Candela Bisericii arde pentru toţi!



miercuri, 29 februarie 2012

Sfaturi ale Parintelui Arsenie Boca – Din cartea “Tinerii, Familia si Copiii nascuti in lanturi”

În zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare că “de acum vremea s-a scurtat”, cercetând firea durerilor, am aflat desfrânarea încleştând pe oameni şi lucându-le de zor dărâmarea în întindere şi în adâncime. Iar pe de altă parte preoţii vremurilor noastre n-au mai urmarit-o ca păcat şi ca atare să o măture afară din Taina lui Dumnezeu, adica din căsătoria creştină. Aşa se face ca, “lipsind preotului conoştinţa legii şi bătrânului sfatul” (Iezechiel 7,26), oamenii orbecăie în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni, care dorm liniştiţi somnul de primejdie, de buna credinţă ca aceea(desfrânarea dintre soţi) nu-i păcat.

• Unirea între bărbat şi femeie – familia trebuie să fie veşnică şi nefăţarnică.

• Naşteţi copii cu gândul să fie slujitori ai lui Dumnezeu între oameni: odrasle pentru Dumnezeu.

• Buna Vestire ar trebui să însemne o ridicare reală, nu numai doctrinară, a casătoriei la rangul de Taină şi deci cu roade capabile de Taină.

• Când familia nu va fi întemeiată pe Taină, oamenii vor fi o turmă de fiare sălbatice, destrăbălate.

• Căsătoria e o taină dintre cele 7, tocmai ca să nu îngăduie într-însa atâta şerpărie de fărădelegi, încât în zilele noastre trebuie să strigăm amarnic: Ridicaţi căsătoria din desfrânare măcar la rânduiala dobitoacelor!

• Ridicarea căsătoriei din desfrânare la înălţimea de Taină este singura stavilă în calea pustiirii.

• Numai atât e nunta binecuvântată de Biserică, cât e spre naştere de prunci, cât e comuniunea de iubire dintre părinţi şi copiii care vor veni – restul e numai desfrânare.

• Domnul Hristos a mers la nunta din Cana ca să amintească oamenilor obârştia lor divină, ridicând nunta la valoarea şi harul de Taină a Bisericii. Când însă oamenii nesocotesc această obârştie şi degradează nunta, nepăzind hotarele legii, ei devin numai trup (Facerea 6,3) şi se fac fiii pierzării (Isaia 1,4), fiii diavolului (Ioan 8,44), care-L răstignesc pe Hristos.

• Oare venirea lui Iisus la nunta din Cana să nu aibă şi un înteles mai adânc? Oare să nu îsemneze ceva mai mult faptul că la nuntă face prima dovadă a dumnezeirii Sale? Oare nu trebuie de aici înainte socotit şi Dumnezeu ca prezent la nuntă? Oare Dumnezeu nu are nici un cuvânt în biologie? Nici un lucru ? Nici un sens? Nici o conducere? A dat legile şi a părăsit lumea? Sau legile îl exclud pe Dumnezeu? De ce a ridicat căsătoria la rangul de Taină între cele şapte, iar Bisericii i-a dat în grijă – deci în răspundere şi în drept – de a urmări cu luare aminte roadele tainei, aceşti muguri ai vieţii, copiii? Nu oare de aceea ca ei să fie fiii Săi, întregi la minte şi la trup, şi nu dimpotrivă, puii fărădelegii?”

• Cine fuge de copii, fuge de responsabilitate. În majoritatea cazurilor de necredinţă a femeii e de vină soţul că nu si-a umplut casa de copii.

• Când iţi iei răspunderea de a rodi copii, Stăpânul vieţii iţi va ajuta!

• Oamenii au să vadă toate urmările faptelor lor, în urmaşii şi înaintaşii lor.

• De noi atârnă cei de mâine, de felul cum vom şti să le dăm locul, aşa vor veni. Oamenii se plâng că nu ne-au mai auzit. Dar eu i-am întrebat: N-aţi auzit de biserică? N-aţi auzit poruncile lui Dumnezeu? Ascultatu-L-aţi? Ba. E de vină părintele? Ba. Vă tânguiţi de lipsa păstorilor? E durere, lipsesc.

• Dar cu ocazia asta vă leg – cu bună tocmeală: sfătuiţi pe oameni ca să păzească nepătată sarcina, căci orice legatură trupească peste copilul din pântece, e rea, căci se întipăresc în copil toate poftele părinţilor şi la împlinirea vârstei toate răsar ca ciupercile după ploaie, toate faptele tatălui. Când creşte copilul, cresc şi faptele moştenite. De îndată ce oferi sufletului venit de la Dumnezeu o temniţă întunecoasă, peste care ai semănat toate roadele, va covârşi omul cel din afară pe cel dinăuntru. Şi chiar dacă Dumneze l-a trimis cu destinaţia de a fi preot, el fiind încărcat cu păcate, temniţa de pe el îl va strivi şi el va fi neputincios, ca să nu zic necredincios. El nu va avea puterea să propovaduiască cu toată puterea cuvântului lui Dumnezeu. Mai mult va fi spre sminteală. Va predica apă şi el va bea vin.

• Precum au fost purtările şi toate simţămintele mamei în vremea celor nouă luni, aşa va fi şi moştenirea copilului ce se va naşte pe toată viaţa sa. Dacă părinţii i-au tulburat tocmirea cu farădelegea desfrănării, aceasta se va întipări într-însul cu tărie mare.

• Dar şi vremea alăptării trebuie ţinută curată, că încă e legat de mamă şi de purtările ei. Apoi nu poate rodi copil nou, pentru ca nu-şi poate împărţi sângele în trei părţi şi toate să meargă bine: o parte cu laptele, alta pentru sine şi a treia pentru cel de pe cale. Dacă sunt mai deşi decât îngăduie rânduiala aceasta, toţi sunt slabi şi nu-s de trai.

Dar de aici se mai înţelege ceva: că pe măsură ce s-a întărit desfrânarea în mădularele oamenilor, a scăzut şi puterea lor de apărare împotriva bolilor de tot felul, iar căzând în acestea foarte greu se tămăduiesc, deşi mijloacele de vindecare sunt din ce în ce mai bune. Orice fel de desfrânare e o putrezire înceată … ca gunoiul care arde … şi scurtează zilele omului.

• Iubirea desfrânării îi face pe oameni groşi la minte şi la obraz, şi nu înţeleg cinstea. De aceea, mugurii căsătoriei lor, copiii, îi dau pe părinţi cu capul de toţi pereţii şi prin purtările lor rele le azvârle cu copite în obraz, iar la rândul lor îndoit vor lua şi ei de la copiii lor.

• Luaţi aminte, că pentru osteneala părinţilor după voia lui Dumnezeu, Se milostiveşte Dumnezeu spre copii si-i binecuvintează cu daruri, precum Însuşi a zis: „pâna la al miilea neam” pentru cei ce-L iubesc pe El.

• Faceţi bine şi ţineţi posturile, osteniţi-vă trupurile să nu zburde şi… este Dumnezeu Care ajută pe tot cel ce zice: Doamne ajută! Întăriţi-vă cu Sfânta Împărtăşanie şi nu se poate să nu se poată. – petru cei care nu pot avea copiii

• Un sfat: să vă doriţi copii de la început, din tinereţe, până ce părinţii nu s-au hodorogit de grijile vieţii şi de multe păcate, căci sunt mai ageri şi de mai bună nădejde în viaţă.

• Astăzi Irod s-a multiplicat; aproape că nu mai există familie în care Irod nu-şi ucide copiii. Dar puţini copii fugari mai scapă în viaţă. Unde eşti Maica Domnului să scapi pe maica omului de pofta ucigaşă a lui Irod?

• Altă durere pe care o aveţi voi, mamelor, taţilor, sunt copiii lepădaţi. Ascultaţi toţi cu luare aminte: sângele lor cere răzbunare.

• Desfrânarea între soţi e pricina pentru care vine vremea de se bat de li se sparge casa. Pentru nepăzirea postului şi a sărbătorilor nu se pot înfrăna de la pofta trupească şi aşa zămislesc copii în zile neîngăduite, peste care nu se află darul lui Dumnezeu, ci pedeapsa lui Dumnezeu. Pentru nepăzirea de pofta trupească pe care au întipărit-o în ei, în vremea celor nouă luni de sarcină, se nasc copii îndărătnici, neascultători şi fără frică de Dumnezeu. Aceştia vor cădea în curvie toţi şi mulţumire în viaţă nu vor avea.

• Viaţa curată a căsătoriei, după cinstea ei de Taină, este aceasta:

1. Binecuvântată este numai rodirea de copii. Iar tot ce-i în afară de rostul acesta, în privinţa trupească, este desfrânare şi păcat şi să nu se mai facă.

2. Vremi îngăduite pentru chemarea copiilor sunt numai zilele între posturi însă numai dacă soţii amândoi sunt învoiţi la rostul rodirii de copii.

3. Vremi oprite sunt acestea:

a) Cele patru posturi mari

b) Cele trei zile de post pe săptămână (miercuri şi vineri, iar luni numai daca este voinţă)

c) Sărbătorile şi zilele asupra sărbătorilor (inclusiv duminica – ziua Domnului şi sâmbăta)

d) Vremea necurăţiei

e) Vremea de slăbiciune sau de boală a unuia din soţi

f) Vremile de tulburări şi războaie precum şi oarecare vreme după acestea, pentru cei care au luat parte la ele

g) Vremea oprită cu mare asprime este toată vremea sarcinii, precum şi vremea alăptării.

• Copiii chemaţi în sărbători şi posturi, toţi poartă în ei păcatul părintesc. Aşa cum părinţii n-au ţinut seamă de ziua Domnului, aşa nici copiii nu vor ţine seama de voia Domnului şi de sfatul părinţilor. Toate patimile slăbesc puterea de împotrivire a sufletului, pustiind şi trup şi suflet şi pierzându-le pe amândouă pentru totdeauna.

• Toate faptele omului, toate mişcările lui, se înseamnă undeva, intr-o nevăzută carte, şi se înseamnă şi în sămânţa sa, şi cu aceasta işi trage urmaşii sub povara isprăvilor sale. Luaţi aminte părinţilor, că nu e glumă cu viaţa copiilor pe care îi aveţi sau vreţi să-i aveţi. Sunteţi răspunzători de ei şi de toată viaţa lor, căci cum le-aţi dat-o aşa o au! Şi copiii voştri vă vor judeca pe voi, după cum bine ştiţi şi bine plătiţi. Iar când te-or supăra fii cuminte şi nu-i blestema, ascultând pe diavolul până la sfârşit, ci dă-ţi seama că ei îţi aduc aminte de păcatele tale cele nemărturisite şi neispăşite. Roagă-te pentru ei şi roagă-te şi pentru tine – chiar când te-or blestema – să te ierte Dumnezeu (Cuvânt din 22 feb. 1942, Măn Brâncoveanu).

• Energia genezică este necesară soţilor, în familia constituită legal, civil şi bisericeşte, pentru echilibrul mintal. Regula de aur constă în evitarea extremelor: nici abuz din partea unuia, nici refuz din partea celuilalt. Dar să nu se creadă că între cele două extreme totul este îngăduit. Trebuie păstrată o anumită frână, un anumit calendar, după calendarul bisericesc. Astfel trebuie păzite zilele de post de miercurea şi vinerea, care pentru creştini sunt două zile de întristarea, meditaţie şi rugăciune, nu de plăceri trupeşti. La fel duminicile şi sărbătorile, când se săvârşeşte Sfânta Liturghie, jertfa Domnului nostru Iisus Hristos pentru noi; la fel şi zilele de spovedanie şi primirea Sfintei Euharistii; de asemenea posturile anuale.

• Abstinenţa sexuală dă vigoare, dar din când în când, rar, trebuie soţii să se împreuneze, în afară de posturi (Sf. Pavel). Femeia (luata din bărbat) are nevoie de completare endocrină, prin contact, de la bărbat.

• Iată din tainele prostatei: aceasta sintetizează săruri ale acidului glutamic, care sunt substanţe absolut necesare sistemului nervos, atât bărbatului, cât şi al femeii, dar nu le prepară decât bărbatul. Aici e explicaţia fundamnetal biologică, în temeiul căreia femeia este atârnătoare de bărbat.

