Candela Bisericii arde pentru toţi!



duminică, 1 aprilie 2012

Gandurile rele

In om nu sunt prezente numai gandurile bune, care vin de la Dumnezeu si ii aduc bucurie, ci sunt prezente si cele rele, ganduri trimise de diavol, care ii pricinuiesc omului tulburare si intristare.


Gandurile rele nu sunt zamislite de firea noastra, caci ea a fost creata buna. A spune ca din cauza firii avem ganduri rele, inseamna a marturisi ca Dumnezeu este autorul lor, de vreme ce ne-a daruit o fire care naste si astfel de ganduri. Dar din cauza pacatelor, se poate face si ea sursa a gandurilor rele.

Gandurile rele sunt doar inceputul razboiului diavolului impotriva noastra. Daca omul nu scapa de ele, gandurile semanate in minte de diavol cresc pana la faptuirea pacatului si de acolo la impatimirea omului - la repetarea pacatului, facand din om un rob al patimilor.

Sfantul Ioan Scararul spune ca "Precum ouale nasc viata atunci cand sunt incalzite in cuibar (cand sunt clocite), tot astfel si gandurile pe care le tinem in noi prind viata si se prefac in fapte". Ce reiese de aici? Ca niciun gand rau nu trebuie pastrat in mintea noastra, caci el nu peste mult timp va abate mintea de la rugaciune.

Nu putem vietui fara ganduri, dar sta in puterea noastra sa gandim duhovniceste sau trupeste. In Pateric se spune ca "Un frate a venit la avva Pimen si i-a spus: "Avva, am multe ganduri rele si ma pun in primejdie“. Batranul l-a scos afara din chilie si i-a spus: "Umfla-ti pieptul si opreste vantul!". Fratele a raspuns: "Nu pot sa fac asta". Atunci batranul i-a zis: "Cum nu poti sa faci asta, nu poti impiedica nici gandurile rele sa navaleasca peste tine. Dar macar tine-le piept". Asadar, nu putem impiedica gandurile sa ne atace, dar putem lupta impotriva lor: sa le intampinam cu dispret si sa nu le punem in lucrare.

Dar eliberarea de gandurile rele nu se poate face prin propriile puteri, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Sa-I cerem in rugaciune ca neincetat sa facem voia Sa si sa nu uitam ca in spovedanie este indicat sa-i marturisim duhovnicului si gandurile noastre. Infatisarea gandurilor noastre Domnului prin parintele duhovnicesc, va aduce linistea launtrica. Caci duhovnicul, inzestrat cu intelepciunea cea dupa Dumnezeu, ne va ajuta sa implinim cuvintele rostite de avva Pimen: "Precum o lada plina cu haine, de le va lasa cineva, cu vremea putrezesc, asa si gandurile, de nu le vom face cu trupul, cu vremea se prapadesc si putrezesc".

Adrian Cocosila

Sursa: http://www.crestinortodox.ro

Smerenia şi mândria (prima parte)

Deci cine se va semeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor.(Mt.18, 4)
Căci, oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.(Lc.14, 11)
…Ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu(Lc. 16,15)
Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem.(Lc.17, 10).
Iar vameşul, departe stand, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului(Lc.18,13).
Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (Iac.4,6).şi 1 Pet.5, 5).
Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa (Iac.4,10).
Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţa la timpul cuvenit(1 Pet.5,6)
Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă, şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui(Ps.33,17).
Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi(Ps.50, 18).
Căutat-a spre rugăciunea celor smeriţi şi n-a dispreţuit cererea lor.(Ps.101,18).
Cine este ca Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce locuieste întru cele înalte şi spre cele smerite priveşte, în cer şi pe pământ? (Ps.112, 5-6).
Că înalt este Domnul şi spre cele smerite priveşte şi pe cele înalte de departe le cunoaşte (ps.137, 6).
Văzut-am pe cel necredincios fălindu-se şi înălţăndu-se ca cedrii Libanului. Şi am trecut şi iată nu era şi l-am căutat pe el şi nu s-a aflat locul lui(Ps.36, 35-36).
Într-adevăr pe drumuri viclene i-ai pus pe ei şi i-ai doborât când se înălţau. Cât de iute i-ai pustiit pe ei! S-au stins, au pierit din pricina nelegiuirii lor (Ps.72, 18-19).
Că Tu pe poporul cel smerit îl vei mântui, şi ochii mândrilor îi vei smeri (Ps.17, 30).
Tu ai smerit ca pe un rănit pe cel mândru(Ps.88, 11).
Nu va locui în casa mea cel mândru(Ps.100, 9).

Tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur

Mândria este rădăcina şi izvorul tuturor fărădelegilor.
Răul cel mare, care a zdruncinat toată lumea, din mândrie a venit.
Nimic nu este mai josnic decât mândria şi nimic nu este mai înalt decât smerenia.
Mândria pierde orice virtute sufletească.
Mândria face necurată toată vieţuirea noastră chiar de am avea curăţie, feciorie, post, rugăciune, milostenie si alte virtuţi.
Nimic nu este atât de străin sufletului creştin ca mândria.
Mândria este dovada sărăciei minţii.
Cu cât mai mult se smereşte omul, cu atât mai mult se înalţă.
Smerenia este pricina tuturor bunătăţilor.
Smerenia înseamnă să fii ponegrit şi clevetit.

Cugetări despre mândrie şi smerenie

Cât de mult iubeşte Dumnezeu smerenia şi cât de mult urăşte mândria vezi în locuri aduse din Sfanta Scriptură(vezi mai sus). (Sfântul Tihon de Zadonsk)

Neincetata Liturghie

Avva Apollo avea un ucenic pe nume Isaac, format cu desavarsire pentru infaptuirea lucrului bun. A dobandit linistea absoluta in timpul Sfintei Liturghii si cand mergea la biserica nu ingaduia nimanui sa se apropie de el. Avea o vorba: "Toate lucrurile sunt frumoase la timpul lor. Caci exista un timp pentru orice lucru". Cand se desfacea adunarea, alerga spre chilie ca urmarit de foc. De multe ori, dupa slujba, fratilor li se dadea cate un pesmet si un pahar cu vin, el insa nu lua, nu ca sa refuze binecuvantarea fratilor, ci ca sa pastreze linistea dobandita in timpul Liturghiei. S-a intamplat ca a cazut bolnav la pat, iar fratii, auzind, au venit sa-l vada. S-au asezat langa dansul si l-au intrebat: "Avva Isaac, de ce fugi de frati dupa Liturghie?". El le-a raspuns: „Nu fug de frati, ci de urzelile demonilor, caci, daca cineva, cu o faclie aprinsa, intarzie mai mult timp in vant, faclia se stinge. Tot asa si noi, iesind iluminati de Sfanta Liturghie, daca intarziem mult timp afara din chilie, mintea ni se intuneca“.

Legarea cununiilor

Cununiile legate reprezinta un motiv amintit de unii dintre cei care nu reusesc sa se casatoreasca, ori care intampina mari greutati in aceasta directie. Astfel, cand trece multa vreme fara a gasi un prieten/prietena, cand trec anii si tot degeaba, cand apare o neliniste puternica in momentul cererii in casatorie, cand se hotaraste anularea casatoriei chiar in ziua programata sau cand apar alte schimbari emotionale neasteptate, unii trag concluzia: "Am cununiile legate!"

Ce se pierde din vedere, mai ales in cazul celor care ajung la concluzia amintita, este faptul ca exista multe alte cauze pentru care o casatorie dorita intarzie sa aiba loc, precum existenta unor pretentii inchipuite si a unor asteptari idealiste, savarsirea unor pacate mari, ocolirea spovedaniei, ori blestemul de orice fel al parintilor, rostit in mod contient sau nu. Astfel, ceea ce se intelege prin "legarea cununiilor" nu trebuie pus numai in legatura cu vrajile si farmecele facute de vrajitoare, ci trebuie avuta in vederea mai intai o viata crestina, spovedania generala a tuturor pacatelor si dezlegarea de vreun posibil blestem.

Precum exista diavoli si vrajitoare, tot asa exista si vraji, farmece si blesteme. Precum sunt rele toate lucrarile diavolesti, tot asa sunt rele si toate lucrarile vrajitoresti. Indiferent daca este numita "alba" sau "neagra", magia este de un singur fel, diavoleasca. Pentru aceasta, daca un om ajunge legat de diavol, niciodata acela nu va dobandi izbavire de la vrajitoare, adica tot de la acela care l-a legat (de la diavol). Si chiar daca si-ar retrage diavolul o lucrare necurata, el nu ar face-o daca nu ar fi convins ca omul respectiv va ramane tot al lui si dupa aceea. Astfel, numai preotii lui Dumnezeu pot ajuta pe cei aflati in necaz.

"Legarea cununiilor" prin pacatele personale

Spre a-l pierde pe om, diavolul lucreaza atat din afara (vraji), cat si din interior (pacate personale). Pentru a nu ajunge sub influenta duhurilor necurate, omul trebuie sa se pazeasca mai ales de acele lucruri care ii stau in putere, adica de pacatele personale. Cat despre lucrarile diavolului cele din afara (vraji), omul are la indemana armele cele duhovnicesti ale Bisericii (duhovnici cu experienta, molitfe, rugaciuni de dezlegare, lucruri sfintite etc).

Cand omul nu-L cunoaste pe Dumnezeu, nici nu-i slujeste Lui, lucrarile necurate ale diavolului au sanse mai mari sa ii tulbure viata, nici atunci insa fara ingaduinta lui Dumnezeu. Indiferent de cat de inselat sau de cazut ar ajunge omul, Dumnezeu il asteapta oricand, ca pe fiul cel risipitor, caci El nu doreste moartea pacatosului, ci intoarcerea lui, spre a-L face viu.

Unii oameni sunt convinsi ca raul din viata lor (boli, suferinte, nereusite, pierderi, intarzierea casatoriei) se datoreaza numai vrajilor si blestemelor, iar nu, in mare masura, si pacatelor personale. Pentru aceasta, desi Biserica nu a negat niciodata puterea blestemelor si a vrajilor, drept pentru care a si randuit acele rugaciuni speciale care cer dezlegarea de farmece, vraji si blesteme, ea i-a indemnat pe oameni mai ales la o viata curata, la ferirea de patimi, la pocainta si la Impartasanie.

Parintele Ilarion Argatu spune ca multi nu se pot casatori deoarece sunt inrobiti de patima desfranarii. Pacatele trupesti savarsite in afara casatoriei ii aseaza pe cei care le-au facut sub influenta diavolului, care uraste Casatoria si familia. Duhurile necurate il leaga pe om cu desfranari trupesti pentru a nu se casatori, fie din egoism, fie din nepasare, fie din teama etc. Mai apoi, chiar daca isi doresc sa se casatoreasca, ei intampina mari greutati, fie din dragostea lui Dumnezeu pentru ei, care doreste ca acestia sa intre in casatorie curatiti prin pocainta, fie din mila lui Dumnezeu fata de ceilalti, care ar putea ajunge alaturi de acestia, in familie.

"Legarea cununiilor" prin blestemul parintilor

Blestemul este o invocare a lui Dumnezeu pentru a face dreptate in cazul unei nedreptati si a-l pedepsi pe cel vinovat. Daca binecuvantarile atrag mila si ajutorul lui Dumnezeu, blestemele poarta cu ele mania si pedeapsa Lui. Cele mai puternice blesteme sunt cele rostite de parinti (mama, tata), de preoti si de arhierei. Despre blestemul de mama gasim scris inca din vechime: "Binecuvantarea tatalui intareste casele fiilor, iar blestemul mamei le darama pana in temelie" (Sirah 3, 1-15).

Cand un om nedreptatit striga dupa dreptate, blestemand, el poate fi auzit de Dumnezeu, insa nu in mod automat, caci omul nu judeca intotdeauna drept. In rostirea unui blestem intervine adesea egoismul, care cere razbunare, rautatea, care nu accepta iertarea, sau interesul personal, care intuneca adevarata judecata a lucrurilor. Astfel, nu orice blestem se indeplineste, iar mai ales atunci cand el este rostit din rautate.

