Candela Bisericii arde pentru toţi!



joi, 29 decembrie 2011

Daca nu ia aminte omul, diavolul îi fură osteneala



- Parinte, uneori ispitele vin una dupa alta si nu le mai pot rabda.

- Vrei sa-ti dau o solutie ca sa le eviti? O vei primi?

- Da.

- Singura solutie ca sa eviti ispitele este sa …te lupti cu diavolul!… De ce razi? Nu-ti place aceasta solutie? Asculta. Cu cat se nevoieste cineva, cu atat va avea mai multe ispite si greutati. Si cu cat va incerca sa evite ispita, cu atat mai mult diavolul ii va sta impotriva. Dar prin ispite – daca le punem in valoare in chip corect – ni se da ocazia ca viata noastra, care uneori este antievanghelica, sa devina evanghelica.

- Parinte, ma poticnesc de unele lucruri neinsemnate si dupa aceea nu am dispozitie sa ma nevoiesc pentru ceva mai inalt.

- Acestea sunt ca minele pe care le pune dusmanul ca sa netrebniceasca armata. Cand vede ca nu poate pricinui alta paguba nevoitorului, aghiuta cauta cum sa-l netrebniceasca prin lucruri neinsemnate. Dupa aceea sa stii ca exista si dracusori mici, care stiu insa sa faca mare vatamare. Odata am intrebat pe un dracusor de acesta: “Oare tu ce poti face?“. “Ce pot face eu? Ma duc sa incurc atele la croitorese, la cizmari“, a raspuns, “si ii fac sa se manie“. Scandalurile cele mai mari pornesc de la lucruri de nimic, si acestea nu numai intre noi, ci uneori chiar si intre state. La oamenii duhovnicesti nu exista pricini serioase pentru scandaluri, de aceea diavolul ia pricina de la cele mici. Il loveste pe om sufleteste cu ceva neinsemnat, lucruri copilaresti, dupa care ii face inima precum acela voieste, ramanand dupa aceea ca o buturuga.

- Parinte, oare de ce, desi imi impun un program, o randuiala in nevointa mea si incep cu dispozitie de a ma nevoi, uit repede aceasta?

- Nu stii de ce? Cand aghiuta prinde de veste ca voim sa facem treaba duhovniceasca, intoarce butonul in alta parte. Desi ne punem un program, o randuiala anumita, ne aflam in alta si, daca nu luam aminte, pricepem acestea doar dupa cateva zile. De aceea nevoitorul trebuie sa mearga numai impotriva diavolului – fireste, cu discernamant – si sa-l supravegheze un duhovnic experimentat.

- Satana il lupta oare pe omul care nu face o lucrare subtire intru sine?

- Satana nu se duce la un om netrebnic, ci se duce la un nevoitor pentru ca sa-l ispiteasca si sa-l netrebniceasca. Nu pierde timpul sa faca lucrare subtire in unul care nu are nici el o lucrare subtire. La cel care coase cu acul de cusut saci, trimite un diavol cu ace mari. La cel care face lucrare de mana fina, trimite un diavol care face lucru de mana fin. La cel care face broderie foarte fina, trimte un diavol care face lucrare foarte fina. La cei care fac lucrare bruta in ei insisi, trimite un diavol grosolan. La incepatori le trimite diavoli incepatori.

Oamenii care au un suflet fin, multa marime de suflet si sunt sensibili trebuie sa ia aminte, pentru ca diavolul isi baga coada sa si-i face si mai sensibili, putand ajunge la melancolie sau chiar – fereasca Dumnezeu – sinucidere. Diavolul niciodata nu merge contra, desi pe noi, oamenii, ne pune sa mergem impotriva semenilor nostri si sa ne certam. Pe cel trandav il face si mai trandav. Il odihneste cu gandul” “Te doare capul, n-ai dispozitie. Nu-i nimic daca nu te scoli sa te rogi“. Pe cel evlavios il face si mai evlavios, ca sa-l atace in mandrie, sau il imbranceste sa se nevoiasca mai presus de puterile sale, incat sa-l istoveasca si sa lase dupa aceea toate armele lui duhovnicesti, pentru ca mult-nevoitorul de mai inainte sa se predea. Pe cel cu inima aspra il face si mai aspru, pe cel sensibil, exagerat de sensibil.

Si vezi cati oameni se ticalosesc cu insomnii si iau medicamente, unii pentru ca au o oarecare sensibilitate, altii pentru ca si-au zdruncinat nervii lor. Rar poti vedea un om echilibrat. Oamenii au devenit baterii. Cei mai multi sunt ca si cum ar avea electricitate. Cei care nu se marturisesc primesc influente diavolesti, au un magnetism diavolesc, pentru ca diavolul are stapanire peste ei. Putini sunt oamenii, fie ei baieti ori fete, ori varstnici de sunt, care au o privire curata. Demonizare! Stii ce inseamna demonizare? Sa nu te poti intelege cu lumea.

Diavolul ne face injectie cu nesimtire

Am spus unor medici cu care discutam despre anestezia pe care o fac la operatii: “Anestezia celui viclean are consecinte neplacute asupra omului, in timp ce aceea pe care o faceti dumneavoastra ajuta”. Anestezia diavolului este otrava pe care o arunca sarpele peste pasari sau peste iepurasi ca sa-i paralizeze si sa-i inghita fara a se impotrivi. Diavolul, atunci cand vrea sa lupte un om, trimite mai intai un dracusor “anestezist”, ca sa-l faca pe om nesimtit, dupa care merge el insusi si-l ciopleste, si face din el orice vrea… Dar inainte merge “anestezistul”. Ne face injectie cu nesimtire si uitam de grija mantuirii. Iata, vezi, noi monahii, am fagaduit rabdare cand vom fi “ocarati, batjocorati etc…“, dar in cele din urma de multe ori ispita ne zapaceste si facem cele potrivnice celor fagaduite. Altfel incepem si altfel sfarsim. Pentru altceva am pornit sa mergem, si in alta parte mergem. Nu luam aminte. Nu v-am dat atatea exemple?

Mai demult, in Konita nu exista banca. Oamenii erau nevoiti sa mearga la Ghiannena, cand voiau sa ia vreun imprumut. Asadar porneau cativa din satele din imprejurimi si mergeau 72 de kilometri pe jos sa ia imprumut, ca sa cumpere, de pilda, un cal. Atunci, daca cineva avea un cal, isi putea intretine familia. Facea pereche cu calul altcuiva si ara. Odata unul a pornit sa mearga la Ghiannena sa ia imprumut, ca sa cumpere un cal sa-si are ogorul, sa nu se chinuiasca sapand cu harletul. S-a dus asadar la banca, de unde a luat imprumutul, dupa care a trecut si pe la magazinele evreiesti si casca gura. L-a vazut un evreu si l-a tras inauntru. “Vino inauntru, omule, am lucruri bune!“. A intrat inauntru acela si evreul a inceput sa coboare topurile de stofa din rafturi. Le lua, le scutura. “Ia-o“, ii spune, este buna, iar pentru copiii tai ti-o voi da mai ieftin“. Pleca de la unul, mergea mai departe si casca gura la altul. “Hai inauntru, omule“, ii spune evreul, “o sa ti-o dau mai ieftina“. Si cobora acela stofele, le deschidea, le intindea. In cele din urma s-a zapacit sarmanul. Avea si putina marime de suflet si isi spunea: “Acum cand a coborat valurile de stofa si le-a intins…” si mai ales ca “pentru copii este mai ieftin“, a dat banii pe care ii luase de la banca si a cumparat un val de stofa, dar care era stricata. Dar ce sa faca cu un val intreg de stofa? Nici un bogat nu ar fi luat un val de stofa, ci numai cat ii trebuia. In cele din urma s-a intors acasa cu un val de stofa putreda. “Unde este calul?“, l-au intrebat. “Am luat stofa pentru copii!“, le spune. Dar ce sa faca cu atata stofa? S-a indatorat si bancii si nici cal n-a luat, ci numai un val de stofa stricata. Haide acum iarasi la sapat cu harletul pe ogor, iarasi sa se osteneasca pentru ca sa inapoieze imprumutul. Daca ar fi cumparat un cal, s-ar fi intors si calare, ar fi cumparat si ceva lucruri pentru casa si nu s-ar fi omorat sa sape cu harletul. Dar vedeti ce a patit daca a cascat gura la magazine evreiesti? Asa face si diavolul. Te trage de aici, de dincolo ca negustorul cel viclean, iti pune piedici si in cele din urma te obliga sa mergi acolo unde vrea el. In alta parte ai pornit si in alta parte ajungi daca nu iei aminte. Te insala si iti pierzi anii cei mai buni.

Diavolul face totul pentru ca omul sa nu se foloseasca duhovniceste

Diavolul este maestru. Daca, de pilda, ii aduce unui om duhovnicesc un gand rusinos in timpul Sfintei Liturghii, acela il va pricepe, se va trezi si il va alunga. De aceea ii aduce un gand duhovnicesc: “In cartea cutare, ii spune, scrie aceasta despre Sfanta Liturghie“. Dupa aceea ii va atrage atentia, de pilda, la polieleu. Se va intreba cine, oare, l-a facut. Sau ii va aduce aminte de vreun bolnav pe care trebuia sa mearga sa-l vada. “A! Ce inspiratie mi-a venit in timpul Sfintei Liturghii“, isi spune. Acela insa este diavolul care se strecoara inauntru si omul intra in discutie cu gandul adus de el. Cand aude pe preot spunand: “Cu frica…“, numai atunci isi da seama ca s-a terminat Sfanta Liturghie si el n-a participat deloc la ea. Iata, si aici, in biserica, merge paraclisiera si aprinde lumanarile de la policandru si am observat ca pana si pe oamenii mari ii distrage vicleanul si casca gura la sora cum aprinde lumanarile. Lucrul acesta este cu desavarsire copilaresc. Numai copiii cei mici se bucura de asa ceva si spun: “Le-a aprins!“. Adica aceasta se justifica pentru copiii cei mici, iar nu pentru oamenii mari. Sau, desi stim ca trebuie sa evitam miscarile in timpul Sfintei Liturghii, ispititorul poate pune, intr-un moment sfant, pe o sora sa rasfoiasca foile la strana si astfel pricinuieste zgomot, distragand pe ceilalti. Aud “fas-fas“, “Ce se intampla?“, imi spun, si astfel mintea fuge de la Dumnezeu si se bucura aghiuta. De aceea sa luam aminte sa nu facem pricini de distragere a atentiei celorlalti in timpul slujbei. Pricinuim paguba oamenilor si nu ne dam seama. Sau urmariti o citire. Cand citetul ajunge la punctul cel mai sfant, prin care se vor ajuta oamenii, atunci sau se va tranti usa cu putere de curent, sau va tusi cineva si le va distrage atentia si nu se vor folosi de acel cuvant sfant. Si astfel isi face aghiuta treaba lui.

O, daca ati vedea pe diavolul cum se misca! Nu l-ati vazut, si de aceea nu pricepeti unele lucruri. Face totul pentru ca omul sa nu se foloseasca duhovniceste. Am observat asta la Coliba, atunci cand vorbesc. Cand ajung exact la punctul la care vreau, la cel mai sensibil, ca sa se foloseasca cei ce aud, atunci sau se face un oarecare zgomot sau vin altii si ma intrerup. Diavolul ii pune mai inainte sa caste gura la Schitul de vizavi sau sa priveasca altceva si randuieste sa vina la momentul cel mai important al discutiei, ca sa schimb subiectul si sa nu se foloseasca cei carora le vorbesc. Pentru ca atunci cand incepe discutia, stie diavolul unde va duce si, deoarece vede ca se va pagubi, trimite pe cineva exact la momentul cel mai sensibil, ca sa ma intrerupa.Hei, Parinte, pe unde sa intram?“, striga. “Luati rahat si apa si veniti pe acolo“, le spun. Altii intra in curte exact in clipa aceea si ma intrerup, pentru ca trebuie sa ma scol si sa-i intampin. Altii vin putin dupa aceia si iarasi trebuie sa ma scol, sa-i intreb: “De unde esti etc. …“. Si astfel sunt nevoit s-o iau din nou de la inceput, sa spun iarasi pilda ce-am inceput-o. Dar de indata ce incep, striga de jos altul: “Ei, Parinte Paisie, unde esti? Pe aici e poarta?“. Hai, scoala-te din nou… Mai, si diavolul acesta!

Intr-o zi mi-a facut aceasta de sase-sapte ori pana cand am fost nevoit sa pun cateva… santinele. “Tu stai acolo si vezi sa nu vina nimeni, iar tu stai aici, pana ce-mi voi termina treaba?“. De sase-sapte ori sa incepi o intreaga istorie, sa ajungi la punctul unde se vor folosi, si diavolii iarasi sa faca scene!

Mai, ce face vrajmasul! Mereu invarte butonul la alta frecventa. Indata ce nevoitorul este gata sa se foloseasca de ceva, pac!, ii invarte butonul in alta parte si uita de sine prin ceea ce ii da acela. Isi aduce aminte de ceva duhovnicesc? Tac!, ii aduce aminte de altceva. Il face sa se dea de-a berbeleacul. Daca omul ar invata cum lucreaza diavolul, s-ar elibera de multe lucruri.

- Parinte, dar cum sa invete?

- Sa se observe pe sine insusi. Daca cineva se observa pe sine, invata. Vezi, ciobanii sunt cei mai buni meteorologi pentru ca observa norii, vantul.

