Candela Bisericii arde pentru toţi!



vineri, 6 septembrie 2013

De ce nu se modernizeaza Biserica Ortodoxa?


De ce nu se modernizeaza Biserica Ortodoxa? Sunt persoane care critica Biserica Ortodoxa din cauza refuzului acesteia de a se moderniza. Aceste persoane sunt deranjate de faptul ca avem si astazi aceleasi slujbe din trecut, aceeasi iconografie, cantare, arhitectura etc. Privite cu ochiul omului rupt de Dumnezeu, acestea trimit catre lipsa de noutate, deci la stagnare.

Biserica Ortodoxa nu tine pasul cu ritmul schimbarilor din lume pentru ca menirea ei nu este aceea de a se identifica cu lumea, ci de a sfinti lumea. Cand biruie duhul lumii in Biserica avem parte de o Biserica secularizata. Iar aceasta Biserica are un impact din ce in ce mai redus asupra credinciosilor, pentru ca intr-o astfel de Biserica omul se pune pe sine in fata si nu pe Hristos. Si atunci credinciosii nu mai gasesc nimic diferit in Biserica fata de ceea ce gasesc in lume.

Nu trebuie sa ascundem faptul ca sunt slujitori care din dorinta de a fi in pas cu noutatea, au ajuns la tot soiul de inovatii liturgice si compromisuri, argumentand ca fac aceste lucruri pentru a-i apropia pe oameni mai mult de Dumnezeu. Nu cred ca o cununie oficiata pe marginea unui lac, de exemplu, si nu in Biserica, ii face pe cei prezenti sa alerge dupa Hristos, sa aprinda in ei dorul dupa El.

Daca Biserica ar fi avut drept intemeietor lumea, atunci ar fi fost potrivit ca ea sa caute sa se asemene cat mai mult cu ea. Dar de vreme ce ea este legata de Dumnezeu, Cel nemiscat si neschimbator, atunci este explicabil de ce ea nu cauta sa ia chipul lumii.

Lumea raneste si imbolnaveste omul, in vreme ce Biserica vindeca omul de ranile sufletesti si trupesti. Daca Biserica ar fi una cu lumea, atunci omul nu ar face decat sa adanceasca aceste rani, sa le faca chiar mortale prin prezenta sa in Biserica.

Nu trebuie sa ne ingrijoreze faptul ca Biserica este intr-o reala tensiune cu aceasta lume. De vreme ce Mantuitorul a spus ca “intelepciunea acestei lumi este nebuna”, e semn bun ca Biserica pastreaza o distanta intre chipul ei si chipul lumii.

Retineti ca asa invechita cum pare Biserica Ortodoxa, ii da celui ce vietuieste in ea chipul lui Hristos. Iar Sfantul Apostol Pavel spune „daca este cineva intru Hristos, el este faptura noua” (2 Cor. 5, 17). De aici reiese ca Biserica nu este refractara noului si innoirii.

De ce nu tine Biserica Ortodoxa pasul cu lumea? Pentru ca Dumnezeu nu ne vrea simpli oameni, ci dumnezei prin har. Din acest motiv ea nu le daruieste credinciosilor in cadrul Sfintei Liturghii paine si vin, ci Trupul si Sangele lui Hristos.


Ce este prea mult strica?


Ce este prea mult strica?In zilele noastre se duc diverse campanii de informare in privinta excesului consumului unor produse. Suntem invitati sa evitam consumul exagerat de zahar, alcool, grasimi etc. Prin aceste campanii ni se atrage atentia ca abuzul de ele dauneaza grav sanatatii.

Pe principiul "ce este prea mult strica", sunt preoti care refuza sa-si impartaseasca des comunitatea pe care o pastoresc, sa o spovedeasca zilnic, sa predice in fiecare duminica etc. Gravitatea sta in faptul ca acesti slujitori ajung sa identifice cele spirituale cu cele materiale. Asadar, potrivit mentalitatii acestora, daca zaharul consumat in exces iti face rau, acelasi lucru se poate intampla si cu Sfanta Euharistie.

Desi Mantuitorul ne spune ca "Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu are viata vesnica", sunt slujitori care pun limite in viata duhovniceasca. Iti spun ca numai dupa trecerea unui numar insemnat de zile poti reveni la impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului, chiar daca ei se impartasesc ori de cate ori savarsesc Sfanta Liturghie.

Daca impartasirea deasa ne poate face rau, atunci trebuie sa incetam sa ne mai straduim sa ajungem in rai. Va dati seama la ce suferinte vom fi supusi din cauza impreunei vietuiri cu Dumnezeu in vesnicie. Acolo nemaifiind vorba de o impartasire din cand in cand cu El, ci clipa de clipa.

Chiar daca avem parte de o perspectiva sumbra, caci cel mai adesea cand preotul lanseaza chemarea: "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati", sunt din ce in ce mai putini credinciosi care sa raspunda, acesti slujitori nu depun niciun efort in a-i atrage spre impartasire, lasand sa se mareasca golul in jurul lor.

Adevaratul crestin si cu deosebire preotul, este persoana care nu poate fi niciodata multumita cu starea la care a ajuns din punct de vedere duhovnicesc. Doreste neincetat mai multa impartasire de Dumnezeu.

Sigur ca pentru cel netrezit din pacat, "Biserica a recunoscut nevoia de a indeparta putin impartasania, si asta ca omul sa vina la impartasanie cu o constiinta ascutita cat de cat, sa simta "pe pielea lui" ca este ceva important", dupa cum spune parintele Rafael Noica. Dar nu pe cei netreziti din pacat doresc sa-i aduc in discutie, ci pe cei care desi nu au niste impedimente serioase, sunt impartasiti o data sau de cateva ori pe an, cu convingerea ca le este de ajuns.

Daca Scriptura ne cere sa fim "fierbinti", trebuie sa stim ca acest lucru nu este posibil fara o impartasire cat mai deasa cu Trupul si Sangele lui Hristos. A te impartasi foarte rar echivaleaza pentru mine cu a fi cel mult caldicel. Iar in Apocalipsa se spune ca "Dumnezeu varsa din gura Sa pe cei caldicei: "astfel, fiindca esti caldicel - nici fierbinte, nici rece - am sa te vars din gura Mea" (Apocalipsa 3, 16).

Cautati sa fiti fierbinti.

Adrian Cocosila

Pacatul iubirii de argint…



Nu din trebuinţă e atât de râvnit aurul de către
oameni, cât pentru faptul că mulţimea îşi împlineşte prin el
plăcerile.
  Trei sunt pricinile dragostei de bani :iubirea de
plăcere, slava deşartă şi necredinţa. Cea mai rea dintre
acestea este necredinţa.

  Iubitorul de plăceri iubeşte argintul, ca să-şi
procure dezmierdări printr-însul; iubitorul de slavă
deşartă, ca să se slăvească printr-însul; iar necredinciosul,
ca să-l ascundă şi să-l păstreze temându-se de foamete, de
bătrâneţe, de boară, sau de ajungerea între străini. Acesta
nădăjduieşte mai mult în argint decât în Dumnezeu,
Făcătorul tuturor lucrurilor şi Proniatorul tuturor, până şi
al celor mai de pe urmă şi mai mici vietăţi.
  Patru sunt oamenii care se îngrijesc de bani: cei trei
de mai înainte şi cel econom. Dar numai acesta se
îngrijeşte în chip drept, ca să nu înceteze adică niciodată
de-a ajuta pe fiecare la trebuinţă.
  Toate gândurile pătimaşe sau aţâţă partea poftitoare
a sufletului, sau tulbură pe cea irascibilă (raţiunea), sau
întunecă pe cea raţională. De aceea orbesc mintea,
împleticind-o de la contemplarea duhovnicească şi de la
călătoria prin rugăciune. Din această pricină monahul şi
mai ales cel ce se linişteşte este dator să ia aminte la
gânduri şi să cunoască şi să taie pricinile lor. Astfel poate
cunoaşte, de pildă, cum partea poftitoare a sufletului e
aţâţată de amintirile pătimaşe ale femeilor şi cum pricina
acestora este necumpătarea la mâncări şi băuturi şi
întâlnirea deasă şi neraţională cu femeile înseşi. Dar le taie
pe acestea foamea, setea, privegherea şi retragerea în
singurătate. Iuţimea e tulburată de amintirile pătimaşe ale
celor ce ne-au supărat. Iar pricina acestora este iubirea de
plăcere, slava deşartă şi iubirea de cele materiale. Căci
pentru acestea se supără cel pătimaş, fie că le-a pierdut, fie
că nu le-a dobândit. Şi le fac pe acestea dispreţuirea şi
nesocotirea lor, pentru dragostea de Dumnezeu.(…)


