Candela Bisericii arde pentru toţi!



joi, 11 octombrie 2012

Patimile sufletului



Un frate a plecat, odata, din partile unde traia avva Pimen si s-a dus intr-un tinut strain. Acolo s-a intalnit cu un pustnic care era plin de dragoste si, de aceea, multi veneau la el. Fratele i-a vorbit despre avva Pimen, iar pustnicul, auzind despre virtutea batranului, a vrut neaparat sa-l cunoasca.


La putina vreme dupa ce fratele s-a intors in Egipt, pustnicul s-a sculat si a venit din tinutul strain in Egipt, la fratele cu pricina, caci ii spusese unde locuieste. Vazandu-l, fratele a ramas uimit si s-a bucurat foarte tare. Pustnicul i-a zis: "Te rog, fii bun si du-ma la avva Pimen". Atunci, fratele l-a condus la batran, spunandu-i acestuia: "E un om vestit, iubitor si tinut la mare cinste in tara sa. I-am vorbit despre tine si a venit anume ca sa te cunoasca". Batranul l-a primit cu bucurie, s-au imbratisat, apoi s-au asezat.


Strainul a inceput sa vorbeasca din Scriptura, despre tot felul de lucruri spirituale si ceresti, dar avva Pimen si-a intors fata si nu i-a dat nici un raspuns. Celalalt, vazand ca nu vrea sa vorbeasca cu dansul, s-a suparat, a iesit si i-a zis fratelui care-l adusese: "Am batut drumul degeaba pana aici. Uite, am venit la batran si el nici nu vrea sa-mi vorbeasca". Atunci fratele a intrat la avva Pimen si-l intreaba: "Avva, omul acesta mare si slavit in tinutul sau a venit aici pentru tine. De ce nu-i vorbesti?". Batranul i-a raspuns: "El este sus, vorbeste despre lucruri ceresti, iar eu sunt jos, vorbesc despre lucruri pamantesti. Daca mi-ar fi vorbit despre patimile sufletului, i-as fi raspuns. Dar la cele spirituale eu nu ma pricep".


Fratele a iesit si i-a spus strainului: "Batranul nu se grabeste sa vorbeasca din Scriptura, dar daca-l intrebi despre patimile sufletului, iti va raspunde". Acela, strapuns pana la lacrimi, a intrat la batran si i-a zis: "Ce sa fac, avva, fiindca ma stapanesc patimile sufletului?". Batranul l-a privit cu bucurie si i-a zis: "De data asta ai venit bine! Acum deschide-ti gura despre asemenea lucruri si eu ti-o voi umple cu bunatati“. Celalalt, tragand mult folos, a zis: "Intr-adevar, aceasta este calea adevarata“, si s-a intors in tinutul sau multumind lui Dumnezeu pentru ca l-a invrednicit sa cunoasca un asemenea sfant.

Nunta si Botezul, in aceeasi zi?



In ultimii ani, s-a constituit o adevarata "moda", in randul celebritatilor si nu numai, din oficierea Tainei Nuntii si  Tainei Botezului in aceeasi zi. Altfel spus, din ce in ce mai multi tineri aleg sa se casatoreasca religios abia dupa ce dau nastere pruncilor.
Daca pentru bunicii si strabunicii nostri, celebrarea unui dublu eveniment de acest fel, ce presupunea a da nastere unui copil in afara Tainei Cununiei, era daca nu de neconceput, cel putin unul ce purta pata rusinii si constiinta nefirescului, astazi, se doreste ca un astfel de obicei sa se impuna drept "firesc" in "peisajul" contemporan al vietii sociale si religioase.
Realitatea ne arata ca generalizarea acestui obicei, ce se vrea un semn de "emancipare", poarta totodata pecetea unei lumi si vieti tot mai secularizate, tot mai instrainate de Dumnezeu si de valorile crestine.
Sub asaltul pacatelor si patimilor (unele dintre ele aflate chiar sub "paravanul" legii, precum libertinajul sexual, avortul si homosexualitatea), Taina Casatoriei este supusa unui dureros proces de relativizare. Opinia potrivit careia dragostea nu se intemeiaza pe un document (casatoria civila) si nici pe primirea binecuvantarii lui Dumnezeu (casatoria religioasa), specifica pespectivei "moderniste" isi are, la randul ei, aportul sau negativ in tot acest proces in care dragostea insasi este relativizata.
Sunt invocati numerosi factori, mai ales de natura economica si sociala, ce conduc la situatia actuala in care pentru multi dintre tineri concubinajul reprezinta singura solutie fiabila in viata de cuplu. In general, nimeni nu-si asuma o vina in acest sens. Se cauta o "vina de context". Vremurile pe care le traim sunt cat se poate de "ostile" intemeierii unei familii. Acestea sunt "responsabile" pentru faptul ca primirea binecuvantarii lui Dumnezeu prin Taina Casatoriei este tot mai mult amanata, daca nu chiar exclusa cu totul.
Insa "vina" ne apartine in mod personal, in totalitate, pentru ca ne lipseste dimensiunea duhovniceasca asupra realitatii. Nu mai credem cu tarie ca dragostea "toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda", ca "dragostea nu cade niciodata". Uitam exact ceea ce ne aminteste Biserica, si nu numai ne aduce aminte, dar ne deschide unei asemenea iubiri intru Hristos.
De aceea, tot mai multi tineri sunt biruiti de temeri de tot felul, pentru ca si-au faurit din relatia lor de dragoste un univers inchis. Un cuplu din care lipseste perspectiva relatiei personale cu Dumnezeu, in care nu este traita prezenta Sa, discreta dar lucratoare, va fi tentat sa amane la nesfarsit timpul asumarii responsabilitatilor vietii de familie.
Prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, nasterea de prunci reprezinta o chemare la o viata mai inalta din punct de vedere duhovnicesc, pe care El o adreseaza si cuplurilor care traiesc in concubinaj. Adesea, numai dupa nasterea copilului, acestia iau in calcul si primirea Tainei Casatoriei odata cu savarsirea Tainei Botezului.
In luarea acestei hotarari contribuie adesea si mentalitatea mercantila, pragmatica, specifica societatii de consum, in care ceea ce primeaza este profitul. Nu ne mai raportam duhovniceste la Sfintele Taine ale Bisericii, ci in termeni economici, cautand cu orice pret reducerea cheltuielilor.
Nu sunt putine cuplurile care sustin ca au ales aceasta solutie din necesitate, intrucat vremurile pe care le traim sunt grele, iar costul unei nunti si al unui botez celebrate separat, nu multi il pot suporta. Prin celebrarea dublului eveniment, cheltuielile sunt vizibil reduse, deoarece are loc o singura petrecere, exista o invitatie comuna la evenimente etc.
Se pierde din vedere insa ca in Biserica Ortodoxa "comasarea" acestor doua Sfinte Taine, fiecare in parte prilej de bucurie, poarta totusi in sine, desi nu se specifica in randuielile de cult, o "umbra", o tristete, pe care o mai regasim intrucatva in randuiala Nuntii de-a doua. Indiferent de solemnitatea momentului, si de bucuria ce il marcheaza, acest fapt trebuie sa il traiasca si sa il constientizeze cu smerenie, intru pocainta, cei deveniti parinti inainte de a fi cununati in Biserica.
Iar la aceasta constiinta pot ajunge indrumati de parintele duhovnic, prin rugaciune, evitand a se raporta la viata si slujbele Bisericii intr-un mod strict ritualist. Conformarea, adesea oarba, la "traditiile strabune" (unde multi claseaza savarsirea Sfintelor Taine ale Bisericii Ortodoxe) trebuie inlocuita de dimenisiunea vie si personala, data de relatia fiecaruia dintre miri cu Hristos. In fond, doar pocainta ne poate deschide vietii autentice in Hristos, aducatoare de bucurie, ce se cuvine a fi una marturisitoare, plina de recunostinta, dupa cuvantul Psalmistului: "Mari lucruri a facut Domnul cu noi: ne-a umplut de bucurie." (Ps. 125, 3)
Nu intamplator in Biserica Ortodoxa sunt randuite aceste Sfinte Taine separat, fiecare avand insemnatatea sa fundamentala pe calea catre mantuire a familiei. Daca Biserica accepta astazi, in astfel de cazuri, savarsirea in aceeasi zi a celor doua Sfinte Taine, o face nu imprumutand chipul secularizat al lumii, ci din pogoramant, fara a inceta sa-L propovaduiasca pe Hristos si sa invete adevarul lucrurilor.
Radu Alexandru


 http://www.crestinortodox.ro

Ce sfant ne ocroteste la locul de munca?