Aripa vointei

Lumea se influenteaza repede si spre bine, si spre rau. Spre rau se influenteaza mai usor, pentru ca acolo ajuta si diavolul. Spune, de pilda, unuia sa lase fumatul pentru ca il vatama. De indata ce se va hotara sa-l lase, diavolul va merge si-i va spune: “Tigara cealalta are mai putina otrava, cealalta are filtru si curata… Fumeaza din acelea ca nu te vor vatama“. Ii va afla o indreptatire, ca sa nu-l lase, ii va afla o…”solutie”. Pentru ca diavolul ne poate oferi gramada de justificari. Iar tigara aceea, pe care i-o recomanda, il poata vatama si mai mult. De aceea este nevoie sa avem vointa. Si daca cineva nu-si taie cusururile sale atunci cand este inca tanar, dupa aceea ii va fi greu sa le taie, deoarece cu cat inainteaza in varsta, cu atat i se slabeste vointa.

Daca omul nu are vointa, nu poate face nimic. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: “Totul sta in a vrea si a nu vrea“. Adica toate depind de: daca vrea sau nu vrea omul. Mare lucru! Dumnezeu este din fire bun si vrea binele nostru. Dar este nevoie sa vrem si noi. Pentru ca omul zboara duhovniceste cu doua aripi: cu voia lui Dumnezeu si cu voia sa. Dumnezeu ne-a prins pentru totdeauna o aripa – voia Sa – de un umar al nostru. Dar ca sa zburam duhovniceste trebuie ca si noi sa ne prindem de celalalt umar aripa noastra, voia omeneasca. Daca omul are vointa puternica, are aripa omeneasca si se echilibreaza cu aripa dumnezeiasca si atunci va putea zbura. In timp ce daca vointa ii este atrofiata, incearca sa zboare putin, dar se prabuseste. Incearca din nou sa zboare, dar iarasi cade.

- Parinte, vointa se cultiva?

- N-am spus ca toate se cultiva? Vointa exista la toti oamenii, la unii mai putina, la altii mai multa. Cand omul are dispozitie sa se nevoiasca, se roaga si cere de la Dumnezeu sa-i mareasca vointa si Dumnezeu il ajuta. Cand omul nu sporeste, atunci sa stie ca ori nu pune vointa deloc, sau putina, si aceea slaba, lucru care iarasi nu ajuta. Sa presupunem ca o pasare are o aripa buna, dar o neglijeaza pe cealalta. Ii cad cateva pene, dupa care nu mai poate zbura cum trebuie. O aripa lucreaza corect, cealalta este insa ca un pieptene stricat. O misca, dar intra aer prin ea si pasarea nu poate zbura bine. Zboara putin, dupa care se pravaleste. Trebuie sa aiba si aceasta aripa intreaga ca sa poata zbura. Tot astfel si omul, vreau sa spun, trebuie sa ia aminte sa nu neglijeze vointa omeneasca, daca vrea sa zboare mereu corect, duhovniceste. Pentru ca aghiuta ce face? Merge incet-incet si trage din aripa omeneasca mai intai o pana mica, apoi una ceva mai mare, si daca nu ia aminte omul, ii scoate una si mai mare, iar cand vrea sa zboare nu mai poate. Si daca cumva ii trage cateva pene, atunci cand vrea sa zboare, intra aer prin aripa din care ii lipsesc pene si face tumbe. Aripa dumnezeiasca este intotdeauna plina, completa, nu-i lipsesc pene, pentru ca diavolul nu poate sa le traga si sa le scoata, caci este dumnezeiasca. Dar omul sa ia aminte sa nu se leneveasca si astfel diavolul sa-i scoata vreo pana din propria lui aripa. Atunci cand incepe incet-incet putina trandavie, putina nepasare, vointa slabeste. Ce sa faca Dumnezeu daca omul nu vrea? Nu vrea sa intervina, pentru ca respecta libertatea omului. Si astfel, omul netrebniceste si aripa lui Dumnezeu. Dar cand are vointa, are si aripa lui intreaga. Atunci vrea si Dumnezeu, vrea si omul, si el zboara.

- Dar, Parinte, ce este exact acest zbor? Va referiti la a vrea sa sporesc duhovniceste, sa vreau mantuirea mea?

- Da, mai copile! Cand spun zbor, ma refer la urcusul duhovnicesc, nu inteleg sa zbor si sa ma urc in vreun chiparos.

- Parinte, ati spus ca cineva poate ara, semana si face toate lucrurile legate de acestea si sa nu scoata nici samanta.

- Da, asa este. Daca nu ia aminte omul, diavolul ii fura osteneala, in timp ce daca ia aminte si ia in serios problema mantuirii sufletului sau, se nevoieste, sporeste, rodeste, se hraneste duhovniceste si se bucura ingereste.

Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca, Editura Evanghelismos, 2003


Sursa: http://ortodoxiesaumoarte.wordpress.com

Surubul insurubat cu o injuratura

Un tanar l-a viziat oarecand pe un parinte si i-a zis:

- Parinte, injur. Dar se intampla ceva ciudat. Cand incerc sa insurubez un surub si el nu se insurubeaza, ma infurii. Cum injur, imediat se insurubeaza surubul.

Parintele i-a raspuns fara tulburare:

- Asa si trebuie sa se intample !

La uimirea tanarului, parintele continua:

- Un diavol impiedica surubul sa se insurubeze si un altul te indeamna sa injuri. Cand al doilea te biruieste sa injuri, primul pleaca de la surub si indata se insurubeaza. Ia aminte, fiule, sa nu injuri, ci sa te rogi cand lucrezi.

Sfantul Ioan de Kronstadt – Invataturi

Roagă-te pentru mântuirea altora întocmai cum te rogi pentru a ta

Roagă-te pentru iertarea păcatelor altora aşa cum te rogi pentru ierta­rea propriilor tale greşeli atunci când, cu sufletul copleşit de durere şi apăsare, simţi în tine nevoia să te rogi lui Dumnezeu, cu zdrobire de inimă, cu sinceritate, cu lacrimi, cerându-i milostivire. Roagă-te pentru mântuirea altora întocmai cum te rogi pentru a ta. Dacă vei izbuti să faci aceasta şi îţi va intra în obişnuinţă, vei primi de la Domnul belşug de daruri duhovniceşti, da­rurile Duhului Sfânt, care iubeşte sufletele celor ce arată compătimire faţă de mântuirea altora, deoarece El însuşi, Duhul Sfânt, doreşte în tot chipul mân­tuirea noastră a tuturor, numai să o dorim şi noi să nu fim învârtoşaţi la ini­mă, „însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26).

Istoria lumii în ochii unui sfânt

Ce este istoria neamului ome­nesc ? Istoria căderilor şi ridi­cărilor omeneşti, istoria clătinării gândurilor omeneşti, a vieţii famili­ale şi sociale, şi istoria căderilor îm­părăţiilor şi popoarelor sau a oraşe­lor şi a instituţiilor. Dar vremea noas­tră ce tablou ne înfăţişează ?

Un ta­blou de cădere a tuturor societăţilor. Unde este pricina acestei slăbiciuni a minţilor, păturilor sociale, instituţi­ilor, al căror rost este întărirea statu­lui ce se clatină şi care, cu toate aces­tea, se clatină ele însele ? Unde este pricina întunecării, a slăbiciunii şi a căderii ? în necredinţă, în căderea de la Dumnezeu, de la preaînţeleptele Lui porunci, în nădăjduirea în pro­pria raţiune oarbă, în urmarea pro­priilor patimi.

După faptă şi răsplată: fără Dumnezeu, fără raţiunea dum­nezeiască, fără legea lui Dumnezeu, fără Biserica lui Dumnezeu, care e stâlpul şi întărirea adevărului (1 Tim. 3, 15), societăţile nu pot sta neclintite şi instituţiile lor nu pot avea temelie ta­re, şi ca atare se destramă toate, fi­indcă s-a zis: fără Mine nimic nu veţi putea face (In. 15,5).

Aleargă la sfintele şi atotputernicele rugăciuni ale Maicii lui Dumnezeu, nu te lipsi de acest har. Ajunge rugăciunea ei pentru a-L ple­ca pe Dumnezeu spre milostivire faţă de toţi, şi faţă de tine. Amin.

Bucuraţi-vă de orele de dimineaţă

Fiinţa lăuntrică a omului, liberă de zădărniciile acestei lumi, de bezna în care o ţine firea cea trupească, nelegată în vreun fel de ispitele celui rău, pare a se bucura de o libertate mai mare dimineaţa, îndată după trezirea din somn; atunci ea arată precum peştele care se aruncă uneori vesel deasupra luciului apei. în restul timpului ea pare să stea într-o umbră aproape compactă, ca legată la ochi, ceea ce o împiedică să vadă adevărata ordine a lucrurilor duhovniceşti şi a celor ce sunt percepute prin simţuri.

Prindeţi orele de dimineaţă, bucuraţi-vă de ele, acestea arată a fi ca ale unei vieţi noi, care s-a primenit în timpul somnului. Ele preînchipuie într-un fel acea stare când vom fi cu toţii înnoiţi, în dimineaţa de obşte a neînseratei zile a învierii, când ne vom dezlega de trupul cel muritor.

Toata viaţa să ţi se întemeieze pe adevăr

Adevărul este în egală măsură o temelie şi un element diversificata a tot ce este creat atât pentru propriile noastre fapte, cele dinlăuntru şi cele dinafară, cât şi pentru tot ce există şi, în special, temelia rugăciunii. Fie ca toată viaţa să ţi se întemeieze pe adevăr, toate faptele, toate gândurile şi toate dorinţele.

Trebuie să ne chinuim să nu mai judecăm pe nimeni

Trebuie să vă siliţi, rugându-vă lui Dumnezeu şi sfinţilor, a le­păda toate împătimirile lumeşti faţă de oameni şi de lucruri, altfel spus orice părtinire faţă de oameni şi de lucruri, şi a-i iubi pe toţi ca pe nişte fraţi şi surori cu toată bunăvoinţa, ca pe voi înşivă.


sursa:http://ortodoxiesaumoarte.wordpress.com


Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară

Voi întrebaţi: „Doamne, Doamne, oare uşor este să fii prigonit? Oare uşor este să mergi prin uşa cea strâmtă şi pe calea cea pietroasă?” Voi întrebaţi cu nedumerire, poate că în inima voastră se strecoară îndoiala: „Oare chiar este uşor jugul lui Hristos?” Iar eu vă spun: „Da, da ! Uşor, din cale-afară de uşor”. Dar de ce uşor ? De ce este uşor să mergi în urma Lui pe calea cea spinoasă ? Fiindcă nu vei fi singur, istovit de puteri, ci te va însoţi însuşi Hristos; fiindcă harul Lui cel nemăsurat îţi va întări puterile când te vei chinui sub jugul Lui, sub sarcina Lui, fiindcă El însuşi te va sprijini, te va ajuta să porţi această sarcină, această cruce.

Vă vorbesc nu numai din raţiune, ci din proprie ex­perienţă – fiindcă trebuie să vă mărturisesc că atunci când mergeam pe o cale foarte grea, când purtam sar­cina grea a lui Hristos, ea nu era nicidecum grea şi ca­lea aceea era o cale plină de bucurie, fiindcă simţeam în chip cât se poate de real că alături de mine merge însuşi Domnul Iisus Hristos şi sprijină sarcina mea şi crucea mea. Grea era această sarcină, însă îmi amin­tesc de ea ca de o bucurie luminoasă, ca de o mare milă a lui Dumnezeu – fiindcă harul lui Dumnezeu se revarsă din belşug asupra oricui poartă sarcina lui Hristos. Asta anume fiindcă sarcina lui Hristos este nedespărţită de harul lui Hristos, anume fiindcă Hris­tos nu-l lasă singur pe cel ce a luat crucea şi merge în urma Lui, nu îl lasă lipsit de ajutorul Său, ci merge alături de el, sprijină crucea lui, îl întăreşte cu harul Său. Amintiţi-vă de sfintele Lui cuvinte, căci mare ade­văr este cuprins în ele: Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară. Pe voi toţi, pe toţi cei care aţi crezut în El, vă cheamă Hristos să mergeţi în urma Lui luând sarcina Lui, jugul Lui. Deci, nu vă temeţi, mergeţi, mergeţi cu îndrăzneală. Nu vă temeţi de spaimele cu care vă ameninţă diavolul, care încearcă să vă împie­dice mergerea pe această cale. Scuipaţi asupra diavo­lului, goniţi-l pe diavol cu Crucea lui Hristos, cu nu­mele Lui. Înălţaţi-vă ochii către cer, şi-L veţi vedea pe însuşi Domnul Iisus Hristos, Care merge împreună cu voi, uşurând jugul vostru şi sarcina voastră. Amin.

Predică din 28 ianuarie 1951

Sfântul Ierarh Luca al Crimeei (1877- 1961) a fost hirotonit la vârsta maturităţii în plină teroare bolşevică, fiind deja foarte apreciat ca doctor chirurg pentru descoperirile sale. Văduv şi cu patru copii, în ciuda ameninţărilor comuniste, insistă să apară la conferinţe şi în sala de operaţii cu rasa de preot pe el. Este marginalizat şi trimis în exil în gulagul sovietic pentru credincioşia sa nestrămutată. Devine episcop, rămânând, totodată, unul din cei mai mari chirurgi ai vremii sale. Pentru jertfelnicia cu care i-a îngrijit pe cei suferinzi, pentru mărturisirea dreptei credinţe în vremuri de prigoană şi minunile săvârşite încă din timpul vieţii sale, Sfântul Luca a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă.