Viaţa de familie

• Căsătoria e sacul cu păcate, mărită-te şi ia-l în spate.

• În timpul sarcinii, mama să nu stea în fum şi nici să nu ia medicamente.

• Dacă, nu-i dai pace la copil în vremea sarcinii, copilul va avea precocitate sexuală.

• Însuşirile copilului atârnă de gradul de pervertire la care a ajuns instinctul maternităţii la femeie.

• Decât cancer mai bine copii.

• Dacă nu alăptaţi copii, veţi alăpta cancer!

• Nu vreţi copii? Trăiţi ca fraţii.

• Copiii născuţi numai după distracţii şi destrăbălări au ieşit răi.

• Copiii nefăcuţi strică pe cei făcuţi.

• lobagii aveau câte 16 copii. Şi erau slugi!

• Cei care opresc copiii de la credinţă sunt osândiţi mai rău ca sinucigaşii.

• Căsătoria-i pentru mântuire şi prunci, nu pentru plăceri şi desfrânare.

• Să afundăm la botez copiii.

• Din cauza avorturilor ne vor “stăpăni” ţiganii.

• Dacă nu poţi vorbi cu copiii despre Dumnezeu, vorbeşte cu Dumnezeu despre ei.

• Tinerii să se mute de la bătrânii care le strică casa.

• Dint trei familii, doua divorţează.

• Pantalonii la femei – mult mai grav ca lipsa de basma la rugăciune.

• Pe cei necuraţi să nu-i împărtăşeşti.

Noul neam duhovnicesc, cel al lui Iisus, nu-i un neam care se naşte pe pământ, după legile lumii animale, un neam neîncetat ispitit de pofte inferioare.

• Nu va putea avea omul pace pe pământ de nu va avea pace cu Dumnezeu. Aşadar în numele lui Hristos vă rugăm ca şi cum Dumnezeu v-ar ruga prin noi: împăcaţ-vă cu Dumnezeu.

Cenaclul Lumina


Sursa:http://hermanvlad.wordpress.com

Despre ceasul neaşteptat al morţii

de Arh. Sofian Boghiu

De multe ori moartea îi prinde pe oameni nepregãtiţi! De ce Dumnezeu nu îngãduie sã ne cunoaştem momentul morţii? Ce este bine sã facem?

Frati crestini,

La portile cetãtii Nainului - asa cum ne spune Sfântul Evanghelist Luca (7, 11-16) - se întâlnesc douã convoaie de oameni: din cetate iesea un convoi de îngropare, în care o mamã vãduvã, cu inima sfâsiatã de durere, petrecea la cimitir pe unicul sãu fiu, iar din afara cetãtii venea Iisus Hristos, urmat de ucenicii Sãi si de o multime de credinciosi.

Domnul Iisus, înduiosat de marea durere a sãrmanei vãduve, se apropie de ea si îi spune cuvintele: ''Nu plânge!''. Apoi, apropiindu-se de sicriul tânãrului si unicului ei fiu, rosteste dumnezeiestile Sale cuvinte: ''Tinere, tie îti zic, scoalã-te!''. Iar cel mort pânã în clipa aceea s-a ridicat si a început a grãi. În marea tãcere care s-a asternut atunci peste cele douã convoaie, Mântuitorul l-a redat pe tânãr, viu, mamei sale. Biata mamã, poate, a mai plâns si dupã aceea, dar plânsul ei era plâns de bucurie, pentru cã durerea încetase; iar multimea a fost cuprinsã de fricã si toti preamãreau pe Dumnezeu pentru aceastã înviere din morti, sãvârsitã în vãzul tuturor.

Frati crestini,

Tânãrul din Nain, mort când nu se astepta, ne dovedeste fiecãruia dintre noi cã moartea fãrã de veste îi poate surprinde nu numai pe bãtrâni si bãtrâne, ci chiar si pe tineri.

De obicei tânãrul, si nu numai el, se gândeste la toate, numai la moarte nu vrea sã se gândeascã. Dacã îi aminteste cineva despre aceasta, el râde cu dispret sau cu nepãsare, ca si cum nu va muri niciodatã si deci nu se cuvine sã-i întuneci viata cu asemenea gânduri. Ca si cum moartea este numai pentru altii, nu si pentru el.

Totusi moartea vine pe neasteptate si pentru copilul din leagãn, si pentru tânãrul nepãsãtor, si pentru bãtrânul înãlbit de ani.

Cartea Sfântã ne spune cã ceasul mortii, la fel ca si ''ziua Domnului vine asa, ca un fur noaptea'' (I Tesaloniceni 5, 2). Stiti cã tâlharul niciodatã nu se anuntã când vine la furat. El apare când nu te astepti, când toti dorm fãrã nici o grijã. Asa face de multe ori si moartea! Când omul crede cã viata nu-i mai este amenintatã de nici o primejdie, când se scufundã în treburile obsnuite ca într-un somn adânc, tocmai atunci se apropie moartea, ca sã-i curme rãtãcirea vietii.

DE MULTE ORI MOARTEA ÎI PRINDE PE OAMENI NEPREGÃTITI!

În cartea profetului Daniel din Biblie, ni se aminteste visul regelui Nabucodonosor din Babilon. Într-o noapte, acel falnic rege din Babilon a visat un copac urias, cu vârful pânã la cer si cu ramurile pânã la marginile pãmântului; frunzele copacului erau frumoase, iar roadele sale erau mari si gustoase si din ele se hrãneau semintiile oamenilor si toate vietuitoarelor. Dar, pe când copacul se înãlta tot mai falnic, un glas din cer s-a auzit zicând: ''Doborâti copacul si tãiati-i crengile, scuturati frunzele lui si împrãstiati roadele lui'' (Daniel 4, 11).

Regele Nabucodonosor s-a îngrozit. La cererea lui, profetul Daniel îi tãlmãceste visul, care însemna sfârsitul nãprasnic al vietii lui Nabucodonosor, ca pedeapsã pentru nedreptãtile sale.

Dar visul, cu porunca de a ''doborî copacul'', mai înseamnã si sfârsitul jalnic al fiecãrui om. Cãci ce altceva este omul decât un pom sãdit pe pãmânt - care, la porunca lui Dumnezeu, cade ca si lovit de trãsnet - ori un fir de iarbã cosit sau smuls din rãdãcinã?

Se întâmplã uneori ca, în vecinãtatea noastrã, sã cunoastem un om îndestulat cu de toate, bine vãzut de cei din jur, care îl privesc si îl laudã ca pe un pom frumos si plin de roadã. Ramurile neamului sãu se întind în lung si în lat, în rubedenii numeroase. Este sãnãtos si tânãr, toti din jurul lui îi ureazã sã trãiascã multi ani.

Dar, tocmai în clipa când parcã nici o umbrã nu-i tulburã fericirea, deodatã, rãsunã si pentru el cumplitul glas: ''Doborâti copacul!''. Si porunca se împlineste, iar moartea îl loveste pe neasteptate: sugrumat de cancer sau de o boalã de inimã, zdrobit de un accident nedorit de nimeni sau lovit, sub o altã formã, de o moarte nãprasnicã. Cei din jur aflã cu uimire cã cel plin de viatã pânã acum câteva ore s-a stins din lumea de aici, pentru totdeauna.

Câte întâmplãri din acestea nu v-a fost dat sã vedeti în jurul dumneavoastrã, în familiile dumneavoastrã sau între cunoscuti?!

Ceea ce este mai dureros nu este numai faptul cã moartea vine fãrã de veste, ci mai ales cã ea îi surprinde pe oameni nepregãtiti pentru acest pas decisiv.

Nu putem sti cât de pregãtit sau cât de nepregãtit de moarte a fost tânãrul din Nain. Fiind însã unicul fiu al unei vãduve, lipsit de îndrumarea si autoritatea tatãlui sãu, poate îsi va fi adunat si el destule pãcate ale tineretilor sale pânã în ceasul neasteptat al mortii.

Acel tânãr însã a avut atunci ocazia unicã de a se întâlni pe drumul cãtre cimitir cu Însusi Stãpânul vietii si al mortii, cu Iisus Mântuitorul Care, înduiosat de lacrimile mamei, îl cheamã pe tânãr iarãsi la viata aceasta pãmânteascã.

Fãrã îndoialã cã acel tânãr a vãzut dincolo un peisaj de neuitat, încât tot restul vietii si l-a trãit cu mai multã luare-aminte decât toti ceilalti tineri de vârsta lui. Dar câti tineri pot avea experienta uluitoare a tânãrului vãduvei din Nain? Aproape nici unul!

Totusi, câti tineri, si nu numai tineri, din vremea noastrã, nepregãtiti de moarte, îsi continuã viata în dezordine, cu nepãsare, ca si cum n-ar muri niciodatã?

Si, dacã s-ar putea lega un dialog cu un astfel de tânãr dupã ce a trecut pragul celeilalte lumi, l-ai putea întreba:

Ce-ai fãcut, tinere? Te-ai nenorocit pentru totdeauna! Pentru cã sufletul tãu era plin de pãcate: de pãrinti n-ai ascultat, de Dumnezeu nu te-ai temut, ci adeseori L-ai înjurat si L-ai tãgãduit, de rugãciune nu te-ai îngrijit, de desfãtãri nu te-ai ferit, la urmãrile faptelor tale celor rele nu te-ai gândit, la suflet si la judecata lui Dumnezeu n-ai cugetat.

Te-ai nenorocit pentru vesnicie, pentru cã pomul vietii tale nu numai cã s-a tãiat fãrã de veste, dar se va si arunca în foc.

Drept rãspuns, tânãrul, dupã ce a gustat putin din moarte si a vãzut ce este dincolo, nu va mai râde cu dispret, ci se va cãi cumplit pentru lipsa lui de seriozitate si de întelepciune, dar atunci va fi prea târziu.

Asemenea surprize cumplite se pot întâmpla oricui, oriunde si la orice vârstã.

CE ESTE BINE SÃ FACEM?

Frati crestini,

De moarte nimeni nu poate scãpa. Toti suntem datori sã plãtim acest tribut obstesc, atunci când va rândui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

Dacã ceasul mortii ne este necunoscut si suntem îndemnati sã priveghem si sã ne pregãtim ca pentru cel mai mare si ultimul examen din viata noastrã pãmânteascã, atunci aceastã asteptare a clipei din urmã nu trebuie sã fie o stare pasivã, de nelucrare, plinã de groazã, ci, dimpotrivã, trebuie sã fie o asteptare seninã, însotitã de muncã statornicã, plinã de hãrnicie si de voie bunã. Sã avem însã, în acelasi timp, o grijã neîncetatã pentru a ne pãstra - pe cât se poate - sufletul cinstit, inima curatã si trupul neîntinat de patimi, stiind cã trupul împreunã cu sufletul nostru sunt locasul Duhului Sfânt din noi.

Sã meditãm asupra faptului cã toate trec, toate curg, iar noi odatã cu ele strãbatem drumurile vietii. Asa precum toamna se despoaie copacii de frunze si seva lor începe sã se împutineze, asa si viata noastrã scade în fiecare an, în fiecare lunã si în fiecare orã.

Floarea tineretii se vestejeste, lumina bucuriilor pãmântesti se stinge, bãtrânetea cea grea se apropie, prietenii mor, cei de aproape se depãrteazã si ne pãrãsesc...

Mormintele celor dragi zac fãrã de glas, doar sufletele unora dintre mortii nostri au ajuns în mâna lui Dumnezeu.

Asa trece viata noastrã, asa trecem fiecare dintre noi, ca niste umbre pe fata pãmântului, pânã când nu ne mai vede nimeni, pânã când aproape toti ne uitã, ajungând niste morti uitati de orice inimã...

Drept aceea:

- sã ne sfintim viata prin Sfintele Taine, lãsate de Dumnezeu oamenilor;

- sã trãim în bunã întelegere unii cu altii;

- sã nu ne bârfim între noi, sã nu ne înselãm unii pe altii, sã nu ne invidiem si sã nu ne urâm unii pe altii, ci dimpotrivã sã ne sârguim a trãi ca fratii, fiind cu totii fii ai aceluiasi Pãrinte Ceresc pe Care Îl numim Tatãl nostru;

- sã ne ostenim a ne trãi vremelnica noastrã viatã asa dupã cum ne îndeamnã Sfântul Apostol Pavel: ''Îngãduindu-vã unii pe altii si iertând unii altora, dacã are cineva vreo plângere împotriva cuiva; dupã cum si Hristos v-a iertat vouã, asa sã iertati si voi.