Extras din Filocalia II-Maxim Marturisitorul 


Pacatele gandului…


(…) Unele dintre gânduri sunt simple, altele complicate.
Simple sunt cele nepătimaşe. Iar compuse sunt cele
pătimaşe, ca unele ce constau din patimă şi idee. Aşa fiind,
se pot vedea multe din cele simple urmând celor compuse,

când încep să fie mişcate spre păcatul cu mintea. Să luăm
de pildă aurul, în amintirea cuiva s-a iscat gând pătimaş
despre aur, iar acest fapt l-a dus cu mintea la furt şi la
săvârşirea păcatului în cuget. Amintirii aurului i-a urmat
deci îndată amintirea pungii, a lădiţei, a vistieriei şi cele
următoare. Amintirea aurului era compusă, căci avea în ea
patima. Dar a pungii, a lădiţei şi a celor următoare era
simpla. Căci mintea nu nutrea nici o patimă faţă de ele. La
fel stau lucrurile cu orice gând, cu slava deşartă, cu femeia
şi cu celelalte. Căci nu toate gândurile care urmează
gândului pătimaş sunt şi ele pătimaşe, cum am arătat mai
sus. Din acestea putem cunoaşte care sunt înţelesurile
pătimaşe şi care cele simple.
   Unii spun ca dracii atingându-se în somn de
anumite părţi ale trupului stârnesc patima curviei. Pe urmă
patima stârnită aduce în minte forma femeii, prin amintire.
Iar alţii zic că aceia se arată minţii în chip de femeie şi
atingând părţile trupului, stârnesc dorinţa şi aşa se ivesc
nălucirile. Alţii iarăşi spun că patima, care domneşte în
dracul ce se apropie, stârneşte patima şi aşa se aprinde
sufletul spre gânduri, aducând înainte formele prin
amintiri. De asemenea despre alte năluciri pătimaşe, unii
spun că se produc într-un fel alţii într-alt fel. Dar în nici
unul din modurile amintite nu pot dracii să mişte nici un
fel de patimă, dacă se găsesc în suflet iubirea şi înfrânarea,
fie că se află trupul în stare de veghe, fie în stare de somn.
Unele dintre poruncile legii trebuie păzite si
trupeşte şi duhovniceşte; altele numai duhovniceşte. De
pildă: să nu curveşti, să nu ucizi, să nu furi şi cele
asemenea, trebuie păzite şi trupeşte şi duhovnicesc. Iar
duhovniceşte în chip întreit. Dar tăierea împrejur,
păzirea Sâmbetei, junghierea mielului şi mâncarea azimei
cu lăptuci amare şi cele asemenea, numai duhovniceşte.
 (…) Iubirea trupească de sine, cum s-a spus adeseori, e
pricina tuturor gândurilor pătimaşe. Căci din ea se nasc
cele trei gânduri mai generale ale poftei: al lăcomiei
pântecelui, al iubirii de argint şi al slavei deşarte. La
rândul lor, din lăcomia pântecelui se naşte gândul curviei;
din iubirea de argint gândul lăcomiei şi al zgârceniei; iar
din slava deşartă, gândul mândriei. Şi toate celelalte
gânduri izvorăsc din aceste trei: al mândriei, al întristării,
al pomenirii răului, al deznădejdii, al pizmei, al bârfirii, şi
celelalte. Aceste patimi leagă mintea de lucrurile materiale şi o ţin la pământ, stând cu toate deasupra ei
asemenea unui bolovan foarte greu, ea fiind prin fire mai
uşoară şi mai sprintenă ca focul. (…)
Extras di Filocalia II-Maxim Marturisitorul


Suntem impotriva sectarilor pentru ca

1)sunt laudarosi si cred ca daca au citit biblia sunt mari ( in ochii lor)
2)citesc biblia degeaba si nu inteleg nimic din ea pentru ca nu au indrumarea duhului sfant pentru ca s-au rupt de Biserica
3)sunt falsi si duc o viata dubla, se dau sfinti dar prin spate fac cele mai mari nelegiuiri
4)nu inteleg lumea in ansamblu ci numai partial si de aceea nu au dreapta socoteala
5)sunt spalati pe creier si au o cultura minima si o viziune trunchiata despre viata
6)cred ca biblia poate sa cuprinda toate aspectele vietii dar nu este adevarat
7)cred de exemplu ca mantuirea este numai prin credinta fara fapte ca asa ii invata pe ei diavolul
8)nu recunosc sfintii si in felul acesta nu recunosc nici Biserica
9)se dau in vant dupa povesti scornite de cate unul si rad in casa lor de rugaciune
10)sunt artisti in manipulare si au biblia subliniata ca sa pacaleasca lumea
11)asculta de diavolii arhiconi, teologii iadului si filozofii infernului,
acestia fiind cei mai rai dintre toti
12)alearga de colo colo si nu au astampar pana nu mai prosteste pe cate unul si-l aduce la ratacirea lor
13)au bani si ajuta dar ajutorul lor nu este un ajutor dezinteresat ceea ce e egal cu zero
14)au aparenta de oameni buni cum aveau si farisei dar pe dinauntru sunt lupi rapitori
15)sunt ingamfati si au o falsa smerenie
16)nu inteleg ce e acela un chip cioplit
17)blesteama tot ce nu inteleg si se corup in tot ce inteleg
18)sunt fixisti si au tabieturi ciudate
19)nu au respect pentru nimeni ci numai pentru ratacirea lor
20)au mintea stramba si interpreteaza totul anapoda.

Mama Blondina († 24 mai 1971) – O mare Mucenica a vremurilor noastre



Publicat pe 25 May 2012 | Categorii: Biserica rastignita, Maici duhovnicesti, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Mucenici ai vremurilor noastre | |Print

„Nu-mi e rusine sa spal picioarele lui Hristos!”

Mama Blondina a fost o adeva­rata ucenica a Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iasi: minunata in daruire, minunata in smerenie… Neindoielnic ca pe langa astfel de oameni treci fara a-i observa, caci nimic din infatisare nu tradeaza bogatia iubirii lor pentru Hristos. Insa lacrimile ce-i scaldau fata in timpul slujbelor dadeau marturie ca acea femeie simpla, pe care o gaseai adesea spaland pe jos la Mitropolie, traia fiecare Sfanta Liturghie ca pe o rugaciune din Gradina Ghetsimani, purtand in inima sa durerile celorlalti…

Blondina a fost fiica Preotului Zaharia Popovici si a Preotesei Serafima, si s-a nascut in satul basarabean Grusenti. Anul 1940 o gaseste casatorita, cu un copil de 14 ani. Originea, edu­catia si verticalitatea ei au fost pentru stapani­rea sovietica motive indeajuns de „consistente” pentru a o aresta si a o trimite in cruntele in­chisori si lagare ale Gulagului. Dupa 15 ani de robie si patimire, rupta de familie, Dumnezeu ii poarta pasii spre tara-mama, unde o astepta insa o mare durere: fiul ei, victima a indoctri­narii ateiste, impreuna cu nora, si ea activista de partid, o pun sa aleaga intre a locui in casa lor si credinta in Dumnezeu, dandu-i trei zile de gandire. Insa Mama Blondina nu a sovait vreo clipa. A ales sa ramana cu Dumnezeu, de­venind o femeie a nimanui, fara casa. Asa s-a lipit de Mitropolia de la Iasi, care-i va deveni adapost… Aici, la racla Cuvioasei Parascheva, Mama Blondina isi va deserta durerile cele amare si aici va primi de la Sfanta ajutor si mangaiere.

Apoi, pronia lui Dumnezeu a miscat inimile unei familii credincioase, care a adoptat-o ca pe propria mama, simtind binecuvantarea de a avea in casa un astfel de suflet. Mama Blondina isi va petrece restul vietii in rugaciune, lacrimi si milostenii…

Inzestrata de Dumnezeu cu duh marturisi­tor, ea a lasat scrise crampeie din patimirile vie­tii sale, spre a fi publicate atunci cand soarele libertatii va lumina din nou tara… Asta pentru ca nimeni sa nu deznadajduiasca in suferinte, caci cu noi este Dumnezeu!
Inchisoarea Kazan

„Cand am coborat din tren, am observat ca in­chisoarea seamana cu o biserica. Mai tarziu am aflat ca era catedrala Maicii Domnului din Kazan, care era cea mai frumoasa si mai bogata catedrala din Rusia si acuma a ajuns sa adaposteasca pe nenorocitii ares­tati fara vina.

In curte au venit cateva zeci de barbati, proba­bil tot condamnati — si, la ordinul securistilor, noi ne-am dezbracat complet pentru deparazitarea hainelor. Hainele le-au dus in etuva, iar pe noi, goale, ne-au repartizat prin camere. Catedrala era impartita in camere supraetajate, iar in camere erau paturi — rafturi suprapuse — cate patru randuri. Paturile fu­sesera spalare cu apa cu clor si erau inca ude. Scandurile goale si ude, noi goale — asa ne-a pri­mit inchisoarea. Eram si flamande, caci o parte din painea data la Tighina a mucegait. S-a facut seara. Au venit trei securisti sa ne verifice cate suntem, facand glume grosolane la adresa noas­tra, ca eram in pielea goala.

A doua zi, la ora patru dimineata, am fost trezite de zanganitul cheilor grele care au des­chis usa camerei noastre. Ne-au numarat — nu cumva una din noi sa fi fugit! Dupa ei au venit alti barbati. Unii au adus apa clocotita intr-un cazan mare, altii cate 300 de grame de paine pentru fiecare. A trecut prima zi de inchisoare si noi stateam goale, dardaind de frig. A doua zi a trecut la fel ca prima.

In fiecare dimineata veneau cativa militieni si faceau control ginecologic la toate femeile, ca nu cumva sa ascundem ceva bilete de spio­naj ori alt obiect… Asta era ceva ingrozitor, de neimaginat, facut sa distruga sistemul nervos. Chiar si dupa ce ne-au adus ramasitele de ha­ine, controlul tot se mai facea.

In camera noastra aproape ca nu era nici lumina — era sus un gemulet mic, care dadea o lumina obscura de abia ne vedeam unele pe altele, iar la aer fiecare condamnat avea voie doar zece minute pe zi.

Intr-o noapte, in aceasta inchisoare a umilin­tei, am visat ca la gemuletul acela mic a aparut Mantuitorul cu coroana cu spini pe cap, rastig­nit pe Sfanta Cruce. Şi din cap, in jurul coroanei, siroia sangele, iar Iisus misca capul la dreapta si la stanga a durere, si atunci siroia sangele mai mult. Eu am vrut sa merg sa-I sterg ranile, sa-I opresc sangele, iar Iisus mi-a zis: «Vezi cat sufar si Eu pe nedrept, nevinovat fiind?».