Sursa: http://www.familiaortodoxa.ro

Povestea ochilor


A fost odată o oarbă care se ura pe ea însăşi din cauză că era oarbă. Ea ura pe toată lumea, cu excepţia prietenului ei iubitor. El era întotdeauna gata să o ajute.
Într-o zi ea i-a spus lui:
„Dacă aş putea să văd lumea, eu m-aş căsători cu tine.”
Într-o zi cineva i-a donat o pereche de ochi. Când bandajele au fost luate jos, ea a putut să vadă totul, inclusiv pe prietenul ei.
El a întrebat-o:
„Acuma că tu poţi vedea lumea, te căsătoreşti cu mine?”
Fata s-a uitat la el şi a văzut că el este orb. Numai văzând ochii lui închişi a şocat-o. Ea nu se aştepta la asta. Gândul că trebuie să se uite la ochii lui închişi toată viaţa ei a făcut-o să-l refuze.
Prietenul ei a plecat şi a doua zi i-a scris o notă spunând:
„Să ai grijă de ochii tăi, draga mea, pentru că înainte să fie ai tăi, au fost ai mei!”
Aşa este şi cu mintea omenească care lucrează aproape intodeauna când starea noastră se schimbă. Numai câţiva dintre noi ne reamintim cum viaţa noastră a fost înainte, şi cine a fost alături de noi în cele mai dureroase situaţii…
Viaţa este un cadou!
Astăzi, înainte să spui cuiva un cuvânt rău, gândeşte-te la cineva care nu poate să vorbească.
Înainte să spui că mâncarea nu este gustoasă, gândeşte-te la cineva care nu are ce să mănânce.
Înainte să judeci soţul sau soţia, gândeşte-te la cineva care plânge la Dumnezeu pentru o companie.
Astăzi, înainte să te plângi despre viaţa, gândeşte-te la cineva care a plecat de tânăr de pe acest pământ.
Înainte să te plângi de copii, gândeşte-te la cineva care ar dori să aibă copii.
Înainte să te plângi de cineva că nu ţi-a curăţat casă sau nu a măturat-o, gândeşte-te la oamenii care trăiesc pe stradă.
Înainte să te plângi de distanţa parcursă cu maşina, gândeşte-te la cineva care merge pe jos aceeaşi distanţă.
Şi când tu eşti obosit şi te plângi de serviciu, gândeşte-te la şomeri, la cei care ar dori să aibe un loc de muncă.
Înainte să arăţi cu degetul şi să condamni pe cineva, adu-ţi aminte că nimeni dintre noi nu este fără păcat şi noi toţi trebuie să răspundem în faţa Făcătorului nostru.
Şi când gânduri depresive te doboară, pune un zâmbet pe faţă şi mulţumeşte-i lui Dumnezeue că eşti în viaţă!

Care este sensul vieţii?



- Părinte, un tânăr a dispărut după ce a lăsat scris părinţilor lui că se va sinucide deoarece nu este frumos şi că ei sunt vinovaţi pentru aceasta.

- Oamenii n-au înţeles sensul cel mai adânc al vieţii. Nu cred în cealaltă viaţă. Tot chinul de aici por­neşte. “Sunt nedreptăţit”, îţi spune, “ceilalţi se bucură, eu nu mă bucur”. Nu sunt mulţumiţi cu ceea ce au, intră şi egoismul şi se chinuiesc. Dumnezeu iubeşte întreaga lume. Fiecăruia i-a dat ceea ce îi este de folos, fie înfăţişarea exterioară, fie agerimea, fie frumuseţea etc, care îl va ajuta să se mântuiască dacă le va pune în valoare. Dar lumea se chinuieşte. “De ce eu să fiu aşa şi celălalt altfel?”. Dar tu ai acestea, celălalt altele. Un monah român, nebun pentru Hristos, ce pustnicea în Sfântul Munte a spus unuia care avea astfel de gân­duri: “O broască a văzut un bivol şi a spus: vreau să fiu şi eu bivol. S-a umflat broasca, s-a umflat şi în cele din urmă a crăpat. Dumnezeu pe aceasta a făcut-o broas­că, pe celălalt bivol. A vrut broasca să se facă bivol şi a crăpat!”. Fiecare să se bucure de felul în care l-a făcut Creatorul său.

Când omul va fi ajutat să creadă în Dumnezeu şi în viata viitoare, în cea veşnică – adică prinde sensul cel mai adânc al vieţii – şi se va pocăi şi îşi va schimba viata, va veni îndată mângâierea dumnezeiască prin harul lui Dumnezeu care îl va schimba, alungându-i toate metehnele moştenite. Mulţi oameni care s-au pocăit şi s-au nevoit smerit şi cu mărime de suflet s-au umplut de har, au devenit şi sfinţi cărora ne închinăm acum cu evlavie şi le cerem mijlocirile, deşi mai înainte au avut patimi şi neputinţe moştenite. Cuviosul Moise Etiopianul, de pildă, deşi a fost tâlharul cel mai sângeros având o răutate moştenită, îndată ce a crezut în Dumnezeu s-a pocăit, s-a nevoit, a alungat toate patimile, l-a cercetat harul lui Dumnezeu şi s-a învred­nicit să ia şi harisma proorociei. A întrecut în sensibi­litate chiar şi pe Marele Arsenie, care era din cea mai mare familie de nobili din Roma, cu virtuţi moştenite şi cu o mare cultură.

- Părinte, care este adică sensul exact al acestei vieţi?

- Care este? Să ne pregătim pentru patria noastră, pentru cer, pentru rai. Totul este ca omul să prindă acest sens adânc al vieţii, care este mântuirea sufletului. Când omul crede în Dumnezeu şi în viata viitoare, atunci înţelege că cea de aici este deşartă şi îşi pregă­teşte paşaportul pentru cealaltă. Uităm că toţi vom pleca. Nu vom prinde rădăcini aici. Viata aceasta nu este pentru ca să petrecem bine. Este ca să dăm examene, pentru a trece în cealaltă viată. De aceea scopul nostru trebuie să fie pregătirea noastră în aşa fel încât să plecăm cu conştiinţa împăcată şi să zburăm lângă Dumnezeu, atunci când El ne va chema. Când Hristos a binecuvântat cele cinci pâini şi a săturat atâtea mii de oameni, lumea a spus un singur lucru: “Este exact ce trebuie pentru a fi împărat!”. Au mâncat cele cinci pâini şi cei doi peşti şi s-au entuzi­asmat. Dar Hristos le-a spus să nu se îngrijească de această hrană, pentru că nu vom rămâne aici. In viata aceasta fiecare este încercat spre a se vedea dacă va corespunde la cele pe care le cere Dumnezeu.

- Părinte, ce trebuie să aibă cineva totdeauna în mintea sa, ca să facă voia lui Dumnezeu?

- Să-şi aibă mintea sa la Dumnezeu. Să se gân­dească pentru ce am venit în viata aceasta. Aici n-am venit să le facem pe toate şi să ne aranjăm bine. Am venit ca să ne pregătim pentru cealaltă viată. Aşadar mintea noastră trebuie să fie permanent acolo şi la orice ne ajută să mergem acolo. Prin înfruntarea cu bărbăţie a situaţiilor, prin nevointa smerită şi cu mărime de suflet, omul înţelege sensul vietii duhov­niceşti. Viaţa duhovnicească este bucurie, este petrecere duhovnicească. Ştiţi ce înseamnă petrecere! Să prindeţi sensul cel adânc al monahismului, nobleţea duhovnicească, sensibilitatea patristică. Sensul cel adânc al vieţii – nu al monahismului, ci al vieţii – toti oamenii sunt obligaţi să îl prindă. Dacă ar fi făcut aceasta, nimeni nu ar fi avut deloc parte de lucruri jos­nice, de nemulţumiri etc. Fiindcă există răsplata dum­nezeiască să căutăm cum să scoatem vreo dobândă pentru acolo, iar nu cum să ne asigurăm aici demni­tatea noastră şi cum să câştigăm cinstiri omeneşti.

Când omul se aranjează pe sine însuşi în viata cea adevărată, se bucură de toate. Se bucură că trăieşte, se bucură ca va muri. Nu pentru că s-a îngreuiat de viata sa, ci se bucură că va muri şi va merge lângă Hristos.

- Părinte, se bucură pentru că nu se împotriveşte la ceea ce îngăduie Dumnezeu?

- Se bucură pentru că vede că viata aceasta este vremelnică, în timp ce cealaltă este veşnică, nu s-a plictisit de viată, dar se gândeşte: “Ce vom face? Oare nu vom pleca?” – şi se pregăteşte pentru acolo, pentru că înţelege că aceasta este destinaţia noastră, sensul vieţii.

Iată, asistentele sociale au bunătate, aleargă săr­manele, se ostenesc pentru altii. Studiază psihologia, dar în felul în care merg să ajute în unele cazuri nu pot face nimic. Merge una, de pildă, să mângâie pe unul care are numai un picior şi acela-i spune: “Tu îmi spui «Bună ziua» cu două picioare, iar eu am unul”. Ce să-i răspundă? Cum să-l ajute cu psihologia? Dacă acest om nu va fi ajutat să prindă sensul adânc al vieţii, nu va putea fi ajutat cu nimic. Să înţeleagă că pentru această invaliditate ce-a îngăduit-o Dumnezeu, în viata cealaltă va lua plată cerească, care îi va fi depusă acolo şi se va bucura. Chiar dacă ceilalţi ar merge şi cu patru picioare, el va spune: “Iti mulţumesc, Dumnezeul meu, că merg într-un picior”. Dar cele ce nu cunosc cum să procedeze duhovniceşte se duc să mângâie pe bolnavi şi nu au ce să le spună. Asistenta socială se duce, de pildă, să mângâie o femeie de 35 de ani cu cancer, care are şi trei copilaşi. Ce să-i spună? Dacă această mamă nu va fi ajutată să înţeleagă sensul adânc al vieţii, deznădajduieşte, deoarece se gândeşte ce se va întâmpla cu copiii. Aceeaşi deznădejde ce-o are mama, o are şi asistenta socială, dacă n-a înţeles ceva mai înalt, sensul duhovnicesc profund. Dacă nu există mai întâi o întocmire mai profundă în sinea ei, nu poate ajuta corect, astfel încât să vină mângâierea duhovnicească la celălalt. Astfel sărmanele se obosesc şi trupeşte, dar se şi mâhnesc, pentru că nu pot ajuta eficace. Adică se obosesc îndoit.

Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire Duhovniceasca”

Sursa:http://ortodoxiesaumoarte.wordpress.com


Nu judeca si nu vei fi judecat


Un frate din Pateric ce vietuise fara a implini cu prea multa constiinciozitate randuielile zilnice a fost vazut pe patul de moarte cu un chip luminat si linistit. Atunci parintii din manastire l-au intrebat cum de este atat de linistit acum cand se apropie plecarea catre Dreapta Judecata, de vreme ce nu si-a implinit toate ascultarile manastiresti. Raspunsul sau i-a uimit pe toti: "Cu adevarat nu mi-am implinit toate datoriile pe care le-am avut in obste, insa din ziua cand am pasit pe poarta manastirii si pana in prezent nu-mi aduc aminte sa fi judecat pe cineva, iar eu cred cuvintelor Domnului - nu judeca si nu vei fi judecat!"

Profeţia părintelui Arsenie Boca : “România va fi înconjurată de flăcări. Îmi pare rău că sunteţi cei de pe urmă. Vă vor cerne…”