Iar peste toate acestea, îmbrãcati-vã întru dragoste, care este legãtura desãvârsirii.

Si pacea lui Hristos, întru care ati fost chemati, ca sã fiti un singur trup, sã stãpâneascã în inimile voastre'' în veci. Amin (Coloseni 3, 13-15).


Alte articole pe tema Moarte:


Sursa:http://www.razboiulnevazut.org/

Noi suntem Adam cel cazut

Slujbele din perioada Triodului sunt niste adevarate cateheze liturgice; imnele si cantarile liturgice din aceasta perioada infatiseaza o invatatura duhovniceasca deosebit de inalta, menita sa ne calauzeasca in efortul nostru ascetic, spre despatimire. Pentru ca lupta cea duhovniceasca sa fie purtata bine, ostenelile noastre trebuie sa izvorasca din dreapta credinta si din dragoste de Dumnezeu.

In aceasta perioada sfanta, invataturile dogmatice nu sunt niciodata separate de cele duhovnicesti, dogmele credintei avand rolul de a inviora viata ascetica. Majoritatea slujbelor din aceasta perioada amintesc de Adam, stramosul nostru, care a cazut in pacat si s-a pocait cu lacrimi, la poarta raiului. Amintirea acestui lucru ne este de folos noua, care, dupa ce i-am urmat lui intru pacat, trebuie sa ii urmam acestuia si intru pocainta si viata curata.

Suntem liberi si deplin sanatosi numai in comuniune reala Dumnezeu, Izvorul Vietii; numai luptand si biruind patimile vom putea sa participam cu toata fiinta noastra la Patimile si Invierea Mantuitorului nostru Iisus Hristos; ajungem la cunostinta Adevarului numai in masura in care ne curatim de pacate.

Noi suntem Adam cel cazut

Adam a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu, adica nepatimas si liber, insa pentru a se statornici intru nemurire, era nevoie ca acesta sa isi exercite libertatea in bine, pazind singura porunca primita de la Creatorul sau. In acea stare de curatie, omul era cu adevarat stapan peste toate fapturile lui Dumnezeu de pe pamant. "Facatorul meu, Domnul, luand tarana din pamant si insufletindu-ma cu suflare de viata, m-a mangaiat si m-a cinstit a fi stapanitor celor de pe pamant si concetatean impreuna cu ingerii".

Diavolul insa, fiind gelos si invidios pe starea imparateasca a lui Adam, care ducea pe pamant viata ingereasca, a propus Evei indumnezeirea, prin urmarea poftei si a placerii. "Roaba s-a facut Eva pentru rod; vezi, suflete al meu, sa nu te amagesti si tu, de te va ispiti sarpele candva, sfatuindu-te sa mananci roadele placerii." Indemnat de femeia sa, Adam a gustat si el din rodul oprit, privind spre "indumnezeirea cea mincinoasa" propusa de diavol.

Adam si Eva au fost dezbracati de Lumina care le acoperea goliciunea si au fost izgoniti din rai. "Sezut-a Adam in preajma raiului si, de goliciunea sa plangand, se tanguia: Vai mie, celui ce m-am supus inselaciunii celei viclene si am fost furat de ea si de marire m-am indepartat! Vai mie, celui dezbracat de nevinovatie si lasat in saracie! Ci, o, raiule, de acum nu ma voi mai desfata intru dulceata ta! Nu voi mai vedea pe Domnul si Dumnezeul si Ziditorul meu; caci in pamant voi merge, din care am fost si luat!"

Urmarea directa a caderii lui Adam si a izgonirii acestuia din rai este moartea, care va ramane legata esential de natura umana, pana la sfarsitul lumii. "Eu, care odinioara eram imbracat in slava nemuririi, port acum, ca un muritor ticalos, pielea mortii." Moartea nu trebuie vazuta insa atat ca o pedeapsa, cat ca un semn al iubirii lui Dumnezeu, care a pus astfel o limita pacatului, impiedicandu-l sa devina nemuritor.

Adam purta in sine intreaga umanitate, adica pe tot omul care s-a nascut si inca se va mai naste in lume, pana la sfarsitul acesteia. Adam era ipostasul unic al naturii umane. Toti oamenii din toate timpurile si din toate locurile sunt uniti ontologic unii cu altii, prin participarea lor comuna la unicul Chip; efortului duhovnicesc al tuturor este acela de a curati acest chip, intinat de Adam. Prin pazirea poruncilor lui Dumnezeu, iar mai ales prin iubirea de vrajmasi, omul poate sa biruiasca egocentrismul in care a fost aruncat de pacat si sa atinga unitatea naturii umane, adica sa vindece "chipul", mergand spre "asemanare".

Fiecare dintre noi recapituleaza intru sine intreaga natura umana. Unitatea naturii umane este o invatatura de baza a Bisericii Ortodoxe, numai prin aceasta putandu-se intelege universalitatea pacatului stramosesc (in Adam) si a universalitatii mantuirii, prin si in Hristos. In aceasta privinta, un batran din Pateric zicea: "Douazeci de ani am luptat impotriva unui singur gand, ca sa-i vad pe toti oamenii ca pe unul singur."

Sfintii Parinti marturisesc ca, in Adam, noi insine am cazut si am pacatuit inaintea lui Dumnezeu. Suntem astfel responsabili pentru neascultarea lui Adam, pe care putem sa o vindecam, prin ascultarea noastra. Aceasta responsabilitate poate fi asumata de bunavoie insa numai prin pocainta, in urma unui indelungat efort de curatie de patimi. Abia constientizandu-ne pacatele personale, vom putea sa le vedem pe acestea ca pe o actualizare a caderii lui Adam si sa ne simtim responsabili pentru pacatele tuturor oamenilor.

"Pe toti credinciosii, noi, cei credinciosi, trebuie sa ii vedem ca pe unul. Am vazut un om care, pentru cei ce cadeau in cuvant sau in fapta sau staruiau in rele, intr-atat suspina si se intrista, incat se parea ca numai el cu adevarat trebuia sa dea socoteala pentru toti aceia si sa fie predat osandei." (Sfantul Simeon Noul Teolog).

Daca am cazut impreuna cu Adam, sa ne si pocaim impreuna cu el !

Teodor Danalache


Crestiortodox.ro

Sinodul al şaptelea Ecumenic de la Niceea (787)

Despre cinstirea sfintelor icoane
Împotriva prigonitorilor icoanelor

Sfântul şi Marele Sinod Ecumenic care prin harul lui Dumnezeu şi datorită hotărârii dreptcredincioşilor şi iubitorilor de Hristos, împăraţii noştri Constantin şi mama sa Irina, s-a adunat pentru a doua oară la Niceea, slăvita metropolă a provinciei Bithinia, în sfânta biserică a lui Dumnezeu numită Sfânta Sofia, urmând predaniei Bisericii Soborniceşti, a hotărât cele ce urmează:

Cel care ne-a dăruit nouă lumina cunoştin-ţei Sale şi ne-a izbăvit din întunericul nebuniei idoleşti, Hristos Dumnezeul nostru, după ce Şi-a făcut mireasă Sfânta Sa Biserică Sobornicească cea fără pată sau zbârcitură (Efes. 5, 27), a făgăduit să vegheze asupra ei, zicând cu tărie sfinţilor Săi ucenici: Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Această făgăduinţă nu a făcut-o însă numai acelora, ci prin ei [a făcut-o] şi nouă, celor care am crezut prin ei în numele Lui (Ioan 17, 20).

Însă unii oameni, nesocotind acest dar, înaripaţi de către vrăjmaşul cel viclean, s-au îndepărtat de judecata cea dreaptă şi, împotrivindu-se predaniei Bisericii Soborniceşti, au păcătuit întru înţelegerea adevărului, [şi], precum zice proverbul, nu şi-au brăzdat bine ogorul şi mâinile lor nu au avut ce culege.

Ei au îndrăznit să defaime podoaba bineplăcută lui Dumnezeu a sfintelor aşezăminte, numindu-se preoţi fără să [şi] fie; despre care Dumnezeu strigă prin profeţi: mulţime de păstori au călcat via Mea; călcat-au cu picioare-le lor partea Mea... (Ieremia 12, 10). Căci urmând unor oameni nelegiuiţi, încrezători în propriile cugete, au clevetit Sfânta Biserică, Mireasa lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi nu fac deosebire între curat şi necurat (Ezechiel 22, 26), numind icoana Domnului şi a sfinţilor Săi ca pe statuile idolilor diavoleşti.

De aceea, întru bunăvoinţa Sa, Domnul Dumnezeul nostru, nesuferind ca cel ascultător să fie vătămat de o asemenea ciumă, prin râvna dumnezeiască şi cu aprobarea lui Constantin şi a Irinei, preacredincioşii noştri împăraţi, ne-a chemat de peste tot pe noi, întâistătătorii preoţiei, pentru ca dumnezeiasca predanie a Bisericii Soborniceşti să îşi regăsească tăria prin hotărârea noastră sobornicească.

Cercetând şi examinând cu multă acrivie şi având în vedere scopul adevărului nu înlăturăm nimic, nu adăugăm nimic, ci păstrăm neschimbate [toate] cele bune ale Bisericii Soborniceşti; şi urmăm cele şase Sfinte Sinoade Ecumenice, mai întâi pe cel reunit în strălucita metropolă Niceea, [şi] împreună cu el pe cel care a avut loc în cetatea împărătească de Dumnezeu ocrotită [a Constantinopolei].

(Urmează Crezul niceeo-constantinopolitan): Credem...

Ne lepădăm şi anatemizăm: pe Arie şi pe cei care cugetă asemenea lui şi îi împărtăşesc nelegiuita credinţă; pe Macedonie şi pe cei dimpreună cu el, numiţi cu îndreptăţire luptători împotriva Duhului Sfânt; [noi] mărturisim şi că Stăpâna noastră, Sfânta [Fecioară] Maria, este pe deplin şi cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, pentru că a născut în trup pe Unul din Sfânta Treime, pe Hristos Dumnezeul nostru, după cum a învăţat mai întâi Sinodul din Efes care a alungat pe necredinciosul Nestorie şi pe cei dimpreună cu el, pentru că a introdus [învăţătura despre] doimea de persoane.

Împreună cu acestea, mărturisim şi cele două firi ale Celui ce S-a întrupat pentru noi din Preacurata Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, mărturisindu-L Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, precum şi Sinodul din Calcedon a proclamat, îndepărtân-du-i din curtea dumnezeiască pe blasfemiatorii Eutihie şi Dioscor; şi împreună cu ei pe Sever, Petru şi [întreaga] ceată blasfemiatoare; împreună cu ei dăm anatemei şi născocirile lui Origen, Evagrie şi Didim, urmând celui de-al cincilea Sinod întrunit la Constantinopol.

Apoi mărturisim două voinţe şi două lucrări, după însuşirea firilor în Hristos, aşa cum a proclamat şi Sinodul al şaselea [Ecumenic] de la Constantinopol, respingând pe Serghie, pe Honorius, Chir, Pyrhus, Macarie, toţi [aceştia fiind] oameni neiscusiţi în dreapta credinţă şi pe [toţi] cei care cugetă asemenea lor.

Şi, rezumând, zicem: [noi] păstrăm neschimbate toate predaniile Bisericii, scrise sau nescrise, încredinţate nouă [cu sfinţenie]. Între ele se află şi zugrăvirea icoanelor, în acord cu relatarea propăvăduirii evanghelice, în vederea întăririi credinţei în întruparea, adevărată şi nu închipuită, a lui Dumnezeu Cuvântul, [acestea] aducându-ne bun folos; căci lumina cu care se luminează între ele [propovăduirea şi icoana] este spre mărirea amândurora .

Aşa stând lucrurile, înaintând pe calea împărătească şi urmând învăţătura [de Dumnezeu] insuflată a Sfinţilor noştri Părinţi şi a Predaniei Bisericii Soborniceşti, căci noi recunoaştem că ea este a Duhului Sfânt Care locuieşte într-însa, hotărâm cu toată grija şi acrivia: împreună cu imaginea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, în sfintele biserici ale lui Dumnezeu să se pună şi: cinstitele şi sfintele icoane, pictate sau lucrate în mozaic, sau făcute din materii potrivite, pe sfintele vase şi veşminte, pe ziduri şi scânduri, în case şi pe drumuri; icoana Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, ale cinstiţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi drepţilor bărbaţi.

