Sfânta Împărtășanie, vindecătoarea de boli și nu este contagios

 Sfânta Împărtășanie, vindecătoarea de boli și nu este contagios

    Mitropolitul Nicolae Hadzinikolaou – care, în calitate de medic şi fost cercetător în biomedicină la Universitatea Harvard şi fost preşedinte al comisiei de Bioetică a Bisericii din Grecia şi al Centrului elen de Bioetică Medicală, nu poate fi acuzat de obscurantism – a publicat recent următoarea enciclică, care pune punctul pe „i” în această problemă” a linguriței personale:

    „Dragi fraţi. 

     În ultimul timp, odată cu apariţia epidemiei de gripă AH1N1, s-a pus în discuţie – cu rea-credinţă – posibilitatea de transmitere a bolilor prin Sfânta Împărtăşanie. Din nefericire, aceasta este o altă încercare de a ne denigra credinţa într-un moment în care nu ne-a mai rămas nici un sprijin, încercare însoţită deseori de un limbaj blasfemator, cu un ton ironic şi argumente răutăcioase.

    Cu această ocazie, cred că ar fi oportun să ne aducem aminte de nişte adevăruri necesare pentru a ne proteja comoara credinţei din noi.

    De două mii de ani încoace, Biserica noastră transmite harul tainelor sale într-un mod atât uman, cât şi binecuvântat, pentru „tămăduirea sufletului şi a trupului”. Ea nu a fost niciodată contestată de logica din zilele noastre a îndoielii dispreţuitoare, ci trăieşte zi de zi cu experienţa certitudinii unei mari minuni. Este posibil ca Sfânta Împărtăşanie să devină cauza bolii sau a celui mai mic rău? Este posibil ca Trupul şi Sângele Domnului şi Mântuitorului nostru să ne infecteze trupul şi sângele nostru? Este posibil că o experienţă de două mii de ani să fie învinsă de raţionalismul şi superficialitatea din vremurile noastre?

    De secole întregi, creştinii, sănătoşi şi bolnavi, se împărtăşesc din acelaşi Sfânt Potir şi din aceeaşi Sfântă Linguriţă, pe care nu le spălăm şi nu le dezinfectăm niciodată, fără a păţi vreodată ceva rău. Preoţii din spitale împărtăşesc credincioşii, chiar şi pe cei cu boli contagioase, după care consumă restul sfintelor daruri şi nu li se întâmplă nimic. Sfânta Împărtăşanie este tot ce Biserica şi oamenii au mai sfânt, cel mai bun leac pentru trup şi suflet. Aceasta este învăţătura şi experienţa Bisericii noastre.

    Câţi nu cred în miracolul Învierii Domnului, câţi ironizează naşterea Lui din Fecioară, câţi neagă mireasma răspândită de sfintele moaşte, câţi dispreţuiesc tot ce este sfânt şi sacru, câţi uneltesc împotriva Bisericii noastre, câţi urmăresc să stingă şi ultima urmă de credinţă din sufletele noastre, este normal să încerce să se folosească şi de această nouă gripă, legându-se de taina Sfintei Împărtăşanii.

    Faptul că, din motive profilactice, anglicanii şi catolicii au hotărât să nu mai împărtăşească credincioşii din Anglia şi Noua Zeelandă, dacă se dovedeşte a fi adevărat – nu dă dovadă, după cum susţin unii, de prudenţă şi libertate, ci arată în cel mai bun mod distanţa enormă care separă Biserica noastră – euharistică, vie, care crede şi predică tainele – de alte grupuri religioase, care mărturisesc indirect lipsa harului şi a semnelor lui Dumnezeu in aşa-zisele lor taine şi lipsa lor de identitate bisericească. Viaţa fără împărtăşanie seamănă cu o boală gravă fără medicament.

    Din păcate, marea problemă nu este virusul gripal, aşa cum susţine presa, şi nici virusul panicii mondiale – aşa cum susţin colegiile medicale – ci virusul necinstirii şi necredinţei. Şi cel mai bun vaccin este participarea cât mai deasă la Taina Sfintei Împărtăşanii.

    Răspunsul nostru la această provocare a vremurilor noastre este viaţa noastră. Bine ar fi ca duhovnicii noştri, fără discriminare, acolo unde nu există piedici duhovniceşti, să recomande credincioşilor să se împărtăşească mai des, în aceste grele vremuri, iar cei care au binecuvântarea duhovnicului să se împărtăşească, să se apropie mai des de paharul vieţii, întotdeauna cu frică de Dumnezeu, cu multă credinţă şi cu dragoste adevărată.”