Parintele Arsenie Boca

Prea Sfintitul Daniil, la inmormantarea Parintelui Arsenie, a spus ca ar fi zis Parintele Arsenie asa: „Vor veni necazuri mai mari decat Muntii Fagarasului”. Ne-om duce la muntii Fagarasului si la dealul Prislopului sa se pravaleasca peste noi ca nu mai putem rezista («Atunci vor incepe sa spuna muntilor: Cadeti peste noi!, si dealurilor: Acoperiti-ne!» – Lc.23, 30). Si ne-om duce la morminte sa iasa afara si sa intram noi de vii ca nu mai putem rezista”.
Mormântul părintelui Arsenie de la mănăstirea Prislop constituie azi unul din importantele locuri de pelerinaj din ţară. Pe 28 noiembrie, s-au implinit 22 de ani de la moartea părintelui Arsenie Boca. Cu această ocazie, zeci de mii de pelerini au poposit la mormantul părintelui Arsenie Boca, de la Manastirea Prislop, din judetul Hunedoara. Calugarul a fost numit “Sfantul neincoronat al Ardealului” si se crede ca are puteri miraculoase. Dovezile fiind nenumarate si evidente. Pelerinii vin “ingenunchiati” de cele lumesti in fiecare an pentru a face rugaciuni la mormantul sau. Preotul este considerat sfânt de către pelerinii care cred că părintele Arsenie Boca are puteri miraculoase chiar şi dincolo de moarte. Mulţi susţin că la mormântul lui încă se mai fac minuni şi că florile de pe piatra funerară a părintelui nu se ofilesc niciodată, iar o simplă atingere a crucii acestuia îi poate vindeca pe suferinzi de boli.
Arsenie Boca (n. 29 septembrie 1910, d. 28 noiembrie 1989), părinte ieromonah, teolog si artist român, a fost staret la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus si apoi la Mănăstirea Prislop, unde datorită personalitătii sale veneau mii si mii de credinciosi, fapt pentru care a fost hărţuit de Securitate. A fost unul din martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brasov, dus la Canal, închis la Jilava, Bucuresti, Timisoara si la Oradea. A pictat biserica din Drăgănescu (la 25 Km de Bucuresti), supranumită si Capela Sixtină a Orientului. Insa, nimic nu ni-l poate prezenta mai adevarat si mai sincer decat notele autobiografice: “Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vata de Sus, jud. Hunedoara. Scoala primară si liceul în orăselul Brad, acelasi judet. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinatie spre singurătate si spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Asa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele ratiunii” iscălită: „Boca Zian cl. IV. lic.” La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie si foarte bun pedagog cu fiul său. Stiu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi si n-am uitat până acum, si de multe ori mi-a folosit în viată. În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul si muzica. Terminând liceul si luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre stiintele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviatie la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinatia contemplativă, sau speculativă si în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu. În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram si bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor si nici nu mă înduram, întrucât era divortată de tata iar eu eram dat tatii prin sentinta de divort, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la scoală. În timpul teologiei mi se lămurea frumusetea chipului vietuirii călugăresti si doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vietii. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine si cât mai fără corespondentă, ca oarecum să mă uite si să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Asa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunostintă cu fete. Ceea ce n-am reusit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie si fetelor să studieze teologia, si m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunostinte în oras am izbutit să n-am. Asta am reusit toată vremea teologiei, desi făceam parte si din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, si care era mixtă. Aveam problema vointei în stăpânirea simturilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie experienţă, cât se întinde sfera voinţei în domeniul vieţii sufleteşti şi biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărtile asupra actelor reflexe, si asupra instinctelor, că anume sunt independente de vointă si controlul constiintei. Experienta mea personală însă mi-a dovedit că actiunea vointei si a constiintei se poate întinde si peste instincte si actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri si studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din Bucuresti, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucuresti, si-mi parveneau pe această cale. Toate acestea mă interesau să le aflu si să le probez în vederea călugăriei. Mă abtineam de la „voia în oras”, ci stam în curtea scolii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieseam în oras decât dacă trebuia în interesul scolii, a vreunui profesor, sau însotiti de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat si n-am învătat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – si mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac asa ceva. De viata altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferentă si necunostintă. Toate preocupările mele erau si sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă stiu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie îsi alesese nevointa tăcerii, prin care s-a desăvârsit interior. Teza de licentă în Academia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârsire interioară a omului, si purta titlul: „Încercări asupra vietii duhovnicesti”. Terminam teologia prin 1933. În vacantă mă ocupam cu pictura. Pictura mi-a lungit scoala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din Bucureşti, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Sirato, Costin Petrescu si Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor si grevelor studentesti, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea si cunostintele de anatomie si antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-si tină cursul. Abia aci m-am lovit de miscările politice studentesti, care mi-au produs o impresie neplăcută. În miscări studentesti n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universitătii, ci ca o scoală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafară de studentii ce să se poată înscrie în centrul studentesc Bucuresti. Am fost complet în afară de orice miscare studentească sau înscriere în vreo miscare politică. Vremea în Bucuresti am petrecut-o nelipsind de la scoală niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineata si mă întorceam la internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garantie pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe acolo mai veneau si studenti legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Şcoala mă absorbea total şi n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.) Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind şi discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Asa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în româneşte, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie. În vremea aceea, mişcarea legionară era în toi şi se discuta de ea în toate părţile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinaţie către mişcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morţi, Moţa şi Marin, am ieşit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviţei”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviţei. Deci am privit o parte din convoi şi pe cei doi morţi. Atâta tot.Colegi la şcoală am avut de toate soiurile şi neamurile. Aveam, la alţi profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roşie, însă discuţii n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Iţhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine şi tu n-ai să te poţi supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viaţă. Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor. Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieşi din ţară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obţinut paşaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliţiei din Sibiu. Iar întrucât eram diacon, am obţinut ţ încuviinţile speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului ş a Atenei, precum şi a celor două guverne: român şi grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârşirea interioară prin meşteşugul călugăriei. M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte data pe aceea, că intrând în ţară prin Moraviţa am văzut drapelele româneşti, de acel 8 iunie de odată. De la data aceasta, până la Paştile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur „cicanca”, şi alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură. În Vinerea Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie. Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul şi singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus jud. Făgăraş. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învăţat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoţia – eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la Mănăstire după puteri. Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii, li se trage de pe urma greşelilor sau păcatelor. Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi). Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii. Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri si rosturi sunt străin”.
Asa s-a descris parintele, insa despre prigoana si umilintele din inchisoare, relateaza vremurile. Prigoana şi martirajul după gratii sunt binecunoascute insa nici sufletul si nici trupul parintelui Arsenie Boca, nu s-au lasat “ruinate” de aceste”lumesti” chinuri. Dupa ocuparea ţării de către armata sovietică, Părintele Arsenie a fost arestat pentru prima oară la Râmnicu Vâlcei pe 17 iulie 1945, dus la Bucureşti şi eliberat pe 30 iulie 1945 pentru că nu i-a fost găsită nicio vină. Apoi a fost arestat în 14 mai 1948, pentru vina a-i fi ajutat creştineşte cu hrană pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului. Atât pentru aceste bănuieli, cât şi datorită notorietăţii sale printre credincioşii creştini, este schingiuit o lună şi jumătate, silit să dea repetate declaraţii, fiind apoi eliberat (v. G.Enache, Părintele Arsenie Boca în atenţia poliţiei politice, Ed.Partener, Galaţi, 2009). Mitropolitul Nicolae Bălan îl strămută de la Sîmbăta la Mănăstirea Prislop în noiembrie 1948. Acolo devine protosinghel şi stareţ, iar după ce sălaşul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhovnic, cu întreruperi în perioadele de arestare şi anchetare (1950, 1951, 1953, 1955, 1956). În 1959 comuniştii au risipit obştea şi părintelui Arsenie Boca, deja martirizat prin închisori şi la Canal, i-au interzis activitatea preoţească până la moartea ce a survenit după torturarea sa de Securitate. Fiind înainte văzător cu duhul el lasă mărturie a supliciului din care i s-a tras moartea, pictând la Biserica din Drăgănescu scena supliciilor Sf. Stefan cel Nou, pomenit pe 28 nov. (data morţii Părintelui Arsenie). În 15/16 ian. 1950 este a treia oară arestat. Face detenţie “administrativă”, nefiind dovedit vinovat, până pe 23 martie 1951 la Canal. Eliberarea s-a datorat Patriarhului Justinian care i-a semnalat lui Teohari Georgescu pericolul revoltării făgărăşenilor. De Rusalii în 1953 este din nou anchetat, apoi este arestat la Timişoara, Jilava, Oradea pentru 6 luni din 5 oct.1955 până în aprilie 1956. În 1959 i se înscenează nereguli financiare pentru a fi scos abuziv din monahism şi pentru a i se interzice să slujească la altar (post-mortem, în 1998, se revine asupra deciziei din 1959). A urmat pribegia la Bucureşti, unde a fost tot timpul ţinut în marginalitate. Cu cele două licenţe ale sale, una la Belle Arte şi alta la Teologie, n-a fost admis decât ca muncitor pictor bisericesc, până când e pensionat în 1968 cu o pensie de mizerie. A fost permanent supravegheat de Securitate. Din 1968 până în 1984 pictează biserica de la Drăgănescu. La Sinaia, din 1969 şi-a avut chilia şi atelierul de pictură, unde s-a retras după 1984 şi unde a şi închis ochii, la 28 noiembrie 1989, în vîrstă de 79 de ani. A fost înmormântat, după dorinţa proprie, la mănăstirea Prislop, la 4 decembrie 1989 prorocind că aici va fi loc de pelerinaj.
Marturii despre parintele Arsenie Boca:
“Spunea odata cineva: „Parinte, Ceausescu strica bisericile”. „Nu el, ma, ci pacatele omenirii“ – i-a raspuns Parintele”. (Maria Matronea, Sibiu)

“Odata, la Draganescu, am stat de vorba cu Parintele Arsenie in biserica si cand sa ies catre poarta, cam pe langa fantana, Parintele s-a oprit in fata mea si mi-a zis: „Mai, hai sa-ti spun tie ceva, ca stiu ca tu nu ma spui la nimeni”. Si continua: „Hai, sa-ti spun cum se va descotorosi Romania de comunism. Toate celelalte tari comuniste vor face pasnic trecerea de putere de la comunism la capitalism – ca si cand dai camasa de pe tine si iei alta camasa – numai Romania va face trecerea prin varsare de sange si vor muri multi”. L-am intrebat pe Parintele daca voi muri si eu. Atunci, sfintia sa s-a asezat catre Rasarit, cu mainile impreunate, ca si cand s-ar fi rugat (nu cum fac preotii, cu mainile in sus). A stat asa, cu fata catre cer, vreo 15 minute. Mi-a spus, apoi, ca nu voi muri la revolutie, dar ca „asta” va muri in ziua de Craciun. L-am intrebat: „Care asta?”.
„Asta, ma, care ziceti voi ca nu vi-l mai schimba Dumnezeu”. Am intrebat incet: „Ceausescu, Parinte?”. Dansul mi-a zis: „Da, ma, asta. Si voi muri si eu, cu vreo 3 saptamani inaintea lui”
. (Biliboaca Matei, Savastren)

“Un cumnat, Ovidiu, a fost inchis, pe vremea lui Ceausescu, pentru trecerea frauduloasa a granitei. Am fost cu sora mea, Nela, la Parintele Arsenie ca sa-i spunem. Parintele ne-a zis: „Sa-i para bine ca n-a fost puscat“. Apoi s-a intors catre lume si a zis: „Mai, sa stiti ca multi vor pleca din tara, dar putini se vor intoarce. Va veni vremea cand ar dori sa se intoarca si n-or mai putea, caci Romania va fi inconjurata de flacari”. Parintele nu prea era de acord sa-ti parasesti tara. Inainte de revolutia din 1989 Parintele ne-a spus ca miroase a praf de pusca si asa a fost. Ne-a mai spus ca o sa ne pasca un mare cutremur si blocurile din Bucuresti vor ajunge ca si cutiile de chibrituri. Parintele Arsenie a fost si ramane in inimile noastre ca un sfant. Acum mergem la mormantul Parintelui Arsenie si ne rugam acolo si de cate ori il chemam in rugaciune, el ne ajuta si ne ocroteste”. (Viorica Farcas, 48 ani, Voila)

“Odata mi-a zis ca, intr-o noapte, catre ziua, ne vor ocupa trei tari: Ungaria, Bulgaria si Rusia. Atunci eu am zis: „Ungurii or sa ne ocupe pe noi?”, iar el mi-a spus: „Si pe cei ce ne vor ocupa va veni ploaie de foc”. (Chis Aurelia, 93 ani, com. Boiu, jud. Mures)

“Mi-a mai povestit cineva ca Parintele s-a rugat insistent la Dumnezeu pentru americani, sa nu-i pedepseasca, sa-i ierte ca si ei sunt creatia Lui si sa aiba mila de ei. Si l-a dus Dumnezeu pe Parintele Arsenie sa vada ce e pe acolo – prin America – si a zis Parintele: „Da, Doamne, sunt vrednici de pierzare”. Cum l-a dus? Nu stiu. Nu cred ca l-a dus cu trupul. L-a dus cu duhul. Ca urmare a ceea ce a vazut cu duhul, Parintele a pictat la Draganescu, deasupra scenei Invierii, mai multe cladiri moderne (turn) in flacari, reprezentare care ar putea fi profetica (vezi cele doua turnuri din „11 septembrie”)”.

“Parintele a iubit mult Muntii Fagarasului; venea mereu pe la cabana Podragul si pe la Turnuri. Spunea Parintele: „Muntii Fagarasului si dealurile Prislopului va vor acoperi pe voi”.

Parintele a fost si este un sfant intre noi. O femeie i-a spus: „Parinte, cand o fi la judecata, sa ne treci cu gramada”. Parintele a zis zambind: „ N-ai spus rau, mai”. A trecut de multe ori pe la noi prin sat. Unii il cunosteau, altii nu-l cunosteau, dar Parintele spunea: „Oamenii la voi sunt cam rai, dar totusi, fac milostenie multa si asta ii ajuta”. (Olimpia Fuciu, Ucea de Sus)

“Eram cu Parintele Arsenie si l-am intrebat: „Ce sa facem Parinte, ca acum este foarte rau”. Parintele zice: „Va veni si mai rau”. Zic: „Parca toate sunt otravite. Nici nu ne mai vine sa mancam”. „Ma, faceti semnul sfintei cruci pe tot ce mancati: apa, ceai, cafea, prajitura, fructe, bautura, mancare, paine. De ar fi dat chiar si cu otrava, Sfanta Cruce anuleaza tot ce este otravit”. (Maria Matronea, Sibiu)

“Zicea Parintele Arsenie, parca pentru toti romanii: „Imi pare rau de voi ca sunteti slabiti in credinta. Veti cadea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu va fie frica pentru a va salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt ingaduite de Dumnezeu, Care este tovarasul de drum al fiecaruia, de la nastere pana la moarte. Vor cadea si cei alesi. Imi pare rau ca sunteti cei de pe urma. Va vor cerne. Vor pune impozite, taxe si alte ingradiri. Vor lua totul!”. (Sora Septimia Manis, 81 ani, Codlea)

“Faceam serviciul in Brasov, la uzina Astra. Odata a venit Parintele Arsenie la biserica Blumena (Biserica Sfantului Nicolae din Schei), unde a participat la slujba. Atunci a spus: „Trebuie sa ne intarim spiritualiceste, ca altfel viata noastra este moarta, chiar daca ne merge numele ca traim. Luati exemplu de la Stefan cel Mare, care cu o mana de oameni intariti spiritualiceste, tinea pe tatari la Nistru si pe turci la Dunare”. (Nicolae Streza, 84 ani, Fagaras)

“Imi spunea parintele Bunescu ca Parintele Arsenie se ducea in miez de noapte la biserica, ingenunchea in intuneric langa masa sfantului altar si doua-trei ore se ruga pentru poporul roman”. (Pr. Bunea Victor, Sibiu)

“Spunea Parintele Arsenie sa ne spovedim si impartasim mai des, ca va sosi timpul cand se va lua Sfanta Liturghie la cer si nu se va mai savarsi pe pamant“. (Septimia Manis, 81 ani, Codlea)

Cum să vă distrugeţi practic copilul


De mic, să nu-i refuzaţi nimic. Daţi-i tot ce doreşte, tot ce cere, mai cu seamă atunci când stăruie cu încăpăţânare şi plânge. Astfel va creşte şi va crede că ceilalţi îi sunt datori mereu şi întru toate, că are doar drepturi.

Când începe să înjure şi să spună nerozii, dumneavoastră să râdeţi. Astfel îi veţi da de înţeles că este foarte deştept.