M-am trezit. Da, m-am trezit din somn, dar eram alta! Iisus imi daduse linistea, pute­rea, pacea si o mangaiere de nedescris. Acest vis m-a urmarit toti anii de inchisoare si de Siberie si toata viata“.
Lagarul de invalizi

„Am stat in aceasta inchisoare pana in luna august 1942, cand ne-au scos si ne-au urcat in vagoane de marfa, murdare de carbuni, spunandu-ne: «Sa va duceti la lucru, destul v-am hranit pe degeaba!». Şi ne-au dus intr-o direc­tie necunoscuta. Peste o saptamana, istovite de foame, sete, oboseala, am ajuns intr-o gara. Eu am ajuns intr-o stare ca nu mai puteam manca nimic. Din cauza foamei am avut pelagra. Tot corpul imi era acoperit cu rani mici.

Am mers pe jos vreo treizeci de kilometri, pana la un lagar de invalizi. Pe cei care erau mai in putere ii dadeau la «baraci de refacere», iar pe cei slabi de tot ii dadeau la «baraci de moarte». Eu am avut noroc cazand la o doctorita din Armenia, tanara, de vreo 40 de ani, cu ochii blanzi si buni, foarte frumoasa.

M-a intrebat cati ani am. I-am spus ca 36 si jumatate. Nu m-a crezut si a cercetat dosa­rul. S-a convins ca n-am mintit-o si mi-a spus: «Dupa infatisare, arati de 70 de ani. Erai grasa cand ai intrat in inchisoare?» I-am spus ca aveam 96 de kilograme. Ea mi-a spus: «De aceea ai sca­pat cu viata, ca ai trait din grasimea dumitale». M-a cantarit si aveam 45 de kilograme. Eram ametita tot timpul, slabita si fara putere.

M-a intrebat ce am facut in libertate. I-am spus ca am fost invatatoare. Atunci ea mi-a spus: «Uite, te iau la mine la spital sa lucrezi». I-am multumit. O femeie m-a dus la spital. Eram bucuroasa ca pot iesi pe afara, dupa un an si trei luni fara lumina si aer.

Mergand prin curtea lagarului am observat un lucru trist: multi orbi si nebuni. Am intre­bat-o pe femeia care ma conducea ce inseamna asta. Ea mi-a spus ca innebunesc cei care nu vor sa lucreze. Stau si se gandesc la nedrepta­tile facute cu ei. Li se da numai portia minima de 300 grame de paine, si-i tin asa pana mor. Ceilalti, din cauza suferintelor si a nervilor, capata orbirea, care nu se vindeca niciodata. M-am ingrozit, dar am inteles ca singura mea salvare aici este sa lucrezi constiincios“.
Impreuna cu calugarite si contese, in Lagarul Orlovo Rozovo

„In acel lagar era foarte multa lume de elita ruseasca — cneji, grofi, femei intelectuale, inte­ligente, cu care de multe ori am stat de vorba. Era o placere, o mare bucurie, o odihna sufletesca; erau mai in varsta decat mine, tari in cre­dinta si ma incurajau.

Tot atunci au fost aduse din inchisoare in lagar doua sute de calugarite de la Manastirea Sfantului Ioan din Kronstadt. Erau condam­nate la 15 ani pentru propaganda religioasa. Cele mai tinere si mai sanatoase, in numar de o suta cincizeci, au fost impartite in brigazi si trimise la munca campului. Se supuneau fara nici un cuvant, lucrau foarte constiincioase, de multe ori depasind cu norma pe barbati. In drumul de la lagar pana la camp cantau rugaciuni asa de frumos, ca nici securistii nu le opreau.

In timpul meselor, cautam sa fiu impre­una cu maicile, caci ele petreceau odihna de dupa masa in rugaciuni si in cantari duhov­nicesti. Aici, cu ele, rosteam Acatistul Maicii Domnului, al Mantuitorului si al Sfantului Nicolae, caci le stiau pe dinafara. De multe ori faceau seara cu preotii slujbe lungi, la care ve­neau detinutii din alte lagare — erau rugaciuni mai sincere decat in biserici, caci toti asculta­torii plangeau in hohote. Se gaseau unii din sectoristi de reclamau sefului aceste intruniri religioase si el le spunea: «Lasati-i in pace, ca atata au si ei!». Intr-o zi, mi-a spus ca el insusi se ascundea de multe ori in tufe ca sa asculte cantarea lor...”
Lupta cea buna a luptat…

Ca sfarsitul vietii Mamei-Blondina a fost vrednic, prin simplitate si credinta, de fi­lele unui Materic, ne incredinteaza marturia Preotesei Elena Ramba:

„Am gasit-o bolnava, cu dureri mari de abdomen. Doctorul a spus ca a reaparut cancerul, dar ea nu stia. Ea se tot ruga la Bunul Dumnezeu sa moara de cancer si, cand am in­trebat-o de ce, mi-a spus ca moartea de cancer e moarte martirica. Stateam langa dansa zi si noapte si odata m-a intrebat: «Nu stii, Lenuta, nu cumva am cancer?». «Nu, tanti», i-am ras­puns, «nu aveti cancer». Dansa a continuat: «Nu stiu de ce de data asta nu m-a ascultat Dumnezeu, ca i-am cerut sa mor de cancer!». Mi-au dat lacrimile si am iesit afara din camera.

Iertati-ma toti cei care cititi aceste randuri si nu ma condamnati, si o rog si pe dansa sa ma ierte, dar n-am putut sa-i spun adevarul. Avea dorinta sa moara intre Pasti si Inaltarea Domnului, si i se cante «Hristos a inviat». A murit cu doua zile inainte de Inaltare...”

(Citatele au fost luate din „Mama Blondina, o martira a Siberiei”, Ed. Manastirii Sihastria)

Fericit pacat !