+ Nicolae, Mitropolitul de Mesogheios

27 iulie 2009

Azi hoții sunt binecuvântați iar săraci puturoși

Azi hoții sunt binecuvântați iar săraci puturoși 

    Din păcate azi foarte mulți dintre noi, care avem ce mânca, nu doar cei bogați, ci lumea care se descurcă cât de cât, nu ne gândim la cei care nu au deloc. Mereu căutăm motive jignitoare față de cei care nu au. Sunt multe așa zise motive, de la puturoși până la "Să se ducă la muncă". Niciodată nu am cerceta de ce se află în această situație cel nevoiaș. Nici măcar nu ar trebui să le cercetăm. Oare noi câștigăm pe cinste? Nu.  Foarte mulți dintre noi furăm în oarecare măsură. Azi pentru uni din noi sărăcia este un păcat, iar hoția binecuvântare. Niciodată nu ne pare rău când mâncarea bună o aruncăm la gunoi s-au le dăm câinilor. Foarte mulți plătim bogaților fără să ne întrebăm de ce? Nu ne uităm dacă undeva este mai ieftin. Spunem că sunt bani câștigat de noi. Așa le dăm ciubucuri unora care nu merită, și vin doar să  monteze un întrerupător s-au orce muncă de cinci minute. Celor care le muncesc cu ziua caută să le dăm cât mai puțin. Niciodată nu căutăm soluția mai ieftină, și acei bani care le lăsăm degeaba bogaților, să le donăm la un azil de bătrâni, creșă de copii s-au unde este nevoie. Mai bine le dăm unora care sunt plini de bani, că banul ban atrage! 
    Ar trebui să ne trezim, și să ne gândim la cei cu nevoi, la cei bolnavi, să le ajutăm. Să încercăm să nu mai aruncăm hrana și să nu cheltuim pe lucruri inutile. De unele lucruri ne folosim o dată și le aruncăm. Să ne gândim la hrană pentru a trăi, nu să trăim doar pentru a consuma doar lucruri scumpe. 

Oamenii dăruiesc bogaților din inimă, iar pe săraci le judecă!

Oamenii dăruiesc bogaților din inimă, iar pe săraci le judecă! 

    – Părinte, aţi spus că pe cât te depărtezi de mângâierea omenească, pe atât o primeşti pe cea dumnezeiască. De aceea înţelegi mai bine rugăciunea atunci când eşti flămând?
    – Da, pentru că un flămând înţelege pe cel flămând. Unul sătul nu-l înţelege. Am auzit că undeva se aruncă mâncarea, iar puţin mai departe nişte refugiaţi ruşi nu au ce mânca. Trăiesc sărmanii în sere, în nişte barăci de tablă. Să zicem că nu ştii că acolo, aproape, există oameni care au nevoie. Bine, dar nu întrebi ca să afli? Să arunci mâncarea! Noi nici lucrul cel nefolositor pe care îl avem nu îl dăm. Este păcat ca unul să nu poată cumpăra ceva de care are nevoie, iar altul să aibă lucruri pe care nu le foloseşte şi să nu le dea celui care are nevoie de ele. Aceasta pentru mine este iadul cel mai mare. La Judecată, Hristos ne va spune: Am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc[1]. Unii care le au pe toate spun: „Astăzi nu există sărăcie”. Nu se gândesc la celălalt. Nu se pun în locul celuilalt, ca să nu se mâhnească şi să-şi piardă liniştea lor. În felul acesta cum vor afla pe cel sărac? Dacă se gândeşte cineva la celălalt, află şi pe sărac şi află şi de ce are nevoie. Există atâţia orfani care nu au un om care să le mângâie căpşorul. Oamenii uită pe cei ce suferă. Mintea lor este la cei ce o duc bine şi se compară cu aceştia, iar nu cu cei ce suferă. Dacă s-ar fi gândit puţin, de pildă, la unii epiroţi albanezi[2], care, deoarece şi-au făcut semnul crucii, sunt, sărmanii, pentru 20 de ani în închisoare într-o celulă de unu pe unu, ar fi văzut altfel lucrurile. Este atât de înfricoşător, încât nici nu ne putem gândi la aceasta. Ştiţi ce înseamnă unu pe unu? Nici aşezat, nici întins, nici în picioare. Iar ca fereastră unele celule abia dacă au câte o gaură mică[3].
    – Adică în morminte, Părinte!
    – În mormânt cel puţin eşti întins. Ce mucenicie! Multă nefericire există astăzi, deoarece fac arme de distrugere şi au părăsit grija pentru cei săraci. În Africa am văzut cum mâncau bălegar de cămilă. Acolo oamenii au nişte trupuri care nu seamănă cu trupurile omeneşti. Sunt ca broaştele. Şi toracele lor este ca un coş de nuiele. De ce mă doare? Mă doare pentru că noi le avem pe toate şi de aceea nu participăm la suferinţa celorlalţi. Şi mai vrem să mergem şi în Rai…
    