Mantuitorul Iisus Hristos, in nemasurata Sa iubire de oameni si intru bunatatea Sa, a dat putere Sfintilor Apostoli, ca si fiecarui sfant in parte, sa savarseasca aceleasi minuni pe care le-a savarsit El insusi, precum citim: "Adevarat, adevarat zic voua: Cel ce crede in Mine va face si el lucrarile pe care le fac Eu si mai mari decat acestea va face, pentru ca Eu Ma duc la Tatal. Si orice veti cere intru numele Meu, aceea voi face, ca sa fie slavit Tatal intru Fiul. Daca veti cere ceva in numele Meu, Eu voi face" (Ioan 14, 12-13).
Intotdeauna, sfintii au mijlocit inaintea lui Dumnezeu pentru mantuirea lumii. Toti sfintii sunt mijlocitori, catre fiecare sfant putandu-se inalta rugaciuni staruitoare. Cu toate acestea, fie pentru indeletnicirile din timpul vietii, fie pentru minunile savarsite, fie pentru felul in care au patimit, sfintii au fost asociati cu anumite activitati sau meserii, devenind, astfel, ocrotitori spirituali ai acestora.
Ce sfant ne ocroteste la locul de munca ?
Orice sfant poate sa ceara de la Dumnezeu lucrurile pentru care ne rugam, daca acestea ne sunt de folos si spre mantuirea sufletelor. Si totusi, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel: "Darurile sunt felurite, dar acelasi Duh. Si felurite slujiri sunt, dar acelasi Domn. Si lucrarile sunt felurite, dar este acelasi Dumnezeu, care lucreaza toate in toti. (...) Ca unuia i se da, prin Duhul Sfant, cuvant de intelepciune, iar altuia, dupa acelasi Duh, cuvantul cunostintei. Si unuia i se da intru acelasi Duh credinta, iar altuia, darurile vindecarilor, intru acelasi Duh; unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi si altuia talmacirea limbilor. Si toate acestea le lucreaza unul si acelasi Duh, impartind fiecaruia deosebi, dupa cum voieste" (I Corinteni 12, 4-11).
Dupa anumite imprejurari din vietile lor, ori dupa voia deosebita a lui Dumnezeu, unii dintre sfinti ajuta celor ce se roaga lor pentru un anumit lucru, altii pentru un alt lucru, dupa darurile primite. Nu exista necaz al vietii, precum nici nevoie sufleteasca sau trupeasca, la care sa nu raspunda vreun sfant si pe care sa n-o poata mangaia indata.
Spre exemplu, cei care sufera de patima betiei pot fi lesne ajutati de Sfantul Mucenic Bonifatie, care, mai inainte de a patimi pentru Domnul, a avut suferit de aceasta patima, iar din propria experienta cunoaste cat de greu de dezradacinat este betia, nefiind cu putinta fara ajutorul lui Dumnezeu.
Mai apoi, cei care au suferit sau inca sufera de pe urma vrajilor pot gasi grabnica mangaiere la Sfantul Mucenic Ciprian, care, mai inainte de a-L cunoaste pe Dumnezeu, s-a indeletnicit cu vrajitoria si, drept urmare, cunoaste din propria experienta toate vicleniile si puterile diavolilor.
Prin sfintii Sai, Dumnezeu a daruit felurite mangaieri si mijlociri tuturor tarilor si popoarelor, Bisericii din orice parte a lumii, fiecarei familii crestine si, in particular, fiecarui crestin. In timp, marile bresle de mestesugari si-au ales cate un sfant ocrotitor, fiecare oras, cetate si tara a fost asezata sub ocrotirea cate unui sfant, precum si fiecare crestin in parte, prin numele primit la Botez.
Pentru gasirea unui loc de munca, precum si pentru izbavirea din alte necazuri ale vietii, se poate face rugaciune catre Sfanta Cuvioasa Xenia din Sankt Petersburg, praznuita in ziua de 24 ianuarie.
Ce sfant ii ocroteste pe statisticieni ?
Sfantul Cuvios Dionisie Exiguul, praznuit in ziua de 1 septembrie, este cel care a modificat sistemul de masurare a trecerii timpului, fixand si cronologia erei crestine. In anul 2008, sfantul a fost ales drept ocrotitor al Institutului National de Statistica din Romania.
Ce sfant ii ocroteste pe pompieri ?
Sfantul Ierarh Iosif cel Nou de la Partos, praznuit in ziua de 15 septembrie, a fost mitropolit al Banatului, intre anii 1650-1653. Pe cand era mitropolit, Sfantul Iosif a salvat orasul Timisoara de la un incendiu devastator, rugandu-se lui Dumnezeu sa dea ploaie, spre stingerea focului. Pentru ca o ploaie torentiala a pornit imediat, stingand focul, acest sfant a fost ales drept ocrotitor spiritual al pompierilor din Romania.
"Ca sa arati marea ta milostivire pentru turma ta si ravna pentru slobozirea ei din toate nevoile ce-o impresurau, atunci cand parjolul focului s-a intins sa cotropeasca toata cetatea Timisoarei, nu ai fugit ca un fricos, ci ai stat ca un viteaz, biruind puterea focului, prin rugaciunea ta mai fierbinte decat valvataia lui, scapand neatinsa biserica slujirii tale si oprind, prin ploaia napraznica pe care cerul a trimis-o tie in ajutor, intinderea focului. Pentru aceasta auzi de la toti:
Bucura-te, caruia ti s-au supus ploile si focul;
Bucura-te, ca ai biruit focul, aducand ploaie pe pamant;
Bucura-te, cel ce ai stins puterea mistuitoare a focului!"
Ce sfant ii ocroteste pe arhitecti si constructori ?
Sfantul Apostol Toma, praznuit in ziua de 6 octombrie, este socotit ocrotitorul arhitectilor si al constructorilor pentru o o fapta minunata din viata sa. Astfel, pe cand Sfantul Toma propovaduia Evanghelia in India, regale Gandofor i-a cerut acestuia sa ii construiasca un palat maret, dandu-i sume imense de bani. Sfantul a luat banii si i-a impartit celor saraci, construind imparatului un palat in ceruri. Pe cand urma sa fie omorat, pentru aparenta inselaciune, fratele imparatului a vazut in vedenie palatul cel ceresc inchinat regelui. Pentru aceasta, sfantul a fost eliberat, iar regele s-a convertit la credinta crestina.
Ce sfant ii ocroteste pe mesageri ?
Sfantul Arhanghel Gavriil, praznuit in ziua de 8 noiembrie, este socotit drept pazitor al diplomatilor, al postasilor si al mesagerilor de tot felul, el fiind trimisul lui Dumnezeu catre Fecioara Maria, cand acesteia i-a fost incredintata vestea nasterii Mantuitorului. Pentru aceasta, mai multe institutii il socotesc pe acesta drept ocrotitor al activitatilor ce presupun mesagerie sau comunicare.
Care sfant ii ocroteste pe contabili ?
Sfantul Apostol si Evanghelist Matei, praznuit in ziua de 16 noiembrie, mai inainte de a fi chemat de Mantuitorul, a indeplinit functia publica de vames, precum citim: "Si, plecand Iisus de acolo, a vazut un om care sedea la vama, cu numele Matei, si i-a zis acestuia: Vino dupa Mine. Si, sculandu-se, a mers dupa El" (Matei 9, 9). In slujirea sa, el trebuie sa straga taxele de la cei ce treceau pe Marea Galileei, precum si si tina evidenta sumelor incasate. Astfel, acest sfant a fost ales drept ocrotitor al vamesilor, al contabililor, al gestionarilor etc.
Care sfant ii ocroteste pe marinari ?
Sfantul Ierarh Nicolae, arhiepiscopul din Mira Lichiei, praznuit in ziua de 6 decembrie, este socotit ocrotitorul marinarilor. Potrivit traditiei, Sfantul Nicolae a scapat un grup de marinari de la inec, impreuna si corabia acestora, precum apare zugravit intr-o icoana a sa. In cantarea Acatistului, el este numit "cale neratacita a celor ce inoata pe mare".
Adormirea Maicii Domnului, praznuita in ziua de 15 august, este Ziua Marinei Romane, astfel Maica Domnului fiind ocrotitoarea marinarilor. Inca de la inceputul secolului XX, ziua de 15 august a fost socotita drept zi festiva a Marinei Romane. Dupa o perioada de intrerupere, incepand cu anul 1990, s-a revenit la celebrarea Zilei Marinei Romane la 15 august. Mai mult, incepand cu anul 2009, aceasta zi a fost declarata sarbatoare nationala si zi libera.
Care sfant ii ocroteste pe mineri ?
Sfanta Mucenita Varvara, praznuita in ziua de 4 decembrie, este socotita ocrotitoarea minerilor. Aceasta sfanta mucenita, care a trait in secolul al IV-lea, a fost data la moarte de catre tatal ei, pagan si tiran. Se spune ca, fugind din casa parinteasca, sfanta a ajuns intr-un loc fara trecere, iar peretele de piatra al muntelui s-a crapat, facandu-i loc sa se ascunda. In cele din urma, fiind gasita, fata a fost omorata. Pentru minunea amintita, Sfanta Varvara a fost aleasa drept ocrotitoare a celor care lucreaza sub pamant, fiecare mina avandu-si biserica ei, multe dintre acestea fiind inchinate sfintei.
Care sfant ii ocroteste pe teologi ?
Sfintii Trei Ierarhi, anume Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur, praznuiti impreuna in ziua de 30 ianuarie, sunt socotiti drept ocrotitori ai invatamantului teologic. Acesti trei "mari dascali ai lumii si ierarhi", dupa cum sunt numiti in rugaciunile Bisericii, au fost randuiti ocrotitori ai invatamantului teologic in anul 1936, in urma unui Congres de Teologie intrunit la Atena.
Care sfant ii ocroteste pe gradinari ?
Sfantul Mucenic Trifon, praznuit in ziua de 1 februarie, este socotit drept ocrotitor al celor care lucreaza in gradini, podgorii si livezi, precum si al celor care se ocupa de cresterea pasarilor. In ziua praznuirii sfantului, viticultorii si pomicultorii credinciosi tin post si cheama preotul sa le stropeasca via si livezile cu aghiasma, spre a fi ferite de nerodire, de seceta si de grindina. In iconografie, Sfantul Trifon este reprezentat purtand in mana o secera, o crenguta de vita-de-vie sau un soim.
Care sfant ii ocroteste pe militari ?
Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, praznuit in ziua de 23 aprilie, a fost ales drept ocrotitor de catre Fortele Terestre ale Armatei Romane. Mai inainte de a fi martirizat, pentru credinta sa in Hristos, sfantul a slujit ca soldat, in armata imparatului pagan Diocletian. Militarii sunt ocrotiti si de toti ceilalti sfinti militari, precum Sfantul Mucenic Dimitrie, Sfintii Teodor Tiron si Teodor Stratilat etc.
Care sfant ii ocroteste pe arheologi ?
Sfanta imparateasa Elena, mama Sfantului imparat Constantin cel Mare, praznuita in ziua de 21 mai, este socotita ocrotitoarea arheologilor. Spre batranete, imparateasa a savarsit o expeditie de mare amploare in Tara Sfanta, cu precadere in Ierusalim, pentru a descoperi Sfanta Cruce, pe care a fost rastignit Mantuitorul Iisus Hristos. Pentru aceasta initiativa binecuvantata, arheologii au ales-o drept ocrotitoare. In ziua de 14 septembrie 326, cinstita Sfanta Cruce a fost inaltata solemn, inaintea poporului, de catre Sfantul Macarie al Ierusalimului.
Care sfant ii ocroteste pe cei din inchisori ?
Sfintii Apostoli Petru si Pavel, praznuiti in ziua de 29 iunie, sunt ocrotitorii celor din inchisori, precum si ai penitenciarelor din Romania. Cei doi Apostoli sunt icoane de pocainta, Sfantul Petru lepadandu-se de trei ori de Mantuitorul, iar Sfantul Pavel fiind prigonitor al crestinilor, mai inainte de a se converti. Ambii sfinti au fost aruncati in inchisorile vremii lor, pentru propovaduirea credintei crestine, fiind insa eliberati in chip minunat. In cele din urma, amandoi au primit moarte martirica.
Care sfant ii ocroteste pe aviatori ?
Sfantul Proroc Ilie Tesviteanul, praznuit in ziua de 20 iulie, este socotit drept ocrotitor al celor care lucreaza in aviatie si al celor care zboara. Iconografia bisericeasca reda fidel rapirea la cer a Sfantului Ilie, intr-un car de foc tras de cai, precum citim: "Deodata s-a ivit un car si cai de foc si ... a ridicat pe Ilie in vartej de vant la cer" (IV Regi 2, 11). Inca din anul 1994, acest sfant a fost ales drept ocrotitor al Aviatiei Romane, drept pentru care, in ziua de 20 iulie se sarbatoreste Ziua Fortelor Aeriene.
Care sfant ii ocroteste de medici ?
Sfintii care s-au indeletnicit cu medicina si cu vindecarea bolnavilor, numiti "doctori fara-de-arginti", sunt socotiti drept ocrotitori ai medicilor si ai tuturor celor care lucreaza in sistemul de sanatate. Dintre acestia, ii amintim aici pe urmatorii: Cosma si Damian, Chir si Ioan, Pantelimon si Ermolae, Samson si Diomid, Fotie si Anichit, Talaleu si Trifon; Luca al Crimeei etc. Pentru ca acestia s-au remarcat mai ales prin darul tamaduirilor, institutiile de ingrijire a bolnavilor i-au ales drept ocrotitori.
Care sfant ii ocroteste pe bucatari ?
Sfantul Cuvios Eufrosin, praznuit in ziua de 11 septembrie, este socotit drept ocrotitor al bucatarilor. Acesta a trait in secolul al IX-lea, intr-o manastire din Palestina, si a slujit in obste ca bucatar. In sinaxar, gasim scris: "Slujea fratilor, la bucatarie, dar slujea nu ca oamenilor, ci ca lui Dumnezeu, cu mare smerenie si supunere, ostenindu-se in ascultare ziua si noaptea."
Teodor Danalache

 http://www.crestinortodox.ro

Preot sau popă?


 
Nu puţini sunt aceia care cred că fie spui "preot", fie spui "popă", de fapt, te referi la aceeaşi persoană, la aceaşi slujire, la aceeaşi formare duhovnicească a aceluiaşi om, pentru că cele două cuvinte sunt sinonime. FALS!
Pentru a înţelege de ce nu sunt sinonime cele două cuvinte, iată pe scurt portretul celor doi:
Preot:
- slujitor prin vocaţie,
- urmează Teologia şi îmbrăţişează preoţia din convingere
- slujeşte din dragoste, fără a face diferenţe între oameni
- nu uită că este slujitor al Domnului, purtându-se ca atare în orice împrejurare
- scopul său este de a aduce pe cât mai mulţi pe Calea lui Dumnezeu
- predică prin propria lui viaţă pe Hristos, vorbind din inimă ceea ce el însuşi crede şi trăieşte
Popa:
- slujitor prin circumstanţe
- urmează Teologia şi calea preoţiei din interes
- socoteşte preoţia un "job" ca oricare altul şi de multe ori îl veţi auzi spunând: "sunt preot numai cât sunt în biserică, în rest sunt şi eu ca ceilalţi oameni"
- nu poarta reverenda, decât la biserica, pentru a nu se "da de gol"
- scopul său principal este de a obţine câştiguri trecătoare pentru sine
- predică numai din cărţi şi tratate teologice, idei citite, nu trăite
Şi cu toate acestea, trebuie sa ştiţi ca Tainele săvârşite după tipic sunt valide indiferent dacă slujitorul este "preot" sau "popă".
Diferenţa nu se face la acest capitol ci la un altul foarte important numit: Judecata lui Hristos, când toţi vom da seama !
Acest scurt articol nu este o invitaţie la judecarea slujitorului de la Sfântul Altar ci doar o explicaţie duhovnicească a celor doi termeni folosiţi atât de des.