Căci cu cât mai des sunt văzute acestea, prin icoane, cu atât mai mult cei care privesc la ele sunt aduşi a-şi aminti şi a iubi prototipurile [icoanelor] şi a le da cuvenita sărutare şi cinstita închinare; nu cinstirea adevărată, care după credinţă se cuvine numai dumnezeirii [Sfintei Treimi], ci [tot aşa] cum se face cu semnul sfintei şi de viaţă făcătoarei cruci, cu sfintele Evanghelii, şi cu toate lucrurile sfinte; întru cinstirea lor se vor face tămâieri şi se vor aprinde lumini [lumânări], după evlaviosul obicei al celor de demult. Căci cinstirea [acordată chipului] urcă la prototip (cf. Sfântul Vasile cel Mare: Despre Sfântul Duh 18, 45; PG 32, 149), şi cel care se închină la icoană se închină persoanei zugrăvite în ea.

În acest fel se întăreşte învăţătura Sfinţilor noştri Părinţi, adică Predania Bisericii Soborniceşti, [Biserică] ce a primit Evanghelia de la un capăt la altul al pământului; aşa urmăm lui Pavel, care a grăit în Hristos, [şi întregii] cete dumnezeieşti a Apostolilor şi sfinţeniei Părinţilor noştri, ţinând cu tărie predaniile pe care le-am primit (cf. II Tes. 2, 15), cântând astfel profetic lauda biruinţei Bisericii: bucură-te, fiică a Sionu-lui! Ridică-ţi glasul, fiică a Ierusalimului, bucură-te şi te veseleşte din toată inima. Căci Domnul a înlăturat toate judecăţile împotriva ta şi te-a izbăvit din mâna potrivnicilor tăi; Domnul este Împărat în mijlocul tău; [tu] nu vei mai vedea nici o nenorocire (Sof. 3, 14) şi pacea va fi cu tine totdeauna.

[Iar] cei care cutează să cugete sau să înveţe altfel, sau, urmând blestemaţilor eretici, [îndrăznesc] să dispreţuiască predaniile Bisericii, născocind sau lepădând ceva dintre cele ale Bisericii, fie Evanghelie, fie semn al crucii, fie icoană zugrăvită, fie sfinte moaşte de mucenici, sau [îndrăznesc] să cugete strâmb şi viclean pentru a răstălmăci ceva din Predaniile legiuite ale Bisericii Soborniceşti, încă şi [de vor îndrăzni cu necuviinţă] să folosească în chip profan sfintele vase sau sfintele mănăstirilor: poruncim ca toţi aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie caterisiţi, iar dacă sunt monahi sau laici, să fie îndepărtaţi de la împărtăşanie [să fie afurisiţi].



Sursa: Credo.ro

Starețul Efrem Vatopedinul, întemnițat la Korydallós, scrie ucenicilor de la Metocul “Sfântul Nicolae”

Închisoarea Korydallós
4.2.2012
Pentru P. Nífon,
Metocul Sf. Nicolae

Iubiţii mei fraţi, bucuraţi-vă în Domnul.

Din legăturile închisorii vă binecuvântez şi cu smerenie vă mulţumesc pentru rugăciunile voastre. Mulţumesc şi dau slavă lui Hristos al nostru care a îngăduit, pentru multele mele păcate, să gust chiar şi cu vârful limbii mele un strop din Crucea Sa.

Să continuaţi să vă rugaţi să răbdăm aici în închisoare, unde este greu pentru oricare om, şi probabil şi mai mult pentru un monah.

Crucea însă, se face mai uşoară atunci când cineva se gândeşte că închisorile au fost înnoite prin însăşi prezenţa Domnului nostru. Îmi aduc aminte de vrednicul de pomenire Papa-Efrem Katunakiotul, care, când l-am întâlnit odată în Katunakia, abia reîntors de la Ierusalim, mi-a povestit cu lacrimi:

„Îndată ce m-au dus la închisoarea Domnului nostru, nu am mai răbdat şi le-am spus: scoateţi-mă afară, căci nu pot răbda şi o să leşin”.

Din contră, noi suntem bine şi ne bucurăm de respect şi din partea personalului, şi din partea deţinuţilor. În spatele fiecărui deţinut se ascunde o tragedie.

Vă urez cu smerenie, acum că începe Triodul, ca toţi să punem un nou început duhovnicesc, cu smerenie, care este baza duhovniciei. Fericit omul care care are inima frântă şi smerită. Acesta a găsit calea cea bună de a găsi dumnezeiescul Har.

Vă urez, la sfârşit, ca Metocul nostru să fie un loc care să vă odihnească inima şi acolo să simţiţi mireasma Sfântului Munte, iar cuvântul Părintelui Nífon să desfete inima voastră virtuoasă, astfel încât să râvniţi la Iisus Hristos cel Răstignit.

La revedere !

Cu toată dragostea ce o am,
Gheronda Efrem cel legat

Sursă: pentapostagma.gr via presa ortodoxa
Notă: Pentru mai multe informații despre Gheronda Efrem, starețul marii lavre a Vatopedului, inclusiv linkuri despre prigonirea sa nedreaptă, accesați categoria - Efrem Vatopedinul

De ce trebuie sa iertam

Un frate l-a intrebat pe avva Pimen: "Daca vad o greseala a fratelui meu, e bine s-o trec cu vederea?". Batranul i-a spus: "De fiecare data cand noi trecem cu vederea o greseala a fratelui nostru, si Dumnezeu ne trece cu vederea o greseala a noastra; si de fiecare data cand noi o dam in vileag pe-a fratelui, si Dumnezeu o da in vileag pe-a noastra".

Iata cum a fost vindecat fotbalistul Dorin Goian



Unul dintre cei mai importanti oameni ai Stelei eurofantastice a vrut s-o termine cu fotbalul acum 4 ani! Avea dureri insuportabile la Spate si credea ca nu va mai juca niciodata.
Goian i-a socat pe scotieni cu povestea lui. A trecut peste un moment teribil din cariera cu ajutorul divinitatii.
“In 2008, am vrut sa renunt la fotbal. Aveam o durere extrem de puternica la spate si sufeream de discopatie limbara. Puteam juca doar daca apelam la injectii. Preotul la care merg atunci cand sunt in Romania, mi-a spus sa merg la o biserica din Bucuresti sa ma rog la Sfantul Nectarie. Asta am facut impreuna cu sotia mea. Dupa foarte putin timp, am scapat de orice durere fara ca macar sa am nevoie de operatie! A fost un miracol!“, a spus Goian pentru Evening Times.
Pentru a-si arata recunostinta, Goian si-a botezat al doilea copil Nectarie: “Am un motiv foarte bun pentru asta, trebuia sa multumesc intr-un fel pentru ajutorul pe care le-am primit. Dumnezeu m-a ajutat mereu, inclusiv cand am primit oferta de la Rangers. Totul s-a intamplat intr-un moment foarte potrivit pentru mine!


http://altarulortodox.blogspot.com/

Neincetat Fecioara

O persoana a aflat intr-o zi de la un crestin ca Maica Domnului a ramas Fecioara chiar daca a nascut. Neintelegerea acestui lucru, l-a determinat sa intrebe un preot. Preotul i-a raspuns:

- "Lumina soarelui trece prin geam - si vine la noi fara sa strice geamul. La fel si Lumina vietii (Hristos) a trecut prin Maica Preacurata, fara sa-i strice trupul."

Alegerea duhovnicului

Am intalnit oameni care se bucurau si multumeau lui Dumnezeu ca au parte de un adevarat duhovnic. Dar am intalnit si oameni care erau nemultumiti de cei pe care ii aveau si ma intrebau unde anume pot gasi un duhovnic.

Bucuria unora era data de faptul ca ei simteau ca sunt pe calea ce duce catre mantuire, iar nemultumirea celorlalti, de faptul ca stateau pe loc si se angajau mai tot timpul la lucruri pagubitoare.

In ziua de astazi, oamenii sunt grabiti si agitati. Nu se mai roaga pentru a intalni persoana care sa o nasca in duh si nici nu o mai cauta. Se multumesc cu preotul care le iese in cale. Iar de cele mai multe ori, acest preot este cel din parohia din care fac parte.

Mai tot timpul s-a spus ca e indicat ca duhovnicul sa fie preotul parohiei din care faci parte, ca el este foarte aproape de tine. Dar sa-mi fie cu iertare, in zadar este aproape de mine daca nu are puterea de a tamadui un suflet bolnav. Asa ca nu trebuie criticat cel care alearga la o manastire pentru a se marturisi, in conditiile in care preotul parohiei nu este o calauza experimentata.

S-a spus ca nu e bine sa mergem sa ne cautam duhovnici la manastire, pentru ca ii tulburam cu pacatele noastre, ca ei nu cunosc greutatile zilnice pe care le intampina credinciosul. Astfel de afirmatii vin de la persoanele care nu au cunoscut mari duhovnici, persoane care fara sa te fi vazut vreodata, au puterea sa-ti spuna cine esti, de unde vii si care sunt problemele tale.

Altii au spus ca un duhovnic calugar este incapabil sa-i spovedeasca pe cei casatoriti, pentru ca el nu stie ce inseamna sa fii casatorit. Aceste vorbe ar trebui sa fie luate in seama daca duhovnicul din manastire ne-ar da povete de la el. Dar sfaturile pe care noi le primim nu sunt rodul intelepciunii sale, ci vin de la Hristos care salasluieste in el. El aseaza mai presus de puterea sa, puterea lui Dumnezeu. Iar daca el va cauta ca prin puterea lui Dumnezeu sa lucreze asupra noastra, pot afirma fara retineri ca este cu mult superior preotului care are doar ani multi in viata de familie. Caci duhovnicul nu trebuie sa caute sa-l faca pe om dupa chipul si asemanarea sa, ci dupa cea a lui Dumnezeu.

S-a tot invocat ca duhovnicul din manastire da canoane prea dure pentru cei din lume. Sfantul Siluan spunea ca "Cei desavarsiti nu vorbesc niciodata de la ei, ci intotdeauna vorbesc numai ce le da Duhul". Asa ca nu trebuie sa ne mai intrebam in astfel de cazuri, daca trebuie sa implinim sau nu canoanele date de aceste persoane. Daca le implinim vom fi sanatosi, de nu, vom fi asemeni unei ape statute, o apa stricata.

Nu trebuie sa ne ascundem. Asa cum avem duhovnici nepriceputi in lume, avem si in manastiri. Dar nu pe acestia ii cautam si nu acestia aduc multimi de oameni la ei. Cine-i de vina? Si ei si noi. In ce consta vina? In faptul ca lipseste rugaciunea. Ei nu se mai roaga sa le daruiasca Dumnezeu puterea de a vedea unde anume sta radacina pacatelor noastre si ce trebuie sa facem pentru a scapa de ele, iar noi nu ne mai rugam ca Dumnezeu sa nasca in inimile lor cuvant de duh si de adevar pentru noi. Sa nu uitam ca in duhovnicie si "fiul il poate naste pe tatal”, dupa cum spunea Parintele Rafail Noica.

In concluzie, avem duhovnici minunati si in manastiri si in parohii. Ei pot fi intalniti cel mai usor, ca urmare a rugaciunii noastre catre Dumnezeu.

Adrian Cocosila



Sursa: http://www.crestinortodox.ro

Nu orice preot este si duhovnic

In traditia ortodoxa, dreptul de a savarsi Taina Spovedaniei nu se acorda automat prin hirotonie. Taina Spovedaniei este savarsita numai de persoanele care primesc calitatea de duhovnic. Aceasta calitate se da printr-o slujba speciala numita hirotesie. De obicei ea se savarseste imediat dupa hirotonia in preot.