Cand sunt rostite, blestemele se prind mai ales asupra celor pacatosi, care aduc suferinta si greutate celor de langa ei, parintilor, rudelor sau strainilor. Cand vorbeste despre Judecata de Apoi, referindu-se la cei care nu au implinit Legea cea Noua a iubirii, Mantuitorul spune: "Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui" (Matei 25, 41).

Orice blestem aduce cu sine o legatura din cauza careia, unii nu se mantuiesc, iar altora le vin necazuri multe. Indiferent cum sunt rostite, blestemele nu se dezleaga decat prin Spovedanie, iertare si rugaciunile de dezlegare de blestem, pe care le citeste preotul-duhovnic sau episcopul. In rugaciunile de la slujba inmormantarii, cerand iertarea pacatelor celui adormit, preotii cer si dezlegarea de posibilele blesteme necunoscute.

"Legarea cununiilor" prin vraji

Despre "legarea cununiilor", ca lucrare diavoleasca, parintele Ilarion Argatu spune: "Legarea cununiei o fac vrajitorii, fermecatorii si oamenii cei rai. Unii din invidie, altii din razbunare, iar altii fara motiv, doar din placerea de a face rau, alearga la lucrul cel necurat si mananca viata cea buna a tinerilor. Unii iau semne de la tineri, le pun semne, arunca apa de la vrajitori in fata lor, altii lucreaza cu semne de la morti: cu piedica de la mort, capete de lumanari culese de pe morminte, cu tarana de pe morminte, cu apa cu care a fost spalat mortul, cu semne luate de la mort si zic: "Sa nu-i placa, sa nu-i trebuiasca, ori lui, ori ei. Asa cum place mortul la lume, asa sa-l placa pe acesta cine se va uita la el. Cand se va scula mortul acesta, atunci sa se casatoreasca acela."

Daca in viata omului apar anumite lucruri care nu pot fi intelese, precum intarzierea unei casatorii dorite, acesta este dator sa mediteze profund la toate cauzele posibile, iar mai apoi sa mearga la preotul duhovnic, spre a cere ajutor. Daca, pentru "dezlegarea cununiilor", unii alearga la preoti, iar altii la vrajitori, acest lucru arata in cine isi pune fiecare nadejdea si credinta. Cand sunt cu adevarat lucrari vrajitoresti, trebuie stiut faptul ca diavolul nu se alunga niciodata de unul singur.

Acelasi parinte mai spune: "Cei ce alearga la preot pentru dezlegarea de cununie si asculta de preot, dobandesc nu numai dezlegarea de cununie si soarta cea buna in viata, ci si plata mucenicului si mantuire. Cei ce alearga la vrajitori pentru a se dezlega de vraji, acestia se leaga si mai tare, chiar daca li se pare ca au reusit, s-au dezlegat si au rezolvat problema pe care o aveau. Intotdeauna cand alergi la vrajitori pentru a scapa de boala care ti-a venit prin vraji, pentru a scapa de descantece, ori pentru a te dezlega de farmece si descantece, iti pierzi sufletul. Diavolul nu te ajuta niciodata fara sa aiba ceva de castigat. Bunul cel mai de pret pentru el este sufletul tau. Deci, pe diavolul care ti-a adus necazul, in loc sa-l alungi si sa-i faci fara putere facerile lui de rau, te duci la el sa-l rogi sa-ti ia necazul pe care ti l-a dat. Pentru ca ai alergat la el si l-ai rugat, diavolul iti ia necazul dar, pentru aceasta, it ia si sufletul. Rugamintea ta fata de diavol, la sfarsitul vietii tale, va fi ca un contract al lui pentru sufletul tau, pentru care nu vor putea ingerii sa te apere."

Tot parintele Ilarion mai spune: "In unele cazuri, se dezleaga usor, iar in altele, foarte greu. Primul lucru pe care trebuie sa-l faca oricine, indiferent de gravitatea situatiei, este post o saptamana, dupa care spovedanie generala, adica marturisirea tuturor pacatelor, de la varsta de sapte ani, Sfanta Impartasanie si Taina Sfantului Maslu. Prin aceste Sfinte Taine te intaresti cu harul lui Dumnezeu, har curatitor si intaritor." Parintele recomanda, mai apoi, ca cel in cauza sa guste zilnic Aghiasma, untdelemn sfintit in Taina Sfantului Maslu, dupa ce face insa patruzeci de metanii.

Atata timp cat omul se pazeste pe sine in mod constant sa nu pacatuiasca, ducand o viata bisericeasca autentica, Dumnezeu il va binecuvanta intru toate. Mai apoi, in momentele mai grele, spovedania generala si rostirea de catre preot a unor rugaciuni speciale de dezlegare si de binecuvantare, reusesc adesea in dobandirea celor dorite. Desi nu exista o rugaciune spreciala pentru "dezlegarea cununiilor", se pot rosti insa alte rugaciuni de folos, precum cele de dezlegare de toata lucrarea diavoleasca si cele de binecuvantare si de atragere a milei si harului lui Dumnezeu.

Un crestin spovedit si impartasit periodic, avand rugaciune zilnica si dragoste de Dumnezeu, nu are de ce sa se tulbure in momentul intarzierii casatoriei. Acela care isi pune nadejdea in Dumnezeu, a carui putere zdrobeste orice lucrare necurata, nu trebuie sa se mai teama de vraji, ci numai decat de pacatele personale. Astfel, deoarece patimile noastre dau putere diavolului asupra noastra, se cade a ne teme de pacat si a alerga din toata inima spre Domnul, "ca nu cumva, ramanand departe prea multa vreme de impartasirea Lui, sa fim prinsi de lupul cel intelegator".

Teodor Danalache

sursa:http://www.crestinortodox.ro

Drepturile de autor ale lui Dumnezeu

Drepturile de autor sunt o recunoastere a meritelor cuiva pentru existenta unui lucru si o imputernicire a aceluia asupra lucrului respectiv. Atata timp cat Dumnezeu este "facatorul cerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute", oare exista vreun lucru care sa nu fie al Lui? Astfel, lui Dumnezeu nu ii apartin numai oamenii si lumea, ci si cele mai noi descoperiri ale modernitatii, ca unuia care a sadit in materie ratiunile care au facut posibila functionarea celor descoperite.

Oricat se straduieste lumea sa-L nege pe Dumnezeu, atat ca existenta de sine statatoare, cat si ca autor (creator) al nostru si a toate cate exista in jurul nostru, tot El ramane autorul si purtatorul de grija a toate cate exista. Astfel, cu fiecare pacat savarsit de noi si cu fiecare lucru vazut in sine, iar nu ca dar al lui Dumnezeu facut noua, il nedreptatim pe Dumnezeu, incalcand drepturile de autor ale acestuia.

Lumea nu este a noastra

Lumea nu este a noastra, nici noi nu suntem ai lumii, ci toate sunt ale lui Dumnezeu. Drepturile de autor ale Creatorului se aplica tuturor lucrurilor din aceasta lume, precum marturisim, numindu-L pe Dumnezeu "facatorul cerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute".

Lumea ingereasca este a lui Dumnezeu si Ii slujeste Lui; natura si animalele sunt ale lui Dumnezeu si Il recunoasc pe El ca Stapan, supunandu-I-se intru totul; oamenii sunt ai lui Dumnezeu, indepartarea de El ducand la salbaticirea acestora; diavolii sunt si ei ai lui Dumnezeu, fiind faptura Lui iubita, ajunsa insa intr-o cadere ireversibila.

Natura nu este a noastra

Natura nu este a noastra, ci a Celui care a zidit-o din nimic. Fiind faptura iubita a lui Dumnezeu, omul a primit in stapanire intreaga natura, insa impreuna cu datoria de a-i purta de grija acesteia, iar nu a o socoti straina, putand sa o jefuiasca dupa bunul sau plac. Consumarea in chip egoist a bunurilor materiale, ca si cum ne-ar apartine de drept, iar nu luarea acestora cu multumire, este rodul unei vieti pacatoase si indepartate de Dumnezeu.

Sfantul Ioan Gura de Aur, vazand egoismul si lacomia lumii, spune: "Pamantul nu mai poate sa rabde atatea rautati, care au pangarit pana si vazduhul. Din pricina banilor, am vandut stihiile cele libere: drumurile se vamuiesc, pamantul se imparte, apele se stapanesc, aerul se cumpara. Unul ia celuilalt ogorul, altul rapeste vecinului slugile. Unul se judeca cu megiesul sau pentru apa, altul se lupta pentru aer cu cei din jurul sau. Unii se cearta pentru masurarea pamantului, altii se macelaresc pentru zidirea caselor."

Indraznesc sa spun ca ar trebui sa ne fie rusine chiar sa ne scaldam lacom in darurile lui Dumnezeu; ar trebui sa fim atat de smeriti, incat sa refuzam o parte din bunurile materiale, vazandu-ne nevrednici de ele. Postul crestin trimite cumva spre acest binecuvantat refuz, izvorat din smerenie si iubire de Dumnezeu.

Noi nu suntem ai nostri

Deoarece nu noi ne-am hotarat nasterea, iar uneori, nici macar parintii nostri, ci mai ales Dumnezeu, se cade sa recunoastem ca ai Lui suntem. Viata apare prin impreuna lucrarea oamenilor cu Dumnezeu. Cand parintii se lasa in voia lui Dumnezeu, la vreme potrivita, El da acestora darul unei noi vieti.

Noi nu suntem ai nostri, desi avem o libertate deplina asupra vietii noastre. Aceasta libertate a noastra asupra vietii noastre nu este insa totuna cu intunecatele vorbe: "Sunt liber, fac ce vreau!" A fi liber inseamna a fi stapan absolut pe toate pornirile patimase, iar nu a trai intr-o continua tensiune de alegere intre bine si rau, cazand adesea fara sa vrem. Libertatea este a celor despatimiti, a sfintilor.

Nu noi ne-am hotarat dimensiunile si infatisarea. "Care dintre voi, ingrijindu-se, poate sa adauge staturii sale un cot?" (Luca 12, 25). "Nici pe capul tau sa nu te juri, fiindca nu poti sa faci un fir de par alb sau negru" (Matei 5, 36). "Si perii capului vostru, toti sunt numarati" (Luca 12, 7). Avand un Tata atat de bun si de iubitor, nu avem nici un motiv sa nu recunoastem ca nu suntem ai nostri, ba chiar avem de ce sa ne bucuram ca suntem ai Lui.

Casatoria este a lui Dumnezeu

Casatoria este unirea barbatului cu femeia, inaintea lui Dumnezeu, care da acestora, prin preot, cel mai frumos dar de Nunta, adica harul Duhului Sfant, intarire in lupta cu patimile si in pastrarea vie a dragostei dintre ei. Denaturarea conditiilor cerute de casatorie duce la anularea casatoriei in sine, precum schimbarea unui ingredient duce la stricarea unei retete bune.

Institutiile statului folosesc acest cuvant pentru a desemna legamantul civil, incheiat in fata ofiterului starii civile. Fara nici un rost, cununia civila precede intotdeauna cununia religioasa. Atata timp cat statul nu recunoaste realitatea unirii duhovnicesti dintre cei doi miri, nici insemnatatea harului primit de cei doi in Taina Nuntii, ma intreb ce rost are savarsirea cununiei religioase numai dupa cea civila?

"Casatorii" au ajuns sa fie numite si impreunarile de nedescris dintre persoane de acelasi gen (homesexuali, lesbiene). In aceste conditii, pentru a defini cat mai clar casatoria crestina, ne vedem obligati sa o numim "casatorie religioasa traditionala", spre deosebire de "casatoria civila moderna". Desi folosirea cuvantului "casatorie" in cazurile de mai sus este un furt lipsit de bun simt, el nu atrage dupa sine inca nici o pedeapsa.