Tot la aceeași temă:
,,Popă" sau ,,preot"?
Ca în toate religiile, şi în creştinism există slujitori ai cultului, adică persoane special alese şi rânduite pentru îndeplinirea îndatoririlor rituale.
În religia creştină, ei fac parte din ceea ce numim cler sau ierarhie bisericească. Această ierarhie cuprinde trei trepte sau grade: arhierei, preoţi şi diaconi. Aceştia constituie ierarhia superioară, pentru că există şi o ierarhie inferioară care cuprinde: ipodiaconi (subdiaconi), lectori, cântăreţi şi alţii.
În cele ce urmează ne vom referi la modul de adresare faţă de aceşti slujitori bisericeşti, adresare care este foarte confuză în lumea neclericală.
De la început trebuie să spunem că toate aceste trepte ale ierarhiei se primesc printr-o slujbă specială de sfinţire, care se numeşte Taina sfintei Hirotonii, actul sfinţirii în sine se numeşte hirotonire sau hirotonisire. Slujba este oficiată numai de arhierei, un şi de preoţi şi diaconi. Un arhiereu este sfinţit de către trei arhierei, iar preotul şi diaconul sunt sfinţiţi de către un arhiereu. Aşadar, persoanele clerice, membrii ierarhici sunt sfinţiţi şi un sfinţi, sfinţenia fiind o calitate pe care o dobândesc numai anumite persoane, recunoscute şi proclamate ca atare de către Biserică.
Arhiereul este persoana sfinţită care deţine puterea bisericească, adică învăţătorească, sfinţitoare şi de conducere, în deplinătatea ei. Arhiereul mai poartă şi numele slav de Vlădică. Toţi arhiereii sunt egali între ei sub aspectul deţinerii şi exercitării puterii bisericeşti. Ei se deosebesc din punct de vedere administrativ. În acest sens, în administraţia bisericească există mai multe trepte ale arhieriei. Aşa, de exemplu, conducătorul titular al unei episcopii sau eparhii se numeşte episcop. El poate să aibă un vicar sau ajutător care se numeşte arhiereu – vicar. Unui episcop ne adresăm cu formula ,,Prea Sfinţite Părinte Episcop, Prea Sfinţia Voastră, Prea Sfinţia Ta". Apelativul ,,Prea Sfinte" un este corect. Mai există şi formula, întrebuinţată în Bisercile de limbă greacă, ,,Prea Sfinţite Stăpân" , pe care o folosim şi în Biserica Ortodoxă Română.
Conducătorul titular al unei arhiepiscopii, adică al unei unităţi bisericeşti superioare episcopiei, se numeşte arhiepiscop. Modul de adresare este ,,Înalt Prea SfinţitePărinte Arhiepiscop".
Mai multe arhiepiscopii şi episcopii alcătuiesc o mitropolie. Conducătorul unei mitropolii se numeşte mitropolit, căruia ne adresăm cu formula ,,Înalt Prea Sfinţite Părinte Mitropolit".
Unitatea bisericească cea mai mare este patriarhia, care cuprinde mai multe mitropolii şi care este condusă de un patriarh. Modul de adresare pentru patriarhi este ,,Prea Fericite Părinte Patriarh", ,,Prea Fericirea Voastră". În Biserica Romano – Catolică şi în unele Biserici ortodoxe se întrebuinţează formula ,,Sanctitatea Voastră". Arhiepiscopii, mitropoliţii şi patriarhul au vicari sau ajutători care se numesc episcopi vicari.
Toţi arhiereii vicari, episcopii, arhiepiscopii, mitropoliţii şi patriarhii se mai numesc ierarhi. Ei alcătuiesc înalta ierarhie.
Cât priveşte a doua treaptă a ierarhiei bisericeşti, denumirea corectă este cea de preot şi nu de popă, care este termen de origine slavă şi care are un sens popular cu iz de dispreţ şi ironie. Unui preot ne adresăm cu formulele: ,,cucernice sau prea cucernice părinte", ,,părinte", ,,sfinţia voastră", ,,sfinţite părinte", ,,cinstite părinte".
Pentru slujitorii din treapta a treia, adică diaconii, întrebuinţăm formulele: ,,părinte diacon", ,,sfinţia voastră", ,,cucernice sau preacucemice părinte diacon".

De ce sunt depresivi şi chiar se sinucid mulţi dintre tinerii zilelor noastre?



În urma articolului “Pornografia modifică creierul dând dependenţă”, am primit o scrisoare de la o elevă de liceu din Bucureşti care ne-a impresionat în chip deosebit. Zbuciumul unei întregi generaţii care nu-şi găseşte reperele şi sensul răzbate în cuvintele sincere, dar dureroase, ale acestei adolescente. Irina ne-a povestit situaţia ei şi ne-a cerut cumva ajutorul, ţinând în acelaşi timp să nu-i publicăm scrisoarea. Îi vom respecta dorinţa, dar pentru ca răspunsul nostru să aibă sens pentru toţi cititorii nu putem să nu descriem puţin frământarea prin care trece, ca o problemă care este comună multora dintre tinerii zilelor noastre.
Din câte am înţeles, Irina a primit o educaţie frumoasă de la părinţii săi, care au iubit-o şi încă o iubesc mult. De mică a avut legătură cu Biserica, împărtăşindu-se regulat mai mulţi ani la rând. În perioada liceului a început să meargă tot mai rar la Biserică, păstrând însă în sufletul ei amintirea anilor frumoşi şi plini de har ai copilăriei.
Drama prin care trece acum Irina este aceea de a împăca această istorie trecută a sufletului ei, tot ceea ce a însemnat şi înseamnă familia, credinţa şi valorile în care a crescut cu ceea ce îi impun acum prietenii şi colegii de şcoală, pentru a simţi că este acceptată de comunitatea în care trăieşte. De fapt, lucrurile sunt puţin mai complicate: are şi un băiat de care s-a apropiat şi care la rândul său zice că o iubeşte. Îi cere însă să-şi dovedească şi ea dragostea, cedând şi trăind trupeşte cu el. Mai mult, a devenit un subiect de ironie în clasă, aflând şi alţii situaţia in care se află. Colegele o sfătuiesc chiar să accepte măcar aşa-zisul sex oral, dacă vrea să-şi păstreze virginitatea şi să nu aibă complicaţii cu o sarcină. Altele i-au zis să vizioneze şi ea filme porno sau să intre pe net pe astfel de materiale, căci o să o ajute să depăşească mai uşor acest moment. În fine, deşi nu este singura fecioară din clasă, a devenit fără voia ei un subiect de discuţie.
În acest context, tensiunea psihică s-a amplificat, ajungând să se gândească tot timpul la lucrul acesta. Şi aproape că, psihologic, este pe punctul de a ceda şi a face orice i se cere numai ca să scape de anxietatea în care a ajuns să trăiască. Pe de o parte, este ruşinea şi sentimentul că-şi trădează părinţii, încrederea pe care i-au arătat-o întotdeauna, pe de altă parte, nu află puterea de a se mai lupta cu presiunea pe care ironia şi discuţiile celorlalţi o întreţin. Şi nu în ultimul rând, ar vrea şi ea să fie acceptată şi să fie fericită în mijlocul lor.
Irina,
Înainte de toate, trebuie să ştii că nu eşti singura fată care trece prin această experienţă. Majoritatea tinerilor de astăzi, într-un grad sau altul au avut frământarea ta la un anumit moment, desigur, nu toţi au atins aceeaşi intensitate a zbuciumului sufletesc; câţi însă au avut parte de o viaţă de familie atât de bogată afectiv şi de apropierea de Dumnezeu prin Sfintele Taine? Ai dreptate, noi nu am trecut prin experienţa ta, căci înainte de 1990 nu se punea astfel problema. Dar tocmai aceasta arată faptul să te afli în interiorul unui cerc vicios care nu corespunde trăsăturilor sufletului omenesc. Nu tu eşti anormală, este anormal aproape tot ceea ce se petrece astăzi în mediile de tineret în abordarea afectivităţii şi a dragostei aproape eminamente sub raport sexual. Ceea ce se întâmplă acum nu are nimic comun cu dragostea şi fericirea tinerilor, cu firea lor şi cu nevoile reale ale sufletului. Trăiţi sau trăim efectele intoxicării minţii noastre a tuturora cu mesajele unei culturi pornografice, o cultură a desfrânării care alienează normele comunitare, mentalităţile şi comportamentele până la nivelul patologicului.
Toţi cei care te presează astăzi sunt ei înşişi victime, modul lor de a gândi fiind condiţionat de mulţimea filmelor şi revistelor citite de-a lungul anilor. În distracţia pe care ei o promovează se ascunde multă amărăciune şi anxietate, şi cu cât acestea sunt mai intense cu atât se vor lupta „să dea mai bine” în afară pentru a ascunde minciuna în care trăiesc. De fapt, unii chiar nu conştientizează până la capăt de ce suferă, trădând doar o mare nelinişte. Să nu crezi că punctul acesta de vedere e moralizator, că e doar un punct de vedere subiectiv care nu înţelege noua generaţie. Dimpotrivă, toate studiile socio-psihologice ale ultimilor ani converg către aceeaşi imagine: noua generaţie trece printr-un adevărat proces de reeducare, poate mai subtil şi mai nociv decât cel experimentat în puşcăriile comuniste. Nu o spunem metaforic, căci sunt studii care demonstrează acest lucru. (Reisman, 2003)
Într-adevăr, mediul cultural pornografic în care ne ducem existenţa, de la revistele de la chioşc, cotidienele de succes până la filme, muzică chat-uri, în genere internet, toate contribuie la crearea unei perspective deformate despre realitate, care ne presează să ne schimbăm. Spre exemplu, două studii realizate între anii 1983–1987 pun în evidenţă faptul că „televiziunea oferă adolescenţilor lecţiile de bază sau scenariile comportamentelor sexuale pe care aceştia trebuie să şi le însuşească şi în afara cărora aceştia devin incapabili să mai vadă altceva” (Strasburger 1995: 45). Deci ceea ce cred prietenii tăi că este realitatea, nu e altceva decât un produs mediatic. Mai mult, care este rezultatul a atâţia ani de vizionare tv: programe de divertisment, filme, telenovele? „Cei care se uită la televizor cred că relaţiile sexuale înaintea sau în afara căsătoriei, violul şi prostituţia sunt mult mai frecvente sau comune decât sunt ele în realitate (Greenberg, 1994). (…) În urma vizionării TV tinerii supraestimează numărul celor de vârsta lor care întreţin deja relaţii sexuale (Zobin, Hirsch, Smith şi Hardy, 1984).
Vizionarea TV accentuează tinerilor sentimentul că «toată lumea a făcut-o»adică are o viaţă sexuală, iar aceasta a contribuit, în ultimii 20 de ani, la o scădere gradată, dar constantă, a vârstei la care băieţii şi fetele au primul act se­xual (Braverman şi Strasburger, 1993). Într-un alt studiu se arată că tinerii de liceu care urmăresc intensiv telenovelele estimează ca fiind mult mai mare numărul persoanelor divorţate sau al ce­lor care au copil nelegitim în lumea reală, decât estimează cei care se uită mai puţin la TV (Buerkel, Rothfuss şi Mayer, 1981; Carveth şi Alexander, 1985)”. „Adolescenţii care se identifică îndeaproape cu personaje de la televizor mărturisesc că se simt nesatisfăcuţi de faptul că sunt vir­gini sau de experienţa sexuală pe care au avut-o (în cazul în care întreţin deja relaţii sexuale).  (Baron, 1976, 1977; Couringht şi Baran, 1980)
Aşadar, Irina, colegii tăi pe care tu îi consideri liberi şi dezinhibaţi nu sunt decât condiţionaţi. Ei nu aleg liberi, ci respectă doar comandamentele mesajelor mediatice, crezând că astfel vor fi cool, o altă „gogoaşă” pe care o „vând” şi o fixează filmele în capul copiilor. De aceea te şi îndemnau să vizionezi pornografie, pentru că efectele ei sunt puternice şi imediate, producând masive modificări la nivelul conştiinţei. Într-un studiu se demonstrează că adolescenţii care au vizionat doar 10 videoclipuri au devenit mult mai deschişi în a privi ca accep­tabile relaţiile sexuale înainte de căsătorie. (Bryant şi Rockwell, 1994) De asemenea, un studiu făcut pe 391 de elevi ai unui li­ceu din Carolina de Nord a găsit că pentru cei care au vizio­nat în mod selectiv mai multă sexualitate la televizor începe­rea vieţii sexuale în anul respectiv a devenit mult mai probabilă (Brown şi Newcomer, 1991).”
Toată lupta se dă de fapt în mintea şi în inima ta. Pe de o parte, cel rău îţi creează tot felul de gânduri şi complexe, care în fond nu sunt decât un înşelător balon de săpun, dar şi Dumnezeu cu delicateţea caracteristică te susţine. Cei care te presează nu o fac decât pentru că rezistenţa ta e suficientă ca să simtă şi mai puternic mustrarea lăuntrică a atitudinii lor. Să nu-ţi închipui că sunt fericiţi. Viaţa sexuală privită în perspectivă recreativă, aşa cum o descrie pornografia(Jochen şi Valkenburg, 2006) afectează grav personalitatea tinerilor. Ştii care vor fi efectele imediate ale libertinajului sexual la care eşti provocată să aderi? În prima fază va trebui să te lupţi cu ruşinea. Nu cea de acum că eşti fecioară, şi nici măcar aceea pe care o vei simţi faţă de părinţi, ci cu o ruşine resimţită dureros în faţa propriei conştiinţe. Dacă vei insista, sentimentul de ruşine va fi înlocuit de unul de vinovăţie, pe care permanent vei încerca să o îndepărtezi prin diverse strategii, în unele cazuri chiar individul se scufundă şi mai mult în mizeria acelor relaţii, a pornografiei, în genere, ca într-un drog. Pe urmă, se instalează neliniştea depresivă de care suferă marea parte a tinerilor astăzi, şi care-i proiectează în tot felul de experienţe, băutură, drog şi promiscuitate, într-o fugă de ei înşişi.
Desigur, vei spune, colegii tăi nu arată să treacă prin aceste stări, dar ce se petrece cu sufletul lor nu vei afla chiar aşa de uşor, pentru că nici ei nu conştientizează de unde le vine neliniştea şi depresia. Auzim tot mai des despre sinucideri în rândurile tinerilor, iar dacă vei sta să le analizezi viaţa vei putea constata că majoritatea au trecut prin experienţe afective şi emoţionale traumatizante, legate întotdeauna de diverse forme de desfrânare. Toate acestea sunt ţinute ascunse undeva în cutia neagră a sufletului până într-o zi când o iau razna. Nu degeaba, „în America, dintre liceenii activi sexual, 70% dintre fete şi 55% dintre băieţi declară că ar prefera să mai fi aşteptat” (McIlhaney,. McKissic şi Bush, 2008)
Cât despre aşa-zisul sex oral, sau alte perversiuni asemănătoare, ne e şi ruşine să amintim. În urmă cu douăzeci de ani, era cea mai mare bătaie de joc, un fel de înjurătură pe care o auzeai curent în găştile de cartier. Dar era o înjurătură. În urmă cu 50-60 de ani nici în glumă nu se vorbea despre această practică, ce era amintită doar în manualele de psihiatrie însoţind grupul perversiunilor sexuale de tipul zoofiliei (acte sexuale cu animale). E o mare înşelare şi bătaie de joc să crezi că astfel îţi vei putea păstra fecioria. Te va afecta mai mult chiar decât dacă ai avea o relaţie trupească normală.
Sunt mii de studii care arată că vei fi afectată grav psihologic, dar nu numai atât, ca o pedeapsă a lui Dumnezeu, rişti să te îmbolnăveşti de cancer. Perversiunile nu au nimic comun cu dragostea, fiind în sine produse specifice consumului de pornografie. „Treburi demonice”, ar spune bătrânii noştri. Toate perversiunile te anulează ca persoană şi te transformă într-un obiect sexual. Şi nu e o metaforă. Cercetările neuropsihologice constată aceasta (Eberhadrt, Layden, 2010). Se schimbă ceva în chimia şi funcţionarea creierului bărbatului şi al femeii în urma contactului cu pornografia, în urma perversiunilor. Nu te uita la cei care în reviste ridică în slăvi perversiunile. Nu o fac pentru că iubesc adevărul sau pe tineri, ci doar pentru bani şi ca să câştige audienţă, dacă nu cumva ei înşişi sunt nişte victime ale acestor comportamente.
Sunt în fond două căi. Prima a unei vieţi de familie şi a vieţuirii cu Dumnezeu şi cealaltă cea a desfrânării. Cu cât vei merge mai mult pe cea de-a doua te vei îndepărta de părinţi (Fagan, 2009), de posibilitatea de a-ţi face propria familie (Zillmann, Bryant, 1988) şi, desigur, de Dumnezeu. Pentru tine soluţia este să povesteşti părinţilor tăi prin ce treci în aceste clipe şi să te spovedeşti. Toate vor dispărea după aceea ca un vis urât. De cei din jur nu te îngriji. Este foarte probabil ca în loc să te judece în continuare, să te respecte şi mai mult. Prietenul tău, dacă într-adevăr ţine la tine, va înţelege. Însă aşa cum pune problema, probabil că dorea cel mult o aventură, încât nu ai nimic de pierdut. Credinţa noastră este că Biserica şi familia te vor ajuta să devii om, te vor ţine departe de tăvălugul pornografiei şi al desfrânării care se rostogoleşte peste lume astăzi.
Irina, trebuie puţin curaj pentru a nu te lăsa dusă de val, şi astfel vei putea deveni un sprijin şi un model şi pentru ceilalţi. Dumnezeu te-a ajutat şi te va mai ajuta, să nu ai nici o îndoială, numai să fii sinceră până la capăt faţă de el şi faţă de propria conştiinţă. Până şi cercetările sociologice arată că o viaţă fericită de familie şi credinţa sunt cele mai bune garanţii ale eliberării de tentaţia pornografiei şi ale unei vieţi sănătoase în vremurile înşelătoare pe care le traversăm (Manning, 2005).
Silvia Criveanu
Virgiliu Gheorghe
Material aparut in nr 17 al revistei Familia Ortodoxa