Pacatul lui Adam ne-a castigat un Mantuitor care s-a uitat pe Sine cu totul, in jertfa Sa, pentru a ne face sa crestem spre asemanarea cu El. Desi pacatul tot pacat ramane, uimindu-se insa de adancimea iubirii lui Dumnezeu, odata, un cuvios barbat a exclamat: "Fericit pacat care ne-a dobandit asa un Mantuitor!"
Fiind ancorati in dreapta credinta a Bisericii Ortodoxe, marturisim: Fiul lui Dumnezeu s-a impartasit de ale noastre, in taina Intruparii, pentru a ne face pe noi partasi de ale Sale. Pentru aceasta, Intruparea Sa, care a fost hotarata de Dumnezeu din totdeauna, este independent de caderea lui Adam. Ceea ce a adaugat caderea lui Adam, insa, a fost patimirea si jertfa Celui care oricum s-ar fi intrupat pentru noi.
Nu fericim pacatul, ci iubirea lui Dumnezeu !
Nu fericim pacatul, ci iubirea cea mare a lui Dumnezeu care se manifesta in urma pacatului. Pacatul lui Adam a dus la manifestarea iubirii lui Dumnezeu in jertifirea Fiului Sau cel mult iubit, aratandu-se astfel pe Sine omului ca iubitor desavarsit al sau.
Parintele Rafail Noica, in conferinta duhovniceasca intitulata "Ce este omul?", spune: "Din catastrofa caderii, Dumnezeu, prin intruparea Lui, a scos pentru om asa o mantuire! O, de-am intelege-o mai adanc. Ca cel putin unul in istoria crestinismului, a izbucnit intr-o zi, zicand: "Fericit pacat care ne-a dobandit asa un Mantuitor!" Intr-un fel, mai cinstit este omul astazi decat era, pentru ca Mantuitorul nostru este Dumnezeu insusi intrupat, ca un madular al familiei, al speciei omenesti; este insusi Dumnezeu, facatorul nostru. Sa zicem, totusi: fericit pacat? Stia acela ce zicea si nu zicea din neintelegere teologica, dar n-a putut sa nu irumpa intr-un cant de bucurie. Insa, asa cum zice Pavel, "Sa fericim pacatul? Pentru ca unde s-a inmultit pacatul, a prisosit harul?" Nu, pentru ca pacatul tot pacat este.
Fericit pacat - Rastignirea Mantuitorului Iisus Hristos
Stiti ce e pacatul. O definitie mai teologica spune ca pacatul este moartea care lucreaza in madularele noastre. Pacatul este lucrarea minciunii. In Dumnezeu nu exista minciuna, minciuna este moarte, iar in Dumnezeu este numai viata. Pacatul nu are nici o slava, dar mintea noastra ramane in tacere cand observa minunile lui Dumnezeu. N-a putut sa nu exclame acel parinte in felul acesta: "Fericit pacat", dar nu ca sa fericeasca pacatul, ci ca sa proslaveasca pe Dumnezeu, Care e de neinteles, cu o putere si o intelepciune de necuprins omului mai mult."
Cui i se iarta putin, putin iubeste !
Omul, chiar o singura zi de ar trai, este imposibil sa nu pacatuiasca. "Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi. Daca marturisim pacatele noastre, El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea" (I Ioan 1, 8-9).
Iisus a intrat in casa unui farisei si a sezut la masa. O femeie pacatoasa, avand in mana un vas cu mir scump, a venit la El si a inceput sa isi planga pacatele, in timp ce Ii spala picioarele cu lacrimi si le ungea cu mir. Cunoscand ca este pacatoasa, fariseul a inceput sa-L judece pe Iisus. Atunci, Iisus a zis fariseului: "Un camatar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celalalt cu cincizeci. Dar, neavand ei cu ce sa plateasca, i-a iertat pe amandoi. Deci, care dintre ei il va iubi mai mult?" Raspunzand, fariseul a zis: "Socotesc ca acela caruia i-a iertat mai mult." Iar El i-a zis: "Drept ai judecat." Apoi, aratand tuturor pocainta si jertfa femeii, a spus: "Iertate sunt pacatele ei cele multe, caci mult a iubit. Iar cui se iarta putin, putin iubeste" (Luca 7, 36-48).
 Femeia pacatoasa unge cu mir picioarele Mantuitorului
Masura iertarii indica masura dragostei, atat a Celui care iarta, cat si a celui iertat. Cunoscand puterea dragostei, Sfantul Pavel spune: "Fiti cu mintea intreaga si privegheati in rugaciuni, dar mai presus de toate, tineti din rasputeri la dragostea dintre voi, pentru ca dragostea acopera multime de pacate" (I Petru 4, 7-8).
Ce ne invata Sfanta Maria Egipteanca ?
Cei care au excelat in slujirea pacatului, iar mai apoi au cunoscut iubirea lui Dumnezeu, au marturisit si inca marturisesc inmultirea Harului. Pocainta si smerenia pe care le traiesc acestia depasesc masura caderii lor. Multimea pacatelor celui care se pocaieste este acoperita de multimea Harului lui Dumnezeu.
Cu cat suntem iertati de mai multe si grele pacate, cu atat ajungem sa-L iubim pe Dumnezeu mai "din toata inima, din tot sufletul, din toata puterea si din tot cugetul". Simultan, pacatele nasc pocainta, ne feresc de mandrie, ne smeresc, ne opresc din a-i mai judeca pe ceilalti, iar amintirea lor ne fereste de a le mai repeta.
Sfanta Maria Egipteanca este, in acelasi timp, un model de pacatosenie si un model de pocainta. Extrema cadere, extrema ridicare. Extrema slujire a pacatului, extrema iubire a lui Dumnezeu. Sfanta Maria ne invata sa-L cautam pe Dumnezeu cu aceeasi sete cu care am cautat sa ne implinim poftele si sa-L iubim chiar mai mult decat am iubit pacatul.
Sfanta Maria Egipteanca
C.S.Lewis, in cartea numita "Sfaturile unui diavol batran catre unul mai tanar", pune in gura diavolului urmatoarele cuvinte: "Marii pacatosi sunt facuti din acelasi material ca si oribilele fenomene (in viziunea diavolilor) carora li se spune mari sfinti. (...) Marii pacatosi par mai usor de prins. Dar de la ei nu stii niciodata la ce sa te astepti. Dupa ce i-ai jucat cum ai vrut timp de saptezeci de ani, Dusmanul (adica Dumnezeu) poate sa ti-i smulga din gheare in anul urmator. Vedeti voi, astfel de oameni sunt capabili de adevarata cainta. Sunt constienti de adevarata vina. In cazul in care lucrurile iau o intorsatura proasta, sunt gata sa infrunte de dragul Dusmanului (a lui Dumnezeu) presiunile sociale din jur la fel de bine cum erau gata sa le infrunte de dragul nostru (al diavolilor). Intr-un fel, e mai dificil sa urmaresti si sa plesnesti o viespe zburatacita decat sa impusti de aproape un elefant salbatic. Dar daca nu-l nimeresti, elefantul e mult mai periculos."
Diavolii, desi ii prefera pe marii pacatosi, ii urmaresc mai ales pe pacatosii mediocri, care nu isi dau seama de starea lor si isi scuza-motiveaza neincetat caderile. Acestia din urma foarte greu sunt capabili de o pocainta autentica, asemenea celor care au cunoscut adancurile pacatului, iar apoi au cunoscut iubirea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, pot spune ca diavolul, daca ar fi cunoscut de mai inainte intoarcerea Sfintei Maria, cu siguranta nu ar mai fi "intins coarda" ispitirii pana la rupere.
Nu este obligatoriu sa cadem in mari pacate pentru a trai in pocainta si smerenie, insa daca am cazut deja in mari pacate, ne aflam in situatia privilegiata de a trai acea stare de pocainta sfintitoare. Pacatele se aseamana cu o trambulina care ne arunca la inaltime pe masura ce se arcuieste mai jos.
Sa ne folosim de pacate, in Taina Spovedania !
Iubirea lui Dumnezeu nu cunoaste greutate in iertarea pacatelor. Mai inainte de a fi alungat, Cain a socotit intru sine, zicand: "Pedeapsa mea este mai mare decat as putea-o purta" (Facere 4, 13). Numai pacatul lipsit de pocainta nu poate fi iertat. Iisus Hristos a spus Apostolilor si, prin ei, preotilor din toate timpurile: "Pace voua! Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi. Si, zicand acestea, a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant; carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute" (Ioan 20, 21-23). Sufletul nostru este iertat si vindecat in Spovedanie, prin pocainta noastra si lucrarea tainica a Harului.
Taina Spovedaniei
Indrazneala de a ne cere iertare toata viata, dupa fiecare pacat (adesea, dupa acelasi pacat, savarsit in mod repetat), este lucrul care Il bucura cel mai mult pe Dumnezeu. Intelegem aceasta din faptul ca, oridecate ori ne intoarcem la Dumnezeu, dupa o plecare-ratacire, El ne primeste cu aceeasi dragoste, care ne umple de cainta si de multumire.
Sa avem curajul si indrazneala (nerusinarea) de a alerga la Dumnezeu chiar de am pacatui zilnic "de saptezeci de ori cate sapte", fara a pierde nadejdea iertarii noastre. Fiul risipitor se impartaseste iarasi de iubirea Tatalui pentru ca are curajul de a-si recunoaste caderea si indrazneala de a nadajdui in bunatatea Tatalui sau.
Multimea pacatelor descopera iubirea lui Dumnezeu !
"Unde s-a inmultit pacatul, acolo a prisosit harul", zice Sfantul Pavel. Pacatele noastre ne ajuta sa cunoastem tot mai bine nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu care, peste pacatele noastre, nu inceteaza a ne iubi cu o iubire nebuna.
Cu cat se adanceste omul mai mult in pacat, cu atat parca il iubeste si il cauta mai mult Dumnezeu. La randul sau, cand omul adancit in pacate ajunge sa cunoasca iubirea lui Dumnezeu, el se intoarce spre El cu o iubire mai mare decat pofta cu care a slujit pacatului. Astfel, prin fiecare pacat in care ne impinge, in mod inconstient, diavolul ne pregateste o intoarcere tot mai puternica spre Dumnezeu. In acest sens, parintele Arsenie Papacioc spune: "Daca ar sti cat de mult ne ajuta la mantuire, diavolul ar fi mai putin ispititor."
Slava Tie, Doamne, pentru pacatele mele, care m-au ajutat sa-mi cunosc neputinta!
Slava Tie, Doamne, pentru pacatele mele, care m-au facut sa alerg la Tine!
Slava Tie, Doamne, pentru pacatele mele, care m-au ajutat sa strig catre Tine!
Slava Tie, Doamne, pentru pacatele mele, care mi-au deschis usile pocaintei!
Slava Tie, Doamne, pentru pacatele mele, care mi-au adus ganduri smerite!
Slava Tie, Doamne, pentru pacatele mele, care m-au ajutat sa nu mai judec!
Slava Tie, Doamne, pentru pacatele mele, fara de care poate nu m-as fi trezit!
Slava Tie, Doamne, pentru pacatele mele, care mi-au luminat intunericul!
Slava Tie, Doamne, pentru pacatele care m-au facut sa Te iubesc tot mai mult!
Cu fiecare pacat, Dumnezeule, mai mult ma aprind spre iubirea si dorirea Ta!
Multimea pacatelor mele m-a ajutat sa vad multimea Harului Tau!
Slava Tie, Dumnezeul meu, ca peste pacatele mele Tu inca ma primesti la Tine!
Slava Tie, Dumnezeul meu, ca inca ma recunosti ca fiu!
Teodor Danalache
Intoarcerea fiului risipitor 

De ce ii paraseste Dumnezeu pe cei drepti?

Cand omul pacatuieste, gasesti o explicatie pentru retragerea harului de catre Dumnezeu. Dar la persoanele cu o viata duhovniceasca aleasa, la cele care si-au inchinat viata lui Dumnezeu, care Ii slujesc, acest lucru este greu de acceptat. Pare de neinteles ca o persoana care isi ajuta semenii sa se ridice din patimi, sa aiba parte de o experienta a parasirii de catre Dumnezeu.

Retragerea harului la persoanele cu o viata duhovniceasca imbunatatita nu e data de pacat, ci face parte din purtarea de grija a lui Dumnezeu, care doreste ca prin aceasta retragere sa-l duca pe om catre o cunoastere deplina a Sa. Dumnezeu nu Se retrage pentru a fi uitat. Aceasta retragere nu are in vedere disparitia nevoii de Dumnezeu. Retragerea harului are ca scop probarea dragostei fata de El. Daca aceste stari sunt traite cu rabdare, ele devin ziditoare.

Sfantul Ioan Scararul numeste aceasta stare de parasire "o cale scurtata" spre desavarsire, prin care Dumnezeu vrea sa incununeze mai repede sufletele in care descopera dor de desavarsire si dorinta de mantuire.

Parasirea omului virtuos de catre Dumnezeu are ca scop si ferirea omului de a cadea in mandrie. Se poate intampla ca aceste persoane sa ajunga sa uite ca au primit harul ca dar si sa faca din har o realizare personala. In astfel de situatii, incercarile si retragerea harului sunt leacuri bune pentru cunoasterea slabiciunilor personale, cautare a ajutorul dumnezeiesc si sporire in smerenie.

Scriptura ne spune ca "Cine nu aduna cu Mine, acela risipeste" (Matei, 12, 30), de unde reiese ca diavolul nu este absent din virtuti, ba este chiar mai primejdios in astfel de virtuti decat in vicii, pentru ca in aceste virtuti el are infatisarea binelui. Cu hristos cel din vedenii de pilda, il poti pierde pe Hristos cel adevarat.
Starile de parasire pot dura cateva clipe, ani sau chiar o viata intreaga. Insa, ceea ce este important de retinut este ca indiferent de durata si intensitatea parasirii, Dumnezeu nu ne abandoneaza niciodata pe deplin. Din acest motiv, aceasta parasire dumnezeiasca poate fi numita mai degraba ascundere sau micsorare a harului, decat lepadare sau parasire si are drept scop mantuirea si nu nimicirea omului.