Să nu-i spuneţi niciodată: „Asta-i rău!” Aşa spun doar cei de modă veche, cu mentalităţi depăşite şi înguşti la minte. Când, mai târziu, va întâmpina greutăţi în viaţa sa şi va suferi, atunci va fi convins cu desăvârşire că societatea îl nedreptăţeşte.

Strângeţi dumneavoastră în urma lui tot ce lasă aruncat ici şi colo: cărţi, haine, încălţăminte… Nu care cumva să-i spuneţi vreodată: „Strânge-ţi lucrurile. Pune-le la locul lor”. Astfel va avea certitudinea că mama este sclava lui şi că pentru toate sunt ceilalţi întotdeauna răspunzători.

Lăsaţi-l să vadă orice (mai ales la televizor) şi să citească orice, fără să-l îndrumaţi niciodată. Copilul dumneavoastră este supradotat şi ştie să discearnă! În acest fel, instruirea şi educaţia lui va avea o gamă mai largă şi mai variată.

Nu-i daţi vreo îndrumare duhovnicească. Luaţi în zeflemea şi în batjocură înaintea lui credinţa, Biserica, preoţii şi pe cei ce îi urmează. Când copilul va creşte, „va alege singur”.

Daţi-i bani de buzunar cu nemiluita, ca să nu se simtă inferior celorlalţi şi „să fie în lipsă, aşa cum aţi fost dumneavoastră”. Când va creşte, va fi convins că valoarea omului o dă banul, indiferent de cum a fost obţinut.

Nu-i spuneţi niciodată: „Fă asta!” sau „Nu face asta!”, căci aşa îl constrângeţi, nu-i respectaţi libertatea şi personalitatea. Ba chiar se poate să-i cauzaţi şi traume sufleteşti! Când va creşte, va crede că viaţa înseamnă doar să porunceşti, niciodată să asculţi.

Certaţi-vă, vorbiţi-vă urât unul cu celălalt, în faţa lui, fără pic de ruşine (nu vă neliniştiţi, astfel nu-i veţi provoca… traume sufleteşti!). Mai târziu, când se va căsători, îi va părea firesc să facă la fel.

Când începe să se încurce în mrejele plăcerilor trupeşti, dumneavoastră să închideţi ochii. Nu-i spuneţi nimic. Nu-l povăţuiţi. Nu-l sâcâiţi cu sfaturile dumneavoastră. Lăsaţi-l să se tăvălească în mocirla curviei, de vreme ce „asta-i ceva normal”.

Să-i ţineţi întotdeauna partea înaintea profesorilor şi vecinilor. Să nu credeţi niciodată că „îngeraşul” dumneavoastră poate să facă lucruri de ruşine şi probleme. Ocărâţi-i pe aceia care, prieteneşte şi bine-intenţionaţi, vă aduc la cunoştinţă ceva în legătură cu asta. Sunt… clevetitori şi invidioşi.

***

Când veţi merge la secţia de poliţie, unde l-au dus pentru că a furat sau a luat droguri, să strigaţi tare, de faţă cu toţi, că este un nemernic şi o lichea, un golan; că v-aţi jertfit pentru binele lui, dar n-aţi reuşit niciodată să-l cuminţiţi. Astfel veţi ieşi cu obrazul curat.

PREGĂTIŢI-VĂ PENTRU O VIAŢĂ PLINĂ DE SUFERINŢĂ ŞI DE REMUŞCĂRI. O VEŢI AVEA…

Episcopul Irineu al EkaterinburguluiMamă, ai grijă! (Editura Sfintei Mănăstiri Paraklitu, 2007)

Material apărut în nr. 27 din “Familia Ortodoxă”

Sursa: http://www.familiaortodoxa.ro

SFÂNTUL WOLFGANG, PĂRINTELE SĂRACILOR


Veacul al X-lea este o perioadă în care Biserica din Apus se îndepărtează tot mai mult de Ortodoxie (culminând cu Marea Schismă din anul 1054). În acele vremuri, episcopii erau preocupați mai mult de politică și de războaie decât de slujirea lui Hristos și de grija pentru credincioși. Și totuși, chiar și în această perioadă tulbure, nu au lipsit adevărați păstori de suflete, adevărați slujitori ai lui Hristos.

Wolfgang s-a născut în anul 934 într-o familie nobilă din Șvabia (în sud-vestul Germaniei de azi). Numele lui avea o veche origine germanică și însemna „calea lupului”. Încă de mic a crescut aproape de Biserică: când avea 7 ani, un călugăr a fost însărcinat să se ocupe de educația lui. Așa se face că, în scurt timp, Wolfgang a intrat ca viețuitor în Mănăstirea Reichenau. Întemeiată de călugări irlandezi pe o insulă din lacul Konstanz, mănăstirea era un mare centru duhovnicesc, asemănător Muntelui Athos de astăzi.

La Reichenau, Wolfgang s-a împrietenit cu un călugăr pe nume Henric, care în anul 956 a ajuns Arhiepiscop de Trier. Având nevoie de oameni de încredere, Henric l-a adus pe Wolfgang la Trier, numindu-l învățător la școala bisericească din oraș. Și aici, tânărul a avut parte de o bună formare duhovnicească, intrând în mănăstirea Sfântul Maximin din Trier, unde s-a împrietenit cu un alt călugăr sfânt, pe nume Romuald. Când în anul 964, Henric a murit, Wolfgang s-a retras la Mănăstirea Einsiedeln (= Sihăstria, în limba germană) din Elveția de azi. Mănăstirea fusese întemeiată tot de călugări irlandezi, faimoși pentru asprimea vieții lor. Aici a fost hirotonit Wolfgang, în anul 968, preot. Însă toți acești ani petrecuți în cele mai bune mănăstiri aveau să-și spună cuvântul. Întreaga sa viață, indiferent de cât de înalte funcții a ajuns să ocupe, Wolfgang și-a păstrat blândețea și simplitatea firească. Nici episcopia, nici averea, nici orice altceva nu i-au putut fura mințile și nu l-au făcut însetat de putere și de stăpânire lumească, așa cum erau mulți în vremea lui.

La puțin timp după hirotonie, Wolfgang a primit o mare însărcinare. A fost trimis să-i încreștineze pe ungurii păgâni, care ajunseseră de curând în Europa și se așezaseră în Câmpia Panonică, amenințând toate ținuturile din jur. Ca și mai înainte în istoria Bisericii, păstorii știau că singurul mijloc de cucerire a păgânilor era cel duhovnicesc, adică aducerea lor la Hristos. Astfel, Wolfgang ajunge să propovăduiască între maghiari, reușind să aducă roadă bogată.
În 972, moare episcopul de Regensburg (vechea cetate romană Ratisbona, în Bavaria de azi), iar Wolfgang este ales în locul său. Avea să-și păstorească turma cu multă vrednicie și pricepere. Știind importanța mănăstirilor, prima sa grijă a fost să întărească viața călugărească. Vechea mănăstire Sfântul Emmeram din Regensburg trecea de mult timp printr-o perioadă de decădere, pentru că episcopul orașului avea și funcția de stareț al mănăstirii, ceea ce dăuna vieții duhovnicești. Astfel, Wolfgang a scos mănăstirea de sub ascultarea directă a episcopului de Regensburg, aducându-l ca prim stareț pe fostul său prieten din Trier, Romuald. Tot în oraș, sfântul a înnoit două alte mănăstiri de maici, Niedermünster și Obermünster, îngrijindu-se și de reorganizarea importantei mănăstiri bavareze din Niederaltaich.

Întreaga sa păstorire, Wolfgang și-a dedicat-o slujirii Bisericii lui Hristos și oamenilor. Era din fire un om bun și blând, și tocmai această bunătate a sa a fost cea care l-a făcut să fie iubit și ascultat de toți ca un adevărat părinte. Milostenia și dărnicia lui deveniseră faimoase, încât i se spunea „Părintele săracilor”. Era atât de milostiv, încât atunci când s-a hotărât întemeierea unei noi Episcopii misionare la Praga, Wolfgang i-a cedat noului episcop jumătate din eparhia sa. Și asta chiar este un lucru rar: de obicei, orice întemeiere nouă de episcopie este însoțită de mari împotriviri din partea celor care trebuie să cedeze teren. Pentru blândețea lui, Dumnezeu i-a dăruit și darul facerii de minuni, încât prima Viață a lui Wolfgang (scrisă în jurul anului 1050) ne păstrează o mulțime de astfel de vindecări și întâmplări minunate.

Deși episcop, sfântul era un om simplu, nedeprins cu intrigile și pasiunile stârnite de o astfel de funcție înaltă. Adevărata lui chemare era cea de călugăr, astfel că, după mai bine de 20 de ani de păstorire a turmei lui Hristos, a hotărât să se retragă pe ascuns din scaunul său, dovedind încă o dată cât de puțin preț punea pe măririle acestei lumi. S-a așezat ca pustnic lângă un lac din apropiere de Salzburg (astăzi numit Wolfgangsee, după el), unde și-a săpat o mică chilie în peretele unei stânci abrupte. Nu avea să se bucure însă prea mult de liniște. La puțin timp, a fost descoperit de un vânător, iar o delegație a venit pentru a-l duce înapoi la Regensburg. Blând cum era, a acceptat, însă în timp ce călătorea în sus pe Dunăre, i s-a făcut rău. Au oprit în satul Pupping, în apropiere de Linz, și în bisericuța din sat, Wolfgang și-a dat ultima suflare. Era 31 octombrie 994. Trupul său a fost dus în Regensburg și așezat în cripta mănăstirii Sfântul Emmeram, unde au început de îndată să aibă loc minuni pentru cei ce i se rugau cu credință.

Într-o perioadă de mari frământări bisericești și politice, Wolfgang rămâne chipul păstorului adevărat, care nu se preocupă de vicleniile acestei lumi, ci caută să-I slujească doar lui Dumnezeu și turmei sale. Fie ca pentru rugăciunile lui, Dumnezeu să ne miluiască și să ne mântuiască și pe noi. Amin!

Ieromonah Grigorie Benea

Crucea personala si suferinta spirituala


Motto: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14)

Din pricina numeroaselor încercări ale vieţii, oamenii de toată vârsta învaţă vrând-nevrând să-L caute pe Dumnezeu. Dar adevărata cale ce duce la Adevărul-Hristos trece prin Cruce spre Inviere. Multe sunt şi ocaziile de cunoaştere a faptului că omul - „împăratul făpturii”, cum îl numesc Părinţii - este şi rămâne singura făptură cu suflet cuvântător menit înveşnicirii. Tocmai la aceasta i-a fost dată de către Dumnezeu capacitatea de a discerne, adică puterea de a distinge binele de rău, prin care ne apropiem de Dumnezeu. Ţelul final al acestei apropieri de Dumnezeu - desăvârşita ancorare în El - nu se poate ,desigur, realiza decât numai pe calea sfântă a „dragostei dumnezeieşti”, singura în deplin acord cu iubirea treimică. Sfinţii nu sunt altceva decât tocmai acele persoane umane care au păşit pe această cale până la sfârşitul vieţii lor, fără nici un alt scop decât dobândirea Duhului Sfânt, sau veşnica odihnă în Dumnezeul Cel Viu. Numai aşa a fost cu putinţă ca nesfârşitele întinderi ale pustiurilor lumii să se umple de oameni bineplăcuţi Domnului. Viaţa lor a însemnat ruperea totală de lumea aceasta şi redobândirea raiului pierdut, a vieţii petrecute la înălţimea stării adamice paradisiace de dinainte de cădere, posibilă prin luminare de la Duhul Sfânt. Spune Sfântul Isaac Sirul, însă, că la aceasta ajunge doar unul din zece mii care se silesc pe băncile acestor inedite şcoli de curăţire şi despătimire, călăuzite exclusiv de cuvântul Mântuitorului: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Marcu 8, 34) De aceea locul dobândirii mântuirii este mănăstirea cu viaţă de obşte, - în care şi prin care, după cuvântul Sfântului Teodor Studitul, se mântuiesc cu miile.
În afara mănăstirilor, calea mântuirii se află numai în „agapis”, adică în trăirea iubirii de aproapele, a filantropiei, conform poruncii evanghelice: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25,40) viaţă de-a lungul căreia, ajutându-ne şi sprijinindu-ne unii pe alţii, dulceaţa crucii milosteniei alină suferinţa multor altor cruci, poate mai greu de purtat, cum ar fi cea a familiei cu mulţi copii, a sărăciei, a bolii, a văduviei, a infirmităţii, neputinţei şi suferinţelor, precum şi cea a celor care trec prin toate greutăţile şi încercările vieţii pământeşti. Crucea acestor oameni este o cale de altoire la Crucea Lui Hristos. Importanţa acestor cruci ţine de faptul că sunt parte integrantă din Crucea Universală a Bisericii luptătoare. Toate necazurile şi împrejurările grele ale vieţii, dependente sau nu de propria noastră voinţă, consituie de fapt cea mai bună şcoală de călire pe calea mântuirii. Nu poţi fugi de propria ta cruce pentru că ar însemna să fugi de cununa mântuirii. Când ne sustragem de la aceste căi, crucea devine şi mai grea, pentru că Dumnezeu, prin aceste piedici puse în calea vieţii, vrea să ne readucă cu picioarele pe pământ şi astfel să ne mântuiască: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan17, 21) „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4) „căci n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea.” (Ioan 12, 47)

Atunci când uităm de Dumnezeu, El trimite plăgi şi catrastofe până când ajungem să înţelegem că nu ne putem ascunde de puterea Celui-Ce-Este. Nu e de mirare că, din pricina nepăsării cu care săvârşim prea multele păcate, ajungem să cercetăm zidirea Domnului doar prin certarea cu care El ne ceartă. Şi aceasta pentru că nu va schimba Dumnezeu legile Ortodoxiei doar pentru că nu vrem noi să respectăm Legea Scripturii.Cuvintele Mântuitorului sunt clare: „Cerul şi pământul va trece dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Luca 21, 33) Poate acesta este lucrul cel mai greu de înţeles pentru om - că drumul spre rai şi spre odihna veşnică trece prin jertfă şi suferinţă: „Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă” (Evrei 12, 6) „Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el” (Ioan 13, 16); dacă Hristos a suferit - nevinovat fiind de toate păcatele noastre ! - din pricina urii şi a răutăţii omeneşti, atunci nici noi nu vom putea urca Taborul fără durerea Golgotei: „Iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului. ” (II Timotei 2, 5) „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii” (Pilde 1, 7), iar dragostea de Dumnezeu este desăvârşirea.