Fa ce spune popa, nu ce face popa!


Aceste vorbe pline de ironie si neadevar, in cele mai multe dintre cazuri, le auzim rostite foarte des de catre exponentii luptei anticlericale si antieclesiale de pe la noi.

Ce-i cu aceasta zicere, totusi? De ce a devenit ea, o expresie de care nu se mai feresc sa o foloseasca pana si unii credinciosi care, totusi, mai trec pragul bisericii?

Sa incercam sa o despicam in doua, pe propozitii pentru a intelege talcul ei; sa facem, cu smerenie, o analiza pe text!

Bineinteles ca, in acest demers critic, e bine sa tragem cu ochiul si la realitate pentru a nu fi contrazisi de evidente, Doamne fereste!

"Fa ce spune popa" este o propozitie corecta, un indemn bun, un sfat folositor. Ceea ce deranjeaza este acest cuvant "popa", care apare si in a II-a propozitie, iar aceasta a doua parte este cu totul ireverentioasa, jignitoare, nedreapta!

Desigur, ca nu toti preotii sunt popi si nu toti popii sunt niste sfinti de pus in calendar. Daca din aceasta tagma ar face parte doar fiinte perfecte coborate din cer, nascute supranatural, imaculati in viata lor pamanteasca, atunci probabil ca acestia nu s-ar mai numi oameni; apoi nici rai, nici iad n-ar mai fi, nici cer, nici pamant, ci toate ar fi una si toti la fel, o singura specie; ar fi toti - dumnezei.

Pe planeta Pamant locuiesc oamenii, care fiind fiinte evoluate in raport cu celelalte creaturi au menirea de a se desavarsi si de a ajunge la sfintenie, in cele din urma.

Numai ca, acest drum este lung si anevoios, cu urcusuri si coborasuri, alteori intortocheat, chiar si pentru preoti, care sunt si ei oameni, cu aceeasi fire ca si a celorlalti semeni de-ai lor. Preotii nu sunt din alta specie. Si ei intampina aceleasi dificultati in lupta cu pacatele, cu necazurile vietii, ba as zice ca sunt supusi permanent unui asediu cumplit din partea duhurilor rele, intrucat lupta lor cu acestea este deschisa, directa, permanenta.

Nu au mai putine ispite, nu sunt acestea mai mici, iar rigorile vietii sunt mult mai mari, ca si pretentiile, dealtfel, care vin de la oameni; de asemenea si asteptarile din partea lui Dumnezeu sunt pe masura, deopotriva si exigentele morale.

Deci nu este usor sa fii "popa", asa cum isi imagineaza unii, iar preot este cu mult mai greu. Iar, sa fii sfant, adica ireprosabil in cuvant, in fapta si in gand este un lucru cu totul dumnezeiesc, de care se invrednicesc foarte putini.

Si apoi, bine ar fi sa fie si judecatorii "popilor", mai intai ei niste crestini adevarati, pe urma ar fi indreptatiti, catusi de putin, sa le ceara acestora socoteala.

Deci, daca nu este usor sa fii ca simplu credincios un om desavarsit sau cel putin exemplar, cum poti tu sa ceri altuia perfectiune!?

Perfectiunea este o stare de continuu progres a carei finalitate dinamica se regaseste in acest progres al fiintelor de a tinde la infinit spre Fiinta absolut perfecta, care este Dumnezeu.

Asadar, desavarsirea nu este un punct terminus, o stare finala, ci este o miscare ascendenta in si spre indumnezeirea creaturilor, deci si a omului. Nici ingerii nu se opresc in cunoasterea lui Dumnezeu, nu s-au asezat static in contemplare, ci sunt mai aproape sau mai departe de Domnul, in asemanare si nu in sensul unei pozitii identificabila in coordonate de spatiu si timp.

Diferenta dintre oameni si ingeri este ca oamenii au pacate, iar ingerii nu, iar diferenta intre sfinti si oamenii obisnuiti este ca, cei dintai nu mai pacatuiesc prin caderea in patimi, desi sunt supusi greselilor si ei, iar cei de pe urma savarsesc pacate fara oprelisti, desi ar putea si ei sa nu mai pacatuiasca.

Diferentele dintre ingerii buni si cei rai sunt multe, insa una este evidenta anume ca, unii au ramas in ascultare deplina fata de Dumnezeu, iar ceilalti nu, chiar daca si demonii "se tem, cred si se cutremura"; primii Il iubesc pe Stapanul lor si Ii slujesc cu credinta, iar cei rai il dispretuiesc si lupta impotriva Lui.

Ceea ce au in comun toate duhurile este aceasta libertate morala, insa cei buni o interpreteaza in sensul unei ascultari statornice, a unei slujiri cu dragoste si smerenie, spre sfintire si desavarsire. Aceasta lucrare se poate realiza printr-o miscare continua spre Izvor ori dimpotriva, se poate "intelege" aceasta libertate in sensul eliberarii de "jugul" Stapanului in avalul pacatului.

Preotii fiind oameni cu aceleasi trebuinte ca toti ceilalti oameni, atat in plan spiritual, cat si in plan material, isi doresc si ei, pentru ei insisi si pentru familiile lor aceleasi certitudini pentru ziua de maine. Majoritatea preotilor au o credinta mai mare decat a celorlalti, se roaga mai mult, postesc, slujesc lui Dumnezeu mai tot timpul, insa pe langa toate virtutile pe care le-au dobandit, mai au si ei cate o slabiciune prin care ii smereste Dumnezeu.

Daca ar fi perfecti asa cum isi inchipuie unii ca trebuie sa fie, probabil s-ar semeti cu o slava desarta greu de suportat pentru cei din jur, apoi ar privi de sus pe muritori cu sentimentul ca ei sunt niste zei infailibili. In felul acesta se pot smeri si ei si se pot apropia de oameni cu mai multa ingaduinta si cu mai multa dragoste, "fiind intru toate asemenea lor afara de har", ca sa parafrazez. Fara pacat a fost doar Hristos; chiar si sfintii au avut pacate, unii dintre ei au fost si "popi" in Biserica lui Hristos; stim ca "sfintii vor judeca lumea", tot asa cum si lumea judeca pe "popi", iar pe preoti ii va judeca Hristos.

Harul preotiei nu-l are nimeni altcineva decat numai "unsii Domnului", asa ca doar ei pot boteza, cununa, sfinti ape, case, oameni, pot alunga duhurile rele si tot raul din vietile oamenilor. Lucrarea Bisericii si lucrarea preotiei este, de fapt, lucrarea lui Dumnezeu in lume.

"Cine nu va cinsteste pe voi, nu cinsteste pe Cel care va trimis pe voi, adica pe Fiul, zice Hristos, iar cine nu va primeste pe voi, nu primeste pe Cel care L-a trimis pe Fiul Sau in lume, adica pe Tatal. "(Matei, cap.10)

Deci, ce face popa? Pai face si el ceea ce i-a poruncit Mantuitorul sa faca: sa propovaduiasca Evanghelia la neamuri si sa invete pe oameni a trai cu credinta si dragoste. Asadar, face si el ce poate sa faca in conditiile date: daca poporul este cum este, tot asa si conducatorii si "popii"...

Slava Domnului ca sunt si foarte multi preoti, prin care, daca am face si noi ceea ce spun si ceea ce fac ei, ne-am mantui si unii si altii.

Pr. Alin-Cristian Preotu

 http://www.crestinortodox.ro

Datoriile preotilor


Mai mult decat orice alta slujire, preotia se face prin om si pentru om. Intr-un limbaj modern, putem spune ca preotul opereaza direct pe sufletul omului, pentru a-i salva viata. Si, pentru ca sufletul este mai important decat tot universul, rezulta ca si lucrarea savarsita in dreptul acestuia este cea mai importanta decat toate celelalte si mai dificila.
Astazi, realizarea raporturilor interumane este incomparabil mai problematica fata de vremurile primavaratice ale crestinismului, intrucat veacul acesta de cumul si sinteza al unor milenii de existenta si progres apare tot atat de apasator si inextricabil precum dilematicul nod gordian; este, realmente, un veac inglobat in noian de teorii si cunostinte, incat omul abia se mai zareste printre ele.
In aceasta stare de fapt, preotul trebuie sa aiba neincetat in vedere misiunea sa pastorala, adica sa-l caute neincetat pe om. Sfantul Apostol Pavel precizeaza, fara echivoc, corintenilor: "Eu nu caut ale voastre, ci pe voi. Pentru ca nu copiii sunt datori sa agoniseasca pentru parinti, ci parintii pentru copii. Deci eu foarte bucuros voi cheltui si ma voi cheltui pentru sufletele voastre" (II Corinteni 12, 14-15). Cautarea omului este preocuparea dumnezeiasca de capatai, din zorii existentei omenirii si pana la sfarsitul acesteia. Dumnezeu il cauta pe om prin trimisii Sai, pe care i-a facut "para de foc", ca sa aprinda dorul de Dumnezeu in inima omului si sa lumineze in intuneric, pentru ca toti sa caute lumina Adevarului.
Preotul trebuie sa stie sa vorbeasca fiecarui om pe masura inimii lui, incat sa-i spuna celui dobandit la adevarul crestin, precum i-au spus ucenicii lui Hristos: "Doamne, unde sa ne ducem? Tu ai cuvintele vietii vesnice?" (Ioan 6, 68). Hristos ne spune ca ne va face "pescari de oameni", iar una dintre cantarile bisericesti ii numeste pe Apostoli "vanatori ai adancului". Dar, pentru ca prada sa fie vanata bine, ea trebuie tintita in inima. La randul sau, preotul, asemenea lui Dumnezeu, trebuie sa fie un bun cunoscator al inimilor si un cercetator iscusit al adancului sufletelor.
Iscusinta pastorala a preotului, in a face legatura temeinica, in scopul mantuirii, cu fiecare om incredintat lui spre pastorire, este inteleasa ca "tact pastoral". Sfantul Apostol Pavel defineste in mod inegalabil si foarte expresiv aceasta obligatie pastorala, prin urmatorul cuvant: "M-am facut tuturor toate, ca in orice chip sa mantuiesc pe unii" (I Corinteni 9, 22).
Sfantul Grigorie Dialogul, in cartea sa "Regula pastorala", dedica patruzeci de capitole acestui aspect esential al preotiei, dovedindu-ne ca intotdeauna pastoratia a fost extrem de anevoioasa si ea il obliga pe preot la o optima pregatire si atentie fata de sufletul pastoritilor sai, zicand: "Iubirea te va invata sa plangi cu cei ce plang si sa te bucuri cu cei ce se bucura. Preocuparea sincera si continua pentru mantuirea enoriasilor iti va da pentru fiecare inima cheia cu care sa deschizi usa de la intrare si de intelegere cu tot omul care doreste Adevarul si pacea."
Preotul este raspunzator sa aiba "mintea lui Hristos" (I Corinteni 2, 16) si atunci, daca se va invrednici de aceasta, asemenea lui Hristos Dumnezeu, va cunoste adancurile fiecaruia si, ca un doctor iscusit, va sti sa tamaduiasca orice rana. Pastoratia de care e responsabil clericul, dar nu numai el, presupune cunoastere reciproca intre pastor si pastoriti.
Pastorul cel bun isi cunoaste oile sale si ele il cunosc pe el, iar cunoasterea adevarata o face iubirea, care "indelung rabda, este binevoitoare, nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste, nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul, nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar, toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (I Corinteni 13, 4-7).
In Biserica Ortodoxa nu exista o deosebire simtitoare intre cler si credinciosi, precum exista la romano-catolici, drept pentru care trebuie sa se mentina acel echilibru pe care-l ofera ceea ce numim "lucrul in echipa", adica respectul reciproc, dragostea dezinteresata si omenia, care ne leaga pe toti intru una. Preotul este dator sa faca prezent, in sufletele oamenilor, harul lui Dumnezeu, cu toate darurile pe care acesta le incumba.
Nu trebuie omise nici responsabilitatile oamenilor de rand, in vederea mantuirii; ei sunt datori sa-l sprijine pe preot si sa-l inconjoare cu respect si iubire. De ceva vreme, se vorbeste de "apostolatul mirenilor", adica de faptul ca, prin fapte si cuvinte curate, credinciosii de rand trebuie sa aduca in jurul lor Lumina de care lumea are atata nevoie.
Teodor Danalache