Iubirea nu este din lume, ci din Dumnezeu

Iubirea este de la Dumnezeu, caci Dumnezeu este iubire. Iubirea este cel mai curat sentiment si cea mai inalta forma de vietuire, atata timp cat ea este una fireasca, iar nu denaturata sau cazuta. De la "Dumnezeu este iubire", lumea a cazut insa pana la expresii de genul "iubesc lucrul acesta, obiectul acela sau activitatea aceea" si declaratii "de iubire" intre doi barbati (homosexuali).

Iubirea a ajuns sa fie asociata cu toate patimile trupesti si sufletesti, in numele ei savarsindu-se nenumarate pacate (egoism, desfranari, preadesfranari, posesivitate, gelozie, violenta). Omorarea celor batrani si bolnavi (eutanasia), precum si rugaciunea impreuna cu ereticii, in numele iubirii, sunt alte roade ale acestui furt nepedepsit.

Iubirea nu este din lume, ci din Dumnezeu. Atata timp cat "Dumnezeu este iubire", consider ca tot El este Cel care are drepturile de autor asupra acestui lucru, neavand voie sa numim "iubire" orice pacat si orice cadere.

Permanent, dragostea trebuie redefinita intru Adevar: "Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata" (I Corinteni 13, 4-8).

Copiii nu sunt ai nostri

Copiii nu sunt ai nostri, ci sunt daruri ale lui Dumnezeu, facute numai acelora care au nevoie de ele, spre mantuire. Copiii sunt talantii incredintati de Dumnezeu parintilor, spre valorificare. Parintii, odata primind talantul (copilul) incredintat lor de Dumnezeu, sunt datori sa il pretuiasca si sa ii creasca valoarea, facand din el "ban de aur", adica suflet curat si iubitor de Dumnezeu, cui si apartine de drept.

Expresiile de genul "Eu te-am facut, eu te omor!" arata exact aceasta cadere dureroasa a parintilor. Embrionul nu este al nostru, nici drepturile de autor asupra lui nu ne apartin. In final, El este Cel care da viata embrionului, iar nu parintii, care nu pot hotara zamislirea, ci asteapta in liniste voia lui Dumnezeu. Cand spermatozoidul se uneste cu ovulul, Dumnezeu binecuvinteaza aceasta unire si ii da suflarea de viata.

Embrionul este persoana cu drepturi depline din prima clipa. Potrivit legilor unor state insa, viata nu incepe odata cu aparitia embrionului, ci la distante diferite dupa acest moment: la o luna, la peste doua luni, la trei luni etc. Acest lucru ingaduie avortul pana la termenul stabilit, embrionul nefiind vazut ca o fiinta umana cu drepturi depline, ci ca un lucru lipsit de viata. Indiferent cand are loc avortul, acesta este acelasi lucru cu omorarea copilului Altuia.

Moartea este mai presus de noi

Moartea este mai presus de noi, iar noi nu suntem stapani peste moarte. Daca am inteles ca nu noi ne-am adus la viata, vom intelege la fel de bine si ca nu noi ne hotaram plecarea din viata. Daca nu noi ne nastem, ci altii ne nasc pe noi (parintii, in unire cu Dumnezeu), nici sa nu ne omoram, ci sa asteptam moartea cu teama pentru pacatele noastre, rugandu-ne pentru a avea "sfarsit crestinesc si raspuns bun la Infricosatoarea Judecata".

In privinta mortii, statul are iarasi un cuvant de spus, cautand sa dea voie omului sa isi hatarasca sfarsitul. Potrivit statului, viata se termina atunci cand vrea individul in cauza, sau, in cazurile in care acesta nu mai poate decide, cand vor cei de langa el. Astfel, eutanasia apare ca un act de "libertate" din partea individului si unul de "mila" si "iubire" din partea celor de aproape ai lui. Acest lucru se doreste nu numai in cazul unor boli incurabile sau dureroase, ci si in alte cazuri, precum intampinarea unor greutati psihice sau materiale (sinuciderea).

Statul nu are nici un drept de autor asupra vietii, deci nici asupra mortii. Nu noi tinem viata, ci viata ne tine pe noi. Nu noi avem drepturi asupra ei, ci ea are drepturi asupra noastra. Dumnezeu, singurul care da viata, este Cel care hotaraste momentul nasterii noastre si pe cel al incetarii din viata cea pamanteasca, pentru intrarea in viata cea vesnica.

Avocatii lui Dumnezeu !

Daca ar exista avocati ai lui Dumnezeu pe pamant, nu ar ajunge istoria pentru incheierea tuturor proceselor de judecata privind incalcarea drepturilor de autor ale lui Dumnezeu. Chiar daca nu pot da lumea in judecata, crestinii sunt datori sa apere drepturile de autor ale lui Dumnezeu, iar acest lucru poate fi facut cel mai bine prin marturisirea adevaratei credinte in viata noastra, traind drept, crezand drept, casatorindu-ne drept, iubind drept si murind drept.

Teodor Danalache

sursa:http://www.crestinortodox.ro

Mersul la Biserica

Cred si marturisesc ca fiecare din noi am trait clipe in care vroiam sa mergem la Biserica si n-am reusit din anumite motive, mai mult sau mai putin serioase.

Bineinteles ca nu poate fi considerat un pacat. Ceea ce ma intristeaza este faptul ca din ce in ce mai multi oameni incep sa puna la indoiala rostul mersului la Biserica sau mai mult decat atat, pun la indoiala folosul lui.

Biserica nu este numai Templul lui Dumnezeu, locul in care se savarsesc Sfintele Taine; ci si locul in care se da iertare de pacate dupa cum spunea Sfantul Ioan Hrisostom: "Aici nu se trage la raspundere, ci se da iertare pacatelor".

Exista inca doua aspecte.

Biserica- Scoala?

In primul rand, putem spune ca este si o scoala, nu numai pentru ca ne invata sa fim oameni (in limba greaca cuvantul om "ανθρωπος", este cuvant compus din «ανω»-ano= «sus» si «θρωσκω» throsko= privesc; deci traducerea este «privesc in sus») invatand sa privesc in sus catre Tatal Ceresc; dar si pentru ca ne pune legatura cu cele doua poluri intre care ne miscam: Dumnezeu si omul de langa noi. Nu in ultimul rand si mai presus de toate ne invata sa iubim!...

Este locul in care invatam sa traim cu adevarat, in clipa in care urmam pe Hristos Mantuitorul spunand: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata..”. Deci mergand pe "calea" unde vom afla "Adevarul", vom castiga "Viata".

Este greu sa vezi progresul dupa o zi de scoala, dupa o singura lectie facuta si fara teme pentru acasa de rezolvat. Dupa ce urmezi toate clasele poti spune ca esti cat de cat pregatit pentru viata. Nimic nu este in zadar atata vreme cat il facem din tot sufletul.

Ca de obicei, exista o istorioara plina de talc in Pateric: "Era odata un frate de Manastire ce se plangea din ce in ce mai mult, ca nu vede niciun folos pentru el sa ramana, ba din contra, l-ar ajuta sa parasesca comunitatea monahala si sa se intoarca-n lume.

Ca sa se impace cu el insusi, merge la un batran si-i spune:

- Parinte, am incercat sa fiu un bun crestin, am avut ravna la inceput si am ajuns pana aici. Acum insa nu numai ca am obosit, dar nu vad niciun progres! Ci din contra, am ajuns la concluzia ca-mi pierd timpul

Batranul il priveste cu blandete si-I spune:

- Vrei sa faci ceva pentru mine inainte de a pleca?

- O sa incerc, raspunse fratele.

- La noi in magazin dupa usa se afla un butoi. Iti voi da o sita de-a mea ruginita si vreau sa te rog ca mergand la rau in fiecare zi sa iei si apa cu sita. Ca trebuie sa umplem butoiul cu apa. Accepti?

- Da, zise tanarul gandindu-se totusi ca nu este nici o sansa sa reuseasca sa stranga apa. Dar curios fiind, a acceptat.

Dupa o luna de zile in care a mers in fiecare zi la rau si a carat apa cu sita, deznadajduit merge la batran sa-l instiinteze ca in zadar s-a straduit, in butoi nu era apa!

- Parinte, iertati. In zadar m-am ostenit! Ca si pana acum dealtfel…in butoi nu e apa!

Batranul calm si senin il intreaba:

- Sita ai adus-o?

- Da. De ce?

- Bine butoiul nu l-ai umplut, dar sita cum este?

Si fratele ramane uimit…

- E curata!!!

- Asa si noi-continua batranul- mergand la biserica continuu, ne curatam pe noi prin Harul Duhului Sfant impartasit prin slujbe. Nu putem strange nimic, caci in mintea noastra nu incape Taina Credintei; faptul ca nu putem pastra Harul nu inseamna ca nu ne invata ceva, nu ne curateste".

Biserica- Spital?

In acelasi timp, poate fi si spital.

Intr-una dintre vizite facute de Mantuitorul ca invitat la un ospat, fariseii Il judecau pentru comportamentul avut, iar El le spune : "Nu am venit sa-i chem la pocainta pe cei drepti, ci pentru cei pacatosi… nu au nevoie de doctor cei sanatosi, ci cei bolnavi…".

Asa si noi, care ne simtim bolnavi sufleteste si trupeste, dam ascultare cuvantului Lui si ne indreptam catre locul in care ne putem vindeca si invatam sa ne tratam duhovniceste. Iar ca tratamentul sa dea rezultate este nevoie sa-l facem ceva timp. Nu cred ca exista doctor care sa te vindece de la prima vizita, sau cu o singura pastila…

Din pacate auzim cate odata "...a, nu-i nevoie sa merg si eu ca mi-am trimis nevasta! Sau copilul…". E bine si asa, dar cand ai temperatura tot la fel trimitem pe ceilalti? Sau mergem noi de frica sa nu ne fie si mai rau, sa ne insanatosim…?!

Nadajduiesc ca sunt putini cei ce se simt sanatosi si nu au nevoie de tratament duhovnicesc, dar noi ceilalti sa continuam tratamentul prin lectiile luate din slujbele savarsite in Biserica".


sursa:http://www.crestinortodox.ro

Pocăinţa fiului şi iertarea Tatălui

(rugăciune de implorare )
,,Vezi-mă, Stăpâne, gol, vezi-mă lipsit de toată virtutea străin şi sărac foarte întru toate şi neavând ce să dau spre cumpărarea Ta, Cuvinte, deci miluieşte-mă, Singurul fără de răutate, Dumnezeul meu!
Căci ce voi afla în lume, o, Dumnezeule, să dau egal în valoare cu preţul Tău, Celui Ce ai făcut toate?
Ce a dat, deci, desfrânata, ce a adus tâlharul, iar risipitorul fiu, Hristoase al meu, ce bogăţie a oferit?”