Atunci cand vorbim de Taina legarii si dezlegarii pacatelor trebuie sa avem in vedere doua caracteristici pe care nu le intalnim in celelalte Taine. In primul rand, in Taina Spovedaniei intra in joc si latura personala a preotului – trebuie sa discearna, sa cunoasca metoda cea mai potrivita pentru indreptarea fiului duhovnicesc. „Canonul nu trebuie sa fie dat numai pe masura pacatelor savarsite, ci dupa starea sufleteasca a pacatosului, ca nu cumva voind sa cosi ce este rupt, sa faci ruptura mai mare... Multi isi pierd nadejdea mantuirii pentru ca nu pot indura canoanele aspre, iar altii ajung cu mult mai rau si savarsesc pacate si mai mari, tocmai pentru ca nu li s-a dat canon pe masura pacatelor lor”(Sfantul Ioan Gura de Aur)

Pe de alta parte, Taina Pocaintei are un caracter de discretie care fereste de vazul si auzul participantilor dialogul credinciosului cu preotul. Nu se poate sti niciodata cum s-a savarsit Taina dezlegarii pacatelor.

De aceea desemnarea de catre Biserica, pentru darul duhovniciei, numai a unora din preoti, reprezinta grija de a nu lasa sufletele incercate la dispozitia clericilor nepregatiti.

In trecut duhovnicia se acorda dupa o indelungata experienta pastorala, liturgica si de viata, si de aceea duhovnicii erau de regula batrani.

Asadar, Biserica a hotarat ca este nevoie de o rugaciune in plus pentru a primi calitatea de duhovnic. "Ea a asezat prin hirotesie un prag care sa atraga atentia preotului tanar ca pentru Taina Spovedaniei este necesara o noua vrednicie", ne marturiseste doamna Anca Manolache.

Fara aceaste precizari, nu s-ar putea explica de ce Taina Hirotoniei nu acorda implicit si darul duhovniciei, de vreme ce ea asa a fost instituita de Hristos. Talcuirea la capitolul 27 din Pidalion explica faptul ca episcopul are „dupa canoane intreaga libertate de actiune in privinta celor spirituale, pentru ca el este succesorul Sfintilor Apostoli....Luand in considerare chestiunea spirituala din acest canon, preotii nu pot lucra unele acte care sunt cuvenite numai episcopului, de pilda iertarea pacatelor, voia de a lega si dezlega. Aceasta o pot face si ei dar numai cu voia episcopului, care voie o da prin hirotesie.” (Arhim. Zosima Tirla si Haralambie Popescu)

Si in Pravila Bisericeasca se spune: "Daca va indrazni cineva a spovedi fara porunca arhiereului si fara de cartea lui, unul ca acela se apropie de pacatul aceluia ce lucreaza fara hirotonie, ca acest lucru de a lega si dezlega este numai al arhiereilor. Despre aceasta vorbesc multe canoane si este aratat ca numai apostolilor s-a dat aceasta de catre Hristos. Dumnezeul nostru, si urmatorii apostolilor sunt arhiereii”.

Orice duhovnic trebuie sa fie neincetat cu luare aminte la cuvintele din Evhologiu:"Cel ce ia asupra sa sarcina cea grea a duhovnicului, dator este sa se faca chip si pilda tuturor cu infranarea, cu smerenia, cu lucrarea a tot felul de fapte bune, rugandu-se in tot ceasul lui Dumnezeu ca sa i se dea lui cuvantul intelegerii si al cunostintei, ca sa poata indrepta pe cei ce nazuiesc catre dansul. Mai intai de toate este dator sa posteasca el insusi miercurea si vinerea peste tot anul, dupa cum porunceste dumnezeiasca pravila, ca pe temeiul faptelor bune ce le are el sa poata porunci si altora sa faca aceasta. Fiindca de va fi el insusi fara invatatura si neinfranat si iubitor de dezmierdari, cum va putea invata pe altii faptele cele bune? Sau cine va fi atat de nepriceput incat sa-l poata asculta in cele ce zice el, vazandu-l pe dansul fara randuiala; sau, betiv fiind el, cum poate invata pe altii sa nu se imbete?... Unul ca acela cu pravila se va pedepsi, ca un calcator de dumnezeiesti canoane".


Sursa:http://www.crestinortodox.ro

Spovedania ca act terapeutic

De-a lungul vietii sale omul este supus greselilor, greseli care ii pot afecta in sens negativ modul de actiune si existenta ulterioara.

Gresim fata de noi insine, gresim fata de semeni, gresim fata de Divinitati, greseli care pot determina stari conflictuale la nivelul individului, stari care pot determina chiar dereglari psihice.

Gresind stim ca suntem vinovati, iar fara recunoasterea vinei nu putem sa ne indreptam greseala savarsita, greseala ce va face loc mult mai usor si altor greseli. Recunoasterea vinei, deci asumarea responsabilitatii pentru ceea ce am savarsit, ne poate elibera sufletul de povara greselii si ne poate da posibilitatea de impacare cu cel asupra caruia s-a rasfrant rezultatul greselii noastre, dar si posibilitatea impacarii cu noi insine. Insa, apare o dificultate in recunoasterea vinei: omul nu este dispus sa recunoasca faptul ca a gretiit, ca nu este bine ceea ce a facut el. Recunoscand, se poate simti inferior, neiubit, neimplinit, iar respectul fara de sine este amenintat si chiar diminuat.

Toate aceste ganduri (care corespund realitatii sau care, de cele mai multe ori, sunt imaginate de om datorita lipsei unor repere sau datorita existentei unor repere neadecvate) pe care nu avem puterea sa le scoatem la iveala ne produc disconfort psihic, in primul rand, iar in unele cazuri chiar si fizic. Fiecare pacat retinut in constiinta ii aduce trupului, sub o forma sau alta, vatamare si neliniste.

Este mult mai usor sa cautam un "vinovat" pentru greseala noastra, sa nu ne asumam responsabilitatea faptelor petrecute si sa gasim modalitati "viclene" prin care sa incercam sa ne inselam propriul disconfort.

Dar daca la nivelul constientului are loc tot acest rationament "aliat" cu noi, inconstientul nu poate fi "inselat" , el "stie" tot ce s-a petrecut si nu vom avea pace interioara pana cand la nivelul constiintei nu va fi asumata vina respectiva. Pacatele, gandurile negative, vina neasumata cresc si se amplifica, orice problema din trecut nerezolvat putand aparea oricand, iar inconstientul lucreaza cu ceea ce ii oferim noi.

Gandurile pe care noi le trecem prin filtrul ratiunii, incercand sa scapam de ele, ajung in inconstient, deoarece aici ajung toate actele mentale pe care noi vrem sa le ocolim si nu cele trecute prin ratiune. La nivel intelectual ne putem convinge ca totul este bine, ne putem "minti" ca suntem bine, dar lucrul acesta nu poate fi facut si la nivel emotional.

Analizarea acestor ganduri nemarturisite, fara a fi impartasite cuiva, este, de asemenea, negativa pentru trup si suflet. Rezolvarea poate fi gasita prin intermedia! schimbarii modului de gandire asupra problemei respective, prin schimbarea opiniilor despre lume si viata, despre faptele care se produc in interiorul fiintei noastre, dar si langa noi, fapte ce se produc in comunitatea ai carei membri suntem.

Schimbarea modului de gandire este posibila daca suntem receptivi la alte opinii, daca facem cunoscut modul nostru de gandire si altora. Trebuie sa stim unde am gresit pentru a ne putea indrepta greseala. Gandurils noastre trebuie reinnoite in permanenta, reactualizate in conformitate cu ceea ce este nou si actual; numai astfel putem face fata cerintelor societatii si, implicit, semenilor nostri. Eliberarea de gandurile vechi se poate face prin exprimarea acestora.

Gandurile noastre, pe care noi le consideram negative, nu le putem destainui oricui, ci numai celui in care avem incredere deplina. Numai acestei persoane de incredere putem sa-i dezvaluim temerile noastre, gandurile ascunse care pot fi si bune, dar in cele mai multe cazuri sunt rele si pe care ne este greu sa le scoatem la iveala.

Tony Gough considera ca a marturisi reprezinta asumarea adecvata a responsabilitatii si prezentarea adevarului despre tine insuti, dar si despre celalalt sau ceilalti.

Cel caruia ii destainuim gandurile noastre trebuie sa fie o persoana in care sa avem incredere neconditionata, care sa ne inteleaga modul nostru de a fi si de a gandi, care sa ne poata ajuta sa trecem peste starea tensionata pe care o simtim inainte de marturisire si care sa ne poata ajuta sa indreptam consecintele greselilor si sa nu mai repetam greselile savarsite.

Parerile si faptele noastre gresite nu se pot clarifica si indrepta imediat. Ele pot fi cunoscute in timp si de aceea avem nevoie langa noi, pentru marturisire, de o persoana cu calitati deosebite.

Pentru a inlatura greseala sau greselile savarsite trebuie sa stim unde am gresit. Ca sa stim ce am gresit si apoi sa constientizam si momentul si modul in care am savarsit greseala trebuie sa ne raportam la ceva, la un sistem de valori moral-religioase, la sistemul propriu al macrosocietatii din care facem parte, dar si la un sistem propriu pe care ni l-am format prin acumularea cunostintelor de la familie, scoala, grup de petrecere a timpului liber (grup de socializare).

Constientizarea si recunoasterea greselilor (a recunoaste ca ele apartin noua si nu ca altcineva este vinovat de greseala savarsita de noi), precum si materializarea gandurilor asociate greselilor (exprimarea in exterior a gandurilor) inseamna marturisirea lor. Gandurile pe care nu le exprimam apartin numai spiritului, dar acestea pot sa se materializeze prin intermediul invelisului sonor (cuvantul) pe care le primesc in momentul marturisirii.

Nevoia existentei unei persoane careia sa-i marturisim gandurile noastre (sa ne spovedim) consta in faptul ca de multe ori poate aparea lasitatea de a recunoaste lipsurile pe care le avem, fata de altii sau fata de noi insine, sau poate aparea tendinta de supraapreciere a propriei persoane (omul, de multe ori, poate avea pretentia de a parea ceea ce nu este). Cu trecerea timpului, individul isi poate crea o imagine falsa despre el insusi, deoarece modul pozitiv de a gandi despre altii poate impinge spre pierderea capacitati de a-si recunoaste propriile greselii.

Spovedania ajuta sufletul sa se usureze de povara pe care a avut-o pana atunci, dandu-i celui care ne asculta si doreste sa ne ajute, o parte din aceasta povara.

Pentru spovedanie avem nevoie de o persoana in fata careia sa putem fi cu totul naturali, sa putem sa retraim cu toate nuantele sentimentele noastre, fara sa avem teama de ceva si sa putem inlatura toate mastile pe care de obicei le purtam in diverse contexte sociale.

Prin intermediul spovedaniei, descoperim si recunoastem raul din noi, dar mai mult decat atat, il aducem la suprafata, il "demascam", putand astfel mult mai usor sa-l si suprimam sau cel putin sa-l inlaturam.

O problema importanta pentru a putea elimina greseala este aceea de a stii cui marturisim si cum sa marturisim.

Putem marturisi in fata unui prieten pe care il consideram demn de incredere, dar aceasta nu ne poate ajuta deloc sau ne poate ajuta doar in mica masura sa depasim din punct de vedere emotional greseala savarsita. Unii prieteni pot reduce dimensiunile si greselile persoanei in cauza, pe cand altii le pot exagera si mai mult, dintr-o grija prea mare fata de prietenul lor si atunci nu-l pot ajuta cu nimic pe acesta. La nivel interior, trauma s-ar putea sa nu fie rezolvata si atunci aceasta marturisire are o valoare destul de mica din punct de vedere al vindecarii.

De asemenea, putem marturisi in fata unei persoane competente pentru discutarea problemelor noastre - cum ar fi un consilier sau un psihoterapeut - , dar prin acesta nu putem obtine si iertarea in fata lui Dumnezeu.

Sunt unele persoane care au o viata religioasa autentica si care-si pot marturisi greselile direct, in fata lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu iarta si nu exista pacate pe care El sa nu le poata ierta. Insa, in momentul marturisirii in fata lui Dumnezeu, poate aparea lipsa de iertare a persoanei fata de sine insasi.

Aceste persoane au nevoie de consiliere crestina prin intermediul unui preot pentru a fi ajutate sa inteleaga faptul ca daca Dumnezeu le-a iertat, tu nu ai voie sa nu te ierti pe tine insuti. Preotul care este innobilat cu har divin are cea mai mare putere de a-l ajuta pe omul aflat in suferinta, deoarece el nu lucreaza singur, ci Dumnezeu este cel care lucreaza prin intermediul preotului.