http://www.crestinortodox.ro

Pacatele mici si pacatele mari


Catehismele ortodoxe, dar si manualele de etica sau de teologie morala prezinta pe langa invataturile morale, religioase ale Bisericii si alte notiuni de baza ce tin de abecedarul credintei ori notiuni despre virtutile morale si teologice. Aflam, insa din ele, de asemenea si informatii despre pacatele omenesti si despre patimile sau viciile care se nasc din acestea.

Ele sunt clasificate pe categorii in: pacate capitale, pacate strigatoare la cer, pacate impotriva Duhului Sfant, unele fiind considerate mai mari si mai grave, altele mai mici, mai neinsemnate, etc.

Nu doresc, insa, sa fac clasificari ale acestora sau sa le asez in definitii si in formule didactice. S-a facut acest lucru, deja!

Doresc, totusi, sa fac un contur, sa creionez cateva explicitari de nuante, pentru a deslusi mai clar, ceea ce este negru de ceea ce este alb, apoi sa delimitez zona de gri, de compromis, acolo unde cel mai adesea se intalnesc, se compun realitati contrare.

De aceea, multi tineri sunt nauciti de aceasta bulversare de valori, de acest amestec ilicit de false "virtuti" ale omului modern, care a ajuns, asa cum s-a prorocit pentru zilele din urma: "sa zica binelui rau si raului bine" .

Trebuie sa recunoastem astazi prezenta in discursul public, dar si in realitatea vietii cotidiene, in atitudini si in comportamentele oamenilor a unor realitati din spectre diametral opuse ce convietuiesc nefiresc in personalitatile lor, a unui amestec elucubrant de valori opuse, desi coabitarea lor este nenaturala, nefireasca...Oameni care fac rau semenilor sai sunt aplaudati, apreciati si promovati, precum sunt si oameni ce infrunta realitatea cu demnitate si curaj si iau atitudine, dar care sunt pedepsiti sau au de suferit pentru dreptatea lor. Cei din prima categorie triumfa prin insasi rautatea lor, prin viclenie si obraznicie, iar cei cuminti sunt umiliti sau sufera fiind pusi la punct chiar de "tortionarii" lor.

Desigur, aceste situatii de viata nu se regasesc in manuale, ele fiind cazuri neobisnuite, absurde care se inscriu in ceea ce numim paradoxuri. Exista virtuti paradoxale, precum si pacate paradoxale. Ele sunt greu de definit. Un mare pacatos poate fi la un moment dat mai virtuos intr-o anumita speta, decat un drept care si el poate gresi in aceeasi speta. Un sarac pacatos care fura este mai putin vinovat decat un bogat care fura. O persoana publica care scapa un porumbel pe gura la televizor, unde se uita cateva milioane de oameni poate fi mai ridicol decat un vecin care urla la nevasta si injura, dar nu-l aude nimeni. Un profesor universitar care peroreaza pe un subiect aberant in fata studentilor sustinand niste enormitati poate fi mai penibil decat un prost care nu stie nimic sau un nebun care tace. O sotie infidela este mai pacatoasa decat o desfranata, la fel si sotul cununat, daca face acelasi lucru.

Asadar, putem intalni virtuti, in mod paradoxal la un pacatos, adica virtuti paradoxale, precum putem observa si pacate mari la unii drepti, care in mod paradoxal nu ar trebui sa greseasca atat de usor.

Unele dintre aceste cazuri nu sunt cuprinse in cartile de morala despre pacate, despre patimi, intrucat intervin aceste paradoxuri ale vietii. Ele se intampla datorita si Pedagogiei divine care smereste pe toti, si pe drepti si pe pacatosi, invatandu-i unii prin altii, indreptandu-i unii prin altii. El aminteste tuturor ca "si pacatosii au un viitor si dreptii un trecut".

Viata confirma existenta si a acestor situatii paradoxale, care sar din tiparele si definitiile de manual, de tipic, care ies din canoanele gandirii logice.

O astfel de formulare paradoxala, care mi-a trezit curiozitatea si m-a determinat sa-i patrund sensurile ascunse este urmatoarea:

"Sunt pacate mici care nu sunt mici, precum exista si pacate mari care nu sunt pacate mari."

Exemple sunt si acestea : betivul si betia, desfranarea si caderea in acest pacat din slabiciune, avaritia si grija de sine.

Prin urmare, cel care bea zilnic, dar fara sa se imbete, risipind o gramada de bani pe bautura, in comparatie cu un altul care nu bea, decat foarte rar si doar la ocazii, cum este el in comparatie cu celalalt?

Primul are un viciu deja instalat, ce-l robeste zilnic muncindu-l cu patima. El fiind mai rezistent la bautura nu se face de ras si nu se cunoaste cat de "virtuos" este pentru ca avand "darul betiei" este mai antrenat in sportul cu halbele. Apoi este cazul celui de-al II-lea, care in mod accidental s-a facut pulbere la o nunta, imbatandu-se peste masura pentru ca, el nefiind obisnuit sa bea, a trecut peste limite sub ochii tuturor. Unul bea pe ascuns si nu-l stie nimeni, poate doar cei din familie, altul bea pe fata numai la cate o ocazie si apoi este aratat cu degetul.

Sa amintim alta situatie: patima lacomiei, a avaritiei ori viciul zgarceniei...

Una este sa aduni si sa muncesti doar pentru ai tai, alta este sa aduni si sa muncesti pentru altii.

Am auzit pe unii care se laudau cu multimea copiilor lor si cum se ostenesc ei de dimineata pana seara pentru agoniseala celor de trebuinta pentru cei de acasa.

Firesc lucru si chiar de apreciat, insa aceasta nu-i suprema virtute a dragostei de aproapele si anume: grija doar pentru cei dragi, pentru cei de acasa.

Cand te nevoiesti doar pentru tine si ai tai, iar orizontul iubirii si al milei crestine nu-i cuprinde decat pe acestia, mai este mult de lucrat pentru desavarsire. "Si paganii fac acest lucru", zice Mantuitorul.

A avea copii si a avea grija de ei este un lucru firesc.

A avea grija de copiii altora, a hrani guri straine, a imbraca si pe altii, a avea fini de botez sau de cununie, fata de care ca nas te ingrijesti macar din cand in cand cu cele necesare vietii lor sau cel putin pe care-i inconjuri cu dragoste si sustinere morala, toate aceste fapte bune sunt tot atat de parintesti ca si a celor cu mai multi copii. Uite asa poate fi unul cu mai putini copii mai virtuos, decat unul cu mai multi copii, dar mai zgarcit.

Iubirea fata de straini, in general, este o virtute rara, in conditiile promovarii individualismului si egoismului la toate nivelele: individ, familie, societate.

Preocuparile celor care extrapoleaza iubirea lor la toti oamenii, care depasesc cu mult universul "zeilor casnici" si care nu-si incarcereaza dragostea intre zidurile casei, ii invrednicesc pe acestia de o dragoste mai mare si de un dar mai bogat din partea lui Dumnezeu, intrucat extensiunea actionala crestina a faptelor bune si expansiunea continua a iubirii ii face pe acestia sa se asemene tot mai mult cu Dumnezeu, care iubeste si cheama pe toti.

Cei care se limiteaza doar unei convietuiri caldicele, cu mamica, taticu si copilasii si inca vreo 2-3 rude, ar fi bine sa mediteze la cuvintele Domnul nostru Iisus Hristos: "Cine va iubi pe mama, pe tata, pe fiu, pe fiica mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine"...

Asadar, asa cum s-a zis de atatea ori: "Aparentele inseala". Paradoxurile confirma si ele aceasta zicere. Se prea poate ca betivul de la coltul strazii sa fie miluit de Domnul si intr-o zi sa se mantuiasca, stie Domnul aceasta dinainte, iar cea care da cu matura prin biserica dupa slujbe sa fie mai nevrednica de Imparatia cerurilor, datorita unor pacate ascunse sau convingerii ei statornice si autosuficiente, ca si-a facut datoria si ea merita mantuirea.

Unul poate avea o inima de aur, dar sa fie innoroiat o vreme in patima sa, iar pentru fondul sau sufletesc bun Dumnezeu sa-i dea o sansa intr-o zi, sa-i arate o cale de izbavire, iar altul, care face binele cu cartire, cu zavistie, sa nu-i fie socotita fapta cea buna facuta "la vedere" si cu rautate, intrucat doar de forma slujeste cu slava desarta si cu fariseim.

Deci , pacatele savarsite la vedere de cei mai mari in ranguri si dregatori lumesti sau bisericesti sunt mai mari decat ale oamenilor de rand care le savarsesc in ascuns.
Pacatele mici ale oamenilor mari pot fi mai mari pacate, decat pacatele mari ale oamenilor mici.

Se pot enumera o sumedenie de situatii in care ne-am grabit sa punem etichete, atunci cand i-am considerat pe unii oameni - sfinti ori fericiti ori mantuiti in aceasta viata si in adevar sa nu fi fost asa, iar pe altii, atunci cand i-am vazut urgisiti si pacatosi din cale afara, sa fi fost mai cuminti, mai impacati cu Dumnezeu si cu soarta lor decat ne-am fi asteptat noi.

Prin urmare, pacatele mari sunt mari daca le considera asa Dreptul Judecator, dupa judecatile Sale cele drepte si nepartinitoare, nu daca le consideram noi mari, dupa judecatile noastre cele strambe. Pacatele mici pot fi mari de exemplu in cazul celor chemati sa fie modele sau lideri de opinie sau ale conducatorilor, care avand o mai mare responsabilitate si find in pozitii de o mai mare vizibilitate publica, pot sminti o multime de oameni, care-i privesc si care-i asculta . Tot asa unele caderi mari ale oamenilor simpli si nevazuti in societate, care sunt lipsiti de har, de slava si de ajutor, ar putea fi considerate mai putin culpabile si mai usor de iertat de Cel care stie "calea si inima dreptilor", dar care cunoaste si inima pacatosilor si care prin pocainta isi vor salva sufletele.

Pr. Alin-Cristian Preotu


http://www.crestinortodox.ro/

14 reguli pentru mergerea la biserică



Fraţilor, trebuie să ştiţi că un creştin care merge la biserică are 14 reguli canonice de bună cuviinţă, dacă vrea să-i folosească sfânta biserică. Dacă nu le împlineşte, se duce la biserică spre osândă.
Am să vă spun regulile de bună cuviinţă pentru un creştin care merge la sfânta biserică.