Ce se intampla cu sufletul dupa moarte si cum poate fi el ajutat


SCURTA LAMURIRE PENTRU CITITORI

Textele care urmeaza sunt estrase din lucrarea Parintelui Mitrofan (calugar rus din secolul trecut), Viata repausatilor nostri si viata noastra dupa moarte (talmacita in romaneste de Mitropolitul Iosif Gheorghian). Parintele Dumitru Staniloae scria despre ea: “Cartea aceasta este socotita de mare folos credinciosilor si Bisericii intregi, pentru intretinerea legaturii dintre cei in viata si cei plecati dintre ei [...]. Intr-o epoca in care gandul la moarte, sub influienta mentalitatii occidentale, este constant reprimat in favoarea unei atentii acordate exclusiv vietii pamantesti, cartea de fata reprezinta o indrumare nepretuita pentru sustinerea in inimile crestinilor ortodocsi a perspectivei pe care ne-a daruit-o Revelatia.” (din prefata volumului 1 al editiei integrale, aparut in 1993 la Editura “Anastasia”).
Fie ca Dumnezeu sa ne pomeneasca intru imparatia Lui, cu toti cei pe care-i purtam in ganduri si in inimi, vii sau mutati de la noi.

CE SE INTAMPLA CU SUFLETUL DUPA MOARTE. TAINA MORTII. MOARTEA DREPTULUI SI MOARTEA PACATOSULUI.

Biserica Ortodoxa invata ca moartea este “despartirea sufletului de trup”; odata aceasta despartire savarsita, trupul este dat pamantului si putrezeste. Asadar, ultima menire a omului pe pamant este moartea, despre care Sfanta Scriptura marturiseste astfel: “Si se va intoarce tarana in pamant, de unde s-a luat, si duhul se va intoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el” (Eccl.12,7).
Moartea il rapeste pe om cand a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru indeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului contine – prin prevederea dumnezeiasca – tot ce este folositor omului; deci moartea este de folos omului.
Sfantul Antonie cel Mare, vrand sa patrunda adancurile scopurilor providentei, adresa intr-o zi lui Dumnezeu urmatoarea rugaciune: “Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe cand altii ajung la cea mai adanca batranete?”. Si Dumnezeu ii raspunse: “Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ti se cade tie a cunoaste.”.
Dumnezeu a harazit sufletul sa treaca prin trei stari diferite, care constituie viata sa vesnica: viata in pantecele mamei, viata pe pamant si viata de dincolo de mormant.
Sufletul, la iesirea sa din trup, trece in imparatia fiintelor asemenea lui, adica in imparatia spirituala a ingerilor. Dupa faptele sale bune sau rele, sufletul se uneste cu ingerii cei buni in rai sau cu ingerii cazuti in iad. Acest adevar ni se descopera noua de catre Iisus Hristos, in parabola bogatului si a lui Lazar, ne invata ca sufletele, dupa ce s-au despartit de trup, intra in aceeasi zi in rai sau in iad. “Adevar zic tie ca astazi vei fi cu Mine in rai.” (Lc. 23, 43), a zis Hristos talharului celui bun.
Astfel fiecare suflet despartit de trupul sau va fi in rai sau in iad. Cand? Astazi, a zis Mantuitorul. Ce intelegem prin cuvantul astazi si cum impacam aceasta expresie cu invatatura Bisericii despre vami si despre a treia, a noua si a patruzecea zi dupa moarte?
Pe pamant sunt zile, nopti, si ani; dincolo de mormant nu este decat vesnicie, luminoasa sau intunecata. Deci, cuvantul astazi desemneaza timpul de dupa moarte, adica vesnicia. A treia, a noua si a patruzecea zi nu sunt decat pe pamant, caci dincolo de mormant imparatia timpului nu exista; acolo nu sunt alte zile decat cea de astazi. Misterul mortii este poarta prin care sufletul, despartindu-se de trup, intra in vesnicie.
Noi stim si vedem ce devine trupul; cat despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar stim cu desavarsire ce i se intampla prin marturisirea Sfintei Biserici – stalpul si confirmarea adevarului – care nu a cazut niciodata din invatatura sa si nici nu poate cadea, pentru ca este invatata de Duhul Sfant.
Astfel descriu Sfintii Parinti ce se intampla in momentul in care sufletul se desparte de trup: “Ingerii – buni si rai – se vor infatisa inaintea sufletului. Vederea acestora din urma va pricinui sufletului o nesfarsita tulburare, dar va gasi o mangaiere la vederea si protectia ingerilor celor buni. Faptele bune ale omului si constiinta curata sunt in acel moment de un mare ajutor si reprezinta o mare bucurie pentru dansul. Ascultarea, umilinta, faptele bune si rabdarea sunt sprijin sufletului, care urca spre Domnul intr-o mare bucurie si insotit de ingerii cei buni; in acest timp sufletul plin de pasiuni si pacate este condus de demoni in iad unde va suferi vesnic.” (Sfantul Teodor Studitul).
Sfantul Grigorie, ucenicul Sfantului Vasile, o intreba intr-o vedenie pe Sfanta Teodora asupra imprejurarilor ce au insotit moartea sa si a ucenicilor sai. “Cum pot sa-ti spun, zise ea, despre suferinta fizica si simtamantul de apasare a celor ce mor? Starea sufletului in timpul despartirii sale de trup este asemenea senzatiei celui ce ar cadea gol in mijlocul flacarilor si s-ar fi facut cenusa. Cand veni ceasul mortii mele, duhurile cele rele ma inconjurara din toate partile. Unele mugeau ca niste fiare salbatice, altele latrau ca niste caini, insa altele urlau ca lupii. Ele erau furioase, ma amenintau, se pregateau a se arunca asupra mea si scrasneau din dinti, privindu-ma. Eram nimicita de groaza cand, deodata, am vazut doi ingeri stand la dreapta patului meu si vederea lor imi dadu indrazneala. Abia atunci demonii se indepartara putin de patul meu. Unul din ingeri intreba cu manie pe demoni: “Pentru ce ajungeti voi intotdeauna inaintea noastra langa patul muribunzilor, pentru a inspaimanta si tulbura pe tot sufletul ce se pregateste a se desparti de trupul sau? Voi n-aveti a va bucura aici: mila lui Dumnezeu a patruns acest suflet si voi n-aveti nici o parte din el.”. Atunci demonii se tulburara si incepura a arata faptele mele cele rele, savarsite in tineretea mea, si strigau: “Ale cui sunt deci aceste pacate, n-a facut ea cutare lucru si cutare lucru?”. In sfarsit veni moartea, grozava la vedere. Se aseamana omului, insa nu are carne si nu alcatuieste decat din oase omenesti. Ea aduse cu sine mai multe instrumente de tortura: sabii, sageti, lanci, seceri, furci, securi si altele. Umilitul meu suflet tremura de frica. Sfantii Ingeri au zis catre moarte: “Fa-ti treaba ta si scapa usor acest suflet de legaturile trupesti, caci el nu are mare povara de pacata.”. Moartea se apropie de mine, lua o mica secure si-mi taie mai intai picioarele, apoi bratele; apoi, cu ajutorul altor instrumente, ea slabi toate madularele mele si le desparti din incheieturi. Perdui astfel bratele si picioarele mele, tot trupul meu era mort si nu puteam sa ma misc. Pe urma imi taie capul si n-am putut sa-l mai misc, ca si cum ar fi incetat sa fie al meu. Dupa aceasta, ea pregati o bautura intr-un vas pe care-l apropie de buzele mele si m-a facut sa o beau cu de-a sila. Aceasta bautura era atat de amara incat sufletul meu nu putu sa o suporte, se infiora intr-atat si se arunca afara din trup. Atunci ingerii l-au primit in bratele lor.
Cand m-am intors, am vazut trupul meu ce zacea neinsufletit, fara miscare si fara viata, si l-am privit ca unul care ar privi un vesmant de care s-a dezbracat; si m-am mirat. Ingerii ma tineau si demonii s-au apropiat de noi, aratand pacatele mele. Ingerii incepura a cauta faptele mele cele bune si, din mila lui Dumnezeu, le-au gasit. Ingerii adunau faptele mele cele bune, facute in viata mea cu ajutorul lui Dumnezeu, si se pregateau a le pune in cumpana in fata faptelor mele cele rele, cand deodata se arata Sfantul nostru Parintele Vasile, care zise catre Sfintii Ingeri: “Acest suflet a facut mult bine batranetilor mele, m-am rugat lui Dumnezeu pentru el si Dumnezeu mi l-a dat.”. Zicand aceste cuvinte, a scos de la san o punga plina cu aur si a dat-o ingerilor, spunand: “Cand veti trece prin vamile vazduhului si duhurile rele vor incepe a chinui sufletul sau, rascumparati-l cu aceasta. Eu sunt bogat din mila lui Dumnezeu, am adunat mari visterii prin munca si sudoarea mea si dau aceasta punga sufletului care m-a slujit.”. Dupa ce a ispravit de vorbit, s-a dus. Duhurile cele rele fura inmarmurite; incepura a scoate gemete tanguitoare si se indepartara. Apoi iarasi se arata Sfantul Vasile, purtand niste vase pline cu miruri curate si pretioase. Deschise vasele, unul dupa altul, si varsa acele miruri asupra mea; pe loc m-am simtit inundata de miresme duhovnicesti si m-am simtit schimbata si luminata. Sfantul zis catre ingeri: “Cand veti fi implinit pentru acest suflet tot ceea ce este trebuincios, il veti duce in locuinta pe care a pregatit-o Domnul pentru mine.”. Apoi sfantul se facu nevazut. Ingerii m-au luat si ne-am indreptat spre Rasarit.”.
Oamenilor luminati de Dumnezeu li se incredinteaza ca, la cea de pe urma suflare, faptele lor sunt puse in cumpana si:

  1. Daca partea dreapta e mai ridicata decat cea stanga, sufletul este este primit in rai, in mijlocul ingerilor;
  2. daca cele doua parti ale cumpanei sunt deopotriva, atunci fireste ca mila lui Dumnezeu capata biruinta;
  3. cand cumpana se apleaca spre partea stanga, dar nu cu mult, mila dumnezeiasca inlocuieste lipsa (astfel sunt cele trei judecati ale Domnului: judecata dreapta, judecata omeneasca, si judecata milostiva);
  4. cand faptele cele rele apleaca cumpana prea mult in partea stanga, atunci judecata cea mai dreapta rosteste hotararea in functie de pacate.

Acestea sunt imprejurarile care insotesc moartea omului.

Mantuitorul, vorbind de moartea dreptului si de cea a pacatosului, a formulat cateva linii generale pentru aceeasi idee, spunand ca moartea pacatosului este cumplita, pe cand cea a dreptului este frumoasa. “Nebune, intru aceasta noapte ti se va cere sufletul tau.” (Lc.12, 20), a zis El despre cel dintai, in timp ce al doilea va fi dus de ingeri in sanul lui Avraam. (Lc.16, 22). Asadar, de noi insine si cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu atarna felul mortii noastre, noi putand sa o facem frumoasa sau cumplita, dupa cum vom fi indeplinit poruncile lui Hristos: “Fiti gata in tot ceasul de moarte, pocaiti-va si credeti in Evanghelie.”. Ca urmare, ocontinua cainta si o credinta vie in Domnul nostru Iisus Hristos ne va inlesni o moarte dulce si pasnica.
Nu numai cei saraci ca Lazar se fac vrednici de un sfarsit fericit, ci si cei bogati, dar smeriti cu duhul. Nu numai cei bogati, ca acel imbelsugat din Evanghelie, merg in iad si mor cumplit, dar si cei saraci, daca nu-si poarta crucea lor cu rabdare si marime de suflet.
Sufletul dreptului, dupa ce s-a despartit de trup, este primit de ingeri, care-l pazesc si-l poarta spre taramuri pline de lumina si fericire. Si este firesc sa fie asa, caci sufletele dreptilor se afla impreuna cu ingerii chiar de pe pamant. Iata ce scrie Sfantul Efrem Sirul despre moartea dreptului: “Dreptii si ascetii se bucura in clipa mortii, avand inaintea ochilor faptele nevointei lor, privegherile, posturile, rugaciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie cand sunt chemate sa iasa din trup si sa reintre in repausul lor vesnic.”.
Moartea pacatosului este cumplita.” (Ps. 33, 21) – este insasi marturisirea Cuvantului lui Dumnezeu. Si pentru ce? Cugetati bine la ce vrea sa zica pacatos. Pacatosul este acela ce calca Legea lui Dumnezeu si dispretuieste poruncile Sale. Dupa cum virtutea, reflectandu-se in constiinta, produce in aceasta o bucurie cereasca, tot asa si pacatul face a naste in suflet frica raspunderii. Moartea sufletului pacatos este tragica, pentru ca, in chiar momentul iesirii sale din trup, este luat de ingerii raului, pe care i-a servit fiind pe pamant si cu care, impreuna cu ceilalti pacatosi, el va trebui, din acel moment, sa se uneasca in vesnicie. Iata ce spune Sfantul Macarie Alexandrinul despre moartea pacatosului: “Cand sufletul pacatosului paraseste trupul, se produce un mare mister. O haita de demoni si de puteri intunecate inconjoara sufletul si-l duc in teritoriul lor. Si nu trebuie sa ne miram de aceasta. Daca omul, fiind inca pe pamant, le-a dat ascultare si s-a facut sclavul lor, el cade cand paraseste aceasta lume.