Toate aceste persoane in fata carora se face marturisirea - prieteni, consilieri, psihoterapeuti, preoti - trebuie sa lucreze prin mijloacele proprii si specifice pentru a-i ajuta pe cel in suferinta sa depaseasca problemele cu care se confrunta.

Omul greseste de multe ori pe parcursul vietii sale, de multe ori repetand aceeasi greseala, dar pentru a putea fi "eliberat" de propriile greseli, pentru a diminua numarul lor si gradul de gravitate are nevoie de o marturisire a acestor greseli. De aceea fiecare om ar trebui sa apeleze atat la un psihoterapeut, cat mai ales la un preot pentru a-si gasi linistea sufleteasca si pentru a putea fi impacat cu sine, cu semenii si cu Dumnezeu.

Prep. univ. ALINA PARASCHIVA

Sursa:http://www.crestinortodox.ro

marți, 28 februarie 2012

Îndemnul doamnei Mariana



Textul de mai jos ne-a dat lacrimile, este plin de dragoste.
Multumim doamna Mariana.

E vreme de început de Post Mare. E vreme bună pentru reculegere, pentru plângerea păcatelor, pentru sporirea credinţei, pentru primenire sufletească, pentru mâncare puţină şi rugăciune multă. Dar mai cu seamă, e vreme bună pentru fapte bune, care încununează toate cele mai sus înşirate şi ne arată pe noi iubitori şi trăitori cu-adevărat ai învăţăturilor Scripturii.

Am primit zilele trecute un mesaj. Un mesaj scris de un baiat care cerea ajutor pentru mama sa. O mama tânără şi frumoasă, o mamă care şi-a crescut cu drag copiii, o mamă credincioasă şi demnă, dar acum cu totul neputinciosă în faţa bolii cu care se luptă de aproape cinci ani.
Gabriela Tudorache, căci despre ea este vorba, are un meningiom care îi pune în pericol vederea (şi nu numai).
Intervenţia chirurgicală, de mare fineţe şi precizie, nu se poate realiza în ţară, dar specialiştii de la INI Hanovra au răspuns favorabil după ce au primit rezultatul investigaţiilor făcute de Gabriela în ţară şi au programat-o la operaţie pentru luna iulie 2012. O veste minunată!
Costurile operţiei se ridică, însă, la 35.000 de euro, sumă impresionantă pentru posibilităţile familiei, pe lângă banii aceştia fiind necesari şi alţii, pentru găzduire, deplasare şi alte eventuale tratamente.

În cazul Alexandrei Groza, fetiţa bolnavă de leucemie din Dorohoi, generozitatea oamenilor, omenia lor, s-a arătat fără de margini. Alexandra este astăzi la Pavia, într-o clinică specializată şi aşteaptă cu emoţie să primească o bucăţică de viaţă din viaţa cuiva.
Lucrul acesta mă face să am încredere din nou în bunătatea oamenilor, în puterea lor de mobilizare, în sensibilitatea lor, mă face iarăşi să sper. Numai printr-o şansă anume (unii oameni numesc aceste şanse minuni) nu suntem noi Alexandra sau Gabriela, nu sunt ele fiica, mama sau (soţul) soţia noastră.
Nu ştiu câtă lume ajunge şi se opreşte la blog-ul meu, dar pentru câţi ajung, am un îndemn: haideţi să începem Sfântul şi Marele Post la Paştilor cu un gând bun, o rugăciune şi un ajutor cât de mic pentru Gabriela. Şi toate celelalte se vor adăuga nouă...

Blogul Gabrielei este deschis pentru toată lumea care vrea să o cunoască:

Ajut-o pe Gabriela să vadă!



Pentru donaţii şi cuvinte de încurajare:

BRD – Ploiesti , Str. Bahluiului , nr. 16
RO49BRDE300SV90134183000 (RON)
RO37BRDE300SV90134423000 (EUR)
SWIFT : BRDE RO BU
BCR – Ploiesti , Str. Marasesti , nr. 185
RO87RNCB0623123175680001 (RON)
RO60RNCB0623123175680002 (EUR)
SWIFT : RNCB RO BU
BT – Banca Transilvania – Ploiesti , Str. Valeni , nr. 18 , Sucursala AG 9 Mai
RO07 BTRL 0300 1201 F865 57XX (RON)
RO79 BTRL 0300 4201 F865 57XX (EUR)
SWIFT : BTRL RO 22 PHA


Telefon: 0724342082, 0244582978
adresa de mail :
dumitru_gabriela31@yahoo.com

Articolul il găsiți și aici

Povestea mea


Buna ziua tuturor !

Ma numesc Gabriela Tudorache Dumitru , am 42 de ani , sunt casatorita si am doi copii minunati.

Povestea mea a inceput in 2007 , cand am avut primele semne de vedere incetosata la ochiul drept si dureri puternice de cap . Dupa consultul oftalmologic , medicul mi-a spus ca este vorbe despre o decolorare papilara care are cauze neurologice .

Am fost sfatuita sa merga la SP. SF. Pantelimon din Bucuresti la dna doctor Rosca Tatiana , medic primar neurochirurg cu specializare in oftalmologie , care m-a diagnosticat gresit cu sindrom antifosfolipidic si toxoplasma (un mic animalut) cum spunea dumneaei .

Am urmat tratament cu antiinflamatoare si antibiotice aproximativ 2 ani , timp in care ma simteam din ce in ce mai rau , iar in cele din urma mi-a spus sec si fara nicio remuscare : „mergi si la tine in Ploiesti , ce acolo nu sunt medici ? ” Am venit acasa , am plans , m-am rugat la Dumnezeu si am inceput sa caut pe internet si alte informatii despre presupusul meu diagnostic .

Rugamintea mi-a fost ascultata si am gasit medicul de care aveam nevoie , doamna dr. Mazilu Adina , medic endocrinolog , pentru care am un deosebit respect si caruia tin sa-i multumesc din suflet .

In urma analizelor facute s-a confirmat ca diagnosticul anterior era total gresit , recomandarea doamnei doctor fiind un RMN cranian , rezultatul : leziune nodulara de clinoida anterioara dreapta extinsa pe teaca nervului optic compatibila cu meningiom , dimensiuni 7/6 mm .

Am rugat-o pe doamna doctor sa-mi explice ce inseamna acest meningiom si mi-a spus ca este o formatiune tumorala benigna care stranguleaza nervul optic, creste in fiecare an aproximativ 2-3 mm , in final ducand la orbire si ca trebuie operata cat mai repede , dar din pacate la noi in tara nu exista aparatura necesara pentru o astfel de operatie, iar costurile in strainatate sunt foarte mari .

Socul a fost foarte mare , gandul ca o sa orbesc si o sa fiu o povara pentru familia mea era coplesitor, nu pot descrie in cuvinte ce poti simti cand primesti o asemenea veste. Doamna doctor m-a incurajat, mi-a spus ca ma ajuta sa gasim medicul potrivit pentru operatie .

La indrumarea doamnei doctor am mers si la Sp. Euroclinic la dl dr. Stoica Sergiu care mi-a spus ca trebuie sa repet RMN-ul in urma caruia s-a vazut ca tumoarea a crescut 9/7 mm , campul vizual aratand ca vederea la ochiul drept s-a deteriorat cu 81% .

Concluzia :

Operatia nu se poate face in tara , confirmare pe care am primit-o ulterior si de la dl dr. Nastase, Spitalul Militar , dar care mi-a spus ca operatia se poate face cu riscuri minime in Germania la clinica de neurochirurgie INI din Hanovra, recomandandu-l cu caldura pe Prof. Dr. Fahlbusch .

Am trimis toate investigatiile medicale la aceasta clinica si am primit acceptul dl. Profesor pentru operatie , dar cu conditia sa ma operez cat mai repede , altfel sansele pentru reusita sunt foarte reduse . Operatia este programata pentru luna lui iulie 2012 , costurile acesteia fiind de 35000 EUR doar operatia fara cazare . Problema este ca in plus fata de operatie , trebuie sa mai stau minim 20 de zile acolo ca sa merg regulat la controale .

Din pacate aceasta suma este imensa pentru noi si facem apel la ajutorul celor care ne pot ajuta cu donatii oricat de mici si care pot da informatia mai departe la companii care au posibilitatea sa ne sprijine , am afisat mai jos urmatoarele conturi :

BRD – Ploiesti , Str. Bahluiului , nr. 16

RO49BRDE300SV90134183000 (RON)

RO37BRDE300SV90134423000 (EUR)

SWIFT : BRDE RO BU

BCR – Ploiesti , Str. Marasesti , nr. 185

RO87RNCB0623123175680001 (RON)

RO60RNCB0623123175680002 (EUR)

SWIFT : RNCB RO BU

BT – Banca Transilvania – Ploiesti , Str. Valeni , nr. 18 , Sucursala AG 9 Mai

RO07 BTRL 0300 1201 F865 57XX (RON)

RO79 BTRL 0300 4201 F865 57XX (EUR)

SWIFT : BTRL RO 22 PHA

Daca doriti sa ma contactati , ma puteti suna la nr. : 0724342082, 0244582978

Sau imi puteti scrie pe adresa de mail :

dumitru_gabriela31@yahoo.com

Pedeapsa neimpacarii

Cum pedepseste Dumnezeu in­versunarea se vede si din ur­matoarea pilda: La Lavra Pecerska traia un ieromo­nah pe nume Tit. El avea mare sim­patie si prietenie catre un diacon pe nume Evagrie. Se minunau multi de prietenia lor sincera. Insa diavolul i-a facut sa se certe in asa fel, ca nu mai vroiau nici sa se vada, nici sa stie unul de altul. Pe cand unul cadelnita in biserica, celalalt fugea de tamaiat, iar daca nu reusea sa fuga, celalalt nu ca­delnita in dreptul lui. A trecut multa vreme. Amandoi au trait in acel intu­necat pacat si, neimpacati fiind, indrazneau chiar sa se impartaseasca. Fratii ii indemnau sa se impace, insa ei nu voiau sa ia aminte la aceasta.

Dupa purtarea de grija a lui Dum­nezeu, preotul Tit s-a imbolnavit atat de rau, ca era pe patul de moarte. Atunci el a inceput sa-si planga cu amar pacatul si a trimis sa-l roage pe diaconul Evagrie, din partea sa, ca sa-l ierte. Diaconul nu numai ca nu l-a ier­tat, ci l-a blestemat cu cuvinte grele. Fratii, vazandu-l pe Tit in agonie, l-au adus cu de-a sila pe Evagrie, ca sa-i impace. Bolnavul, cu mari fortari, s-a ridicat, a cazut la picioarele diaconu­lui si cu lacrimi l-a rugat: „Iarta-ma, parinte!”, insa Evagrie, cu neomenie, si-a intors fata de la el si a spus: „Nu doresc sa ma impac cu el nici in viata de acum si nici in cea viitoare!" Si spunand acestea, s-a smuls din mainile fratilor si a cazut. Fratii au vrut sa-l ri­dice, insa era mort, iar fericitul Tit in­data s-a facut sanatos si s-a ridicat.

Cu totii s-au ingrozit de aceasta intampla­re si au inceput sa-l intrebe pe Tit ce inseamna aceasta. Atunci el le-a mar­turisit ce a vazut cu ochii lui duhovni­cesti: „Pe cand zaceam bolnav si nu incetam sa ma manii pe fratele meu, am vazut cum ingerii se retrageau de la mine si plangeau pentru pieirea su­fletului meu, in timp ce demonii se bucurau de mania mea. Atunci am in­ceput sa va rog sa mergeti la frate si sa-l induplecati sa ma ierte. Cand l-ati adus la mine si eu m-am plecat in fata lui, iar el si-a intors fata de la mine, am vazut un inger nemilostiv cu o lance de foc in mana, cu care l-a lovit pe cel care nu a iertat. Si numaidecat acesta a cazut mort, iar mie acelasi in­ger mi-a intins mana si m-a ridicat, si iata-ma sanatos!" (27 februarie)

*

Cat de des, in viata, se intampla rau­tati si neimpacari cu crestinii nostri apropiati! Si pe neasteptate, se para­seste lumea aceasta si se porneste la drum cu manie in suflet catre Imparatia cea vesnica! Ce iertare vor astepta de la Dumnezeu, daca ei nu au iertat celor care le-au gresit? Este infricosa­tor sa traiesti neimpacat! Insa si mai infricosator este sa mori neimpacat! Cruzimea fata de altii aduce indracirea sufleteasca si face sufletul nevrednic de a purta dumnezeiescul har. Cu aceas­ta cruzime se piere!