Dacă vreţi să fiţi fii cu adevărat ai Bisericii lui Hristos celei dreptmăritoare, care ne naşte pe noi prin apă şi prin Duh la Botez, de aproape 2000 de ani, în Biserica lui Hristos, care este stâlp şi întărire a adevărului, să ştiţi regulile de mergere la biserică, după cum urmează :
1. Prima condiţie canonică pentru a merge la Sfânta Biserică este să te ierţi cu toţi. Dacă merge mama la biserică, sau tata, să zică: " Iertaţi-mă, măi băieţi ! Iartă-mă, soţie!"
2. A doua condiţie canonică. Când mergi la Biserică să duci un mic dar din casa ta. Măcar o lumânărică, măcar un bănuţ, o prescură, un pahar de vin, ce poţi. Că prin acel mic dar pe care-l duci tu la biserică se binecuvintează toată averea ta, căci îl dai jertfă lui Dumnezeu.
3. A treia condiţie canonică. La biserică este bine să mergi mai de dimineaţă, ca să poţi apuca Evanghelia Învierii de dimineaţă şi Slavoslovia. Şi totodată dacă te duci mai devreme, te poţi închina liniştit, nu-i lume multă la biserică, te duci la locul tău fără să deranjezi slujba.
4. A patra condiţie canonică. Totdeauna bărbaţii în biserică trebuie să stea în partea dreaptă, iar femeile în partea stângă. Şi în ordinea aceasta trebuie să stea în biserică: bărbaţii bătrâni în frunte, cei mai puţin cărunţi la spate, cei mai tineri în spatele lor, flăcăii şi băieţii tot aşa. La fel şi femeile. Iar între bărbaţi şi femei, să lăsaţi o cărare în biserică, ca să meargă cine vine să se închine şi să ducă darul la Sfântul Altar.
5. A cincea condiţie canonică este să nu vorbiţi în biserică, că este mare păcat. Dacă este mare nevoie să vorbeşti, vorbeşte în şoaptă sau prin semne.
6. A şasea condiţie canonică. Dacă mergi la biserică, să nu ieşi până nu se termină slujba. Numai, Doamne fereşte, dacă eşti bolnav, sau dacă păţeşti ceva. Dar altfel să nu ieşi, că, dacă ieşi înainte de terminarea Liturghiei, eşti asemenea cu Iuda, care a ieşit de la Cina de Taină, unde erau la masă Mântuitorul cu Apostolii şi s-a dus şi L-a vândut pe Hristos. Aşa arată Sfântul Ioan Gură de Aur.
7. A şaptea condiţie canonică pentru cei ce merg la biserică. Când vă închinaţi la sfintele icoane, să nu sărutaţi sfinţii pe faţă , că-i păcat. Nu-i voie. Dacă sfântul este pictat în picioare, îi săruţi picioarele, dacă este pictat pe jumătate, îl săruţi la partea de jos.
8. A opta condiţie canonică. Să ştiţi că după ce dă preotul binecuvântare de Sfânta Liturghie, nimeni nu mai are voie să se închine la icoane în biserică sau să mai ducă daruri la altar, că este mare păcat.
Când auzi că zice preotul : " Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor ", este gata ! De atunci fiecare stă la locul lui liniştit, nu se mai duce să se închine. Chiar de-ai venit cu un dar în biserică, cu lumânare şi cu prescură, le dai la urmă.
Că din timpul acela preotul intră în Sfânta Liturghie şi nu mai are timp să ia darul. Că dacă te duci şi el se opreşte de la Liturghie, îi rămân o mulţime de rugăciuni şi are păcat. Deci darurile se dau la biserică până se dă binecuvântarea de Liturghie.
De atunci înainte nu mai este voie nici să te închini la icoane, pentru că îi tulburi pe cei care vor să asculte Sfânta Liturghie.
9. A noua condiţie canonică. Creştinii trebuie să stea în genunchi când se sfinţesc preacuratele daruri, când se cântă : " Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm... !" Alţii stau în genunchi şi la Evanghelie. Nu-i o greşeală. La Axionul Maicii Domnului şi la Tatăl nostru, atunci se stă. Şi după ce se cântă Tatăl nostru se face sărutarea păcii. Aşa se făcea înainte. Acum în unele biserici s-a uitat.
Cei ce au dezlegare şi vor să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, trebuie să-şi ceară iertare de la toţi, de la cei mai bătrâni până la cei mai tineri. Dacă sunt bărbaţi, se duc la cei mai bătrâni oameni din frunte şi de la care au avut vreo supărare, Doamne fereşte, să ceară iertare : " Iartă-mă, frate ! Iartă-mă, cumetre sau vecine !"
La fel şi femeile să se ducă la cele mai bătrâne şi să ia iertare, să le sărute mâna, iar acelea să le sărute pe frunte. Această rânduială se face înainte de a merge la Sfânta Împărtăşanie. Şi apoi iei o lumânărică aprinsă şi la iconostas o dai în mâna paraclisierului; nu mergi cu ea înaintea preotului, în faţa Sfântului Potir.
Pentru că în faţa Sfântului Potir, când mergeţi, nu aveţi voie să fiţi cu lumânarea aprinsă, nici să mai faceţi Sfânta Cruce, că-i mare primejdie. Mulţi, făcând cruce, s-a întâmplat că au lovit Sfântul Potir, pe preot, şi au vărsat Sfintele. S-a întâmplat în multe biserici.
Eu am păţit-o. A venit unul de la Sasca Mare la împărtăşanie; eram stareţ la Mănăstirea Slatina, şi m-a lovit peste Sfântul Potir şi, dacă nu-l ţineam, îl zvârlea în mijlocul bisericii. Aveam Sfintele în el. Şi tot mi-a vărsat cele nouă cete îngereşti. Trei au căzut din acelea. Am avut de făcut canon şi rânduială.
Un băieţan când şi-a făcut cruce, a dat peste Sfântul Potir. Şi dacă nu-l ţineam strâns mi-l vărsa tot şi nu mai puteam să fiu preot din cauza asta . A încremenit şi el. Şi doar le-am spus, că erau sute de oameni cu lumânări aprinse : " Nu mai faceţi cruce când ajungeţi în faţa Sfântului Potir, şi lumânările lăsaţi-le colo la iconostas !"
Când mergi în faţa Sfântului Potir pui mâinile cruciş pe piept. Şi atunci preotul ia cu linguriţa Preasfintele şi Preacuratele Taine şi ţi le dă să le mănânci.
10. A zecea condiţie canonică. După ce-ai primit Preacuratele Taine ale lui Iisus Hristos, treci la uşa diaconească, ca acolo să-ţi dea anaforă şi un păhăruţ de vin. Apoi treceţi la strană sau în pridvor, să vă citiţi molitfele sau rugăciunea de mulţumire după Sfânta Împărtăşanie.
Trebuie să ştiţi că nimeni nu are voie să se împărtăşească dacă nu şi-a citit rugăciunile de împărtăşire ( molitfele ). Apoi, cele de mulţumire.
Cel ce s-a împărtăşit, nu mai are voie să sărute mâna preotului. Până nu stai la masă nu mai ai voie să săruţi nici sfintele icoane, nimic, că ai primit pe Hristos atunci. După masă poţi să săruţi mâna şi sfintele icoane.
După împărtăşanie n-ai voie să scuipi trei zile şi trei nopţi. Aşa-i după rânduială canonică. Dar măcar până a doua zi, măcar 24 de ore să ţineti minte. Dar, trei zile arată cartea. Aşa este după Sfânta Împărtăşanie.
Cei căsătoriţi, care vor să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, trebuie să păzească curăţia în familie, măcar trei zile, iar după ce s-au împărtăşit să ţină măcar două zile. Iar în posturi, trebuie să trăiască toate zilele în curăţie.
11. A unsprezecea condiţie canonică. Cel ce a venit la biserică dintr-o familie, se cheamă apostolul familiei. El trebuie să ia sfânta anaforă pentru toţi cei de acasă.
Cei de acasă n-au voie, Doamne fereşte, în Duminici şi sărbători, să mănânce ceva, până nu vine cel de la sfânta biserică, să le aducă sfânta anaforă, să se împărtăşească cu sfânta anaforă în locul Preacuratelor Taine. Că sfânta anafora pe greceşte se cheamă antidoron, adică contra chip, ţine locul Preacuratelor Taine pentru cei ce nu pot să se împărtăşească.
Duminica şi în sărbători, în timpul Sfintei Liturghii, n-ai voie să faci mâncare, că este mare păcat. Fă mâncarea de sâmbătă seara şi pune-o undeva la rece, că aveţi acum frigidere, şi o încălzeşti când veniţi de la biserică. În caz de mare nevoie, după ce ieşi de la Sfânta Liturghie, ai voie să faci mâncare. Dar în timpul Sfintei Liturghii, când preotul leagă cerul cu pământul şi scoate părticele pentru milioane de suflete, tu să nu te apuci atunci să faci mâncare, că-i mare păcat !
Aşa a fost la strămoşii noştri. Întrebaţi bătrânii, că aşa ţineau înainte ! Nu se făcea mâncare Duminica. Este mare păcat. Nu-i voie să faci focul şi să faci mâncare când preotul face dumnezeiasca Liturghie pentru atâtea milioane de creştini, unde mijloceşte iertarea atâtor suflete, şi pentru cei din iad şi pentru cei din ceruri şi pentru cei de pe pământ.
12. A douăsprezecea condiţie canonică. Cel ce a fost la sfânta biserică, când a zis preotul : " Cu pace să ieşim ! Întru numele Domnului" şi a făcut otpustul, adică sfârşitul Liturghiei, face trei închinăciuni în mijlocul bisericii şi merge acasă.
De la biserică să nu se oprească până la uşa lui. Nu cumva să-l ducă diavolul de la biserică la crâşmă sau la joc, că atunci e vai de el. A început cu Dumnezeu şi termină cu diavolul. Că aşa face vrăjmaşul : " Da, oare să mă duc pe la cutare cumătru?; dar, să mă duc până la cutare?; dar, să merg oleacă la crâşmă? ".
Bucuria diavolului că te-a scos din raiul lui Dumnezeu şi te duce în iad, căci crâşma este gura iadului. Aşa o numesc toţi Sfinţii Părinţi.
Dracul, când ai intrat în crâşmă îţi bate trei cuie. Primul cui, când ai pus piciorul pe pragul crâşmii; al doilea, când ai stat pe scaun la masă, în crâşmă; şi al treilea, când ai luat primul pahar. Pe urmă eşti al lui; te ţine el acolo, nu scapi degrabă. Ţi-a bătut trei cuie.
Deci, de la uşa bisericii du-te direct acasă !
13. A treisprezecea condiţie canonică. Când mergi acasă, zi o rugăciune la sfintele icoane şi când toţi stau la masă, tu să le povesteşti ce ţi-a rămas şi ţie în cap de la biserică. " Uite, a fost Apostolul cutare, Evanghelia cutare; preotul a ţinut predica cutare; uite aşa a cântat dascălul, aşa frumos a fost !", ca să audă şi cei ce n-au putut merge la biserică, din motive binecuvântate.
14. A paisprezecea condiţie canonică. După ce ai stat şi tu la masă, să te odihneşti două ore. Apoi trebuie să te duci în Duminici şi sărbători să faci vizite şi să cercetezi pe cei bolnavi şi săraci.
Dacă ştii un bătrân bolnav sau o femeie bolnavă sau un copil, sau cineva care zace de mulţi ani, du-te şi-l cercetează, că auzi ce spune Hristos în ziua Judecăţii : "Bolnav am fost şi nu m-aţi cercetat" (Matei 25, 36).
Dacă nu poţi duce un dar cât de mic la cel bolnav, du-te şi-i spune un cuvânt de mângâiere : " Rabdă, frate ! Roagă-te lui Dumnezeu că te iubeşte ! Dumnezeu, pe care-L iubeşte, îl ceartă. Şi dacă ai să rabzi în lumea asta, n-ai să mai rabzi dincolo. Aşa a răbdat Iov, aşa a răbdat Lazăr !"
Deci regula a paisprezecea este să cercetăm pe bătrâni şi pe cei bolnavi în Duminici şi sărbători.
Acestea sunt pe scurt cele paisprezece reguli de bună cuviinţă pentru creştinii care merg la sfânta biserică în Duminici şi în sărbători.
Parintele Cleopa

Omul care a facut 400 de miracole



Exista oameni care cunosc sensul vietii lor pe acest pamant si care isi asuma cu responsabilitate rolul si misiunea lor de fiinte spirituale, de oameni ai jertfei depline: calea iubirii. Din pacate, sunt din ce in ce mai putine astfel de fiinte.


Ce l-a determinat pe Parintele Mihail Jar sa iubeasca neconditionat toate fapturile lui Dumnezeu, sa urasca desertaciunile acestei lumi, dar mai ales sa intre in cinul monahal? Dragostea pentru Dumnezeu si dragostea pentru oameni, pentru ca, nu-i asa, Dumnezeu este iubire, ne spune Biblia. Toti oamenii sunt de acord, in principiu, cu partea teoretica, dar cand trec la fapte se poticnesc.


Parintele Mihail este un preot ortodox roman din Ucraina care, pur si simplu, iubeste dumnezeieste. Mai mult, el si-a dedicat intreaga viata lui Dumnezeu si semenilor sai. Cu ajutorul lui Dumnezeu, a ridicat, din nimic, una din cele mai frumoase manastiri ortodoxe, Banceni, aflata in Ucraina, la numai sapte kilometri de granita cu Romania si la vreo 20 de kilometri de Cernauti.


Amintindu-si de inceputul lucrarii sale, parintele spune: "Aici nu era nimic. Acum exista toate lucrurile acestea minunate pe care Dumnezeu insusi le-a facut. S-a inceput cu cativa frati in manastire. Credinciosii nostri, de-aici, din Bucovina, au avut toata dragostea sa se faca acest lucru minunat, aceasta manastire, pentru romanii de-aici si pentru toata lumea care vine. Si asa, repede, s-au facut toate, ca prin minune. Cand nu avem, Dumnezeu ne trimite".