(răspunsul lui Hristos)
,,Da, mi-au adus daruri, da, mi-au adus bogăţie; dându-mi tot ceea ce au avut, au luat mărgăritarul cel mai bun decât lumea toată. Acestea adu-mi-le şi tu, de voieşti, şi-l vei primi, fără îndoială. După aceea vino la Mine şi îndată îţi voi arăta, mărgăritarul pe care l-au primit aceia şi te vei bucura; iar sufletul însuşi de vei da, să socoteşti că nu are nicio valoare, să cuge tic ă nu valorează nimic…
Fiul risipitor întorcându-se din inimă s-a pocăit cu adevărat, şi fiul al meu ce era mai înainte nu a venit ca fiu al Meu, ci ca unul din argaţii Mei mă ruga a se face.
Şi nu grăia numai cu gura, ci şi cu sufletul vorbea, şi cu faptele arăta ceea ce prin cuvinte spunea.
Smerenia acestuia m-a atras spre îndurare şi l-am îmbogăţit îndată şi l-am slăvit numaidecât, căci îl vedeam venind la Mine din tot sufletul, căci înapoi defel nu s-a mai depărtat cu raţiunea, cum fac aceasta mulţi.
Astfel deci, de se apropie tot omul şi cade la picioarele Mele cu adevat,- să audă toată făptura – îl voi primi numaidecât.
Iar cine cu viclenie voieşte a lua harul Meu, cu făţărnicie se apropie, sau răutatea avându-o în sine sau încrezânu-se în faptele sale, stăpânit de mândrie sau de pizmă, nu va avea parte cu Mine, Hristosul…”

(rugăciunea celui ce se pocăieşte)
,,O, Hristoase al meu şi Dumnezeul meu, primeşte-mă ca pe unul din slugile Tale cele de mai pe urmă şi învredniceşte-mă de aici să-Ţi slujesc, Mântuitorul meu, şi să primesc Duhul Tău dumnezeiesc ca arvună a Împărăţiei, iar acolo să mă desfăt cu slava cămării Tale de nuntă şi să Te văd, Dumnezeul meu, în vecii vecilor. Amin.”(fragment din Imnul 17 al Sfântului Simeon Noul Teolog)

Rugăciuni pe malul lacului – Sfântul Nicolae Velimirovici

Cobor adânc în inima mea, spre a vedea cine sălăşluieşte într-însa înafară de mine şi de Tine, o, Dumnezeule Veşnic.
Şi mă umplu de teamă aflând legiuni de străini luptând pentru părticele din inima mea. Am aflat tot atâţia în inima mea pe cât timpul cuprinde suflete omeneşti şi neomeneşti de la Căderea lui Adam.
Şi atunci am înţeles de ce inima mea a obosit şi nu Te poate primi nici pe Tine, nici pe mine în cămările sale, ci în schimb ne impinge spre cele dinafară, împingându-şi proprietarii înafară spre marginea proprietăţii lor.
Chiar înainte de a fi ieşit din pântecele maicii mele, lumea cu dorinţele ei sălăşluia în mine.
Obişnuiam să plătesc scump şi prea scump pentru orice linguşire a lumii. Îmi rupeam mereu câte o bucăţică din inimă şi i-o ofeream drept răsplată , până când în cele din urmă mi-am dăruit întreaga inimă lumii, iar linguşelile au început să devină obositoare pentru mine.
Bătrânii mi se plâng de anii lor, spunând: “Inima noastră a îmbătrânit sub povara multor ani”.
Cu adevărat, bătrânilor, inima voastră n-a îmbătrânit sub povara multor ani, ci sub povara multor dorinţe.
Şi aşa, când singur îmi povăţuiesc inima îi spun: desparte-te de ziua de ieri, fiindcă ea s-a rupt deja de tine, toate acele obiecte de care dorinţele tale erau legate de ziua de ieri, nu mai există azi. Unele dintre ele s-au schimbat, pe altele boala le-a desfigurat, şi altele deja au murit. Nici obiectele dorinţelor voastre de mâine nu există. Cu biciul său timpul îşi biciueşte turma , iar turma sa asudă şi sângerează sub povara loviturilor. Dar obiectele zilei de azi aruncă în tine, inima mea – deja umplută până la refuz cu umbrele celor morţi – noi dorinţe, care mâine vor deveni aceleaşi umbre ale celor morţi.
Să nu reînvii amintiri ale trecutului, inima mea, fiindcă aceste amintiri te vor lega de stâlpul trupului ori de câte ori le reînvii. IAR TU VEI FI ROB AL TIMPULUI; vei îmbătrâni şi vei muri înaintea morţii.
Cât mai repede cu putinţă rupe nodurile patimilor, care s-au încurcat prin dorinţe şi emoţii care se combină şi revin din nou. E mai uşor să rupi firele individuale ale dorinţelor şi emoţiilor decât nodurile patimilor. Oricum, trebuie să le rupi chiar dacă aceasta te va face să sângerezi, dacă vrei o nouă copilărie, o nouă tinereţe, mai frumoasă şi mai veşnică decât fosta tinereţe.
Alungă lumea din tine, inima mea, şi atunci ai să vezi cât de slabă este ea. Şi apoi cercetează-te pe tine şi vei simţi o nemaiauzită putere. Lumea ni se pare puternică doar când o slujim ca robi ai ei.
Tu vei fi la fel de nemărginit ca veşnicia, iar veşnicia însăşi va veni să sălăşluiască întru tine.
O, Dumnezeule treimic, Tu ai o inimă lipsită de întuneric şi eliberată de lume.Alungă din inima mea pe străinii cei nepoftiţi, care au murdărit inima mea de întuneric. Fie ca inima mea să strălucească; fie ca întunericul să plutească în jurul inimii mele, dar niciodată să n-o acapareze..
Fie ca inima mea să fie inima unui fiu şi a unui domn, şi nu inima unui mercenar şi a unui tâlhar.
Dăruieşte-mi inima lui Iisus, împrejurul căreia întunericul a aşteptat în deşert să intre, dar niciodată nu a putut.
O, Împărăteasă a cereşti frumuseţi, îmbrăţişează-mi inima cu o dragoste de maică.
O, Sfinte şi Atotputernice Duh, fă-mi inima să rodească de o cereasca iubire, aşa încât tot ceea ce se naşte şi creşte înt-însa să nu poată fi din carne şi din sânge, ci din Tine, Sfântul meu Duh şi Domn.

Cu cât vei iubi mai mult o persoană, cu atât îi vei ierta mai multe


Suflet drag, cu cat vei iubi mai mult o persoana, cu atat ii vei ierta mai multe. Si aceasta este inca o masura omeneasca a iubirii. Cum poti sa te indoiesti ca Domnul, Care este Insasi Dragostea, nu te va ierta de fiecare data cand te vei intoarce la El cu inima zdrobita?
De ce atunci cand suferi faci aceeasi vesnica greseala? De ce mereu cersesti mangaiere de la oameni? Si mai ales, o ceri tocmai acelora care nu ti-o pot da, acelora care nu iti ofera decat insulte, jigniri, priviri pline de ura sau de indiferenta si reprosuri? De ce gresesti mereu?
Ai promis de nenumarate ori ca de fiecare data cand fie sufletul, fie trupul, te va durea, iti vei indrepta privirea catre Domnul si vei cere ajutor de la El. Insa de fiecare data tu incalci promisiunea aceasta, suflete iubit, te indrepti catre oameni si ei, in loc de mangaiere, iti dau mai multe rani, in loc de un cuvant cald, arunca peste tine o ploaie de reprosuri, in loc de o privire blanda, te sageteaza cu ura lor. Nu ti-a ajuns suferinta de pana acum? Atata sange a curs din tine…inca simti ca mai ai putere sa mai induri si alte rani?
Poti sa-i iubesti pe toti oamenii cu aceeasi dragoste – si chiar trebuie sa-i iubesti – dar nu astepta niciodata nimic de la ei, fiindca in clipele tale cele mai grele vei fi mereu singur. Multi vor fi alaturi de tine la cele mai mari bucurii ale vietii tale si la cele mai impresionante succese, dar aproape nimeni nu va fi langa tine atunci cand vei suferi.
Toate aceste suferinte iti sunt trimise spre inteleptire, pentru a te lepada cu adevarat de lume si pentru a nu mai nadajdui deloc in oameni. E medicamentul amar, dar folositor, pe care Insusi Dumnezeu ti-l da pentru a te vindeca si pentru a simti din nou dulceata bucuriei de a fi alaturi de El si de a-I darui Lui toata fiinta ta. In afara Lui nu exista fericire. El este singura bucurie adevarata, singura hrana a ta, singura apa datatoare de viata care iti poate astampara setea; Hristos este Imparatul cerului si al pamantului, Prietenul Care niciodata nu te va parasi, Pastorul cel Bun care intotdeauna te cauta atunci cand pleci din staul sau te ratacesti…El este Calea, Adevatul si Viata si…Mirele tau iubit.
Fii orb, surd si mut la cuvintele lingusitoare ale oamenilor, la armele cu care ei atat de des te ranesc sau se razbuna, la rautatile indreptate impotriva ta, dar sa nu fii niciodata orb la minunile pe care Domnul le-a facut si le face cu tine, sa nu fii niciodata surd la chemarile Sale gingase, pline de blandete si de milostivire, sa nu fii niciodata mut spre a-L lauda mereu, spre a-I multumi si spre a-I cere ajutor si indurare!
I-ai auzit glasul, I-ai inteles chemarea…ce mai astepti pentru a-I darui totul? Nu esti conditionat nici de timp, nici de loc si nici macar de alte imprejurari exterioare, cum ai putea crede! Suflete drag, ce mai astepti? Ce te mai tine inca departe de El?
Tu nu ai ce sa-I dai fiindca toate sunt ale Lui, dar poti sa-I dai tot ceea ce esti!

Despre necazuri, ascultare si osandire - Staretul Efrem Athonitul


Despre necazuri

Când aveţi un necaz, o ispită, o supărare sufletească, economică, trupească, fie că-i boală, fie ispită sau orice alt rău, îngenuncheaţi şi rugaţi-vă să se facă voia lui Dumnezeu şi nu a voastră… Domnul, Care a îngăduit ispita, îi dă totodată omului şi mijlocul prin care să o depăşească.

În orice ispită am cădea, dacă nu îngenunchem, dacă nu ridicăm mâinile şi nu vărsăm lacrimi de implorare, ispita nu se îndepărtează… Ajutorul îl vom lua de la Hristos numai prin rugăciune.


Dacă suntem nepăsători şi trândavi în înfruntarea ispitelor, acestea se întăresc, devin mai ameninţătoare, şi păcatul devine mai primejdios.

Rugăciunile pe care le facem cu căldură, de bunăvoie, cu durere şi lacrimi vor fi ascultate.

E cu neputinţă ca Dumnezeu să-l lase să piară pe omul pocăinţei şi al rugăciunii; e imposibil.

Ceea ce vrea Hristos de la noi e să înţelegem păcătoşenia noastră, să avem cunoaştere de sine, să cerem iertare şi să-L iubim sincer. Această iubire o cere Dumnezeu de la om, că altfel îl iubim pe diavol şi ne ducem în iad.

Dumnezeu nu va nesocoti rugăciunea smerită în duhul adevărului, ci se va îngriji şi o va răsplăti. Când rugăciunea noastră este smerită, când este însoţită de faptele iubirii şi milosteniei, Dumnezeu o va asculta şi va răspunde.

Prin ispitele de folos trebuie să trecem ca să ne mântuim, dar să ne rugăm la Dumnezeu să nu ne lase să trecem prin cele fără de folos şi primejdioase.

Despre ascultare

Ascultarea dăruieşte lipsa de griji, căci grija este o tuberculoză duhovnicească, care încet-încet, precum microbul tuberculozei otrăveşte viaţa omului, sufletul şi trupul, şi treptat aduce moartea. Aşa face grija vieţii, îl macină pe om ca microbul şi îi ucide sufletul.

Ascultarea se raportează la Hristos şi nu la omul de care ascultă cineva. Şi când ucenicul ascultă fără gânduri ascunse, ci doar din iubirea pentru Hristos, atunci ascultarea lui este cuviincioasă înaintea lui Hristos. Să ascultăm doar din iubire pentru Hristos, şi astfel drumul nostru către Hristos va deveni statornic şi fără povârnişuri.

Care om de pe pământ nu a făcut greşeli şi nu a fost rănit în lupta cu diavolii, cu patimile şi cu lumea? Nu e vorba despre aceste răni, ci despre faptul că trebuie să vedem încontinuu locul unde trebuie să ajungem. Cu cele două virtuţi, ascultarea din iubire pentru Hristos şi rugăciunea, vom reuşi să dobândim iubirea lui Hristos. Şi când iubirea lui Dumnezeu va veni în sufletul nostru, atunci vom primi lumină pe drumul nostru. Atunci dragostea lui Hristos îndepărtează orice greutate şi simţim că suntem foarte fericiţi în viaţă.

Ascultarea îl smereşte pe om şi smerenia alungă orice lucrare ispititoare. Unde este smerenie, diavolul piere. Unde este mândrie şi egoism, acolo îşi face apariţia diavolul, ispitele şi patimile. Ascultarea este o virtute foarte frumoasă, deoarece îl înarmează pe om cu multă smerenie atunci când ascultă din iubire pentru Hristos, cu luare-aminte.