Harul vine si pleaca spun Sfintii Parinti. Cand vine il umple pe om de mangaiere duhovniceasca. Iar plecarea este ingaduita ca omul sa-si doreasca asimilarea lui. Iar pentru asimilare e nevoie de multa truda. Daca nu ar exista si aceasta retragere, omul ar putea sa nu-l asimileze niciodata. E de ajuns sa ne amintim de Petru care a primit mult har pe muntele Tabor dar neasimilindu-l, a ajuns sa se lepede de Hristos.

In concluzie, harul se retrage deoarece astfel inima inseteaza dupa Dumnezeu si Il iubeste mai mult. Persoana care a cunoscut viata traita prin har, nu mai poate afla odihna in nimic din cele prezente in aceasta lume, doreste din nou harul. Iar cand l-a dobandit dupa retragere, are parte de o netulburata pace.

Adrian Cocosila

Profetia pictata a par.Arsenie Boca.A prezis marile cutremure ale secolului XX

Pe pojghiţa varului de frescă din pronaosul bisericii din Drăgănescu, pe care Arsenie Boca a pictat-o începând cu anul 1968, părintele a strecurat inexplicabil câteva imagini premonitorii, neobişnuite prin actualitatea lor: telefonul mobil, turnurile gemene incendiate pe 11 septembrie la New York sau naveta Discovery. Deşi plasate vizibil pe cei doi pereţi laterali de la intrare, scenele respective nu sunt uşor de observat, părând a se dizolva până la contopire în multitudinea altor scene biblice importante: Învierea, înfăţişarea iadului şi a Cetei celor Drepţi.

Profeţia pictată a părintelui Arsenia Boca / FOTO: http://www.fundatiaarsenieboca.ro
Pe pojghiţa varului de frescă din pronaosul bisericii din Drăgănescu, pe care Arsenie Boca a pictat-o începând cu anul 1968, părintele a strecurat inexplicabil câteva imagini premonitorii, neobişnuite prin actualitatea lor: telefonul mobil, turnurile gemene incendiate pe 11 septembrie la New York sau naveta Discovery, scrie fundatiaarsenieboca.ro.
Deşi plasate vizibil pe cei doi pereţi laterali de la intrare, scenele respective nu sunt uşor de observat, părând a se dizolva până la contopire în multitudinea altor scene biblice importante: Învierea, înfăţişarea iadului şi a Cetei celor Drepţi. Oricât te-ai strădui, din întregul picturii nu distingi nimic, în afara unor chipuri biblice, desenate pe cât de canonic, pe atât de aparte şi de potrivit lirismului meditativ din arta părintelui.
Biserica Drăgănescu nu e o sală de muzeu renumit, în care intri doar să-ţi domoleşti orgoliul sau curiozitatea intelectuală. La Drăgănescu trebuie să vii de mai multe ori şi să ai răbdare, cerându-i părintelui Arsenie să-ţi „arate”. După o vreme, cu alţi ochi şi altă stare sufletească, începi să vezi. Mesajul şi proorocia părintelui se află chiar în faţa ta. Cu litere de un roşu sângeriu, stă scris cuvântul: „Fărădelegile atrag pedeapsă pe pământ".
Alături, într-o completare tainică şi complicat de simplă, apare desenul şi toată prefigurarea evenimentelor care vor cutremura iremediabil lumea modernă: de la terorism la modificarea genetică; de la globalizarea mondială la secularizarea new-age-istă a bisericii lui Hristos.
Nici acum, după 20 de ani de la mutarea sa la cele sfinte, nu ştim prea bine dacă părintele a prefigurat cu adevărat ororile bolşevismului sau căderea lui Ceauşescu, căruia i-a transmis printr-un om al Securităţii că nu o să mai apuce anul 1990. Ceea ce ştim cu siguranţă este că părintele Arsenie avea darul „înainte-vederii”, dar niciodată nu făcea din asta prilej de uimire şi de spectacol printre credincioşi.
Părintele a prezis marile cutremure ale secolului XX, spunând că Bucureştiul „se va oua de două ori”, iar la a treia ouare, marele oraş va fi şters de pe faţa pământului pentru păcatele lui.
"Zdreanţa roşie, secera şi ciocanul, steaua cu cinci colţuri o să dispară, dar va veni steaua cu şase colţuri, anarhia, şi va fi vai şi amar de lume (...) Asta va fi peste mulţi ani, şi nouă, Dumnezeu nu ne va hărăzi să vedem acele vremi (...) Mie nu-mi va fi dat să văd, după sărbătoarea deşartă a victoriei, câţi dintre cei drepţi au mai rămas. Căci după această victorie deşartă, puţini dintre cei drepţi vor fi în picioare şi la sărbătoare. Peste tot vor fi naimiţi (vânduţi duşmanului) şi abia atunci va începe o noua luptă, fără jertfă de sânge, dar la fel de lungă ca şi cea pe care am început-o noi acum!"
Ceea ce în anii ’70-’80 părea viziune subiectiv artistică şi adaos îndrăzneţ la erminia bizantină, astăzi, după aproape 30 de ani, ni se arată a fi un teribil strigăt de trezire - o manie profetică, plină de reproş şi îngrijorare: imaginea apocaliptică a unor zgârie-nori incendiaţi, ca o prefigurare a zilei de 11 septembrie; imaginea unei navete cosmice, prefaţând parcă dezastrul misiunii Apollo 13.
 
Citeşte mai mult pe fundatiaarsenieboca.ro.
 

joi, 5 septembrie 2013

Sectarii

Sectarii zic ca pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut. Da. Nu L-a vazut dupa fiinta. Dar cand S-a imbracat in trup, n-au vorbit cu El? N-a stat la masa cu popoarele? Nu L-au vazut si rastignit? Si-n biserica, nu L-au vazut facand minuni si pe Tabor si-n toate partile? Iata cata nebunie au ei! Noi nu zugravim pe icoane esenta, adica fiinta lui Dumnezeu, ci cum a voit sa se arate El lumii. N-a fost prunc? Nu S-a nascut in Betleem? Nu I-au adus magii daruri? N-a fost in biserica la 12 ani? N-a fost la Iordan la 30 de ani, cand a venit Duhul Sfant in chip de porumbel? Sectarul te intreaba: „De ce faci pe Dumnezeu ca om batran cu barba alba, ca pe Dumnezeu nimeni niciodata nu L-a vazut?” Mai, omule stricat la minte, nici heruvimii nu-L vad nici acum, nici nu L-au vazut vreodata ce este, ca fiinta lui Dumnezeu este inaccesibila mintii omenesti sau ingeresti.

Ca daca ar fi cuprins de minte, n-ar fi Dumnezeu. El este nescris imprejur de vreo minte rationala din cer si de pe pamant. Dar cum a voit El sa se arate sub vremi, toti Il stiu. Lui Avraam i se arata in chip de trei ingeri, la stejarul Mamvri, lui Moise i se arata pe Muntele Sinai de doua ori, lui Daniil Proorocul i se arata la raul Ulai, lui David i se arata, la cei trei tineri in chip de ingeri, si inca de cate ori. Si de cate ori se arata Dumnezeu, Isaia zice: Iata, eu am vazut pe Dumnezeu pe scaun inalt si preainaltat si serafimii stateau imprejurul Lui, sase aripi la unul, sase aripi la altul; cu doua isi acopereau fetele, cu doua picioarele si cu doua zburau si stigau: Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot, plin este cerul si pamantul de slava Lui. Auzi cum L-a vazut Isaia? O, ticalosul de mine, ca mai inainte am vazut pe Dumnezeu, pe Cel ce stapaneste pacea si lumina cea neinserata.
Parintele Cleopa




 Sectarii zic, că sunt fraţi cu noi. Eu nu sunt frate nici cu lupul, nici cu câinele, nici cu porcii, nici cu lupii îmbrăcaţi în piei de oaie, nici cu leii, nici cu vulpile, eu sunt prieten numai cu oamenii, voi sectarii nu sunteţi oameni. Voi sunteţi draci fără de coarne, că voi căutaţi să distrugeţi Biserica şi să-i rupeţi pe oameni de la ea, ca să-I duceţi în iad. Măcar dracii au coarne, iar voi nu aveţi deşi faceţi ca ei.



Cu omul sectar atâta ai voie să vorbeşti: odată şi de două ori (Tit 3, 10) şi apoi să-ţi fie ca un păgân şi vameş. Sf. Ioan Evanghelistul zice, să nu-i primim în casă, nici ziua bună să nu le dăm. Sectarul spune: Uite ce scrie aici şi omul crede; aşa spun baptiştii, penticostalii şi toţi sectarii, dar n-avem voie nici să vorbim cu ei, n-avem voie să-I primim, nici să mergem la adunările lor. La adunarea lor mergi, numai dacă încerci să tragi pe cineva de acolo.




Cum să ne înveţe sectarii pe noi adevărul, când ei propovăduiesc minciuna? Adevărul este o singură linie, nu pot fi două adevăruri. Hristos a spus: “Eu sunt adevărul!”. Cum poate să fie Adevărul şi la crestinii ortodocsi si la celelte 40.000 de secte . La sectari nu poate să fie adevăr, căci Biserica este de aproape 2000 de ani, iar sectarii au ieşit ca ciupercile după ploaie.




Tata tuturor sectelor este diavolul ,un alt ''tata'' al sectelor este Luther care la moartea sa a exclamat :''Vai mie ca ratacirea mea nu se va termina niciodata ''si asa este,apar mereu secte ca ciupercile dupa ploaie.


 Cuvintul secta vine din limba latina care inseamna o comunitate religioasa,filozofica,rupta din sanul Bisericii ortodoxe, sau filozofica rupta dintr-o filosofie de baza.In concluzie,cuvintul secta inseamna rupt .Taiat din sanul Bisericii.O secta religioasa este rupta din sanul Bisericii lui Hristos,formandu-si o invatatura proprie,impotriva invataturii lui Hristos.Biserica este numai Una,iar sectele sunt multe.Azi sunt mii de secte,placerea cea mare a diavolului de a-i duce pe oameni in iad.Cei care merg la iad sunt in mod sigur sectarii,ei au stricat Biserica lui Hristos ,iar dupa ei mai merg,toti traitorii in rele care pacatuiesc continuu.