A TREIA ZI SI VAMILE. SEMNIFICATIA ZILELOR A NOUA SI A PATRUZECEA.

Unde se afla sufletul imediat dupa despartirea sa de trup? Ce semnifica a treia zi, a noua zi si a patruzecea zi? In ce interval de timp trece sufletul vamile vazduhului si cand are loc judecata particulara?
Sfantul Macarie Alexandrinul ne comunica descoperirile ingeresti care i s-au facut despre starea sufletelor mortilor in timpul celor patruzeci de zile de dupa moarte. Cand s-a indeplinit misterul mortii, sufletul, despartit de trupul sau, locuieste pe pamant inca doua zile si viziteaza impreuna cu ingerii locurile pe unde a afacut binele; el umbla imprejurul casei unde s-a despartit de trupul sau si chiar ramane cateodata langa sicriul unde zace trupul sau. Apoi, dupa exemplul Mantuitorului, Care a inviat a treia zi dupa moarte, tot sufletul trebuie sa se urce la cer, pentru a slavi pe Creatorul universului. De aceea, Biserica se roaga in acea zi pentru cei morti.
Spatiul nesfarsit ce desparte pamantul si cerurile, spatiu ce desparte Biserica triumfatoare de Biserica luptatoare, se numeste - in limbaj comun, ca de altfel si in Sfintele Scripturi si in scrierile Sfintilor Parinti – aer. Astfel, prin cuvantul aer nu intelegem substanta eterica ce inconjoara pamantul, ci, pur si simplu, spatiul. Acest spatiu este plin de ingeri cazuti, al caror scop consta in a intoarce pe om de la mantuirea sa, facand din el instrumentul rautatii.
Sfantul Ioan, care s-a facut vrednic de a vedea marile taine dumnezeiesti in Apocalipsa, zice ca ingerii cazuti au fost izgoniti din locasul lor ceresc (Apoc. 12, 7-8). Unde au gasit ei refugiu? Dupa Cartea lui Iov, noi vedem limpede ca locuinta lor este in vazduhuri (aer), iar Apostolul Pavel ii numeste “duhurile rautatii raspandite in aer” si pe capetenia lor “domnul puterii vazduhului“. Indata dupa caderea primilor oameni si izgonirea lor din rai, paza pomului vietii a fost incredintata unui heruvim; cu toate acestea, un alt inger cazut s-a pus la randul sau in calea spre rai, pentru a impiedica pe om sa intre in el. Portile cerului s-au ferecat si domnul intunericului acestui veac nu lasa sa mai intre in rai nici un suflet despartit de trupul lui; dreptii, afara de Ilie si Enoh, se scoborau in iad ca si pacatosii.
Primul care a strabatut trecerea neumblata a raiului a fost Iisus Hristos, biruitorul mortii, sfaramatorul iadului; din acel moment portile s-au redeschis. Dupa Domnul, talharul cel bun si toti dreptii Vechiului Testament, pe care El i-a scos din iad, au trecut acea cale fara piedici. Sfintii fac cu usurinta aceasta calatorie si, chiar daca duhurile rele se straduiesc a-i opri, virtutiile lor le acopera pacatele. Aceste duhuri vor avea cu atat mai mult dreptul de a opri sufletul nostru, dupa ce s-a despartit de trup si se va urca spre Dumnezeu, cu cat noi, deja fiind luminati prin lumina Mantuitorului si avand libertatea de a alege intre bine si rau, ne facem cu toate acestea sclavii si executantii pacatoaselor lor vointe.
Pe pamant sufletul poate, cu ajutorul harului dumnezeiesc, sa ajunga a se recunoaste si, printr-o sincera cainta, sa capete de la Dumnezeu iertarea pacatelor sale. In schimb, dincolo de mormant, sarcina de a descoperi sufletului starea sa de pacat o au ingerii cei cazuti. Demonii, ca stapani ai raului pe pamant, or sa-i infatiseze acum toate faptele sale cele rele, amintindu-i totodata imprejurarile care au insotit lucrarea raului. Sufletul va recunoaste atunci greselile sale si prin aceasta recunoastere va preveni judecata lui Dumnezeu. Astfel, judecata lui Dumnezeu nu este decat o confirmare a ceea ce sufletul deja a pronuntat asupra lui insusi. Pacatele urmate de cainta nu se mai socotesc si nu se mai amintesc, nici la vami, nici la judecata. La randul lor, ingerii cei buni infatiseaza la vami faptele bune ale sufletului.
Tot spatiul dintre pamant si ceruri este impartit in 20 de parti sau tribunale, iar sufletul, trecand pe acolo, este acuzat de catre demoni de pacatele sale. Fiecare vama, dupa cum le numesc Sfintii Parinti in scrierile lor (duhurile rele se numesc vamesi), corespunde unui anumit grup de pacate. Duhurile rele acuza sufletul nu numai de pacatele de care el e vinovat, ci inca si de acelea pe care nu le-a comis, dupa marturisirea Sfantului Ioan Letsvithnik.
Noi imprumutam din relatarea Sfintei Teodora descrierea ordinii in care vamile se succed. Pe calea cerului, mergand spre rasarit, sufletul intalneste intaia vama, unde duhurile rele, dupa ce au oprit sufletul insotit de ingerii cei buni, ii infatiseaza pacatele sale facute prin cuvant (vorbe desarte, flecareala, cuvinte obscene, jigniri, luare in ras a lucrurilor sfinte, cantece patimase, ras s.a.m.d.); a doua vama este aceea a minciunii (orice minciuna, calcare de juramant, luarea numelui lui Dumnezeu in desert, calcarea fagaduintelor facute lui Dumnezeu, ascunderea pacatelor inaintea duhovnicului); a treia vama este a calomniei (calomnierea aproapelui, vorbirea de rau, umilirea altuia, jignirea, batjocura unita cu uitarea propriilor sale greseli si pacate); a patra vama este a lacomiei (betia, obiceiul de a manca intre mese si in ascuns, uitarea rugaciunii inainte si dupa mese, nepaza postului, imbuibarea, desfatarile, in sfarsit, toate formele de gastrolatrie); a cincea vama este a leneviei (lenevire la slujbele divine si la rugaciunea fiecaruia, neglijenta la lucru, lene); a sasea vama este a furtului (tot soiul de furturi, pe ascuns sau pe fapta); a saptea vama este aceea a zgarceniei si a iubirii de arginti; a opta vama este a camatariei; a noua vama este a inselatoriei (judecati strambe, masuri false si alte iselatorii); a zecea vama este a geloziei; a unsprezecea vama e a mandriei (ambitii, mandrie, prea buna parere de sine, lipsa de respect fata de parinti, cler, superiori, in general neascultari); a douasprezecea vama este a maniei; a treisprezecea vama este a razbunarii; a paisprezecea vama este a uciderii; a cincisprezecea vama este aceea a magiei (vraji, amestec de otravuri, farmece, chemarea demonilor); a saisprezecea vama este a necuratiei (tot ce tine de acest pacat: ganduri, pofte si fapte necurate, iubirea trupeasca a persoanelor nelegate prin casatorie, voluptatea, priviri pofticioase, atingeri necurate, visuri la lucruri necurate); a saptesprezecea vama este cea a adulterului (necredinta in casatorie, caderea in pacat a persoanelor harazite lui Dumnezeu); a optsprezecea vama este aceea a pacatului sodomit (pasiuni contra firii, incest); a nouasprezecea vama este a ereziei (false cugetari asupra religiei, lepadarea de credinta ortodoxa, hula, blasfemia); in fine, ce de pe urma, a douazecea vama este aceea a nemilostivirii (cruzimea). Trecerea vamilor are loc a treia zi dupa moarte.
Cunoscand starea sufletelor dupa moarte, trecerea vamilor si infatisarea inaintea lui Dumnezeu, care toate au loc in a treia zi, Biserica si rudele, aratandu-si dragostea lor pentru cel mort, roaga pe Domnul a-i ierta pacatele si a-i inlesni trecerea vamilor.
Dupa ce sufletul s-a inchinat Domnului, el e purtat prin felurite locasuri ale sfintilor pentru a privi frumusetile raiului. Aceasta vizitare a locuintelor ceresti dureaza sase zile, in care sufletul admira si slaveste pe Dumnezeu, a toate Creatorul. In aceasta contemplatie el uita cu totul scarbele ce le-a avut fiind in trup; dar, cu toate acestea, daca el este impovarat de pacate, se intristeaza reprosandu-si ca si-a irosit viata in negrija si ca nu L-a slujit pe Dumnezeu dupa poruncile Sale.
Ispravind vizitarea raiului, a noua zi (dupa despartirea sa de trup), sufletul se urca din nou la Dumnezeu, pentru a I se inchina. Pentru aceasta Biserica face rugaciuni pentru morti in ziua a noua.
Dupa a doua inchinare, Domnul porunceste ca sa-i fie aratat acelui suflet iadul. Atunci vede sufletul suferintele pacatosilor, aude plangerile, gemetele si scrasnirea dintilor. In timpul a 30 de zile sufletul viziteaza toate cotloanele iadului si tremura de frica sa nu fie condamnat acolo pe vecie. In sfarsit, intr-a patruzecea zi dupa despartirea sa de trup, se urca pentru a treia oara sa I se inchine Creatorului. Si atunci, Judecatorul etern hotaraste locuinta ce i se cuvine sufletului, dupa faptele sale si dupa viata pamanteasca. Astfel, are loc judecata particulara, in a patruzecea zi dupa moarte; iata pentru ce Biserica se roaga pentru morti in acea zi.
Deci, ziua a patruzecea dupa moarte este ziua decisiva pentru soarta sufletului in viata viitoare. Este judecata particulara a lui Hristos, care hotaraste starea sufletului numai pana in ziua Judecatii de Apoi – Judecata generala. Aceasta stare a sufletului, corespunzand cu viata sa de pe pamant, nu este starea sa definitiva, pentru vesnicie, ci este supusa schimbarii. Iisus Hristos, in a patruzecea zi dupa Invierea Sa, a inaltat natura umana la gloria suprema, asezand-o pe tronul dumnezeirii Sale, la dreapta Parintelui. Asadar, dupa dumnezeiescul Sau exemplu, raposatii, intr-a patruzecea zi dupa moartea lor, intra in starea ce se cuvine valorii lor morale.
Urmand pilda Domnului Care, dupa inaltarea Sa a patruzecea zi, a sezut pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, asteptand pana se vor pune vrajmasii Lui asternut picioarelor Lui (Evr. 10, 12), tot asa si sufletele mortilor, al caror destin a fost stabilit prin judecata particulara a lui Hristos, raman in acea stare (nu insa fara posibilitate de schimbare) pana in ziua Judecatii generale.
Sa punem asadar inima si credinta noastra in iubirea Mantuitorului Care, chiar intru slava Sa, este neincetat preocupat de vesnica noastra mantuire, de mantuirea ta si de aceea a raposatului care iti este scump; roaga-L deci pentru el, ca prin harul Sau sa vindece relele sufletului celui mort, sa indeplineasca ceea ce-i lipseste, sa ierte pacatele, sa-l curete si sa-l aseze in randul fericitilor. Credinta si rugaciunile tale, unite cu rugaciunile Bisericii, vor fi de un mare ajutor pentru raposatul tau in ziua judecatii lui Hristos, asteptand Judecata cea de pe urma.
Prin urmare, vedem ca sufletul, dupa despartirea sa de trup, locuieste inca doua zile pe pamant si se inalta in a treia zi catre Dumnezeu, pentru a I se inchina; apoi petrece in rai urmatoarele sase zile, urmand cele treizeci de zile in iad. In a patruzecea zi afla care va fi starea sa pana la Judecata cea de pe urma cand, numai atunci, sufletele vor primi hotararea definitiva.

CUM POT AJUTA CEI DE PE PAMANT SUFLETELOR DIN LUMEA DE DINCOLO. RUGACIUNEA.

Rugaciunea pentru morti este un act de caritate si contine doua virtuti:

  1. rugaciunea in ea insasi, ca serviciu adus lui Dumnezeu; si
  2. rezultatul rugaciunii, ca bine ce se face raposatului.