Despre judecare

Părintele Ceresc a lăsat judecata Fiului, ca Acesta să judece lumea, şi Hristos ne spune să nu judecăm. Vine omul şi ia judecata lui Dumnezeu şi judecă. Fiul lui Dumnezeu nu judecă, dar judecă omul!

Rădăcina păcatului judecării începe din egoism şi mândrie, care sunt mari boli duhovniceşti. Toate patimile, păcatele şi căderile îşi au punctul de plecare în egoism.

Să nu judecăm şi să nu osândim, căci acesta este păcat înfricoşător. Avem atâtea păcate asupra noastră, suntem atât de împovăraţi, avem atâtea greşeli personale, şi nu trebuie ca din cea mai mică pricină, când auzim ceva, să începem să bârfim, şi în felul acesta să-i dăm diavolului dreptul de a scrie învinuiri în catastiful greşelilor noastre. Să nu judecăm lesne. Părintele meu Iosif spunea: “Omul care nu-l judecă pe fratele său se va mântui. Căci dacă îşi cârmuieşte cum se cuvine limba sa, înseamnă că se cârmuieşte pe sine după voia lui Dumnezeu“.

Mântuirea noastră este foarte importantă şi este o lucrare plină de primejdii.

Sursa:http://www.impantokratoros.gr

Ce este erezia?

Erezia este învăţătura religioasă care se abate de la credinţa creştină adevărată şi autentică, şi, de aceea, (această învăţătură) este rătăcită, antiortodoxă şi anticreştină.

Diavolul, când a văzut că puterea sa a fost nimicită de tot prin Crucea şi prin Învierea lui Hristos, a început să lupte împotriva Bisericii printr-o nouă metodă, prin metoda falsificării.

+ pr. ATANASIE MYTILINAIOS

Testamentul Staretului Gavriil catre fiii sai duhovnicesti:

"Pesemne ca, in curand, voi muri. Va las mostenire cu bogatii mari si inepuizabile. Ajunge pentru fiecare, trebuie doar ca sa va folositi de ea, nu sa va indoiti. Cel ce va fi indeajuns de intelept sa se foloseasca de aceasta mostenire, va trai fara lipsuri.
1. Cand cineva simte ca e pacatos si nu poate gasi nicio iesire, sa se inchida singur in chilia sa si sa citeasca Acatistul Preadulcelui Iisus Hristos si Canonul de pocainta catre Mantuitorul Hristos si lacrimile ii vor fi leac de alinare.
2. Cand cineva se afla intr-un necaz oarecare, de orice fel ar fi, sa citeasca Paraclisul Maicii Domnului si toate necazurile lui vor trece nebagate in seama pe langa dansul, spre rusinea celor care il asaltau.
3. Cand cineva simte nevoia de limpezire a sufletului, sa citeasca Catisma a 17-a cu atentie si ochii launtrici i se vor deschide. Va urma intelegerea a ceea ce sta scris acolo. Va creste nevoia de a-si curati constiinta mult mai des prin spovedanie si de a se impartasi cu Sfintele Taine ale Trupului si Sangelui lui Hristos. " (din cartea "Unul din cei de demult-Staretul Gavriil", de Sf. Simeon Kholmogorov)

A fi ortodox într-o lume ostilă


În societatea pluralistă în care trăim există mulţi creştini ortodocşi care îşi împărtăşesc viaţa cu unii membri ai familiei care nu sunt de aceeaşi credinţă. Uneori, aceste persoane nici măcar nu împărtăşesc valorile creştine, astfel încât lupta de a păstra adevăratele tradiţii şi practici ortodoxe se dovedeşte a fi foarte dificilă. În special perioada Postului Mare poate fi deosebit de grea atunci când întreaga familie consumă carne, ouă şi lactate, în timp ce membrul ortodox al familiei doreşte să postească.


Chiar şi rugăciunile dinainte de masă sunt o problemă atunci când ceilalţi nu sunt credincioşi. Există, de asemenea, acele dimineţi de duminică sau în zile de sărbătoare când o parte a familiei doreşte să meargă la plajă, în timp ce credinciosul ortodox preferă participarea la Sfânta Liturghie. Dificultatea de a-ţi exprima credinţa poate fi şi mai mare atunci când ceilalţi sunt chiar ostili sentimentelor religioase.

Există mulţi creştini ortodocşi care se lupta să-şi trăiască credinţa într-un mediu care nu este deloc propice pentru viaţa spirituală. Iar această ostilitate faţă de credinţă poate exista chiar şi la locul de muncă. Un număr însemnat de angajatori nu permit angajaţilor să-şi ia liber în zilele de sărbătoare, sau chiar de praznicele mari – cum ar fi Naşterea lui Hristos.

Dar dacă ne-am dedicat viaţa lui Hristos, nu ar trebui să permitem celorlalţi să fie un obstacol în practicarea credinţei noastre. Deşi nu este necesar să fim ostentativi, este important să avem în vedere exemplul primilor creştini. Ei îşi luau atât de mult în serios vocaţia, încât preferau mai degrabă martiriul decât să îşi nege credinţa sau să abdice de la principiile lor creştine.

Am constatat că multe persoane care neagă importanţa religiei au fost, în realitate, dezamăgite fiindcă au văzut o formă de creştinism lipsită de viaţă; şi şi-au format o pre-judecată. Alţii ne văd pe noi creştinii că judecăm şi suntem auto-suficienţi, şi prin urmare, resping apoi orice expresie a religiozităţii.

Şi ce să facem atunci? Mai întâi de toate, să nu ne ascundem credinţa! Sub nicio formă! Acesta nu înseamnă că trebuie să fim moralişti sau să ne credem mai buni decât ceilalţi. Un creştin care este recunoscător pentru credinţa sa este, de asemenea, plin de compasiune faţă de cei care nu au credinţă. A da pentru Hristos o mărturie plină de dragoste, dar în acelaşi timp a urma rigorile impuse de tradiţia noastră ortodoxă, constituie un bun punct de plecare.

Dacă se întâmplă să ne aflăm la masă cu persoane necredincioase, este important să nu aratăm cu ostentaţie că suntem credincioşi, dar nici să nu ascundem faptul că suntem. A ne face discret semnul crucii înainte de a mânca, nu exprimă numai recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu pentru hrana ce ne este pusă înainte, dar constituie şi o mărturie fără cuvinte a dorinţei noastre de a trăi cu adevărat vieţile noastre în conformitate cu cele spuse de Mântuitorul nostru. Iar Domnul a spus că, dacă noi ne vom lepăda de El înaintea oamenilor, şi El ne va renega înaintea Tatălui. Păstrarea modului de manifestare a credinţei noastre, ramanând fideli posturilor de peste an şi făcând un efort de a participa la Sfânta Liturghie măcar odată pe săptămână, sunt lucruri absolut necesare dacă vrem să creştem spiritual.

Ce este important e că devotamentul nostru pentru credinţă şi dorinţa de a da mărturie pentru Hristos pot avea un impact imens asupra celor din jur. Dacă dragostea noastră pentru Mântuitorul se traduce în dragoste pentru familie şi pentru aproapele, cei din jurul nostru vor vedea că Dumnezeul nostru este real şi credinţa noastră ortodoxă este cu adevărat un mod de viaţă, unul care ne transformă. Când oamenii văd că suntem plini de viaţă şi de bucurie şi că nu îi judecăm, şi ei vor dori la rândul lor ceea ce noi avem. Comoara de mare preţ (cf. Mt 13, 44) poate fi, de asemenea, şi a lor!

Sursa:http://biserica-boras.se

Boala trebuie cautata la radacina


Un copacel a fost sadit de tatal unui baiat. Copilul tinea la copac ca la un frate si-i purta de grija. Copacelul insa se imbolnavi si i se veatejeau tot mai mult frunzele. Baiatul era foarte amarat din pricina aceasta si in fiecare zi ii smulgea frunzele vestede si-l stropea la radacina cu apa proaspata. Intr-o zi, copacelul si-a plecat varful spre baiat si i-a zis:

- Boala mea sta in radacinile mele. De aceea, daca vrei sa ma lecuiesti, sa ma cauti la radacina. Cat despre frunzele mele, ele vor inverzi apoi singure. Baiatul a sapat la radacinile copacelului si gasi acolo un cuib de sobolani. Dupa ce a starpit toti sobolanii, copacelul a prins din nou putere si viata.

Cand sufera semenii nostri, nu trebuie sa ne uitam la semnele exterioare ale suferintei. Leacul trebuie cautat la radacini si trebuie starpita pricina raului, iar urmarile pier de la sine.

La bucuria Învierii cu Iisus Hristos prin pocăinţa Mariei Egipteanca


„Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.”
(I Cor. 15, 14)
„Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia.”
(I Cor. 15, 22)
„Bucurie se face îngerilor Lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte.” (Lc. 15, 10)