Baptistii sustin ca botezul se da numai celor mari si daca te-ai botezat te duci la rai.Asa ar fi daca omul n-ar mai pacatui,dar de la Botez pina la Rai este drum lung.Dupa botez trebuie post,Spovedanie,Impartasanie,Cununie si celelalte Sfinte Taine.
Intemeitorul baptistilor este John Smith din Anglia,la anul 1611.
Baptistii se impart in:baptisti generali, baptisti particulari,baptistii voii libere,baptistii vechi,baptistii sabatisti,baptistii celor sase principii,baptistii germani,baptistii unitari,''discipolii lui Hristos'' si'' Biserica lui Dumnezeu''



 Anatema lui Hristos - peste Sectarii Eretici si prorocii mincinosi --sectariid e azi, care sint recunoscuti de Vatican --- 22 000 de secte diferite care au uitat cuvintul Sf Scripturi --- UN DOMN, O CREDINTA, UN BOTEZ ---restul ANATEMA.

Tot mai multi oameni percep anatematizarea ca fiind un act "fundamentalist” al Bisericii. Din contra, noi spunem ca reprezinta un act fundamental, care, ca si in cazul unui organism viu, asigura mentinerea imunitatii interioare, pastrarea sanatatii.

Oricat de neplacut sau de dur ar suna in urechile omului modern - care si-a luat prostul obicei de a vorbi despre Ortodoxie ca despre ceva greu si plicticos - trebuie sa acceptam realitatea: in Biserica, "mladita” uscata este taiata, "smochinul neroditor” este blestemat. Daca nu in istorie, de catre Biserica, atunci, in mod sigur, de catre Hristos la Judecata Universala: "Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui" (Matei 25, 41).


Taina pacatuirii


"Alunecarea in pacate este o taina a randuielii nevazute. Unii cad din nestiinta, altii din amagirea firii; unii din ispita diavolului, altii ca-i paraseste Dumnezeu, pentru o vreme, ca sa-I cunoasca lipsa si, in sfarsit, caderea cea mai mare este cea din urgia lui Dumnezeu. Impotriva mainii intinse a milei lui Dumnezeu poti sa dai pana si cu copita, dar impotriva urgiei maniei Lui nu mai poti face nimic." (Parintele Arsenie Boca).
Omul, chiar o singura zi de ar trai, este imposibil sa nu pacatuiasca. "Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi" (I Ioan 1, 8). Desi tot omul este pacatos, nu tot omul aluneca in pacate din acelasi motiv.
Fiul lui Dumnezeu ne-a rascumparat din robia pacatului
Mantuitorul Iisus Hristos a spus: "Oricine savarseste pacatul este rob al pacatului; iar robul nu ramane in casa in veac; Fiul insa ramane in veac. Deci, daca Fiul va va face liberi, liberi veti fi intr-adevar" (Ioan 8, 34-36).
Pentru a ne rascumpara din robia pacatului si a mortii, Fiul lui Dumnezeu intrupat s-a adus pe Sine jertfa pentru intregul neam omenesc, o data pentru totdeauna, precum spune Sfantul Apostol Pavel, zicand: "Acum, la sfarsitul veacurilor, S-a aratat o data, spre stergerea pacatului, prin jertfa Sa" (Evrei 9, 26).
Botezul ne scoate de sub stapanirea pacatului
"Toti cati in Hristos Iisus ne-am botezat, intru moartea Lui ne-am botezat. Deci ne-am ingropat cu El, in moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii; caci daca am fost altoiti pe El prin asemanarea mortii Lui, atunci vom fi partasi si ai invierii Lui, cunoscand aceasta, ca omul nostru cel vechi a fost rastignit impreuna cu El, ca sa se nimiceasca trupul pacatului, pentru a nu mai fi robi ai pacatului.
Caci Cel care a murit a fost curatit de pacat. Iar daca am murit impreuna cu Hristos, credem ca vom si vietui impreuna cu El, stiind ca Hristos, inviat din morti, nu mai moare. Moarta nu mai are stapanire asupra Lui. Caci ce a murit, a murit pacatului o data pentru totdeauna, iar ce traieste, traieste lui Dumnezeu. Asa si voi, socotiti-va ca sunteti morti pacatului, dar vii pentru Dumnezeu, in Hristos Iisus, Domnul nostru.
Deci sa nu imparateasca pacatul in trupul vostru cel muritor, ca sa va supuneti poftelor lui; nici sa nu puneti madularele voastre ca arme ale nedreptatii in slujba pacatului, ci, infatisati-va pe voi lui Dumnezeu, ca vii, sculati din morti, si madularele voastre ca arme ale dreptatii lui Dumnezeu. Caci pacatul nu va avea stapanire asupra voastra, fiindca nu sunteti sub lege, ci sub har" (Romani 6, 3-14).
Taina pacatuirii, o taina continua
Unii oameni aluneca in pacate din nestiinta, iar unii ca acestia sunt mai usor de iertat. Pacat mare au aceia care stiu ca pacatuiesc, iar mai ales aceia care au avut parte de mari daruri de la Dumnezeu si le-au calcat in picioare, slujind in continuare pacatului. Despre acestia spune Iisus, zicand: "De nu as fi facut intre ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a facut, pacat nu ar avea" (Ioan 15, 24). Astfel, mai vrednic de pedeapsa este crestinul care savarseste un pacat decat necrestinul care savarseste acelasi pacat.
Unii oameni aluneca in pacate din amagirea firii, implinind astfel cuvantul Sfantului Apotol Pavel, care spune: "Acum nu eu fac acestea, ci pacatul care locuieste in mine. Fiindca stiu ca nu locuieste in mine, adica in trupul meu, ce este bun. Caci a voi se afla in mine, dar a face binele nu aflu; caci nu fac binele pe care il voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il savarsesc. Iar daca fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci pacatul care locuieste in mine. Gasesc deci in mine, care voiesc sa fac bine, legea ca raul este legat de mine. Ca, dupa omul cel launtric, ma bucur de legea lui Dumnezeu; dar vad in madularele mele o alta lege, luptandu-se impotriva legii mintii mele si facandu-ma rob legii pacatului, care este in madularele mele" (Romani 7, 17-23).
Unii oameni aluneca in pacate din ispita diavolului, ingaduita de Dumnezeu cu un anumit scop, cel mai adesea pentru mandria acelora, spre a-i smeri. Acestia sunt mai ales dintre aceia care cunosc pacatul si lupta cu el, dar iarasi cad, atat pentru a dobandi experienta luptei, cat si pentru a fi paziti de gandurile aruncate de duhul mandriei.
Alti oameni aluneca in pacate pentru ca-i paraseste Dumnezeu, pentru o vreme, ca sa-I cunoasca lipsa. Prin acest lucru, Dumnezeu nu atinge libertatea omului, ci il lasa pe acesta (cumva) singur in robia pacatului de care nu este constient, tocmai spre a cunoaste rautatea duhurilor rele si bunatatea iubirii lui Dumnezeu.
In sfarsit, caderea cea mai mare este cea care vine din urgia lui Dumnezeu, ca pedeapsa vesnica. Precum spune Sfantul Apostol Pavel, "mania lui Dumnezeu se descopera din cer impotriva oricarei necinstiri a lui Dumnezeu si impotriva oricarei nelegiuiri a oamenilor care sufoca adevarul in nelegiuirea lor" (Romani 1, 18). Acestia sunt mai ales oamenii care amesteca minciuna cu adevarul pana ce ajung sa spuna minciunii adevar si adevarului minciuna. Spre exemplu: ereticii si sectarii.
Ne impotrivim pacatului pana la sange... pana la moarte !
Odata rastigniti impreuna cu Hristos, trebuie sa luptam cu pacatul pana cand El ajunge sa traiasca in noi. "M-am rastignit impreuna cu Hristos si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine" (Galateni 2, 20).
Lupta cu pacatul nu inceteaza, insa, decat in clipa in care sufletul se desparte de trup. Pana atunci, oricat de inalt am trai, trebuie sa ne impotrivim cu tarie pacatului. Celor care slabesc in lupta lor cu pacatul, Sfantul Pavel le spune: "In lupta voastra cu pacatul, nu v-ati impotrivit inca pana la sange" (Evrei 12, 4).
Teodor Danalache