Iata o pilda graitoare, chiar din Vie­tile Sfintilor. In primele veacuri crestine, cand ucenicii lui Hristos erau prigoniti crunt de catre autoritati, in Antiohia traia un preot pe nume Saprichie si un mirean, cetatean al acelui oras, pe nume Nichifor. Oamenii credeau ca sunt frati dupa trup, deoarece aveau multa dra­goste unul pentru celalalt. Si au petre­cut multa vreme in aceasta dragoste sincera, pana ce diavolul, care ii zavistuia cu multa putere pentru viata lor traita in prietenie, a reusit sa semene neghina vrajbei intre ei. Insuflati de acesta, ei s-au certat, despartindu-se si urandu-se atat de mult, incat nici nu mai vroiau sa se intalneasca vreodata, pentru ca nu se mai puteau suferi unul pe celalalt.

Dupa ce au trait mult timp in aceasta stare de vrajba diavoleasca, Nichifor si-a venit in fire si, intelegand ca ura lor reciproca vine de la diavol, a rugat pe unii dintre prietenii si vecinii lui sa mearga la prezbiterul Sapri­chie si sa-l roage ca sa-l ierte. Insa Sa­prichie nu l-a iertat. Nichifor a repetat incercarea de impacare. A trimis si a treia oara oameni ca sa-l roage pentru iertare. Insa totul a fost in zadar. Saprichie si-a impietrit inima si a ramas neinduplecat. in cele din urma, insusi Nichifor a mers la Saprichie, a cazut la picioarele lui si, cu smerenie, a ince­put sa se roage:
- Iarta-ma, parinte, pentru Dumne­zeu, iarta-ma!
Saprichie nici nu l-a luat in seama, iar Nichifor a iesit de la el rusinat si alungat.

In acea vreme a izbucnit o prigoa­na neasteptata impotriva crestinilor din Antiohia. Primii au fost intemnitati cei din fruntea lor. Printre ei s-a aflat si Saprichie, preot fiind. Dus la cercetare inaintea dregatorului, a fost intrebat cum se numeste:
- Saprichie, a raspuns el.
- Si din ce neam esti? - l-a intrebat dregatorul.
- Sunt crestin! - a venit raspunsul darz.
- Esti cleric? - a continuat dregato­rul cu intrebarile.
- Sunt prezbiter! - i-a raspuns Saprichie.

Dregatorul i-a zis atunci:
- Mai-marii nostri, stapanitorii aces­tei tari, au poruncit tuturor crestinilor sa aduca jertfe zeilor. Iar cei care nu vor implini imparateasca porunca tre­buie sa stie ca, dupa diferite munci, vor fi osanditi la moarte in cele mai cumplite chinuri.

Saprichie, stand neclintit inaintea ighemonului, i-a raspuns:
- Noi, crestinii, o, ighemone, avem ca imparat pe Hristos, caci numai El este adevaratul Dumnezeu si Facato­rul cerului, al pamantului, al marii si a toate ce sunt in ele! Iar zeii neamurilor sunt demoni.
La aceste cuvinte, dregatorul s-a ma­niat foarte tare si a poruncit sa se in­ceapa cu cruzime a-l munci pe Sapri­chie. Cel supus chinurilor a rabdat cu barbatie si i-a spus ighemonului:
- Asupra trupului meu ai putere, nu insa si asupra sufletului. Numai Domnul meu, Iisus Hristos, Care l-a facut, are putere asupra lui!

Judecatorul, vazandu-l pe Saprichie neinduplecat, l-a osandit la moarte prin taierea capului si a fost dus catre locul decapitarii. Intre timp, afland despre toate aces­tea, Nichifor a alergat ca sa iasa in in­tampinarea lui Saprichie. Pe drum, a cazut la picioarele lui si a inceput sa-l roage:
- Marturisitorule al lui Hristos, iarta-ma! Am gresit fata de tine!

Saprichie nu-i raspundea. Inima lui era inca plina de rautate diavoleasca. Smeritul Nichifor nu a renuntat si s-a grabit sa-i iasa in intampinare din nou, pe alta cale, rugandu-l:
- Marturisitorule al lui Hristos, iarta-ma! Ca un om am gresit inaintea ta. Iata, ti se da tie cununa cereasca a lui Hristos, pentru ca marturisesti sfantul Lui nume inaintea multor martori!
Saprichie, orbit de ura, a ramas ne­induplecat. Chiar si cei care-l mun­ceau se minunau de impietrirea lui si ii spuneau lui Nichifor:
- Niciodata nu am vazut un nebun ca tine! Omul acesta merge la moarte, iar tu nu incetezi sa-l rogi pentru ier­tare. Oare si dupa moarte poate sa te mai vatame? De ce iti este de trebuin­ta sa te impaci cu el?

Nichifor le-a raspuns:
- Voi nu stiti ce anume cer eu de la marturisitorul lui Hristos. Numai Dum­nezeu stie.
Cand au ajuns la locul unde trebu­iau sa-i taie capul lui Saprichie, Nichi­for i-a spus din nou:
- Te rog, marturisitorule al lui Hris­tos, iarta-ma!

S-a rugat mult Nichifor, insa Saprichie nu l-a miluit cu iertarea. Atunci Dumnezeu Si-a luat harul Sau de la Saprichie, si acesta indata s-a lepadat de Hristos. Cand cei care il munceau i-au poruncit sa se aplece ca sa-i taie capul, el s-a infricosat foarte tare si a inceput sa se roage:
- Nu ma omorati! Voi face toate cate au poruncit imparatii! Ma voi in­china zeilor si le voi aduce lor jertfa!

Astfel Saprichie, datorita rautatii lui, a pierdut harul si, odata cu el, si man­tuirea sa. Nici chinurile rabdate, nici indemnurile bunului Nichifor de a nu se lepada de Hristos la sfarsitul nevointei sale nu i-au fost de folos. Atunci fericitul Nichifor a marturisit inaintea calailor ca el este crestin, ca si el, ca si ceilalti credinciosi in Hristos, nu aduce si nu va aduce jertfa zeilor si a rugat ca in locul lui Saprichie sa-l dea mortii pe el. Dupa ce au intrebat pe dregator ce sa faca, chinuitorii l-au la­sat pe Saprichie slobod si l-au omorat pe fericitul Nichifor. Astfel Saprichie s-a lepadat de Hris­tos si a murit in rautatea sa, iar Nichifor s-a invrednicit de mucenicie si s-a mantuit (9 februarie).

Cand auzim despre purtarea invrajbitului Saprichie, e de trebuinta sa amintim si minunatele cuvinte ale Sfantului Apostol Pavel: "Si de as imparti toata avutia mea, si de as da trupul meu sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste!" (I Corinteni 13, 3). Chiar si mucenicia fara dragoste, nu mantuieste! Si cele mai mari nevointe sa ai, daca nu te impaci cu proprii tai dusmani, toate faptele tale bune le arunci in aer asemenea unei bombe si ajungi la pieire.

Arhimandritul Serafim Alexiev


Sursa: www.crestiortodox.ro

Trupul este precum o haina

Un calugar, fara sa tina seama de sfaturile duhovnicului sau, s-a nevoit peste masura, incat trupul ii era ca o umbra. A postit aspru, timp de mai multe zile.

Duhovnicul sau, vazand starea la care a ajuns din cauza ispitelor, i-a spus:

- Trupul este precum o haina. Daca o ingrijim, o putem purta mai mult timp, iar daca ne batem joc de ea, se va rupe si va trebui sa o aruncam. Te rog sa-ti intaresti trupul prin mancare si rugaciune.

Canonul Sfantului Andrei Criteanul

Cine este Sfantul Andrei Criteanul ?

Sfantul Andrei Criteanul s-a nascut la Damasc, in jurul anului 660, sub stapanire musulmana, intr-o familie crestina care i-a dat o educatie aleasa. Mai tarziu, el devine monah in "Fratia Sfantului Mormant" - Ierusalim, fapt pen­tru care a fost mai tarziu supranumit si "Ierusalimiteanul".

Curand devine secretar al patriarhului de Ierusalim, iar in 685, in calitate de delegat al acestuia, semneaza la Constantinopol actele Sinodului al VI-lea Ecumenic, care a condamnat in 681 erezia monotelita (a unei singure vointe in persoana Domnului nostru Iisus Hristos).

Monahul Andrei ramane in Constantinopol, unde i se in­credinteaza conducerea unei importante opere social-filantropice, in special conducerea unui orfelinat si a unei case pentru batrani, lucrare sociala foarte populara pentru Biseri­ca bizantina din acea vreme.

In anul 692, a fost ales episcop de Gortyna, in Creta. De aici a primit si numele de "Cretanul" sau "Criteanul", pe care i l-a dat traditia bisericeasca. Andrei Criteanul a fost un mare episcop misionar. A con­struit biserici, a infiintat manastiri, a dezvoltat lucrarea filantropica a Bisericii, s-a ocupat de educatia tineretului din eparhia sa, a ajutat pe crestinii care au suferit de pe urma incursiunilor musulmanilor in insula etc. A fost un bun pre­dicator, iar pentru a incuraja participarea poporului la viata liturgica a Bisericii a compus o multime de imne liturgice. El este considerat cel dintai autor de canoane liturgice, intre care cel mai renumit este Canonul cel Mare, care a intrat in cartea Triodul si constituie o piesa liturgica deosebit de importanta pentru perioada Postului Sfintelor Pasti.

Sfantul Andrei Criteanul a trecut la viata vesnica in anul 740, pe cand se intorcea de la Constantinopol spre Creta. De aceea, mormantul sau nu se afla in Creta, ci in localitatea Eresos din insula Mitilina (Lesbos).

Ce este Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul ?

Este vorba de un canon de pocainta, adica un lung imn liturgic (peste 250 stihiri), alcatuit din 9 cantari bogate, com­puse, la randul lor, din stihiri scurte de pocainta, ritmate de invocatia: "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!", cerere care aminteste de rugaciunea vamesului din prima duminica a perioadei Triodului.

Canoanele liturgice au aparut la sfarsitul secolului al VII-lea si inceputul secolului al VIII-lea, inlocuind, in mare masura, imnele liturgice numite Condac. Totusi, intre cantarea a 6-a si a 7-a a fiecarui Canon se mai pastreaza un Condac urmat de un Icos. Canoanele, care au fost compuse la inceput de crestini sirieni elinizati din Palestina, sunt mai sobre din punct de vedere muzical si au un continut teologic mai accentuat.

Canonul liturgic are noua cantari lungi, formate din multe stihiri scurte, iar acestea noua intercalau la inceput cele noua cantari biblice folosite in viata liturgica rasariteana:

1. Cantarea lui Moise (Iesirea 15, 1-19);
2. Noua cantare a lui Moise (Deuteronom 32, 1-43);
3. Rugaciunea Anei, mama lui Samuel (1 Regi 2, 1-10);
4. Rugaciunea profetului Avacum (Habacuc) (Avacum 3, 2-19);
5. Rugaciunea lui Isaia (Isaia 26, 9-20);
6. Rugaciunea lui Iona (Iona 2, 3-10);
7. Rugaciunea celor Trei tineri;
8. Cantarea celor Trei tineri;
9. Cantarea Nascatoarei de Dumnezeu (Luca 1, 46-55) si ruga­ciunea lui Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul (Luca 1, 68-79).

Fiecare cantare a Canonului incepe cu un Irmos (o strofa datatoare de ton), se continua cu stihiri mai scurte si se incheie cu o lauda de preamarire adresata Sfintei Treimi (doxastikon) si o lauda adresata Maicii Domnului (theotokion).

La Canonul initial al Sfantului Andrei Criteanul, mai precis la cantarile a 3-a, a 4-a, a 8-a si a 9-a, au fost adaugate de timpuriu cateva canoane mai mici, formate din trei cantari (trei ode), compuse de "Teodor" si "Iosif", adica Sfantul Teodor Studitul (+826) si Iosif de Sicilia (+886).