Cercetând învăţătura patristică despre pocăinţă, care cuprinde nenumărate volume scrise prin osteneli şi experienţe ascetice covârşitoare, putem afla o descriere simplă şi clară a lucrării căinţei pentru păcate în suflet: „Pocăinţa este scara care ne urcă acolo de unde am căzut” (Sfântul Efrem Sirul); „Nu există păcat de neiertat în afară de păcatul nepocăit” (Sfântul Isaac Sirul); „Dacă nu ar fi pocăinţa, nu ar fi nici cei ce se mântuiesc” (Avva Isaia Pustnicul); „Dacă sufletul se va învinovăţi cu smerenie în faţa Domnului, căzând înaintea Lui, Domnul îl va iubi” (Avva Pimen). Acestea sunt doar câteva cuvinte duhovniceşti din care putem înţelege că punctul de pornire în nevoinţa de întoarcere la calea cea dreaptă, care duce la viaţă, este voinţa, dorinţa de a ne mântui şi curăţi prin pocăinţă. Aşadar, cheia succesului este la noi înşine. Sfântul Antonie cel Mare a afirmat un lucru care sintetizează toată „Filocalia”: „De va voi omul – le poate pe toate câte le voieşte; deci, de va vrea să nu păcătuiască – îi stă lui în putere aceasta !”. Din această afirmaţie putem înţelege că nu există patimă fără consimţirea noastră sufletească cu păcatul.
O credinţă sănătoasă (adică lucrătoare, vie) vine numai dintr-o viaţă sănătoasă dusă în conformitate cu legile Lui Dumnezeu, dintr-o rugăciune curată şi o credinţă dreaptă înaintea Lui Dumnezeu: „dreptul din credinţă va fi viu !” (Avac. 2, 4). Rugăciunea nu este numai convorbire cu Dumnezeu; în general, oamenii se roagă, fiecare în felul său – dar puţini sunt cei care cred şi nădăjduiesc că Dumnezeu îi ascultă; pentru că tot atât de puţini sunt cei care Îl iubesc. Rugăciunea curată are următoarea definţie: „ochii sufletului înălţaţi către faţa Domnului” – astfel este starea de adevărată rugăciune. Ca să-L vedem pe Dumnezeu, nu suntem noi în măsură, să-L privim faţă către faţă; nu a făcut-o nici Moise în Muntele Sinai („Iar când voi ridica mâna Mea, tu vei vedea spatele Meu, iar faţa Mea nu o vei vedea !” – Ieş. 33, 23); nu a făcut-o nici marele Ilie, care L-a simţit în „adiere de vânt lin” (III Reg. 19, 13); nici apostolii n-au putut privi măcar slava Lui, căci „au căzut cu faţa la pământ” (Mt. 17, 6), „arătând slava Sa pe cât li se putea” (Troparul Praznicului Schimbării la Faţă). Dar când ochii sufletului se deschid prin lucrarea Duhului Sfânt, atunci putem spune şi noi odată cu Psalmistul: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin” (Ps. 15, 8) (adică statornicia în respectarea poruncilor divine: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte”- In. 14, 21).
Starea înaltă nu este o stare meritorie, ci este un dar divin; în clipa în care Domnul retrage harul Său – te supune unui examen: poţi învinge sau poţi pierde, poţi să ai sau poţi să nu ai. În grădina Raiului, Adam a fost creat fără păcat - dar aceasta nu l-a ferit de ispita şarpelui; tot ascultarea şi împlinirea poruncii divine constituiau temelia trăirii în Dumnezeu. Din căderea lui Adam nu rezultă că diavolul a fost de vină, ci că Adam a uitat de Dumnezeu şi de Icoana Lui cea veşnică: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26). Oare atât de repede să lepezi jertfa cea curată şi să slujeşti altar străin ? Fruct avea şi Pomul Vieţii, fruct avea şi Pomul cunoştinţei binelui şi răului; dar la Pomul Vieţii era Icoana Dumnezeului Care l-a creat pe om, cu Care el vorbise... Şi totuşi, deşi porunca fusese foarte clară, ajunge să alerge spre „dumnezeu” străin. Omul este creaţia care a primit poruncă să devină dumnezeu „după chip şi asemănare”. Se întreabă Sfinţii Părinţi unde a fost pocăinţa lui Adam, de ce nu a cerut iertare, de ce nu şi-a înţeles greşeala ? Simplu – prin căderea în neascultarea mâncării din pomul oprit - „ochii lor au fost ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Lc. 24, 16); căci „nedrepţii nu vor moşteni împărăţia Lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 9).
Aici taina este mai adâncă decât înţeleg de obicei oamenii. Dumnezeu a dorit să aibă în jur duhuri slujitoare prin cele nouă cete orânduite în trei triade, precum se arată în Sfânta Scriptură, în „Cartea Profetului Daniel”: „mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui !” (Daniel 7, 10). Acestea dintru început trebuiau să se desăvârşească prin primirea totală a harului – şi astfel să se împlinească o desăvârşită apropiere de Dumnezeu a îngerilor care nu au fost biruiţi de ispita mândriei, ci au rămas lângă Creatorul lor pentru totdeauna, pentru că în liberul lor arbitru şi îngerii s-au aflat în postura de a alege binele sau răul, înfrângerea sau biruinţa: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii ! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri ! Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului Celui Puternic voi aşeza jilţul meu ! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi !” (Is. 14, 12-14). Căderea lui Lucifer şi a tuturor îngerilor care l-au urmat a fost cea mai mare tragedie a lumii nevăzute, un examen îngeresc picat. Dar scris este că Dumnezeu a făcut neamul omenesc pentru ca oamenii – prin ascultare, prin supunerea voii omeneşti Voii Lui Dumnezeu, adică prin slujire, să ocupe locurile îngerilor căzuţi: „plini-va căderi; va zdrobi capetele multora pe pământ !” (Ps. 109, 6). Sfânta Scriptură arată limpede faptul că anarhia şi neorânduiala nu au nimic în comun cu Dumnezeu. În concepţia Sfinţilor Părinţi orice păcat echivalează cu o ucidere a Lui Dumnezeu, o nouă răstignire a Lui Hristos – de aceea omul păcătos este numit călcător de Lege. Supus aceluiaşi examen de apropiere de Dumnezeu în vederea îndumnezeirii sale prin harul divin, Adam s-a trezit în faţa unui alt „dumnezeu”, unul străin , nu recunoscut după chip şi asemănare; un „dumnezeu” al poftei, al propriei plăceri. Inima lui Adam nu s-a întâlnit cu Dumnezeul Cel Viu ca să-şi însuşească lecţia de îndumnezeire prin ispitire, prin încercare; astfel a venit şi căderea: „frumos şi bun la mâncare era rodul ce m-a omorât !” (Octoihul Mare) - de aici şi pedeapsa iadului dată omenirii până la Hristos.
Dumnezeu este Dragoste negrăită şi nemăsurată, dar este şi Dreptate supremă. Având o mentalitate raţionalist-intelectualistă, lumea se întreabă: „Dacă Dumnezeu este iubire, atunci de ce dă pedepse veşnice ? De ce trimite oameni în iad ? De ce îngăduie toate necazurile, nedreptăţile, nenorocirile şi calamităţile care copleşesc pământul ?” Motivul este unul singur: asupra omului care a lepădat reperul moral şi dreptarul valorilor reale, Dumnezeu trimite plăgi şi astfel statorniceşte iarăşi echilibru între întuneric şi lumină. Ca Dreptate supremă, Dumnezeu nu poate considera răul ca fiind egalul binelui.
Pentru a putea pricepe noţiunea de „pocăinţă”, trebuie să admitem faptul că, precum căderea îşi are treptele ei, aşa şi ridicarea îşi are treptele şi etapele ei. Cel mai mult contează contextul în care cazi sau te ridici: „cui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere” (Lc. 12, 48). A ţine conferinţe pe tema pocăinţei sau a scrie tot felul de cărţi pe această temă fără să o lucrezi tu însuţi, este ca şi cum te-ai afla lângă un om care moare de sete, dar nu se poate mişca; îl duci lângă fântână dar nu-i dai apă din ea, ci aştepţi să-i treacă setea prin simpla vedere a fântânii. La fel, preafrumoasele cuvântări despre Dumnezeu: sunt ca o grădină plină cu tot felul de flori în care duci un orb ca să le admire... sigur le va descrie, sărmanul, aşa cum a putut el să le perceapă, lipsit de vedere fiind ! Aşa şi în viaţa noastră particulară – toate textele, glumiţele, părerile, ifosele, impresiile, aerele despre noi înşine – nu-L impresionează deloc pe Dumnezeu, nu-I stârnesc nici măcar vreo curiozitate de genul „O, oare cine sunt aceştia care vorbesc atât de frumos despre Mine ?”. Problema pocăinţei în Biserică începe (vorba Maicii Alexandra de la Dragomirna) cu „o seriozitate înfiorătoare”. Atunci când Dumnezeu l-a zidit pe om, a pus în el două lumi – una spirituală şi alta materială; totodată l-a aşezat între două sfere existenţiale: una divină, Pomul Vieţii (Liturghia–Euharistia-Hristos), şi alta demonică – Pomul cunoştinţei binelui şi răului. Cele două lumi stau ancorate de liberul-arbitru – între puterea de a înţelege şi puterea de a alege; de aici şi cele două căi: una plină de har, spre Rai, în veşnicie şi alta plină de întuneric, spre iad, fără Dumnezeu. Toate aceste „pieţe şi uliţe,drumuri şi garduri” (Lc. 14, 21-23) trec prin inima omului, intersectându-se din toate direcţiile, dar sufletul alege calea cea dreaptă şi direcţia cea bună prin raţiune şi inteligenţă punând în lucrare alegerea şi discernerea între bine şi rău, între moarte şi viaţă: „Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine !” (Ps. 114, 7), căci „Legea Ta cugetarea mea este” (Ps. 118, 77). „Oare, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mâhnit ? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut duşmani !” (Ps. 138, 21-22). Doamne „îndreptează înaintea mea calea Ta !” (Ps. 5, 8) şi astfel „viu va fi sufletul meu şi Te va lăuda şi judecăţile Tale îmi vor ajuta mie !” (Ps. 118, 175).
Pocăinţa ne dă posibilitatea de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu prin exercitarea libertăţii de voinţă; voinţă care ne poate duce şi la asemănarea cu demonul, dacă este îndreptată spre păcat. Aici este cheia înţelegerii păcatului. De obicei noi vorbim despre păcat la modul căldicel: „a greşi e omeneşte”, „ei, e firesc, toţi greşim dar Dumnezeu ne iartă pentru că este bun şi milostiv”. Numai că nu-i chiar aşa; problema se complică prin faptul că păcatul are diverse căi de a intra în om şi destule trepte de a se sădi în inima lui. Are căi văzute – simţurile , şi căi nevăzute – raţiunea şi imaginaţia. Sufletul atins de păcat este asemea lui Adam cel căzut; pentru că, chiar dacă este de origine divină, aflat în păcat ajunge lipsit complet de lumina vederii şi a cunoaşterii Lui Dumnezeu: „Scoate din temniţă sufletul meu, ca să laude Numele Tău, Doamne” (Ps. 141, 7). Nu ştim, noi oamenii, şi nici nu cunoaşem adâncul şi rădăcina răului ! Păcatul în sine nu e doar o simplă greşeală, o cădere morală, o izbucnire a poftei sau orice altceva asemănător. Privit în perspectivă duhovnicească, păcatul este o verigă care îl leagă şi-l uneşte pe suflet cu diavolul sădind stricăciune și putreziciune în fire. Aici este rădăcina păcatului, începutul păcatului însuşi. De exemplu – în faţa Lui Dumnezeu, pierderea fecioriei nu este doar un act biologic; odată cu aceasta , omul pierde şi harul îngeresc al sfintei inocenţe, transformându-se în om căzut. Ridicarea se face la nivel de suflet, dar la nivel de trup trauma rămâne – aceea este urma păcatului. Nu degeaba zice Apostolul: „cel căruia i se pare că stă neclintit - să ia seama să nu cadă !” (I Cor. 10, 12). Starea de cădere şi starea de ridicare nu se influenţează nicidecum una pe alta. De cele mai multe ori pofta sau dorinţa de păcat este de mii de ori mai mare decât dulceaţa însăşi a păcatului.