Suntem facatori de minuni

Ce este minunea? Numim minune tot ceea ce se ridica peste puterea omului si depaseste legile firii. In aceasta lume, traind intr-o stare de cadere, omul socoteste minuni toate acele lucruri care sunt firesti vietuirii dumnezeiesti. In rai nu existau minuni, ci numai lucruri firesti. Nici in viata de apoi nu vor exista minuni. Acestea se petrec doar in aceasta viata trecatoare, in aceasta lume, unde s-a pierdut ordinea fireasca a lucrurilor si omul a ajuns sa gandeasca si sa traiasca intr-un chip nefiresc - strain de Dumnezeu.
Multi obisnuiesc sa zica: "Astazi, printre oamenii de pe pamant nu mai sunt facatori de minuni cum au fost alta data!" Impotriva acestui cuvant, Sfantul Dimitrie al Rostovului spune: "Nu credeti unor astfel de oameni! Daca voiti, cunoasteti ca facatorii de minuni niciodata nu s-au stins de pe pamant, iar dintre acestia se pot afla si astazi. Iata, asadar: tot cel ce-si iubeste vrajmasii este un facator de minuni!"
Nimeni nu socoteste drept un mare lucru iubirea indreptata spre cei care ne iubesc. Minunea apare atunci cand ne raportam cu iubire la cei care ne blesteama, ne urasc, ne vatama si ne prigonesc.
Cuvantul lui Dumnezeu porunceste: "Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri" (Matei 5, 44-45).
Tot cel ce-si iubeste vrajmasii este deja un facator de minuni !
Referindu-se la iubirea vrajmasilor, Sfantul Dimitrie al Rostovului spune: "Aceasta porunca intotdeauna naste facatori de minuni si in timpurile mai vechi si in timpurile mai noi. Si sa nu ne spuna nimeni, socotind vremurile noastre mai rele, ca acum nu mai sunt facatori de minuni! Iubeste-ti vrajmasii si vei fi un nou facator de minuni, vei izbavi si sufletul tau si sufletul acelora."
Toate poruncile lui Dumnezeu ne striga sa ne venim in fire, precum Fiul Risipitor care, suferind in tara indepartata a patimilor, si-a adus aminte de iubirea Tatalui si, cu multa smerenie si pocainta, a alergat degraba spre El. Toate poruncile dumnezeiesti - coordonate ale vietii firesti - sunt minuni pe care trebuie sa le savarsim pentru a putea petrece vesnic impreuna cu Dumnezeu. Poruncile lui Dumnezeu nasc in toata vremea facatori de minuni.
Suntem facatori de minuni, deci, oridecate ori implinim o porunca dumnezeiasca: cand cugetam smerit despre noi insine si despre darurile primite de la Dumnezeu, cand ii iubim pe cei care nu ne iubesc, cand ii iertam pe cei care nu ne iarta, cand nu tinem minte raul, cand le vorbim frumos celor care ne jignesc, cand le slujim celor care ne desconsidera, cand ne lasam cu nadejde in purtarea de grija a lui Dumnezeu, cand avem acea credinta care nu cauta sa vada sau sa atinga tainele dumnezeiesti, cand postim fara a ravni catusi de putin la carnurile lumii, cand ne imbratisam sotul/sotia fara nici o miscare patimasa a trupului etc.
In cele din urma, parca mai presus de toate, suntem facatori de minuni atunci cand impreuna-suferim cu aproapele indurerat si ne rugam pentru el din toata inima. Sfantul Serafim din Platina spune: "De ce par a fi atat de putine minuni astazi? Pentru ca noi abia daca mai stim ce este durerea inimii. Durerea inimii este conditia cresterii duhovnicesti si a aratarii puterii lui Dumnezeu. Tamaduirile si celelalte minuni se întampla celor deznadajduiti, inimilor îndurerate, dar care, totusi, continua sa se încreada si sa nadajduiasca în ajutorul lui Dumnezeu. Atunci lucreaza Dumnezeu. Asa-zisa lipsa a minunilor din ziua de azi arata lipsa durerii din inimile oamenilor si chiar din ale multor crestini ortodocsi - prinsi de racirea tot mai mare a inimilor din vremurile de pe urma."
Rugaciunea savarsita cu inima indurerata savarseste cele mai multe minuni, caci abia atunci credinta, nadejdea si smerenia se aprind, iar omul nu mai priveste decat spre mila si dragostea lui Dumnezeu. Prin insasi viata noastra crestina, deci, suntem facatori de minuni, iar mai ales aceia dintre noi care isi iubesc vrajmasii si sunt neobositi-rugatori pentru aproapele indurerat.
Teodor Danalache

Odata, un calugar a fost intrebat:



- Parinte, care este cel mai mare pacat ?

- Sinuciderea este, fara indoiala, cel mai groaznic pacat. Nimeni nu are dreptul sa isi ia viata pe care Dumnezeu, din bunatate, i-a dat-o. Chiar daca, in viata, ne incearca mari greutati sau deznadejdi, Dumnezeu ne-a dat si puterea de a trece peste ele, iar prin rugaciune si cainta, toate vor parea mai usoare.

Iuda a fost cel care s-a rupt de Iisus si de invatatura Sa. Treptat, inima lui s-a indepartat de Dumnezeu si locul dragostei si al vointei a fost luat de nechibzuinta. Increderea data de credinta a disparut. Mai intai, Iuda nu a fost de acord cu Iisus, apoi L-a tradat, pentru ca, in final, sa isi ia viata, ca semn al ruperii totale de Dumnezeu. Iuda nu s-a omorat din deznadejde, ci din ura. Si, de aceea, sinuciderea este cel mai mare pacat.

Inima ta trebuie sa traiasca in speranta indreptarii, a mantuirii, nu sa fie omorata. Chiar si cel mai pacatos om nu trebuie sa cada prada deznadejdii, ci sa aiba incredere in mila si bunatatea lui Dumnezeu. Prin sinucidere, omul nu scapa de necazuri, ci se condamna singur la neputinta, nemeritandu-si astfel mantuirea. A-ti lua viata nu este eroism, ci lasitate.

Voi l-ati lauda pe capitanul care, de teama furtunii, ar vrea sa-si scufunde singur corabia, inecand tot ce este pe ea ? Furtuni de pacate ne incearca si pe noi. Sa renuntam la lupta ? Sa renuntam la viata ? Sa inecam singuri tot ce e mai bun in noi: speranta, iubirea, dorinta de viata ? In nici un caz. Cu atat mai mare este meritul celui ce reuseste in viata, trecand peste obstacole si greutati!

"Cine nu crede ca va invia si ca va da socoteala, ci gandeste ca toata fiinta sa se margineste la viata aceasta, aceluia nu-i va pasa prea mult de faptele bune. Credinta in Inviere este adevarata mangaiere in suferinti, in lupta cu ostenelile si cu greutatile vietii. Nici un om nu trebuie sa deznadajduiasca."

Durerea de a nu putea savarsi minuni !

"Doamne, Dumnezeul meu, iarta-ma si nu ma lasa!" "Parinte, rugati-va pentru copilul meu, sa nu ii fie taiat piciorul!" "Ma rog bunului Dumnezeu si Maicii Domnului sa ma pazeasca de cei care vor sa-mi faca rau!" "Fetita mea este in coma de aproape doua saptamani, pomeniti-o, parinte!" "Maria se roaga bunului Dumnezeu pentru imblanzirea sotului si indepartarea de patima betiei!" "Rugati-va pentru mine, parinte, sa rezist la tratamentul cu citostatice!"
Oamenii credinciosi vin in biserica, se inchina, intomesc un pomelnic, ii aduc lui Dumnezeu o jertfa si ii cer preotului sa se roage pentru ei. Durerile lor sunt dintre cele mai grele. Abia la primirea pomelnicelor si in scaunul Spovedaniei poate preotul sa inteleaga adevarata greutate a suferintei si puterea nadejdii celei care nu rusineaza.
Puterea de a face minuni
Apostolilor, deci slujitorilor Sfintelor Altare, Fiul lui Dumnezeu le-a spus: "Iata, v-am dat putere sa calcati peste serpi si peste scorpii, si peste toata puterea vrajmasului, si nimic nu va va vatama" (Luca 10, 19). "Tamaduiti pe cei neputinciosi, inviati pe cei morti, curatiti pe cei leprosi, pe demoni scoateti-i; in dar ati luat, in dar sa dati" (Matei 10, 8).
Iar credinciosilor, tot Fiul lui Dumnezeu le-a spus: "Adevarat, adevarat zic voua: Cel ce crede in Mine va face si el lucrarile pe care le fac Eu si mai mari decât acestea va face, pentru ca Eu Ma duc la Tatal. Si orice veti cere intru numele Meu, aceea voi face, ca sa fie slavit Tatal intru Fiul" (Ioan 14, 12-13)
Cuvantul cu putere multa, rugaciunea cu indrazneala si puterea de a face minuni sunt daruri ale Duhului Sfant daruite fiecarui crestin, iar cu atat mai mult preotului. Si totusi, de ce in randul credinciosilor si al preotilor multe rugaciuni raman parca neauzite de Dumnezeu?!
Durerea de a nu putea savarsi minuni !
Nespus de multa durere simte preotul atunci cand nu-l poate mangaia pe cel aflat in durere si nu poate savarsi minunea pentru care acela varsa rauri de lacrimi. Desi cel credincios la Dumnezeu vine, cade si Lui se roaga, el ii cere totusi preotului sa se roage pentru durerea lui. Cum ar trebui, dar, sa fie rugaciunea preotului, astfel incat sa simta ca a facut pentru acela tot ce se putea face?!
Sfantul Serafim din Platina spune: "De ce par a fi atat de putine minuni astazi? Pentru ca noi abia daca mai stim ce este durerea inimii. Durerea inimii este conditia cresterii duhovnicesti si a aratarii puterii lui Dumnezeu. Tamaduirile si celelalte minuni se intampla celor deznadajduiti, inimilor indurerate, dar care, totusi, continua sa se increada si sa nadajduiasca in ajutorul lui Dumnezeu. Atunci lucreaza Dumnezeu. Asa-zisa lipsa a minunilor din ziua de azi arata lipsa durerii din inimile oamenilor si chiar din ale multor crestini ortodocsi - prinsi de racirea tot mai mare a inimilor din vremurile de pe urma."
De ce nu lucreaza in noi harul lui Dumnezeu ?
Harul lui Dumnezeu lucreaza in noi, caci altfel am ajunge sa savarsim toate pacatele de pe pamant, insa el nu lucreaza in noi asa cum ne-am dori, dandu-ne cuvant cu putere multa, rugaciune cu indrazneala si puterea de a tamadui durerile sufletesti si trupesti ale celor de langa noi.
Ne impartasim des cu harul necreat al lui Dumnezeu, dar acesta se arata nelucrator in noi. Nu harul este neputincios, ci noi, care avem madulare nelucratoare.
Mintea noastra este intunecata de mandrie, iar inima ne este impietrita de osandirea aproapelui. Ochii nostri sunt uscati, nu au lacrimi curatitoare. Iar peste toate apasa greu o desfranare continua. Ne cunoastem pacatele, ni le reamintim adesea, dar nu le vedem in adevarata lor greutate. Socotim ca sunt pacate lumesti, spovedite si care apartin trecutului, trecand cu vederea faptul ca urmarile lor sunt prezente, iar pocainta nu ne-a spalat inca haina sufletului.
Spre postire, pocainta si smerenie !
Avem nevoie de pocainta si de smerenie !
Pe cat ne vom smeri pe noi insine, pe atat ne va inalta Dumnezeu !
Avem nevoie sa postim indelung si sa ne rugam neincetat !
Lumea uraste postirea crestina. Ea recomanda diete, insa nu pentru suflet, ci pentru trup. Postul este mai ales pentru suflet, ca acesta sa capete putere asupra lucrurilor materiale si a poftelor lumesti. Prin postire se ajunge la vederea pacatelor proprii si a Tainelor lui Dumnezeu. Prin postire si prin rugaciune de toata vremea, inaltand neincetat gandurile noastre inaintea lui Dumnezeu, devenim simtitori ai durerii aproapelui.
Cand ochii nostri uscati privesc in ochii celor tintuiti de suferinte, un gust amar ar trebui sa ne inabuse sufletul si un nod in gat ar trebui sa ne impiedice sa rostim cuvinte superficiale. Neputinta de a impreuna-suferi cu cei aflati in cuptorul suferintelor si neputinta de a savarsi minuni ar trebui sa ne fie de ajuns pentru a incepe lucrarea pocaintei si a smereniei.
Rugaciunea savarsita cu inima indurerata savarseste cele mai multe minuni, caci abia atunci credinta, nadejdea si smerenia se aprind, iar omul nu mai priveste decat spre mila si dragostea lui Dumnezeu.
Facatori de minuni devin doar aceia care Il iubesc pe Dumnezeu mai mult decat orice alt lucru din aceasta lume, iar pe aproapele lor mai mult decat pe ei insisi.
Teodor Danalache