Pe langa faptul ca Parintele Mihail, odata cu infaptuirea acestei oaze de liniste si meditatie, a coborat raiul pe pamant, el a mai si populat acest loc sfant cu vietuitori calugari iscusiti, dar si cu altceva, cu ingerii lui Dumnezeu, cu peste 400 de copilasi, de la cateva luni, pana la adolescenti. El este parintele duhovnicesc al acestor copii, dar si tata adoptiv la 33 dintre acestia.


Majoritatea au handicapuri grave sau boli incurabile. Despre 6 dintre ei calugarii depun marturie ca s-au vindecat de sida. Indiferent de problemele pe care le au, toti cei 400 de copii si-au regasit alaturi de parinte bucuria de a trai.


Pe de o parte, Manastirea ortodoxa Banceni functioneaza ca orice alt lacas de inchinaciune cu randuieli canonice, cu program de slujbe si cantari religioase, cu ascultarile de rigoare. Pe de alta parte, are si o componenta special, si anume, detine scoala cu invatatori si profesori, spital cu medici, chilii pentru calugari, camine pentru copii, biblioteca, sala de mese, sala de sport si tot ceea ce este necesar pentru educarea celor 400 de copii.


De altfel, Parintele Mihail desfasoara si program administrativ si de conducere, fiind staretul intregului complex monahal, dar si episcop-vicar de Banceni. Sigur ca nu este usor sa conduci o asemenea comunitate, dar parintele cere ajutor divin permanent. Si primeste ajutor de la Dumnezeu, dar si de la oameni. Autoritatile centrale si locale au inteles misiunea "imposibila" a parintelui si ii sar in ajutor.


Parintele episcop-vicar Mihail Jar colaboreaza cu liderii comunitatii romanesti din Ucraina si, nu numai, iar mai toate delegatiile care ajung in zona Cernauti viziteaza si manastirea.


In alta ordine de idei, Parintele este extrem de atasat de copii pentru ca, la randul sau, si el a fost orfan. Si spune cu sinceritate ca de multe ori s-a intrebat "de ce a trebuit sa-mi fie atat de greu". Abia dupa ce a devenit tatal a peste 400 de copii a inteles de ce: altfel, nu ii putea intelege si ajuta pe acesti micuti.


Interesant este faptul ca toti copiii invata, se roaga si vorbesc in romaneste, indiferent daca sunt romani, ucraineni, rusi sau maghiari. Au conditii de trai excelente, calugarii au amenajat inclusiv o mini-gradina zoologica si o ferma de vaci, pentru ca micutii sa aiba lapte proaspat.


Parintele Mihail, un om simplu, smerit, dar plin de duh sfant, pricepere si intelepciune, preocupat de responsabilitatile sale marete si cu multiple obligatii, atunci cand trece de la o activitate la alta, deoarece timp de pauza nu are, strecoara cateva din trairile si marturisirile sale de credinta: "Impartasiti iubirea pe care v-a dat-o Dumnezeu, aici pe pamant cu semenii, deoarece dincolo nu stim ce ne asteapta. Poate ca acolo nu ne va mai desparti nimeni de cei dragi noua si nu va mai trebui sa plecam nicaieri. Vom fi acasa".


Asadar, Parintele Mihail Jar si intreaga obste monahala si-au luat in serios rolul si misiunea pamanteasca, dar punand la baza inceputului lor si la intreaga lor osteneala mesajul divin: Dumnezeu este iubire. Acesti cavaleri ai iubirii divine au reusit sa construiasca o lume a lor bazata pe credinta si iubire, dar care, din pacate, pentru noi, pare o lume ireala, desprinsa din povesti.


Un mare sfant spune cuvinte infricosatoare pentru lumea in care traim: "Cine n-a vazut pe Dumnezeu in viata asta nu-L va vedea nici in cealalta". Mergeti, dara, la Banceni si, cu siguranta, il veti vedea pe Dumnezeu!

Sfântul Siluan-Despre iubirea vrăjmașilor


Sufletul nu are pace dacă nu se va ruga pentru vrăjmași. Sufletul ce a fost învățat de către harul lui Dumnezeu a se ruga, iubește și îi este milă de toată făptura, și mai ales cu seamă de omul pentru care Domnul au pătimit pe cruce și L-a durut sufletul pentru noi toți.
Domnul m’au învățat a iubi vrăjmașii. Fără harul lui Dumnezeu nu putem a iubi pe vrăjmași, dar Duhul Sfânt te învață iubirea, iar atunci îți va fi milă până și de draci, căci ei au căzut de la cele bune, au pierdut smerenia și dragostea de Dumnezeu.

Rogu-vă, încercați: cineva vă ocărăște, sau vă necinstește, sau vă ia ceva de-al vostru, sau prigonește Biserica; atunci rugați-vă Domnului și ziceți: “Doamne, noi toți suntem zidirea Ta, fie-ți milă de robii tăi și-i întoarce la pocăință”; iar atunci simțit vei purta în suflet harul. La început silește-ți inima a iubi pe vrăjmași, iar Domnul, văzând buna ta dorire, te va ajuta întru toate, și însăși viața te va povățui. Dar cel ce cugetă rele despre vrăjmași, în acela nu se află dragostea lui Dumnezeu, și pe Dumnezeu nu a cunoscut.

De te vei ruga pentru vrăjmași, va veni la tine pacea, dar când vei iubi pe vrăjmași, să știi că harul lui Dumnezeu trăiește în tine îmbelșugat – nu zic încă desăvârșit, dar setul pentru mântuire; dacă însă îți ocărăști vrăjmașii, înseamnă că un duh rău trăiește în tine și îți aduce în inimă gânduri rele, căci, precum au zis Domnul, din inimă purced gânduri rele sau bune.
Omul bun gândește: Tot cel ce rătăcește de la adevăr, piere – și de aceea îi este milă de dânșii. Dar cel ce nu este învățat de Duhul Sfânt a iubi, acela firește că nu se va ruga pentru vrăjmași. Cel învățat de Duhul Sfânt să iubească, toată viața se va mâhni pentru oamenii care nu se mântuiesc, și multe lacrămi varsă pentru norod, și harul lui Dumnezeu îi dă putere a iubi vrăjmașii.
De nu ai dragoste, măcar nu-i ocărî și nu-i blestema pe acești, și va fi ceva mai bine; dar dacă cineva îi blestemă și îi ponegrește, în acela vădit trăiește un duh rău, și dacă nu se pocăiește, după moarte se va duce acolo unde petrec duhurile rele. Izbăvească Domnul pe tot sufletul de o asemenea năpastă!
Înțelegeți! Este simplu. Îți este milă de cei ce nu cunosc pe Dumnezeu, sau care se împotrivesc lui Dumnezeu; inima te doare pentru ei, și din ochi curg lacrămi. Noi limpede vedem și raiul, și muncile: le cunoaștem in Duhul Sfânt. Iată și Domnul au zis: “Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este: (Lc. 17: 21). Astfel încă de aci începe vecinica viață, și vecinica muncă de aci începe.

Convertirea unui samurai- Primul ortodox japonez


Aceasta povestire despre lucrarea Sfantului Nicolae Kasatkin, apostolul Japoniei este foarte insufletitoare. Chiar si mai mult, povestea si viata primului sau convertit intru Hristos, parintele Paul Takuma Sawabe. Ce preot luptator pentru Hristos!


Sfantul Nicolae Kasatkin a fost un preot orthodox care slujea lui Hristos in Japonia in timpul shogunatului Tokugava, in perioada Edoa (1603 – 1868). Strainii erau priviti cu neincredere, chiar urati si era ilegala pentru cineva sa propovaduiasca o religie straina. In primii ani ai misionariatului sau Sfantul Nicolae a fost infruentat de catre un razboinic samurai si preot shintoist pe nume Takuma Sawabe. Inarmat cu sabia katana, Swabe a stat in fata tanarului preot Nicolae cu intentia de a-l ucide inainte ca acesta sa apuce sa predice.


Cu o privire feroce pe chip, samuraiul s-a oprit in fata Parintelui Nicolae. Ce treaba avea omul asta sa intre in tara mult iubita a samuraiului si sa propovaduiasca o credinta ciudata? Ii va spune acestui tanar preot una sa-l tina minte! Daca vorbele nu vor fi de ajuns sa-l convinga atunci poate trebuie luate alte masuri.


Nu prea avea ce sa faca Parintele Nicolae. Stia ca multi japonezi sunt impotriva religiei ortodoxe. Si, iata, in fata lui statea acest mandru samurai, un pagan, un preot al celui mai vechi templu Shinto din oras, uitandu-se cu racela la el si exprimandu-si dispretul pentru credinta crestina. Parintele Nicolae nu putea pur si simplu sa-l ignore sau sa-l ocoleasca pe preot. Situatia cerea inititativa si pentru ca a fost pregatit de anii de munca, studiu si greutati pe care le-a avut de timpuriu in viata, Parintele Nicolae a fost in stare sa faca fata acestei provocari dure. Infatisand o grija iubitoare, a purtat o discutie calma cu acest om furios. Ura pe care samuraiul o simtise nu prea mai statea in picioare. Devenise serios si ingandurat.


Sfantul Nicoale continua cu ale sale cuvinte:


„Incepand cu a doua zi i-am dictat istoria sfanta a Vechiului Testament. El a adus hartie si pensula si a inceput sa astearna in scris tot ceea ce i se spunea. Vorbirea mea a fost intrerupta la aproape fiecare cuvant de catre obiectii care, la randul lor, aveau nevoie de explicatii. Pe masura ce zilele treceau, erau din ce in ce mai putine obiectii si el a continuat sa inregistreze fiecare gand si nume. Procesul nasterii unui om la o viata noua era infatisat de Dumnezeu chiar inaintea ochilor mei.”


Samuraiul preot-razboinic Takuma Sawabe a fost, prin mila lui Dumnezeu, botezat in aprilie 1868 impreuna cu doi dintre prietenii sai, Sakai si Urano. Si-a luat numele de Paul la botez – si cei trei oameni au devenit primii japonezi convertiti la ortodoxie. In 1875, Takuma (Paul) a fost uns intru preotie si a devenit primul preot japonez. Parintele Paul Swabe a continuat sa slujeasca noua sa credinta pe masura ce biserica sa continua sa creasca in deceniile urmatoare. Avea sa supravietuiasca dascalului sau, episcopul Nicolae cu un an, murind in 1913.


Pomenirea acestui sfant luptator pentru Hristos sa fie vesnica!

Pot sa renunt, dar nu pot sa refuz



"Regretatul parinte profesor Constantin Galeriu (1918-2003) obisnuia adesea sa stea la spovedit pana dupa miezul noptii, ascultand si sfatuind cu rabdare zeci de credinciosi, din cele mai diverse categorii sociale. Intre ei, oameni simpli, de varsta inaintata, cu auzul slab, care vorbeau tare, parintele fiind nevoit sa le raspunda la fel. Asa se face ca uneori conversatia era auzita de toata lumea, in mod inevitabil, iar cei care asteptau la rand, minute si ore in sir, auzeau cum unii, pe langa pacate, ii spuneau parintelui fel de fel de maruntisuri din viata lor, a familiei. Dupa cativa ani de asemenea auziri (si indelungi asteptari), un fiu duhovnicesc a indraznit sa-l atentioneze pe parintele ca unii crestini abuzeaza de bunavointa preacucerniciei sale, retinandu-l cu fleacuri, in detrimentul crestinilor seriosi, care asteapta excesiv la rand. "Stiu! - a replicat parintele. Pentru dumneata (si pentru mine, recunosc!) poate sunt fleacuri. Dar pentru ei, ceea ce-mi spun reprezinta cele mai importante lucruri din lume! N-am cum sa nu-i ascult, pentru ca am un principiu: pot sa renunt, dar nu pot sa refuz. Pot sa renunt la confortul meu, dar nu pot sa refuz solicitarea lor…" (pr. prof. univ. dr. Vasile GORDON)

Singuraticul de la Roşchila, legenda din munţii Vrancei : Ştefan Lechea, omul care a trăit ca un sihastru