Despre păcat nu ar trebui să vorbim ca şi cum am trata un subiect filozofic; păcatul este rană demonică în trupul creaţiei Lui Dumnezeu. Dumnezeu a zidit atât lumea văzută cât şi pe cea nevăzută după un plan dinainte stabilit, propriu şi personal. Drept pentru care nu permite şi nici nu îngăduie ca vreun alt „arhitect” să vină şi să modeleze în trupul creaţiei Sale. De aceea L-a trimis pe Duhul Sfânt în chip de limbi de foc peste apostoli, creştinătate şi lume , încurajându-i chiar şi pe păgâni la restaurarea în iubire: „păgânii care nu au Lege, din fire fac ale Legii” (Rm. 2, 14). Duhul Sfânt are rolul de a corecta tot ceea ce diavolul încearcă să schimbe şi să strâmbe în creaţie, plinind şi desăvârşind ceea ce diavolul sluţeşte şi urâţeşte ca un răzvrătit şi nesupus ce este: „cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (I In. 4, 1) „deoarece însuşi satana se preface în înger al Luminii” (II Cor. 11, 14), „umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită !” (I Pt. 5, 8). Aşadar, rolul Duhului Sfânt este unul sfinţitor şi restaurator al creştinătăţii prin puterea celor şapte Sfinte Taine ale Bisericii. La nivel sufletesc şi spiritual, de pildă, taina pocăinţei este înnoirea Sfântului Botez prin lacrimile de căinţă şi de durere, este reintrarea în har sub protecţia Crucii Lui Iisus Hristos. Iar la intrarea în creştinism, prin Botezul cu apa sfinţită, spălăm păcatul strămoşesc şi ne eliberăm din moartea cea veşnică: „precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia !” (I Cor. 15, 22).
De aceea, în procesul de mântuire prin pocăinţă nu ne putem baza exclusiv pe bunătatea sufletească, chiar dacă aceasta este starea de împăcare a omului cu Dumnezeu. Psalmistul David spune că dreptatea este mai tare decât bunătatea: „Cât de bun este Dumnezeul lui Israel, cu cei drepţi la inimă !” (Ps. 72, 1). Este insuficientă bunătatea pentru că nu poţi aduce jertfă întru păcat. Potrivit învăţăturii creştine „mântuirea este unirea sufletului cu Dumnezeu, asemănarea cu Dumnezeu prin har, unitatea chipului Lui Dumnezeu cu Prototipul Dumnezeiesc, - unitate nu ca identificare , ci ca înălţare veşnică a chipului spre asemănare” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”). De aceea putem spune că Dumnezeu nu avea nici nevoie şi nici motiv să primească trup omenesc şi să meargă la răstignire. Scopul a fost tocmai acela ca să sfinţească firea omenească, carnea însăşi, trupul întreg să-l cureţe prin har. Fiindcă diavolul a fost viclean, a stat în spatele păcatului, ascuns ca după un paravan, pândindu-l pe om şi îndemnându-l să facă fapte păcătoase din proprie voinţă. Îl face să se lase cuprins de plăcere şi de patimă, nu-l forţează, ci sădeşte şi înrădăcinează încet, dar sigur, tot mai adânc, păcatul în inima lui, lucrând prin „sfaturile” date imaginaţiei. Apoi îl ademeneşte cu ruşinea demonică, să nu dezvăluie păcatul, ci să-l ascundă, să-l ignore, să-l minimalizeze. Generalizarea stării de păcat în conştiinţa adormită se face prin replici de genul: „toată lumea greşeşte”, „e ceva normal, firesc, nu eşti singurul”, „ce atâta teamă pentru nişte lucruri normale şi obişnuite”. Astfel apare obişnuinţa cu păcatul şi deprinderea cu săvârşirea lui, apoi lupta în fire, şi astfel deprinderea devine normalitate. Păcatul rămâne nespălat prin absenţa pocăinţei şi în cele din urmă scopul final este atins: transformat în deprindere, devenit „o a doua natură”, păcatul face sufletul asemănător demonului. De aici şi folosirea uneori a expresiei: „s-a demonizat”, „este demonizat”, lucru vizibil din lupta şi frământarea acelui suflet pierdut – oricare ar fi el. Şi totuşi, termenul este folosit incorect. Pe pământ, în trupul material, mergem până la îndrăcire, adică prin fapte rele ajungem până la asemănarea cu diavolul. Iar în viaţa viitoare, după ieşirea din trup prin moarte, sufletul merge în flăcările iadului, acolo unde continuă procesul de satanizare şi demonizare totală. Spune Sfânta Evanghelie: „vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii” (In. 5, 29) – adică vor deveni asemănători cu Hristos pe Care L-au slujit după har şi prin har , iar aceştia sunt Sfinţii şi Drepţii. Şi iarăşi : „vor ieşi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii” (In. 5, 29) – adică păcătoşii se vor asemăna atât în interior cât şi în exterior cu satana, devenind un singur duh cu el. Existenţa diavolului e marcată de ura faţă de Dumnezeu şi – nu doar atât – ci este o necontenită respingere a Lui Dumnezeu. Respingere pe care o vedem cel mai bine în ignoranţa din timpul vieţii omului fără Dumnezeu: repulsiv, respingător, nepăsător la cuvântul Scripturii – „morţii vor auzi glasul Fiului Lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia” (In. 5, 25), căci netrebnicii nici nu primesc, nici nu ascultă. David strigă: „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu !” (Ps. 13, 1).
Dacă am putea privi cu ochii minţii în inima păcătoasă, am vedea că în om nu e doar pata păcatului (ca şi cum ai păcătuit pur şi simplu şi gata); deoarece conştiinţa a adormit, noi intrăm fără să fim conştienţi într-o dulceaţă, într-o iubire a păcatului; începem să iubim păcatul, devenim pătimaşi, adică „mistici ai patimilor”. Tâlcuită pe înţelesul nostru, al oamenilor de rând, „mistica păcatului” înseamnă „iubirea tainică a satanei”. De aceea au orânduit Sfinţii Părinţi canoane, oprelişti şi restricţii aspre; nu ca să ne sperie, ci ca să înţelegem adâncimea păcatului. Conform învăţăturii Sfântului Nicodim Aghioritul, păcatul are douăsprezece trepte. Periculoasă este treapta întâi: fapta bună cu mândrie sau cu înălţare în minte, căutând slavă şi cinste de la oameni (iată, în aparenţă diavolul nu vine ca să te pună să faci ceva rău; satana e blând şi prietenos cu tine). Apoi , dispreţuirea aproapelui, îndulcirea minţii, căutarea prilejului de a păcătui – duc la făptuire, pe treapta a cincea. Lupta pe care păcatul o dă permanent asupra omului se vede din căderea repetată şi din deprinderea cu păcatul – treptele a şasea şi a şaptea. Apoi obişnuinţa cu păcatul se vede din lupta ce se dă în firea omului, patima devenind o a doua natură. După care vine moartea conştiinţei, deznădejdea, lipsa de pocăinţă – aceasta fiind ultima treaptă, precum zice Scriptura: „plata păcatului este moartea” (Rm. 6, 23).
Am amintit aceste trepte nu doar pentru a le enumera , ci pentru ca acela care este muncit şi chinuit de patimi să ştie pe ce treaptă a păcatului a ajuns. Repetarea şi plăcerea, dorinţa păcătoasă, se mai pot opri prin postire şi aspră nevoinţă; dar când s-a ajuns la firea păcatului, la patimă – acolo te poartă diavolul de păcat precum duce ţăranul boul la târg de funie – eşti un om pierdut ! Cum ar zice poporul: „aista-i cu satana” , „cestălalt are pe diavolul în el”, „ăsta nu e cu Dumnezeu !”. Soarta unor astfel de oameni nu poate fi decât iadul morţii celei veşnice; fac umbră pământului fără rost.
Deşi grosolană, forma învederată de păcat, patima (adică neputinţa de a te mai stăpâni) nu e ceea ce vedem la prima vedere. Sfinţii Părinţi filocalici scriu că păcătosul Îl urăşte pe Dumnezeu, ar vrea ca Dumnezeu nici să nu existe. Dacă i-ar fi cu putinţă, L-ar ucide – asta din înflăcărarea dragostei spre păcat. Sufletul lui este dăruit total diavolului, nu prin făgăduinţă ci prin faptele personale. De aceea, când suntem naşi în Taina Botezului, suntem întrebaţi de către preot şi trebuie să răspundem în mod categoric: „te lepezi de satana şi de toate lucrurile lui, de toţi slujitorii lui şi de toată trufia lui şi de toată slujirea lui ?” – şi aceasta de trei ori la rând. După care suntem îndemnaţi: „suflă şi îl scuipă pe satana !” – semn că te-ai lepădat cu adevărat de slujirea lui. Cel scuipat e demonul care s-a unit prin păcat cu sufletul omului. Tocmai de aceea mântuirea păcătoşilor este foarte grea , foarte anevoioasă – uneori chiar imposibilă ; aceasta pentru faptul că nu opresc păcatul, îl continuă la nesfârşit, devenind următori diavolului de la care primesc în sufletele lor ura faţă de Dumnezeu – da, „de la tatăl lor, diavolul” (In. 8, 44). Tocmai puterea păcatului îi va îndepărta de Dumnezeu. Iar după moartea trupului, soarta sufletului păcătos reprezintă contrariul sorţii drepţilor – care dobândesc în Duh o unire totală cu Creatorul lor. Pe când păcătoşii – care în viaţă s-au îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu – după moarte, această îndepărtare de Creatorul pe Care L-au ignorat încă din viaţa lor pământească continuă la nesfârşit. Şi aceasta de acum independent de voinţa lor – pentru că nu mai există pocăinţă după moarte ! Astfel, prin îndepărtarea de Dumnezeu, ei se apropie de satana şi ajung la asemănarea cu el. Toate conform Scripturii: „Duceţi-vă de la Mine !” (Mt. 25, 41) - dar nu temporar, ci veşnic, o ducere fără întoarcere, şi aceasta deoarece porunca de întoarcere nu o mai dă nimeni vreodată: „slăbit-au şi nu era cine să le ajute !” (Ps. 106, 12); „nu vă cunosc pe voi !”(Mt. 25, 12). Unde să se ducă ? Tocmai aceasta este grozava catastrofă a omenirii inconştiente de urmările nepocăinţei şi ale uitării de Dumnezeu: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui !” (Mt. 25, 41). Altfel spus, Dumnezeu sloboade cu dreptate definitivă, ca cei care au slujit în viaţă diavolului, sfidând încredinţarea şi încuviinţarea Domnului, să fie declaraţi trădători şi dezertori duhovniceşti, iscoade ale satanei: „pe viclean îl urăşte Domnul” (Ps. 5, 6) şi „cei ce viclenesc de tot vor pieri” (Ps. 36, 9). Le dă răsplata conform alegerii propriului liber-arbitru, aşa cum şi-au dorit ei înşişi: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni” (Mt. 6, 24). De aici concluzia : pentru păcătoşii care nu opresc păcatul mântuirea este imposibilă ! Păcătoşii se află într-o asemenea unire mistică cu satana încât au pierdut puterea de a alege binele de rău. Într-o astfel de stare, voinţa proprie firii mai lucrează doar ca dorinţă: „asta îmi place, asta fac !”, „nu mă pot opri, nu mă pot stăpâni !”, „nu mă pot lăsa de păcat !”. Ajuns în culmea păcatului, păcătosul nici nu realizează că există viaţa din Rai. Prin moartea conştiinţei, în mintea lui a încetat să mai existe până şi posibilitatea de a mai înţelege că există o bucurie veşnică: „Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune”(Gal. 6, 8)
Problema păcatului constituie un punct foarte sensibil în vremea noastră, când dialogurile duhovniceşti sunt din ce în ce mai încurajatoare şi din ce în ce mai optimiste privind relaţia dintre om şi Dumnezeu. Din nefericire , auzim din ce în ce mai des discursuri ale unor minţi neinstruite filocalic (instrucţie care reprezintă temelia misticii şi asceticii creştine), aflate într-o totală lipsă de cunoaştere a Sfintelor Scripturi: „Vă rătăciţi neştiind Scripturile !” (Mt. 22, 29). Acestea oferă povăţuiri tot mai căldicele în ceea ce priveşte pocăinţa duhovnicească proprie sufletului creştin-ortodox. Dacă am purcede la o privire de ansamblu, am sesiza slăbirea duhovnicească în lupta cu păcatul. Din ce în ce mai multe capricii de familie, tot mai multe depresii, sinucideri din ce în ce mai numeroase, tot mai mulţi copii abandonaţi, pretutindeni droguri, plăceri împinse la extrem – în general, dezvoltându-se un sistem libertin de gândire, cugetare şi voinţă, de genul: „fac ce vreau cu viaţa mea !”. Şi nicăieri nu vedem vreo urmă de căinţă măcar sau de părere de rău. Toată lumea este mulţumită că Dumnezeu e bun şi blând şi că îi iartă pe toţi – că doar ce altceva ar avea de făcut decât să ierte ?