Prin urmare, rugaciunea pentru morti este in acelasi timp o fapta de milostenie si o fapta de credinta. Domnul Iisus Hristos, El Insusi, ne invata ca noi n-am putea avea nici o virtute fara ajutorul Sau. A chema mila dumnezeiasca asupra-ne si asupra altora, asupra viilor si asupra mortilor – este o tendinta ce exprima vointa lui Dumnezeu. Rugaciunea, dupa invatatura Apostolului si a Bisericii ecumenice, este o lucrare a Sfantului Duh ce locuieste in noi.
Sfantul Efrem Sirul explica lamurit, printr-o paralela, posibilitatea si influienta salvatoare a rugaciunilor noastre asupra sufletelor raposatilor. In testamentul sau, el zice, intre altele, ca intre raposati si vii, cand acestia se roaga pentru ei, este aceiasi simpatie ce exista in natura intre fructele pamantului. Astfel, cand timpul infloririi a trecut pentru vie, vinul in pivnita incepe a fierbe; cand unele legume plantate in pamant incep a se desfasura, aceleasi legume in case dau ramuri. A purta sarcina unul altuia inseamna a acea un viu interes pentru soarta aproapelui. Insusi Domnul a luat partea cea mai vie la soarta pacatosilor, impovarandu-Se cu toate pacatele noastre si facandu-Se vinovat de toate greselile noastre inaintea Parintelui Sau ceresc; toate aceste greseli le-a spalat cu sangele Sau si le-a sters prin moartea Sa. Asadar, daca Insusi Dumnezeu ia parte la soarta noastra, putem noi sa nu ne interesam de soarta aproapelui nostru, cerand pentru el mantuirea, putem noi sa nu sacrificam tot ce este in puterea noastra?
Domnul nostru Iisus Hristos ne invata si ne-a aratat ca nu sunt morti propriu-zis, ca oamenii vietuiesc dincolo de mormant. Viata crestina este intemeiata pe iubirea pe care suntem datori a o exprima nu numai prin cuvinte, ci si prin fapte. Apostolii au probat iubirea lor prin fapte: rugandu-se pentru membrii Bisericii lui Hristos si purtand greutatea aproapelui.
Biserica Ortodoxa se roaga pentru tot universul, pentru toti oamenii – vii sau morti – numai daca ei sunt ortodocsi si daca au parasit aceasta viata intru credinta si nadejde. Nu e nevoie decat a crede in Dumnezeu pentru a fi convins de eficacitatea rugaciunilor pentru raposati. De voi uita pe raposatul, de voi uita raporturile mele cu el, prin ce pot arata ca l-am iubit cand era cu mine pe pamant? Daca intr-adevar l-am iubit viu fiind, as putea inceta sa-l mai iubesc cand va fi mort? O astfel de presupunere ar fi contrara bunului simt. La nevoie se cunosc adevaratele prietenii si putem noi sa ne inchipuim o trebuinta mai mare decat aceea a sufletului nedesavarsit, incarcat de pacate?
Astfel se arata inalta indatorire inaintea lui Dumnezeu si inaintea raposatilor a celui ce se roaga pentru morti. A inmormanta trupul raposatilor este un act de milostenie practicat de intreaga omenire. Insa religia crestina pretinde inca sa se ingroape trupul cu toata onoarea ce se cuvine templului Sfantului Duh. Asadar, inmormantarea trupului este un act de caritate propriu intregii omeniri, in vreme ce rugaciune pentru raposati este rodul acelora ce cunosc pe adevaratul Dumnezeu – izvorul iubirii si al vietii. Nu stim si nu putem sti cine greseste si cine are dreptate inaintea lui Dumnezeu; numai El singur o stie. Noi nu stim decat un singur lucru: ca toti oamenii sunt pacatosi. “Ca nu este drept nici unul“, invata Cuvantul lui Dumnezeu (Rom. 3,10). “Nimeni nu e curat de pacate, macar de-ar fi trait o singura zi pe pamant” (Iov 14, 44). Noi stim bine ca suntem zamisliti in pacat, ne nastem, vietuim in pacat si nu suntem curatiti pe deplin de pacat in clipa in care trecem in lumea de dincolo de mormant. Nimic mai important nu le revine celor vii decat a urma aceasta porunca: “A iubi pe toti si a ne ruga pentru toti“. Acel ce da viata si iarta pacatele a zis: “Cereti si vi se va da, nu voiesc moartea pacatosului!“. El insusi ne-a invatat a ne ruga astfel: “Si ne iarta noua gresalele noastre!“. Rugaciunea data de Domnul slujeste drept fundament la toate rugaciunile noastre, prin urmare, si la rugaciunea pentru morti, unde ne rugam pentru mantuirea raposatului si cerem iertarea pacatelor sale.

MIJLOCIREA BISERICII

Daca rugaciunea este expresia vointei, atunci care trebuie sa fie oare puterea rugaciunii intregii Biserici si a tuturor membrilor sai in favoarea unui singur subiect? Noi vedem exemplul eficacitatii rugaciunii in faptele Apostolilor: in urma rugaciunilor Bisericii, un inger l-a scos pe Apostolil Petru, in timpul noptii, din inchisoare, in ajunul condamnarii sale, fara ca nimeni sa fi simtit; fiarele sale au cazut si paznicul ce era langa el nu a vazut nimic si nu a auzit nimic (Fapte 12).
In final, este normal a intrari faptul ca rugaciunea are o influienta benefica asupra sufletelor aflate dincolo de mormant. Intotdeauna Biserica s-a rugat, se roaga si se va ruga pentru morti, pana la A Doua Venire a lui Hristos. La fiecare dintre cele trei servicii dumnezeiesti de pe parcursul zilei, la Utrenie, la Liturghie si la Vecernie, Biserica se roaga deopotriva pentru vii si pentru morti. Scopul Bisericii este de a-l sfinti pe om, de a-l face vrednic sa participe la fericirea vesnica. Ea se ingrijeste de mantuirea tuturor membrilor sai deopotriva, vii sau morti. Sfantul Ioan Gura de Aur zice ca rugaciunile pentru morti sunt un obicei apostolic si o institutie a Sfantului Duh. Ceea ce este iarasi important este ca aceasta dogma (rugaciunea pentru morti) a Bisericii Ortodoxe este strans legata cu Liturghia Sfantului Vasile cel Mare si a Sfantului Ioan Gura de Aur; in timpul fiecareia dintre ele, Biserica se roaga de trei ori pentru cei raposati. O data se roaga la proscomidie, a doua oara – dupa citirea Evangheliei, anuntand noutatea prea fericita a mantuirii tuturor celor ce cred in Iisus Hristos si iertarea generala a pacatelor prin mijlocirea Mantuitorului. Atunci diaconul sau preotul intoneaza indoita rugaciune cu ecfonis in a doua ectenie in care Biserica se roaga pentru cei raposati in acesti termeni: “Pentru Patriarhii ortodocsi, pentru evlaviosii imparati si evlavioasele imparatese, Domnului sa ne rugam”, pentru a marturisi unitatea si comuniunea intregii Biserici. Aceasta ectenie se face in rugaciunea cu ecfonis in timpul Liturghiei, in timp ce la alte servicii divine nu se pomenesc la ectenii decat ctitorii templului pe care Biserica ii numeste cu adevarat fericiti si in adevar demni de o vesnica pomenire, pe toti cei raposati - atat pe cei ingropati in aceste locuri precum si pe toti raposatii ortodocsi in general. Dupa indoita rugaciune cu ecfonis, vine rugaciunea cu ecfonis special pentru raposati. In sfarsit, a treia oara, dupa binecuvantarea Sfintelor Taine, Biserica se roaga inca o data pentru cei raposati. La serviciile de seara si de dimineata (la Vecernie si la Utrenie), Biserica se roaga deopotriva pentru raposati, aceasta rugaciune exprimand unirea, legatura, raportul si comuniunea cu ei.
Rugaciunea comuna se face la biserica, rugaciunea particulara se face la domiciliu; de aceea, rugaciunile pentru morti pot fi rugaciuni comune sau rugaciuni particulare, si trebuie sa ne rugam pentru raposati totdeauna si pretutindenea. Repausatii pacatosi care erau in iad si care, prin rugaciunile Bisericii si ale rudelor care erau in viata, au capatat iertarea pacatelor lor, s-au aratat celor vii pentru a marturisi despre schimbarea starii lor dincolo de mormant si pentru a lua parte la primirea lor in numarul prea fericitilor.
In Biserica crestina, fiecare zi este consacrata memoriei unuia sau mai multor sfinti. In afara de aceasta, fiecare zi a saptamanii este hotarata unei praznuiri speciale, astfel incat sambata este consacrata memoriei tuturor sfintilor si a raposatilor. Rugandu-se in fiecare zi, pentru raposati, la toate serviciile divine, Biserica cere ca membrii sai sa se roage pe cat posibil mai des si cu mai multa putere pentru rudele lor adormite; insa aceste rugaciuni trebuie a fi cu deosebire savarsite sambata, care este o zi speciala, o zi dedicata tuturor sfintilor si raposatilor. Sambata – Sabat – este un cuvant din ebraica, care se talcuieste prin repaus. Biserica Ortodoxa consacra aceasta zi memoriei tuturor celor ce au parasit acest pamant pentru lumea de dincolo de mormant, memoriei raposatilor perfecti (sfinti) si raposatilor imperfecti, a caror soarta nu este desavarsit hotarata. Biserica cere pentru ei repausul vesnic, dupa aceasta viata de suferinta pe pamant.
In aceste zile toata Biserica, adica toti credinciosii, au un interes cu totul special asupra sortii raposatilor.
Aceste zile se numesc sambetele parintilor si se impart in:

  1. sambetele ecumenice generale;
  2. zile de pomenire particulare sau locale.

Sunt cinci sambete ecumenice:

  1. sambata inaintea Sexagesimei;
  2. sambata Sfintei Treimi;
  3. cele trei sambete din a doua, a treia si a patra saptamana Postului Mare, ce sunt instituite de Apostoli.

Slujba divina particulara este aceea ce se indeplineste de catre o singura persoana sau de catre o adunare la domiciliul sau, sau la biserica. Acest serviciu privat cuprinde rugaciunile diminetii si cele de seara, care contin rugaciuni pentru morti, rugaciunile inainte si dupa pranz, rugaciunea cu care incepe si se termina orice fapta buna. Rugaciunile particulare, savarsite cu ajutorul preotului, sunt: slujba mortilor (panachida), rugaciunile de multumire (Te Deum) si sfintirea apei (agheasma).

MILOSTENIA

Dupa rugaciune, al doilea mijloc de a interveni pentru raposati este milostenia pe care noi o facem in amintirea si in numele lor. A face milostenie este a ajuta cu bunuri pamantesti pe cei ce au nevoie de ele, pe saraci, adica pe fratii nostri. Milostenia este de mare ajutor pentru odihna raposatilor pacatosi. Tot ajutorul dat saracilor Iisus Hristos il ia asupra Lui: “Pentru Mine ati facut“, zicea El; prin urmare, El nu va vrea sa ramana dator catre aceia de la care a primit binefaceri. Un pahar de apa rece, cei doi bani ai vaduvei – toate vor fi recompensate la timpul lor. Binefacerile facute de cei vii in amintirea raposatilor au aceiasi semnificatie ca si cand aceste fapte ar fi fost facute de raposatii insisi.
Invatatura Sfantului Ioan Gura de Aur arata toata importanta milosteniei: “Nimic nu e mai puternic pentru a sterge pacatele decat milostenia; castitatea si postul nu fac bine decat celui ce le practica si aceste doua virtuti nu ajuta decat la propria sa mantuire. In timp ce milostenia se raspandeste asupra tuturor si imbratiseaza pe toti membrii trupului lui Hristos.”. Astfel, in explicatia sa la Evanghelia Sfantului Toma, Ioan Gura de Aur zicea: “Voiesti sa cinstesti pe raposatul tau? Cinsteste-l prin milostenie si prin fapte de milostenie, caci numai milostenia scapa sufletele din chinurile vesnice.”. Vorbind de plansul nestapanit si de inmormantarile pompoase ca de lucruri total nefolositoare raposatilor (ca si viilor, de altfel), el zice: “Milostenia, facuta in numele raposatului, este un mare ajutor pentru mantuirea sa. Ingropaciunile bogate arata nu iubirea pentru cel mort, ci vanitatea. De voiesti sa-l plangem cu adevarat pe raposat, iti voi arata un alt fel de soi de inmormantare si te voi invata sa-l imbraci cu haine ce se vor scula impreuna cu el in ziua Judecatii si-l vor slavi; aceste haine sunt milosteniile ce vor invia odata cu el. Milostenia este o pecete cu care el e pecetluit si cu care va face sa straluceasca hainele sale, cand va auzi cuvintele: “Flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc.”. Acestea sunt lucrurile care il vor face slavit, care il vor face luminos, care indeparteaza primejdia. Sa ingropam mortii intr-un chip folositor lor si noua, intru slava lui Dumnezeu; sa facem milostenie intru numele lor; sa le dam bune merinde pentru drum.”.
Numarul mantuitilor si al osanditilor este format din bogati si saraci, invatati si nestiutori de carte, domni si slujitori. Credinta mantuieste si necredinta pierde pentru totdeauna. Cel ce crede obtine iertarea pacatelor sale pe pamant si dincolo de mormant prin mijlocirea Bisericii si a rudelor; celui ce nu crede nu i se va ierta, dupa cuvintele lui Iisus Hristos, nici in lumea aceasta si nici in cealalta. Noi trebuie sa intelegem prin aceasta nu credinta pe care o au chiar chiar si demonii, ci credinta care se manifesta prin faptele de indurare catre Dumnezeu si catre oameni.
Astfel, cuvintele: “Dumnezeu va da fiecaruia dupa faptele sale.“, “Ceea ce omul va fi semanat, va secera.“, si alte cuvinte de acest fel, se refera la A Doua Venire a lui Hristos, cand va veni sa judece viii si mortii, caci atunci nici un ajutor nu va mai fi posibil si nici o rugaciune nu va mai fi primita, Cand grozava zi a Judecatii cea de pe urma va sosi, timpul ce era dat omului pentru a lucra la mantuirea sa si la cea a aproapelui va fi consumat. Sfantul Ioan Damaschinul, legand expresiile de acest fel cu sfarsitul lumii, zice ca: “Aceste cuvinte se vor indeplini in adevar pentru sufletele nepasatoare de mantuirea lor. Unde se vor gasi atunci saracii? Unde se va cauta un preot? Nu mai e loc nici pentru rugaciune, nici pentru milostivire. Asadar, pana cand va sosi acea ora, sa ne ajutam unii pe altii si sa aducem jertfa de milostenie Domnului Celui indurat si milostiv.”.

Sursa: http://www.ortodoxism.ro

Legaturii Ortodoxe

  1. MITROPOLII, ARHIEPISCOPII, EPISCOPII ROMÂNEŞTI
  2. BISERICI, MĂNĂSTIRI, PAROHII ROMÂNEŞTI
  3. SITE-URI ALE ALTOR BISERICI ORTODOXE
  4. PAGINI PERSONALE
  5. PAGINI DIVERSE
  6. ALTELE