In secolele XI-XII, un canon de doua stihiri pentru o cantare a fost adaugat in cinstea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, din vremea in care duminica a V-a din Postul Sfintelor Pasti a fost inchinata pomenirii Sfintei Maria Egipteanca. Apoi a fost adaugata la sfarsitul fiecarei cantari o stihira de cerere catre Sfantul Andrei Criteanul insusi. Dupa sinaxar se canta sau recita 16 stihiri, toate interca­late intre Fericiri.

Cum si cand se canta / citeste Canonul cel Mare ?

Acest canon al Sfantului Andrei Criteanul se canta pe glasul al 6-lea, care este mai trist. Irmosul se canta de doua ori, la inceputul si la sfarsitul cantarii. Rugaciunea "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!" este insotita de metanie mica si de semnul sfintei cruci.

Canonul Sfantului Andrei Criteanul se citeste pe frag­mente in prima saptamana a Postului Sfintelor Pasti, in zilele de luni, marti, miercuri si joi, in cadrul Slujbei Pavecernitei; iar in intregime se citeste la Denia de joi din saptamana a 5-a a Postului Sfintelor Pasti, la Utrenie.

Ce contine Canonul cel Mare ?

Acest bogat si frumos canon este, in acelasi timp, medi­tatie biblica si rugaciune de pocainta. Canonul Sfantului Andrei Criteanul este un dialog al omului pacatos cu propria sa constiinta, luminata de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocaieste plange ca nu a urmat pilda luminoasa a dreptilor virtuosi, ci robia patimilor aratate in multi pacatosi, dintre care unii nu s-au pocait, iar altii s-au mantuit tocmai fiindca s-au pocait.

Cu inima plina de smerenia vamesului, cu strigatul de iertare al fiului risipitor si cu gandul la infricosatoarea jude­cata, despre care vorbesc Evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arata, deodata, durerea si puterea pocaintei, leac si lumina a invierii sufletu­lui din moartea pacatului.

Rugaciunea vamesului "Dumnezeule, miluieste-ma pe mine pacatosul!" devine, in Canonul Sfantului Andrei Criteanul, ritmul si respiratia pocaintei in staruitorul stih: "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!"

Pocainta-rugaciune a fiului risipitor: "Parinte, gresit-am la cer si inaintea ta, nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau, primeste-ma ca pe una din slugile tale" ia accentul unui regret nesfarsit pentru pacat, ca pierdere si moarte a sufletului care valoreaza mai mult decat toata lumea materiala: "Ia aminte, Cerule, si voi grai; pamantule, primeste in urechi glasul celui ce se pocaieste lui Dumnezeu si-L lauda pe Dansul." (Cantarea a II-a, 2)

Pacatul este alipirea sufletului de cele pamantesti, incat: "toata mintea tarana mi-am facut" (Cantarea a II-a, 6). Prin pacat se pierde frumusetea nevinovatiei din Rai, se pustieste sufletul, se schimba demnitatea omului in rusine, iar apropierea de Dumnezeu se preface in instrainare de El.

Pacatul pe care il descrie Canonul cel Mare nu este al unui singur om, ci al firii omenesti cazute, incepand cu Adam si Eva. De aceea, Canonul cel Mare imbina pocainta cu meditatia la caderile in pacat sau biruinta asupra pacatului, asa cum se vad acestea in Sfanta Scriptura. Canonul cel Mare se canta in Biserica in timpul perioadei de pocainta a Postului Mare al Sfintelor Pasti, tocmai pentru a se arata ca toti oamenii au nevoie de pocainta si de iertare a pacatelor pentru a ajunge la mantuire.

Marii pacatosi care s-au pocait si s-au ridicat din pacat si patimi devin nu numai dascali ai pocaintei pentru intreaga Biserica, ci si rugatori pentru cei ce se lupta cu pacatul sau se curata de el prin pocainta.

Astfel, Cuvioasa Maria Egipteanca este invocata in Canonul cel Mare in stihul: "Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!". Iar mai tarziu, Biserica a adaugat in Canonul Sfantului Andrei Criteanul si stihul-ru-gaciune adresat chiar lui, autorului: "Cuvioase Parinte Andrei, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!"

Rugaciunile din Canonul cel Mare adresate Maicii Dom­nului si Sfintilor Apostoli arata, in general, legatura dintre pocainta si inviere, dintre vremea Postului si sarbatoarea Pastilor. "Apostoli, cei doisprezece de Dumnezeu alesi, aduceti acum rugaciunea lui Hristos, ca sa trecem toti curgerea postului, savarsind rugaciuni de umilinta si savarsind virtuti cu osardie; ca in acest chip sa ajungem sa vedem invierea cea slavita a lui Hris­tos Dumnezeu, slava si lauda aducand."

Maica Domnului, care a purtat in pantecele ei si pe bratele ei pe Hristos-Domnul, aratandu-L lumii, impreuna cu Apostolii care au binevestit lumii pe Hristos, arata aici insasi taina Bisericii, in care puterea si darul pocaintei devin pregatire si dor de inviere, arvuna a vietii vesnice ca legatura de iubire a omului cu Dumnezeu.

Marturisirea si preamarirea Sfintei Treimi in Canonul cel Mare arata ca pocainta crestina este taina refacerii comuniu­nii oamenilor cu Sfanta Treime. Botezati in numele Sfintei Treimi, crestinii reinnoiesc Taina Botezului prin lacrimile po­caintei, mor pentru pacat si inviaza sufleteste pentru Hristos.

Marturisirea dreptei credinte prin doxologie se leaga strans de redescoperirea dreptei vietuiri prin pocainta. Milostivirea Sfintei, Celei de o fiinta, de viata facatoarei si nedespartitei Treimi este temelia si puterea care face ca "usile pocaintei" sa devina "portile imparatiei cerurilor" deschise in inimile celor ce cauta mantuirea si viata vesnica.

Un alt element care sustine rugaciunea de pocainta si, in acelasi timp, constituie semnul pocaintei profunde este plan­sul sau lacrimile caintei. Lacrimile sunt un dar de la Dum­nezeu. Lacrimile care sustin rugaciunea de pocainta sunt numite intristarea cea dupa Dumnezeu, dupa expresia Sfintilor Parinti.

Sfantul Ioan Damaschinul explicand fericirea a doua, "Fericiti cei ce plang ca aceia se vor mangaia", arata clar ca nu orice plans aduce fericire, nu orice tanguire si lamentare este o virtute, ci plansul pentru pacate, numai acela aduce mangaiere. Nu plansul celui ce este suparat pentru ca ar fi dorit sa castige mai multi bani, dar a castigat mai putini, sau a ratat o sansa de a ajunge intr-un rang mai mare, dar nu a reusit.

Sfantul Ioan Damaschinul arata ca nu acesta este plansul adevarat, ci acesta este un plans egoist, un plans din orgoliu. Plansul adevarat este regretul sau cainta pentru pacatele pe care le-am facut, regretul si cainta pentru timpul pierdut, pentru energiile sufletesti si trupesti pe care le-am cheltuit in zadar, fara nici un sens duhovnicesc si fara nici o roada folositoare altora.

In timpul Postului Mare in Triod se subliniaza legatura deosebita dintre taina smochinului neroditor care s-a uscat pentru ca l-a blestemat Hristos Domnul si existenta umana cea indepartata de Dumnezeu, care nu aduce roada faptelor bune.

Sfantul Andrei Criteanul si alti Sfinti Parinti, meditand la pilda smochinului neroditor, cer lacrimile pocaintei ca sa ude cu ele smochinul neroditor al sufletului pentru a nu se usca definitiv. Iar Sfantul Efrem Sirul ne spune ca sufletul omului pacatos este plin de spinii pacatelor si de uscaciunea lipsei de iubire smerita fata de Dumnezeu si fata de semeni, iar lacrimile pocaintei vin peste sufletul acesta plin de spini si de uscaciune ca o ploaie curatitoare si roditoare. in acest sens, Parintii duhovnicesti vorbesc despre curgerea lacri­milor nevoitorilor sau ascetilor din pustie care au facut rodi­toare pustia prin rodirea virtutilor. Nu e vorba doar de pus­tia fizica, exterioara, ci, in primul rand, ei au facut roditoare pustia sufletului pacatos, transformand-o intr-un sol fertil al virtutilor.

Parintii Bisericii, mari dascali si traitori ai pocaintei, au impartit lacrimile in doua categorii: lacrimile de intristare numite si "strapungerea inimii" si lacrimile bucuriei. Lacrimile de intristare ard pacatul si spala sufletul pacatos precum focul curata fierul de rugina. Aceste lacrimi pot con­tinua si dupa ce au fost iertate pacatele lor, ele transformandu-se in lacrimile bucuriei care izvorasc din rugaciunea curata. Insa in viata spirituala ortodoxa, lacrimile bucuriei se dobandesc, in general, dupa ce credinciosul a trecut prin lacrimile pocaintei. Acest adevar ni-l arata Sfantul Ioan Scararul care, in lucrarea sa Scara virtutilor, vorbeste despre "lacrimile pocaintei celei de bucurie aducatoare", adica despre bucuria iertarii, bucuria ridicarii, bucuria invierii sufletului din moartea pacatului.

Dupa impacarea omului cu Dumnezeu prin Spovedanie, lacrimile pocaintei aduc pace in suflet. Lacrimile nu sunt un scop in sine, dar sunt semnul caintei profunde si semnul bucuriei iertarii si al refacerii comuniunii cu Dumnezeu, Izvorul bucuriei.

Cantarile noastre bisericesti compuse, in general, de monahi care au plans o viata intreaga, care s-au invrednicit de lacrimile pocaintei si de lacrimile bucuriei, contin o bucurie pasnica si pacificatoare. Ele nu urmeaza ritmul naturii impatimite de placeri, ci urmeaza ritmul metaniilor, acela al pocaintei. O astfel de muzica ne ajuta la sustinerea rugaciu­nii de pocainta.

Muzica din timpul Postului Mare este adaptata acestei perioade, dupa cum si vesmintele liturgice, de culoare cernita, inchisa, ne antreneaza in interioritatea pocaintei; ele ne cheama sa privim nu atat la solemnitatea slujbelor exterioare, cat la saracia sufletului nostru slabit de pacate, pentru a aduna, prin smerita rugaciune, comori de lumina in inima.

Totusi, intrucat pocainta are ca scop bucuria invierii, sambata si duminica din timpul Postului Mare, Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur si cea a Sfantului Vasile cel Mare se savarsesc in vesminte luminate, iar miercurea si vinerea, Liturghia Darurilor mai Inainte Sfintite unita cu Vecernia, ca semn de pocainta, se savarseste in vesminte cernite. Aceasta Liturghie este savarsita pentru impartasire euharistica mai intensa intrucat si postul acesta este mai intens sau mai sever.

In Biserica veche nu se savarsea Liturghia Darurilor mai inainte sfintite dimineata, ci seara, la vecernie. In mediul rural, primavara, oamenii mergeau in timpul zilei la camp, iar dupa munca de la camp, seara, veneau si se impartaseau, ca pregatire pentru inviere, deoarece perioada Postului Sfintelor Pasti este potrivita pentru invierea lenta a sufletului din moartea pacatului si cul­mineaza cu explozia bucuriei invierii Domnului din noaptea de Pasti.

Sa rugam pe Hristos Domnul si pe toti sfintii Lui sa ne ajute cu rugaciunile lor si sa ne daruiasca puterea de a simti in suflet roadele pocaintei din Postul Mare, adica sfintirea vietii, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: "Noi daruim ceea ce avem, postirea, ca sa primim ceea ce nu avem, nepatimirea."

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/


+ Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

Canonul Sfantului Andrei Criteanul - Audio

Canonul Sfantului Andrei Criteanul - Video

Legaturii Ortodoxe

  1. MITROPOLII, ARHIEPISCOPII, EPISCOPII ROMÂNEŞTI
  2. BISERICI, MĂNĂSTIRI, PAROHII ROMÂNEŞTI
  3. SITE-URI ALE ALTOR BISERICI ORTODOXE
  4. PAGINI PERSONALE
  5. PAGINI DIVERSE
  6. ALTELE