    În 1958, când am mers la Sfânta Mânăstire Stomiu, în Koniţa, era un protestant pe care îl susţineau economic din America şi care câştigase de partea lui 80 de familii. A zidit şi o clădire unde să se adune. Sărmanii oameni aveau mare nevoie şi din pricina marei lor sărăcii au fost nevoiţi să se facă protestanţi, pentru că aceia îi ajutau economic. Într-o zi mi-a spus unul dintre ei: „Eu mă fac şi evreu, nu numai protestant, deoarece am nevoie”. Când am auzit aceasta, mi-am spus: „Trebuie să se facă ceva”. Am adunat pe câţiva care aveau o oarecare situaţie economică şi puteau ajuta şi le-am vorbit. Atunci aceia, sărmanii, erau cu desăvârşire lumeşti, dar aveau intenţie bună. Iar unul dintre aceştia, cu toate că era complet lumesc, avea însă o inimă mare. Când l-am văzut pentru prima oară, mi-am spus: „Pe dinafară se vede lemn putred, dar pe dinăuntru este esenţă de calitate”. Aşadar am hotărât să adunăm câţiva bani şi să-i dăm la familiile sărace. Le-am spus ca banii adunaţi să meargă ei înşişi să-i dea la săraci, ca să-i mişte sărăcia acelora şi să se folosească duhovniceşte. În felul acesta şi de piatră să fie inima lor se înmoaie, se face omenească şi li se va deschide şi uşa Raiului. În puţin timp toţi aceştia s-au schimbat, pentru că au văzut nenorocirea ce exista şi nu-i mai împingea inima să meargă să se distreze. „Ne-ai dezarmat”, îmi spuneau. „Cum să mai mergem acum să ne distrăm?”. Au venit şi la biserică. Mai târziu am aflat că unul a devenit şi cântăreţ. Dar şi cele 80 de familii, cu harul lui Dumnezeu, una după alta s-au întors la Ortodoxie. Mai târziu, când au venit protestanţii americani să vadă lucrarea protestantului lor care, mai înainte, atrăsese pe acei oameni la erezia lor, l-au tras la judecată pentru că nu avea ucenici.
    – Părinte, unii cer uşor ajutor atunci când au nevoie, iar alţii nu spun nimic.
    – Mulţi se ruşinează şi nu vor să se compromită. Aceştia au mai multă nevoie. Acolo ajutorul foloseşte mult mai mult. Cunosc doi medici cărora li s-a întâmplat ceva şi nu aveau bani nici pentru o aspirină. Omul care are dragoste nu se mulţumeşte să dea numai la cel ce cere milostenie, ci caută să afle oameni care au nevoie, ca să-i ajute. Mama mea se îngrijea mult să afle astfel de cazuri.

[1] Mt. 25, 42.

[2] Provincia grecească Epir a fost împărţită în două, după al doilea război mondial, partea de nord intrând în componenţa Albaniei.

[3] S-a spus în mai 1990.

Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.

Azi hoții sunt binecuvântați iar săraci puturoși 

    Din păcate azi foarte mulți dintre noi, care avem ce mânca, nu doar cei bogați, ci lumea care se descurcă cât de cât, nu ne gândim la cei care nu au deloc. Mereu căutăm motive jignitoare față de cei care nu au. Sunt multe așa zise motive, de la puturoși până la "Să se ducă la muncă". Niciodată nu am cerceta de ce se află în această situație cel nevoiaș. Nici măcar nu ar trebui să le cercetăm. Oare noi câștigăm pe cinste? Nu.  Foarte mulți dintre noi furăm în oarecare măsură. Azi pentru uni din noi sărăcia este un păcat, iar hoția binecuvântare. Niciodată nu ne pare rău când mâncarea bună o aruncăm la gunoi s-au le dăm câinilor. Foarte mulți plătim bogaților fără să ne întrebăm de ce? Nu ne uităm dacă undeva este mai ieftin. Spunem că sunt bani câștigat de noi. Așa le dăm ciubucuri unora care nu merită, și vin doar să  monteze un întrerupător s-au orce muncă de cinci minute. Celor care le muncesc cu ziua caută să le dăm cât mai puțin. Niciodată nu căutăm soluția mai ieftină, și acei bani care le lăsăm degeaba bogaților, să le donăm la un azil de bătrâni, creșă de copii s-au unde este nevoie. Mai bine le dăm unora care sunt plini de bani, că banul ban atrage! 
    Ar trebui să ne trezim, și să ne gândim la cei cu nevoi, la cei bolnavi, să le ajutăm. Să încercăm să nu mai aruncăm hrana și să nu cheltuim pe lucruri inutile. De unele lucruri ne folosim o dată și le aruncăm. Să ne gândim la hrană pentru a trăi, nu să trăim doar pentru a consuma doar lucruri scumpe. 