O întâmplare stranie, petrecută prin anii '90, mi-a scos în cale un om în taina căruia aş fi vrut să osârduiesc mai mult: Ştefan Lechea. Un intelectual autodidact, care a vieţuit ca un sihastru în munţii Vrancei. O legendă vie, cu profil eminescian în dimineaţa vieţii şi cu figură de ascet la asfinţitul ei. Un trăitor ce şi-a dispreţuit "carnea ca să-şi mântuie sufletul". Un neînţeles, admirat şi urât, deopotrivă. Un trăitor a cărui "mamă a fost credinţa şi vatra" şi care niciodată nu a privit răsăritul şi nu a citit din Eminescu fără să plângă. Ştefan Lechea a plecat la Domnul în iarna acestui an, în urma lui rămânând multe neînţelesuri şi sarea de pe obrajii puţinilor prieteni.
Aflasem despre "Domnu' învăţător Ştefăniţă Lechea din Negrileşti, care trăieşte în munte ca un sihastru", de la o rudă din Soveja. Era prin anii '90, într-o vară, când, împreună cu Costică Dudu, urcasem spre vârful Roşchila, la peste 1.000 m, în căutare de zmeură. Învăţătorul Lechea avea acolo o gospodărie. După un drum anevoios, am ajuns într-un spaţiu incredibil, zămislit parcă pe dimensiunile altei lumi, ca o secvenţă de film suprarealist.
Se întâmpla ceva ce nu se întâmpla
O casă din lemn, ridicată pe câteva bârne mâncate de carii şi ape, zăcea într-o rână, cu acoperişul spart, ca un haiduc răpus de plumbi, agonizând pe marginea îmburuienită a unei gropi uriaşe, reintegrându-se în natură. La câţiva metri de ea, un vagon de dormit din tablă. Jur-împrejur, o lumină orbitoare, în irizaţii de verde şi albastru, proiecta umbre fantastice, ireale, în toate direcţiile. Percepeam un fel de întâlnire iminentă cu ceva, cu cineva, care nu se arăta, nu răspundea la chemări, dar era acolo.
În spatele uşilor smulse, adieri subtile de vânt răscoleau sute de file de cărţi rupte, împrăştiate în straturi groase pe jos. În mijlocul camerei, două piane exfoliate de ploi, cu clapele îngălbenite, se tânguiau dezacordat.
O linişte stranie împacheta totul într-o stare lipicioasă, nedefinită, şi totuşi plăcută. Urma să se întâmple ceva ce nu se întâmpla.
Am mers la vagon. L-am tot strigat pe Domnu' Ştefăniţă, dar nu era acasă, deşi ceaunul cu crusta de mămăligă nedesprinsă şi crăticioara cu câteva corcoduşe fierte de pe plită, perechea de pantofi vechi, roşi, scofâlciţi, cu ştaifurile călcate, călimara cu pana de gâscă înmuiată în ea, filele scrise, cojocul de pe patul de lemn şi coasa din colţul vagonului spuneau că e pe aproape. Dar nu era.
Am plecat dezamăgit. Am revenit a doua zi. Nu l-am întâlnit nici de data aceasta. În schimb, am fotografiat totul. Numai că, după developare, pe film nu apărea nici o imagine de acolo, deşi celelalte fotografiate înainte şi după vizită erau toate! Fotografiasem un teritoriu… interzis! Altfel nu se explica.
În anul următor, aflându-mă cu treburi la Facultatea de Teologie din Bucureşti, l-am întâlnit pe Ştefan Lechea, student la 70 de ani al acestei facultăţi. Fără să-i spun cine sunt, mi s-a adresat pe nume şi mi-a mulţumit pentru ceea ce scrisesem despre el într-un ziar al vremii, lăsându-mă perplex!
De atunci nu l-am mai văzut. Anul acesta, Domnul l-a chemat la veşnicie. Am mers la Negrileşti, în satul său natal, să-mi răspund la multele întrebări legate de el de-a lungul anilor. Să aflu, până la urmă, cine a fost acest "ciudat" care se rupsese de lumea veacului, trăind ca un sihastru, în genunchi doar în faţa lui Dumnezeu.
Despre el au rămas puţine mărturisiri oneste. În schimb, multe vorbe, neînţelesuri, dispute nerezolvate, semne de întrebare şi răutăţi.
Viaţa lui se poate recompune astăzi doar din spusele câtorva rude - Florica şi Mitruţ Dumitraşcu din Negrileşti, de pildă -, ale sătenilor, cele ale câtorva apropiaţi - prof. universitar Costică Neagu, poetul Lucian Vasilescu, prof. Constantin Macarie, Vasile Muscă ş.a - şi din puţinele relatări din presa vrânceană. Chipul lui a rămas prins doar în câteva fotografii, pentru că Ştefăniţă Lechea s-a retras din viaţă la fel de discret cum intrase în ea şi cum o trăise.
46.000 de volume în vârful muntelui
Domnu' Ştefăniţă, cum îi spune şi astăzi suflarea satului, s-a născut în 1922, într-o familie de ţărani din Negrileşti-Vrancea, legendara aşezare a fiului Tudorei Vrâncioaia, bătrâna care l-a găzduit în casa ei pe Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, şi care şi-a trimis cei şapte feciori, Bârsan, Bodea, Pavel, Negrilă, Spulber, Nistor şi Spânea, în oastea voievodului. Iar acesta, pentru vitejia lor, le-a dăruit spre vecie cei şapte munţi ai Vrancei.
Încă de la intrarea la şcoală, Ştefan Lechea ştia să citească şi să scrie. Învăţase singur literele. După ce comuniştii au demolat şcoala din Negrileşti, înfiinţând în locul ei un cazan de ţuică, şi-a rânduit singur învăţătura primară, după manualele cumpărate de părinţi. A bătut apoi ţara în lung şi-n lat, însetat de carte. A fost muncitor necalificat, elev seralist la Timişoara, bibliotecar la Academie, fiind preţuit de Mircea Maliţa, Virgil Cândea, Vlădescu Răcoasa, Constantin Noica şi Petre Ţuţea.
Autodidact prin structură, a deprins de-a lungul vremii, singur, franceza, germana, engleza, italiana, rusa, spaniola, latina, greaca, ebraica şi araba. Cânta la pian şi la vioară, scria versuri şi eseuri (peste o mie de caiete!) şi făcuse o pasiune pentru matematică.
A peregrinat 17 ani. Din 1957 s-a stabilit definitiv la Negrileşti, unde a fost învăţător, construindu-şi un univers propriu, "Imperiul Roşchila", cum îl numea, pe vârful muntelui cu acelaşi nume, aflat la 8 km de sat, în care, nepregătit probabil, pătrunsesem şi eu într-o vară.
"A fost o adevărată legendă vie, în tinereţe un profil eminescian, la bătrâneţe o figură de patriarh. Toate planurile sale s-au raportat la acest univers, toate ratările sale se leagă de acest spaţiu. Aici îşi potolea setea de natură, de singurătate şi de reflecţie. Aici a compus "Sus la Păişaua Nantă"", ne spune prof. univ. Costică Neagu.
Aici a urcat cu săniile trase de boi cele aproape 46.000 de volume, în limba română şi în limbile în care citea, volume rare, abecedare, cărţi de învăţătură creştină, vreo 400 de dicţionare, două piane şi câteva viori. "Acolo a scris, a cântat, a umblat desculţ, a mâncat urzici fierte şi… a supărat pe toată lumea. N-a fost lăsat să trăiască aşa cum şi-a dorit…", îşi aminteşte poetul Lucian Vasilescu.
Şi când toată lumea credea că-şi va mânca pensia liniştit, în 1990, la 70 de ani, a devenit cel mai în vârstă student al Facultăţii de Teologie, pe care a absolvit-o în 1995, pregătindu-şi licenţa cu părintele Constantin Galeriu. Visa să se întoarcă la Roşchila.
Credinţa mamă şi Eminescu lacrimă
Omul acesta n-a vrut niciodată să iasă în faţă. A trăit în singurătate, s-a rugat ca un sihastru, iar după ce în perioada comunistă şi-a scris demisia din funcţia de învăţător, protestând astfel pentru neacordarea sporului celor 20 de ani de vechime, casa de la Roşchila i-a fost devastată. A fost apoi cercetat de Securitate, ameninţat cu închiderea la spitalele de boli mintale din Socola şi Săpoca, a fost catalogat "duşman al poporului", acreditându-se ideea că este "nebun" şi "mistic".
Rămăsese doar cu hainele de pe el. Şi numai intervenţia lui Adrian Păunescu, se spune, ar fi determinat-o pe secretara de partid a judeţului să-i pună la dispoziţie vagonul de tablă în care îşi retrăsese singurătatea.
Cât a fost student, l-a măcinat gândul că îi vor fi tăiaţi fagii şi brazii, singurul lucru care îi mai rămăsese. După Revoluţie, i-a fost furat pământul, iar casa i-a fost distrusă. Unde altădată se cânta, se recitau versuri, "ţăranii satelor învecinate îşi păşteau dobitoacele", pe locul celui care se pregătise o viaţă să fie doar "un ţăran român, aşa cum se cuvine", cum îi mărturisise lui Lucian Vasilescu.
Resturile acestei drame, desăvârşite de neisprăviţii pe care îi învăţase ce este veşnicia, ce nu-l mai suportau în preajmă pe "nebunul", le văzusem şi eu, atunci, în anii '90.
Pe perioada studenţiei, a locuit într-o cameră la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, apoi într-un cămin. Când s-a întors acasă, Roşchila era doar neant. Omul s-a îmbolnăvit, purtându-şi durerea şi neîmplinirile printr-un sordid cămin de nefamilişti din Focşani. Singur a fost şi singur a rămas. În mizeria din cameră, în faţa unui altar improvizat, Ştefăniţă Lechea se nevoia, cum o făcuse toată viaţa, zi de zi, ca un autentic monah, rugându-se mai ales pentru sufletele celor care l-au batjocorit şi izgonit. Pe la 80 de ani, se gândea la moarte şi-i mărturisea poetului Lucian Vasilescu: "Nu mi-e teamă că o să mor. Mi-e spaimă doar de faptul că o să mă prăpădesc în felul acesta nevrednic. Sunt un netrebnic. N-am putut avea grijă de cărţile mele, n-am fost în stare. Am fost slab şi neputincios. Mă rog lui Dumnezeu să mă ierte, păcătosul de mine…"
Cu alt prilej, îi spunea aceluiaşi: "Mama mea, în plan mare, este credinţa şi legătura cu vatra, cu neamul… Niciodată, în toată viaţa mea de până acum, n-am putut asista la răsăritul soarelui şi la apusul lui fără să plâng. Şi niciodată n-am putut citi un rând din Eminescu fără să plâng".
Înveşnicit în legendele Vrancei
Din 1995, Ştefan Lechea a locuit la Negrileşti, la familia Mitruţ şi Florica Dumitraşcu, nepotul din partea unei surori, ajutându-l în slujirea de la strană pe părintele Culiţă Ichim, căruia i s-a mărturisit până în clipa de pe urmă. Apoi s-a mutat în casa altui nepot, la intrarea în sat, unde trăia, cum o făcuse toată viaţa, într-o adâncă sărăcie, fără foc, cu mâncare puţină, asemenea unui pustnic.
O ştire lapidară, apărută într-un ziar din Focşani, anunţa pe 24 februarie 2012 că Ştefăniţă Lechea, învăţătorul din Negrileşti, de 90 de ani, a murit. "Trupul lui a fost găsit, luni, fără suflare, acolo unde s-a retras ca să-şi trăiască apusul vieţii sale zbuciumate: la Negrileşti."
Apropiaţii şi-au amintit, răscoliţi, de Roşchila şi de Domnuâ Ştefăniţă. Ion Apostu: "A fost cel care nu a cerut nimic după căderea pecinginii roşii… A acceptat jignirile tuturor celor care, după Revoluţie, au devenit inamicii comunismului înfigându-şi adânc labele hrăpăreţe în tot ce a fost de furat. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în singurul loc care i se cuvine: Raiul". Mirela Păun: "Şi cât de duios suna vioara domnului Ştefăniţă… Şi cât de blândă era vocea lui!…" Costică Neagu: "Nu s-a preoţit pentru că nu putea împlini tipicul căsătoriei sau poate că nu a dorit să se preoţească. De fapt, singurul loc unde ar fi vrut să slujească era veşnica Roşchila, cu altarul pădurii sale, dar picioarele care zburau la tinereţe au obosit şi ele". Constantin Macarie: "Sunt convins că Ştefăniţă nu a murit. El s-a veşnicit prin solitudinea sa în legendele Vrancei, lăsând în urmă o operă încă necunoscută, fapte enigmatice, dar de certă valoare, pe care puţini le-au înţeles, o filozofie pe care va trebui s-o citim, să i-o descoperim, tocmai pentru puritatea şi sinceritatea mesajului ce l-a transmis atitudinal". Lucian Vasilescu: "Bătrânul a zidit din carnea trupului său casă lui Dumnezeu. Ştefăniţă Lechea retrăieşte experienţa pustnicilor din vechime într-o variantă postmodernă".
La Negrileşti, părerile sunt împărţite referitor la omul Ştefăniţă Lechea. Unii îl vorbesc de bine, alţii spun că era aproape nebun, certăreţ şi reclamagiu. Multe nu am putut afla. Şi cred că nici nu era necesar, aflând cele spuse despre el de către poetul Lucian Vasilescu. Şi, în drum spre ale mele, mi-au venit în minte cuvintele Sfântului Antonie cel Mare, care îl definesc foarte bine şi pe Ştefăniţă Lechea, cunoscute cu siguranţă de acesta: "Să ai mereu în faţa ochilor teama de Dumnezeu… Urâţi odihna trupească… Flămânziţi, însetaţi, umblaţi goi, vegheaţi, jeliţi, plângeţi, suspinaţi în inima voastră… Dispreţuiţi carnea, ca să vă mântuiţi sufletele…"
Şi eu cred că asta a făcut şi acesta era Domnu' Ştefăniţă, care scrisese cândva aceste versuri: "Când so-nvolbura furtuna, ridicând omătu-n cer/ Să rămân pe totdeauna al Creaţiei cavaler/ Lupii vor urla întruna, răspândind fiorii morţii/ Noi vom asculta furtuna, trăgând laturile porţii…"

Legaturii Ortodoxe

  1. MITROPOLII, ARHIEPISCOPII, EPISCOPII ROMÂNEŞTI
  2. BISERICI, MĂNĂSTIRI, PAROHII ROMÂNEŞTI
  3. SITE-URI ALE ALTOR BISERICI ORTODOXE
  4. PAGINI PERSONALE
  5. PAGINI DIVERSE
  6. ALTELE