Biblia sectară şi Biblia Ortodoxă. Diferenţe între minciunile sectanţilor şi dreapta credinţă


Biblia Ortodoxa are urmatoarele carti: Vechiul Testament are 39 de carti + 14 carti, adica 53 de carti; a lor nu are decat 39 de carti, restul le-au scos afara. Noul Testament are 27 de carti; acesta si la ei are tot atitea carti, dar este plin de greseli. Deci, Biblia adevarata ortodoxa, are un total de 80 de carti. Ei ii zic la a noastra ,,Biblia bogata” dar oare este una si saraca, oare Dumnezeu nu are numai o Biblie? Biblia este cuvantul lui Dumnezeu vorbit catre oameni, este glasul lui Dumnezeu catre om. Când ne rugăm, noi ridicam glasul catre El, iar cand citim Biblia El ne vorbeste noua, Sectarii au scos din Scriptura multe carti.
Iata greselile Bibliei sectare:

1. Pe ea nu scrie decat, Biblia – fara a mai scrie unde este editata si de cine, scrie acolo ,,Societatea biblica”, dar care-i aceea? In Biblia ilustrata veti gasi rachete, sportivi, tineri sarutindu-se, cladiri din SUA, presedinti ai S.U.A. Orice gasesti in ele numai pe Iisus Hristos nu. Intr-un loc este o cruce fara Hristos pe ea, l-au rupt pe Iisus de pe ea: lepădare de Iisus Hristos!
2. Au scos din Vechiul Testament 14 carti: de la proorocul Maleahi pana la Evanghelia lui Matei, urmatoarele carti: Tobit, Cartea Iuditei, Cartea lui Baruh, Epistola lui Ieremia, Cintarea celor trei tineri, Cartea a treia a lui Ezdra, Cartea intelepciunii lui Solomon, Cartea intelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah; Istoria Suzanei, Istoria omorârii balaurului Bel, Cartea I Macabei, Cartea II Macabei, Cartea III Macabei, Rugaciunea lui Manase, au scos afara de la pagina 917 la pagina 1097, adica un total de 180 de pagini. Ce scrie la Apocalipsa: ,,De va scoate cineva din cuvintele cartii acestei prooroci, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vietii si din cetatea sfânta si de la cele scrise in cartea aceasta” Apoc. 22, 19). Si ei au scos ce au vrut ei. Numai doua Biblii in lume sunt bune si egale: Biblia ortodoxa, pe care sectarii o zic Biblia bogata si Biblia catolica. Numai Biblia si Noul Testament aprobate de Sinod sint bune. Toate drăciile le-au facut, dracii de sectari, dracii ăştia fără de coarne.
3. Nu au Psalmul 50: in orice Biblie de cind ar fi ea, Psalmul 50 este: ,,Milueste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta . . . “, psalmul de pocainta al lui David, la ei este Psalmul 51, care zice: ,,Ai mila de mine, Dumnezeule, in bunatatea Ta!“, cu totul altul este sensul la noi si altul la ei.

4. In Psalmul 96, 7, la ortodocsi spune: ,,Sa se rusineze toti cei ce se inchina chipurilor cioplite si se lauda cu idolii lor” la sectari in Psalmul 97, 7 – căci nici numerotarea psalmilor nu este identică – scrie: ,,Sint rusinati toti cei ce slujesc icoanelor si care se falesc cu idolii”, lor nu le plac icoanele, ca le-au facut idoli. Dar idolii sunt: animale, pasari, oameni, zei, astri, soarele, pietrele; la acestea sa nu te inchini. Icoana il arata pe Dumnezeu, si Moise a facut Heruvimi in cort, tot icoane.
5. Numerotarea Psalmilor este gresita, au taiat un psalm in doua, la noi este psalmul 96, iar la ei 97. Textul este foarte încâlcit.
6. În Noul Testament, la Matei 1, 20 scrie la noi: ,,Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logdnica ta”, iar la ei, la sectari scrie: ,,Pe Maria, nevasta-ta!” dar oare Maica Domnului i-a fost nevastă lui Iosif? Ce dracie! Cum s-a implinit atunci proorocia lui Isaia 7, 14: ,,Iata fecioara va avea in pintece si va naste fiu . . . “? Ce ratacire grozava, nu se naste Hristos dintr-o nevasta, ci dintr-o fecioara!
7. In Evanghelia de la Luca 1; 28, la noi scrie: ,,Bucura-te cea plina de har” iar la sectari:,,Plecaciune tie .. . .” Au inlocuit ,,Bucura-te” ca sa nu fie ca la noi la Acatist. In limba greaca scrie: ,,Herete” = bucura-te – alta greşeală a lor.
8. La Luca 1, 43, la noi scrie: ,,Si de unde mie cinstea aceasta, ca sa vina la mine Maica Domnului meu?” iar sectarii au pus: ,,mama Domnului” in loc de Maica Domnului, ei n-o cinstesc, ci o batjocoresc!
9. L-a Luca 1, 48, la ortodocsi scrie: ,,Ca iata, de acum ma vor ferici toate neamurile” la sectari scrie asa: ,,Ca iata de acum incolo, toate neamurile imi vor zice fericita”. Este o injosire adusa Maicii Domnului. Daca ei n-o cinstesc, atunci au ajuns s-o batjocoreasca, ca-i o femeie de rând, că a mai avut copii. Ce drăcii in capul lor!
10. Greşeli mai sunt la Tit 3, 10 si in multe locuri, asa-i Biblia lor, daca si-au stricat credinta si-au stricat si Scriptura.
11. La I Tim 3, 1: ,,De doreste cineva sa fie Episcop. . .” la ortodocsi, iar la sectari: ,, . . . sa fie episcop” cu explicatia, episcop = priveghetor, supraveghetor. Mare greşeală. Episcopii numai in Biserică îi gasim. Numai Biblia si Noul Testament tiparit de Biserică sunt bune, ca de sunt asa cum au fost si in urma cu 2000 de ani, ale lor va duc in Iad. Noi avem carti foarte vechi, scriptura nu-i de ieri sau alaltaieri. ,,TOATA Scriptura este de Dumnezeu insuflată” (II Tim 3, 16) deci toata nu numai o parte.
12. In Biblia ortodoxa gasim cuvantul preot sfintit de apostoli. La sectari cuvantul preot = batrin, deci un om oarecare de rind, mare greseala. Preotul este preot pus de sfintii Apostoli. Vezi Iacov 5, 14.
Prima carte in romaneste este Liturghierul de la 1545 de la Minastirea Bistrita, R. Valcea; Evangheliarul lui Coresi, Brasov 1560; Noul Testament de la Alba Iulia, 1648; Bibia de la Bucuresti, 1688; Cazania lui Varlaam, Iasi 1643; Marturisirea de credinta a lui Petru Movila, 1642; Biblia de la Blaj, 1743; Biblia lui A Saguna, ilustrata, Sibiu 1853; Biblia de la 1911, de la Bucuresti; Biblia de la Iasi, 1883; Biblia de la Bucuresti, 1914; Biblia lui Galaction, Bucuresti 1936 dupa originalul ebraic; Noul Testament de la Cluj, 1941 de N. Colan; 100 000 Biblii Buc. 1975; 100 000 Biblii Buc. 1982-1983; Noul Testament 300000 1968, 1975, 1983; Mica Biblie mai multe editii. Sirbii au tiparit 500 000 Biblii, Românii 300000, iar grecii foarte putine. Aceste Biblii sint ale Bisericii, numai acestea sa le cititi. Ei se lauda cu un ratacit Cornilescu, care i-a dus la pierzare. Daca au aparut recent, de unde sa aiba ei Biblia cea adevarata?
Parintele Ilie Cleopa

Legaturii Ortodoxe

  1. MITROPOLII, ARHIEPISCOPII, EPISCOPII ROMÂNEŞTI
  2. BISERICI, MĂNĂSTIRI, PAROHII ROMÂNEŞTI
  3. SITE-URI ALE ALTOR BISERICI ORTODOXE
  4. PAGINI PERSONALE
  5. PAGINI DIVERSE
  6. ALTELE