Să ne păstrăm pacea sufletului !

Să ne păstrăm pacea sufletului !

    Fiecărui om îi este scumpă pacea sufletului. Celor care au dobândit pacea sufletului, trupul le poate fi obosit, chinuit, bolnav, sau în permanent zbucium sau mişcare, şi totuşi ei cu sufletul, ancoraţi în Dumnezeu, se află într-o pace stabilă.
    Sfântul Serafim de Sarov ne învaţă: „Este necesar să ne străduim în fel şi chip să ne dobândim şi să ne păstrăm pacea sufletului şi să nu ne tulburăm la insultele celorlalţi.         De aceea trebuie cu orice preţ să ne oprim de la mânie cu ajutorul pazei şi privegherii asupra noastră înşine, păzindu-ne mintea şi inima de mişcările indecente. Ca să ne putem păstra pacea sufletului, mai trebuie neapărat să evităm şi judecarea celorlalţi.          Prin nejudecare şi prin păstrarea tăcerii, ne păstrăm şi pacea sufletului.
    Când omul îşi dobândeşte şi îşi păstrează starea aceasta, atunci Dumnezeu îl învredniceşte şi de descoperiri de sus. Ca să ne putem păzi de judecarea altora, trebuie să fim priveghetori cu noi înşine; nu trebuie să primim de la nimeni cugetele cele lumeşti şi trebuie să fim cu desăvârşire morţi lumii.
    Neobosit trebuie să luptăm ca să ne păzim inima de gândurile şi influenţele indecente:     Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa(Pildele lui Solomon, 4: 23).
    Din păzirea cu trezvie a inimii se naşte curăţia inimii, cea prin care Se vede Dumnezeu, după cuvântul veşnic al Adevărului Care spune: Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5: 8).”

Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa

Sfaturi utile pentru orice Ortodox!

Sfaturi utile pentru orice Ortodox! 

