mea pierduse o sarcină si fiecare doctor la care fusese îi prescrisese un alt tratament. Hotărâsem să asteptăm un diagnostic definitiv. Părintele Vlasie mi-a răspuns atunci să nu ne mai facem griji, că de acum lucrurile aveau să fie în regulă.

Ceea ce s-a si întâmplat. L-am crezut pe cuvânt, am mers prin credintă si peste un an, cu ajutorul Maicii Domnului si al rugăciunilor părintelui Vlasie, ni s-a născut Mihai.

Am petrecut o săptămână la mănăstirea Neamt. Am putut să gust pentru prima oară din duhul sfintilor si să văd ce înseamnă cu adevărat lupta cu păcatul. Nu am întâlnit nici oameni cu vorba mieroasă, nici învătături interesante extrase din Biblie ca iepurii din pălăria scamatorului. Nimic care să izbească ochiul sau care să îmbie pământeste.

Astăzi

Privind înapoi la anii din grupările neoprotestante, perioada aceea a reprezentat pentru mine învătătura începătoare despre Dumnezeu, Iisus Hristos si mântuire. Nu spun că este întotdeauna necesară o asemenea "fază". Dumnezeu lucrează individual, în functie de firea omului. Pentru "copilul teribil" care eram, probabil era prea greu să vin deodată, direct la Biserica lui Iisus Hristos. Lucrurile de început învătate în adunările neoprotestante îsi găsesc acum plinire în Biserica Ortodoxă. Ele capătă un sens nou, duhovnicesc.

Mântuirea omului este o luptă şi o transformare. Pe de-o parte îţi stă în faţă oferta acestei lumi, cu promisiunile ei de nivel de trai, realizare profesională şi distracţii forţate, pe de altă parte Dumnezeu îţi pune înainte, prin Sfinţii Săi, o alt fel de viaţă. O altă viaţă în care goana după vânt a încetat, o viaţă în care te găseşti pe tine şi te regăseşti în Hristos, o viaţă în care înţelegi lumea în adevărata lumină şi vezi rostul tuturor lucrurilor. Nici intrarea în această viaţă, dar nici intrarea în oferta lumii, nu este uşoară. Amândouă cer o luptă, dar lupta e una pentru lumea aceasta şi alta pentru viaţa cu Dumnezeu.

Începutul vieţii cu Dumnezeu şi urmarea lui Hristos şi a Sfinţilor Săi stă în voinţa omului. Apoi vine Harul lui Dumnezeu şi începe lupta cu vechiul eu. Este o luptă grea, este o luptă frumoasă, este lupta dusă de Sfinti de-a lungul timpului, este lupta care duce la cununa mântuirii.

(Bogdan Mateiuc)

Rugaciunea ne salveaza din orice "naufragiu"

In apele oceanului s-a scufundat odata un vapor. A scapat cu viata un singur calator. Folosind o barca de salvare s-a lasat in voia valurilor, in voia lui Dumnezeu. Nu putea sti daca vaslind, se apropie sau se departeaza de o posibila insula, pe care nu o vedea nicaieri. Intr-un tarziu barca a ajuns la un tarm. Era noapte. A tras barca la mal si a pornit cu grija spre interior. Nu stia ce era: o insula, un continent! Cu locuitori? Fara? Cu animale salbatice? Fara viata? Avea in buzunar o cutie de chibrituri. A facut un foc de vreascuri si ierburi, l-a intretinut mereu pana dimineata cand, la lumina zilei, a constatat ca era pe o insula nelocuita. Parea a fi populata totusi de animale salbatice. Si-a construit o coliba si grija lui cea mai mare a fost sa nu lase focul sa i se stinga nici ziua, nici noaptea.

A locuit acolo ani in sir. Se ruga lui Dumnezeu sa-l descopere vreo corabie care ar trece pe acolo, dar se vedea ca zona nu era navigabila. intr-o noapte, dupa ce alergase sa prinda ceva vanat, obosit, a adormit un somn greu. S-a starnit un vant puternic si focul lui mic, alcatuit din jar acoperit cu stiinta dobandita de-a lungul anilor, rascolit, i-a aprins coliba, transformand-o intr-o valvataie. A sarit ca ars, a incercat sa stinga flacarile, dar coliba a ars toata ridicand spre inaltimi o lumina mare. Spera sa-si opreasca la urma atata foc din toata lemnaria ce ardea, cat sa-l ajute sa-si aiba macar focul mai departe, pentru ca chibrituri nu mai avea de mult.

Se ruga lui Dumnezeu sa-l ajute sa-si salveze macar atata. Dar spre nenorocirea lui, vantul fu urmat de o ploaie torentiala extraordinara care ii stinsese pana la ultimul carbune aprins lasandu-l in intuneric si disperare. Nu mai stia ce i se va intampla. Nu mai avea nimic. Totul era pierdut. Rugaciunile nu-i fusesera ascultate. Dupa ce statu ploaia, adormi pe un pat de vreascuri, cu ochii in lacrimi.

Dimineata se petrecu insa un fapt cu totul neasteptat. Il trezira din somn voci de oameni care strigau: „"E cineva pe aici?" Se ridica si raspunse strigand cat il tinea vocea: "Da. Aici!" Se intalnira. Erau niste marinari. "Am vazut focul pe care l-ai aprins asta-noapte. Ne-am imaginat ca e un apei. Am lasat vaporul in apele navigabile si am venit cu o salupa. Esti desigur un naufragiat. Stiam ca insula e nelocuita".

Omul izbucni in lacrimi. El crezuse ca focul fusese ultima nenorocire pe care i-o trimisese Dumnezeu, si iata ca Dumnezeu ii aprinsese focul ca sa poata fi vazut si sa fie salvat!

Legaturii Ortodoxe

  1. MITROPOLII, ARHIEPISCOPII, EPISCOPII ROMÂNEŞTI
  2. BISERICI, MĂNĂSTIRI, PAROHII ROMÂNEŞTI
  3. SITE-URI ALE ALTOR BISERICI ORTODOXE
  4. PAGINI PERSONALE
  5. PAGINI DIVERSE
  6. ALTELE