Iar, mai nou, se manifestă şi un curent (inspirat din obiceiuri greceşti ori din alte reminisceţe ale mentalităţilor din trecut) care propovăduieşte o împărtăşire cât mai deasă, prin care omul ar fi sigur că rămâne cu Dumnezeu chiar şi atunci când se află şi persistă în starea de cădere ! Cum ar fi, de pildă: trăiesc trupeşte cu prietena mea, necununaţi fiind – dar mă împărtăşesc pentru ca să nu cad în deznădejde ! Într-un cuvânt, „sfinţim” păcatul, îi dăm o conotaţie ortodoxă –asta după părerea minţilor care plutesc în bezna părerii de sine şi Îl confundă pe Dumnezeu cu mama sau cu tata care iartă repede tot – că doar cel ce a greşit e propria lor odraslă şi nu se poate face familia de râs ! Dar iată ce scrie Sfântul Prooroc David, Regele lui Israel: „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei Legământul Meu în gura ta ?” (Ps. 49, 17), „De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai” (Ps. 49, 19), „ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie !” (Ps. 49, 22). Iar Sfântul Apostol Pavel îi îndemnă pe creştini în prima sa „Epistolă către corinteni”: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Cor. 11, 28-29). Să nu folosim spre Dumnezeu alte căi de iertare şi de împăcare decît cele consacrate şi adeverite, pentru că negreşit „cu moarte vom muri” (Fac. 2,17): „cei ce viclenesc de tot vor pieri” (Ps. 36, 9). Căile consacrate ale pocăinţei sunt lacrima, părerea de rău, oprirea păcatului, iubirea Lui Dumnezeu şi fapta cea bună. Oprirea viciului de orice fel este semnul trezirii conştiinţei din păcat şi al împăcării cu Dumnezeu. Dacă ar fi să comparăm lupta cu păcatul din zilele noastre cu lupta dusă de cei din trecutul Bisericii, textele noastre se vădesc a fi nişte surogate pietiste, fiind lustruite cu fraze în care Dumnezeu e blând şi bun cu păcătoşii şi cu păcatul. Una ca aceasta se aseamănă cu tratarea unui om bolnav de cancer cu metastaze generalizate, care îşi plăteşte foarte bine medicul ; şi din acest motiv , de ruşine, acesta nu-i mai spune că moartea va surveni cât de curând, ci pretinde că îi dă tratament bun, hrană bună, îngrijire corespunzătoare, încurajându-l mereu că totul e normal, că toate merg spre bine, că medicamentaţia e perfectă şi că tratamentul duce sigur la vindecare. Cam aşa se întâmplă şi cu noi creştinii: lipsim dumnicile şi în sărbători de la Sfânta Slujbă, ne rugăm din ce în ce mai puţin şi mai slab, mătănii nu mai putem face pentru că suntem sedentari, post nu mai putem ţine pentru că suntem sub regim medical – dar totuşi ne împărtăşim pentru că suntem ortodocşi ! Este total greşit !
Pentru a pătrunde în adâncimea stării de pocăinţă, ca recomandare practică, îndemnăm la lectura zilnică din „Vieţile Sfinţilor” şi din „Paterice” (în special din „Patericul Egiptean”) sau „Ascetica şi mistica” Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae; iar pentru cei mai sporiţi duhovniceşte - „Fărâmiturile ospăţului” şi „Experienţele ascetice” ale Sfântului Ignatie Briancianinov (aceasta pentru ca să nu enumerăm mult mai multe titluri dintre cele de referinţă).
Vom arăta acum pe scurt etapele „revenirii în sine” (Lc. 15, 17) a omului depărtat de Dumnezeu şi modul cum putem învia duhovniceşte prin participarea propriei noastre voinţe, fără a fi constrânşi sau obligaţi, întrucât Scriptura zice: „De veţi aduce Domnului jertfă de izbăvire, să o aduceţi de bunăvoie !” (Lev. 19, 5) şi „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară !” (In. 6, 37). Cele patru etape distincte ale întoarcerii la Dumnezeu au fost parcurse de pildă de către Sfânta Maria Egipteanca – modelul consacrat al pocăinţei creştine a cărei pildă de vieţuire zguduie din temelii sufletul putred de păcat. Sfintele Pelaghia şi Taisia sunt doar alte două nume de pe lista foarte lungă a modelelor de pocăinţă. Iar ca model de curaj cu adevărat creştinesc şi de mărturisire a virtuţii avem cel mai autentic chip de sfinţenie, cel al Sfintei Tomaida din Alexandria, care a plătit împotrivirea la păcat cu însăşi viaţa ei. „Revenirea în sine” (aşa precum se zice în „Parabola fiului risipitor”) este de fapt străpungerea inimii prin trezirea conştiinţei, după o îndelungată secetă a acesteia. Peste inimă vine ploaia căinţei şi a părerii de rău. Se produce „zdrobirea inimii” (când cele săvârşite ai dori să nu le fi făcut vreodată). Această rouă lăuntrică înmoaie inima şi duce la deschiderea ochilor minţii spre vederea păcatelor săvârşite (multe, foarte multe, şi mari şi mici, şi grele şi mărunte – de orice fel ar fi, urâciune fiind înaintea Domnului Dumnezeu). Această etapă (numită trezirea şi cercetarea conştiinţei) este cea în care păcatele sunt descoperite pentru că ard sufletul cu dogoarea lor.
Etapa următoare: mergerea pe drumul pocăinţei spre scaunul de spovedanie: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta.” (Lc. 15, 18). Acest pas important (mergerea la duhovnic) este mai decisiv decât trezirea din păcat. Aici uneori situaţia se poate complica, dacă ţinem cont de cuvântul Sfintei Scripturi: „vai omului aceluia prin care vine sminteala !” (Mt. 18, 7). Prima întrebare este aceasta: ţi-ai ales bine duhovnicul ? „ Sunt călăuze oarbe, orbilor; şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă.” (Mt. 15, 1), este duhovnicul pe măsura neputinţei tale ? Îl interesează cu adevărat mântuirea ta ? Într-un cuvânt: „Oare duhovnicul pe care l-am ales este preocupat dacă eu mă mântuiesc, adică dacă eu vreau să mă mântuiesc ?” În „Pateric” se povesteşte despre un bătrân care văzând neputinţele şi nehotărările ucenicului său, i-a zis: „Strigă pururea către Dumnezeu: fie că vreau, fie că nu vreau – mântuieşte-mă !”. Odată ales duhovnicul, apar două aspecte: întâi duhovnicul să aibă grijă de sufletul penitentului, să-l asculte cu răbdare, să-l cerceteze dacă nu cumva a fost deja muşcat de otrava şarpelui, adică de ruşinea falsă de a nu-şi mărturisi toate păcatele; apoi, mărturisirea păcatelor trebuie să fie sinceră şi curată, cu hotărârea fermă de a nu mai păcătui. Şi astfel, începe a treia etapă: „de bunăvoie mă voi mărturisi Domnului !” (Ps. 27, 10). Aici penitentul trebuie să ia hotărârea de a nu mai greşi, trebuie să pună capăt păcatului, pentru că altfel spovedania nu-şi mai atinge scopul, nu are sens, efectul ei este doar cel al unui simplu dialog – dacă omul se ridică de la spovedanie pentru a se întoarce cu ştiinţă şi cu voinţă la aceleaşi păcate şi vicii pe care le-a spovedit. Sfinţii Părinţi spun că semnul desăvârşitei viclenii este spovedania făţarnică, formală, „de ochii lumii”, făcută în ton cu tradiţia: „m-am spovedit în post”. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că: „Nu există nenorocire mai mare în faptul că ai căzut în păcat, ci în faptul că după ce ai căzut nu te scoli; deci nu în faptul că ai păcătuit, ci în încăpăţânarea de a rămâne în păcat !”; şi „nu amâna pocăinţa pentru mâine, acest mâine nu are niciodată sfârşit !”; iar „duhovnicul trebuie să fie preocupat de mântuirea păcătosului, el însuşi fiind implicat în procesul de curăţire sufletească prin pocăinţă”. Sfântul Isaac Sirul scrie că „nu există păcat de neiertat în afară de păcatul nepocăit”, iar Sfântul Efrem Sirul condamnă păcatul păcătosului în alt mod, prin raportare la Jertfa de răscumpărare prin Cruce şi Înviere a Mântuitorului Iisus Hristos: „Dumnezeu , Care e sfânt, fără de păcat, pentru tine nu a cruţat pe Fiul Său Unul-Născut; iar tu, un păcătos care nu te pocăieşti, măcar nu ai milă de tine însuţi ?”. În vechime, Avva Pimen spunea că „cine vrea să-şi cureţe păcatele, le curăţă cu lacrimile”; iar în vremurile mai noi , Sfântul Tihon de Zadonsk zice : „te-a răbdat Dumnezeu până acum văzându-ţi faptele nelegiuite – dar nu se ştie de te va răbda şi de aici înainte...”. Sfântul Grigorie Dialogul îl mustră pe păcătosul nepocăit: „ nu numai că nu plângem faptele săvârşite de noi, dar mai şi înmulţim ceea ce ar trebui să plângem !”. Sfântul Apostol Pavel a plâns vreme de trei ani ziua şi noaptea , îndreptând lipsurile altora: „Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi.” (FA 20, 31) - iar noi nu ştim să plângem pentru propriile noastre păcate ! ...
În concluzie, pocăinţa este cheia; nu se poate despărţi cuvântul „iertare” de cuvântul „pocăinţă”. O spune chiar Hristos: „Iertate sunt păcatele tale !” (Mt. 9, 2), „de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău !” (In. 5, 14). Pildă stă femeia păcătoasă care a plâns la picioarele Lui Iisus, spălându-le cu lacrimi şi ştergându-le cu părul capului ei. Nu fapta în sine a contat, ci curajul de a se arunca la picioarele Lui Iisus în mod public, fără jenă, fără reţinere, ştiind că este poate unica şansă de a primi iertarea şi dezlegarea păcatelor ei de la Însuşi Izvorul şi Tămăduitorul sufletelor noastre, Mântuitorul Iisus Hristos. Şi ce spune Iisus ? „Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei !” (Mt. 26, 13). Aşa ar fi şi cu noi, dacă spovedania noastră ar fi sinceră şi curată, fără întoarcerea la căile păcatului. De aceea pocăinţa noastră nu poate fi pomenită şi ea în veacul veacului – întrucât noi singuri o negăm cu propriile noastre fapte... „Ei, m-am spovedit de atâtea ori - şi la ce bun ? Nu mi-a folosit la nimic ! Tot aşa sunt, tot aşa am rămas. Ba, chiar uneori parcă-s mai rău ca înainte – măcar atunci nu ştiam, dar acuma nu mai am nici o scuză, că ştiu ce-i rău.”
Împotriva unui astfel mod de gândire se îndreaptă ultima etapă din viaţa de pocăinţă, cea care priveşte rânduirea canonului potrivit pentru păcatele săvârşite, ca medicament (fie şi amar) pentru rană adâncă. Împlinirea sau neîmplinirea canonului este elementul principal care ne scuză sau ne acuză la Judecată înaintea Lui Hristos. Din nefericire, foarte mulţi dintre credincioşi nu respectă rânduiala primită din diferite pretexte şi motive. Acest lucru este foarte primejdios, reprezentând piedica cea mai importantă pe drumul sporirii duhovniceşti. Pe de altă parte, îndeplinirea canonului fără trezvie, fără atenţie , fără o voinţă puternică, în lipsa unui nou început bun , face ca totul să se prăbuşească, să se transforme într-un mare eşec. O încercare de „îndreptare” ar fi „pelerinajul” din duhovnic în duhovnic, în căutare de tot mai multe sfaturi – care toate rămân, însă, neurmate şi neîmplinite... Prin aceasta uneori se şi produc nefericite dezbinări între duhovnici, deoarece creştinul crede că un duhovnic îl poate mântui, iar altul nu. Aici se evidenţiază cel mai bine lipsa de experienţă şi maturitate duhovnicească; realitatea a arătat limpede că oriunde te vei duce, tot de tine dai şi tot cu propriile tale patimi te întâlneşti.
„Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”(Mt 3,2), „drepte faceţi cărările Domnului”(Mt. 3, 3) – acesta este mesajul celui mai sfânt şi drept bărbat, „înger în trup”, duhovnicul Vechiului Testament – cuvinte adevărate peste veacuri şi milenii. Verdictul final, aspru dar drept , a fost categoric: „Securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc !” (Mt. 3, 10). Mânios pentru faptul că oamenii făceau un simplu formalism din predica sa şi din botezul cu apă al pocăinţei, Sfântul Prooroc i-a tăiat cu cuvinte de năpraznă: „Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie ?” (Mt. 3, 7). Domnul Iisus Hristos Însuşi a adeverit mulţimilor dreptatea Înaintemergătorului: „Ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie ? Au trestie clătinată de vânt ?” (Mt. 11, 7), „un om îmbrăcat în haine moi ?” (Mt. 11, 8) - „Adevărat zic vouă: nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul !” (Mt. 11, 1). De aceea, numai cu duhovnici neșovăielnici putem avea creştini neșovăielnici şi serioşi. Dacă luăm cuvintele Domnului în deşert, aducem asupră-ne mânia divină: „dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri !” (Lc. 13, 3). „Cine are urechi de auzit - să audă !” (Mt. 11, 15).

Legaturii Ortodoxe

  1. MITROPOLII, ARHIEPISCOPII, EPISCOPII ROMÂNEŞTI
  2. BISERICI, MĂNĂSTIRI, PAROHII ROMÂNEŞTI
  3. SITE-URI ALE ALTOR BISERICI ORTODOXE
  4. PAGINI PERSONALE
  5. PAGINI DIVERSE
  6. ALTELE