    Când lumea vă dă haine de la bolnavi ca să le puneţi peste Sfintele Moaşte să se sfinţească, să luaţi aminte să fie numai bluziţe, iar nu altceva, căci nu se potriveşte, este lipsă de evlavie. Soarele, fireşte, nu se întinează, nici Dumnezeu nu se întinează, însă noi ne demonizăm prin lipsa de evlavie. Mai demult oamenii, când se îmbolnăveau, luau untdelemn din candela lor, se ungeau şi se făceau bine. Acum candela o au de formă, numai ca să lumineze, iar untdelemnul îl aruncă la chiuvetă atunci când spală candela. Odată am mers într-o casă şi am văzut cum gospodina spăla candela în chiuvetă. „Unde se duce apa?”, am întrebat-o. „În canalizare”, mi-a răspuns. „Dar, bine”, îi spun, „pe de-o parte iei untdelemn din candelă şi îţi miruieşti copilul cu el atunci când este bolnav, iar pe de altă parte tot untdelemnul din paharul candelei merge în canalizare? Ce ai de spus la aceasta? Cum să vină binecuvântarea lui Dumnezeu în casa ta?”. În casele de azi un lucru sfinţit, de pildă hârtia cu care a fost învelită anafora, nu ai unde s-o arunci. Îmi aduc aminte că acasă la noi nici apa cu care spălam vasele nu mergea la canal. Mergea în altă parte, pentru că şi fărâmăturile sunt sfinţite, deoarece facem rugăciune înainte şi după masă. Toate acestea lipsesc astăzi, de aceea lipseşte şi harul dumnezeiesc, iar oamenii se demonizează. Pe cât putem, să luăm aminte în toate. După Sfânta Împărtăşanie, sau după ce luăm anafora, sau după Sfântul Maslu este bine să ne ştergem mâinile cu puţină vată udată cu spirt, după care s-o ardem. Când măturăm Sfântul Altar, cele adunate să le aruncăm în mare sau să le ardem la un loc curat, pentru că se poate să fi căzut jos anaforă sau vreo părticică din Sfintele Taine. Fireşte, dacă va cădea o părticică din Sfintele Taine, Hristos nu va sta să fie călcat în picioare, însă va pleca harul de la noi. În străinătate, la biserici nu au canalizare. Apa de la proscomidie se duce cu ploaia. „Ne interzic să avem canalizare”, spun ei, „deoarece se pricinuiesc microbi”. Toţi oamenii s-au umplut de microbi trupeşti şi duhovniceşti şi dacă va picura puţin mir pe cap îţi spun: „Se vor crea microbi!”. Dar cum să vină astfel binecuvântarea lui Dumnezeu? Demonizarea în lume de aici începe. Din fericire, mai există câteva femei evlavioase, unele tinere, iar altele în vârstă, şi astfel se mai ţine lumea.
    – Părinte, o doamnă a cerut să-i pictăm o icoană a Sfântului Arsenie, ca s-o pună în salon.
    – Acolo va avea numai icoane? Nu va avea şi alte tablouri, fotografii etc.? Apoi, nu vor fuma acolo? S-o pună mai bine într-o altă cameră, împreună cu alte icoane, şi acolo să se roage. Odată am mers într-o casă, unde icoanele le ţineau sub scară, deşi aveau o grămadă de locuri libere. La o altă casă, stăpâna casei şi-a făcut iconostasul în faţa ţevii de scurgere. „Bine, cum de te-ai gândit să-ţi pui icoanele în acest loc?”, am întrebat-o. „Aici îmi place”, mi-a răspuns. Şi nici măcar nu era spre răsărit, ci spre nord. Cum să vină astfel harul? Celui ce are i se va da – spune Sfânta Scriptură – şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua[1]. Noi credem că avem, dar ni se ia şi ceea ce avem. Încet-încet se pierde evlavia, de aceea se şi întâmplă toate aceste rele pe care le vedem. Se poate chiar demoniza cineva, dacă nu ia aminte. A fost o femeie – Dumnezeu s-o ierte, că a murit acum –, care s-a îndrăcit, deoarece arunca agheasma la chiuvetă. Avea puţină agheasmă într-o sticluţă. „A, s-a învechit agheasma aceasta”, spunea ea. „Ia s-o arunc, căci îmi trebuie sticluţa”. A vărsat agheasma, a spălat încă şi sticluţa, deoarece rămăsese puţin busuioc înăuntru. După aceea s-a îndrăcit. Harul o părăsise, deoarece acesta nu poate rămâne la omul neevlavios.
    – Părinte, dar dacă din greşeală aruncă cineva agheasma?
    – Dacă el însuşi a pus sticluţa cu agheasmă să zicem într-un dulap, şi după un timp, din pricina neatenţiei, nu îşi dă seama că este agheasmă şi o aruncă, are o jumătate de păcat. Dacă a pus-o altcineva, iar acesta nu ştia că este agheasmă, nu este vinovat. Atunci când omul nu cinsteşte cele sfinte, cum să se apropie harul dumnezeiesc de el? Harul se va duce la cei care îl cinstesc. Nu daţi cele sfinte câinilor!, spune Scriptura. Dacă nu există sensibilitate duhovnicească, nu se face nicio sporire. Unul, în Sfântul Munte, a scos strănile dintr-o oarecare biserică şi le-a dus în bisericuţa chiliei lui. Altul a luat plăcile de piatră de pe acoperişul altarului unei alte biserici ca să-şi placheze veranda. A plouat, a intrat apă în Sfântul Altar şi a curs pe Sfânta Masă. M-am dus odată acolo şi ce să văd? Biserica era sfinţită, iar în mijlocul Sfintei Mese erau Sfintele Moaşte, o vertebră[2]. Am luat-o şi am spălat-o la spălător. „Ce aţi făcut acolo?”, le-am spus după aceea. „Biserica este sfinţită! Aţi luat plăcile de piatră din acoperiş şi toată apa curge pe Sfânta Masă!”. S-au dus după aceea cu un meşter şi au aranjat puţin. În altă parte au scos scândurile din Altar, ca să facă un chei. S-a ridicat o furtună, a luat atât scândurile, cât şi betonul. Şi nu înţeleg câtă lipsă de evlavie au toate acestea. Îmi aduc aminte că la Koniţa era un bătrânel care fugea după copii pentru că zgâriau peretele bisericii. Considera aceasta lipsă de evlavie. Iar acum unde am ajuns!

Sursa:  https://marturieathonita.ro/