Logodna

Logodna este o randuiala care are loc inaintea Tainei Nuntii. Deoarece familia dispune de anumite drepturi si obligatii civile, s-a dispus ca, mai intai, sa se oficieze o inscriere in documentele Primariei locale, inscriere numita "logodna civila", iar, mai apoi, sa se oficieze randuiala bisericeasca numita "logodna religioasa", dupa care urmeaza Cununia-Nunta.

In sine, logodna este primul act prin care un barbat si o femeie arata, in mod public, dorinta lor sincera de a se uni inaintea lui Dumnezeu, prin Taina Nuntii. Din punct de vedere crestin, logodna civila nu are nici o valoare duhovniceasca, aceasta fiind o simpla procedura civila. Abia logodna religioasa are o incarcatura duhovniceasca, ea fiind savarsita inaintea lui Dumnezeu, in vederea primirii harului Duhului Sfant, prin Taina Cununiei.

Logodna religioasa si logodna civila

Logodna civila este intalnita inca din vremea romanilor, ea fiind consemnata in Dreptul roman. La randul ei, logodna religioasa este deosebit de veche, aceasta savarsindu-se intotdeauna in Biserica, inaintea preotului, mai inainte de Taina Nuntii. Logodna civila nu are nici o putere asupra celei religioase, aceasta din urma nefiind savarsita in mod obligatoriu de preot, pe seama celei dintai.

Din punct de vedere civil, logodna este consimtamantul liber si personal dintre un barbat si o femeie, dat dupa varsta de 18 ani, pentru a se casatori. Nici unul dintre cei doi nu trebuie sa fie logodit, in momentul incheierii logodnei civile, si nu trebuie sa fie rude (pana la gradul al patrulea). La randul ei, mai ales dupa Sinodul al VI-lea Ecumenic, logodna bisericeasca nu poate fi savarsita intre rude pana la gradul al saselea.

Exista deci doua "logodne", una civila, exprimata prin Codul civil, si alta religioasa, reglementata prin prevederile canonice. Daca logodna civila nu este obligatorie pentru incheierea casatoriei, din punct de vedere duhovnicesc, logodna religioasa este insa o conditie esentiala in primirea Tainei Cununiei.

Sfantul Andrei Saguna, intr-un compediu de Drept Canonic, publicat in anul 1868, spune ca logodna este "actul prin care persoanele casatorinde se declara inaintea preotului miresei, a parintilor sau a tutorilor si a rudeniilor lor pentru a se lua in casatorie". La randul sau, parintele Dumitru Staniloae, spune ca logodna este "fagaduinta ce si-o dau viitorii soti de a se uni in casatorie, fagaduinta binecuvantata si ea de preot".

Odata savarsita logodna religioasa, cei doi tineri sunt opriti a se mai logodi cu alte persoane, fiind indatorati moral spre a se casatori intre ei. Daca un barbat anuleaza logodna, casatorindu-se cu alta femeie decat cu logodnica lui, se considera ca este vorba de a doua nunta, prima fiind incalcata. Prin canonul 98 al Sinodului Ecumenic V-VI Trulan (691-692) se arata valoarea logodnei religioase, Sfintii Parinti hotarand: "Cel ce ia spre insotire de casatorie pe femeia logodita cu altul, traind inca logodnicul, sa fie pus sub invinuire de adulter." Acest canon sinodal este repetat intocmai si de Sfantul Ioan Postitorul, in canonul 22 al sau.

In intreaga Sfanta Scriptura, precum si in scrierile Sfintilor Parinti, logodnica este considerata drept femeie deplina a logodnicului. Astfel, potrivit canoanelor Bisericii Ortodoxe, logodna este obligatorie pentru cei care au incheiat-o, ea trebuind sa fie urmata de Taina Nuntii. Pentru evitarea unor consecinte neplacute la care s-ar expune logodnicii care, intre logodna si Cununie s-ar desparti, din diferite motive, in Biserica Ortodoxa s-a hotarat ca preotii sa nu mai savarseasca logodna religioasa separat de Taina Nuntii, ci numai odata cu aceasta.

Dupa logodna religioasa, cei doi tineri sunt datori a petrece inca in curatie, fara a se uni trupeste, pana la savarsirea Tainei Nuntii. Sfantul Vasile cel Mare, in canonul 69, interzice unirea trupeasca dintre logodnici, pana in ziua Nuntii, zicand: "Citetul, daca s-ar impreuna cu logodnica sa, mai inainte de Nunta, un an fiind oprit, se va primi spre a citi, ramanand neinaintat; iar impreunandu-se pe ascuns, fara logodna, va inceta din slujba. Asemenea si slujitorul bisericesc." Desi acest canon se refera la slujitorii bisericesti, el ii priveste, in aceeasi masura, si pe crestinii de rand.

La randul sau, in canonul 25, Sfantul Ioan Postitorul spune: "Cel ce desfraneaza cu logodnica, dupa Vasile cel Mare, se exclude de la Impartasanie pe 11 ani; noi zicem ca pe doi ani, daca in fiecare zi, dupa ceasul al noualea, mananca mancare uscata si face in fiecare zi 300 de metanii. Dar neglijand sa faca aceasta, va indeplini anii hotarati de Parinti." Asprimea canoanelor, avand mai ales un rol penitential si de trezire a constiintelor adormite, vrea sa ne faca atenti asupra faptului ca logodna nu tine loc de Cununie.

Teodor Danalache

 http://www.crestinortodox.ro

Cand ne simtim singuri in rugaciune

Cand m-am plans parintelui duhovnic despre faptul ca ma simt singur in rugaciune, ca simt o greutate si, uneori, prefer sa citesc sau sa fac alt lucru mai placut, parintele mi-a spus: "Cine suntem noi, ca sa-L simtit pe Dumnezeu?" Atunci am inteles ca mandria si patimile sunt cele care ne dau sentimentul de singuratate in rugaciune, iar smerenia si dragostea sunt acele care ne fac sa simtim prezenta lui Dumnezeu si odihna starii langa El, din care nu mai vrem sa iesim.

Precum printr-o sticla murdara nu trece lumina, ci numai caldura acesteia, tot asa, cu o minte murdara si imprastiata nu poate fi cunoscut in chip odihnitor Dumnezeu. Astfel, chiar si cea mai firava rugaciune a noastra este o urmare a caldurii Duhului Sfant, care trece prin invelisul nostru patimas, fara a ne da seama insa. "Duhul vine in ajutor slabiciunii noastre, caci noi nu stim sa ne rugam cum trebuie, ci Insusi Duhul Se roaga pentru noi cu suspine negraite" (Romani 8, 26).

Daca in sfinti lucrarea Duhului Sfant se face in chip simtit si vadit, in noi, cei pacatosi, aceasta lucrare se savarseste in chip ascuns, fara ca noi sa simtim. Astfel, inca fiind inrobiti de multe patimi, suntem datori sa ne rugam lui Dumnezeu, Maicii Domnului si sfintilor fara a pretinde raspunsuri directe ori vizibile de la acestia. 

Cand vom inceta sa ne rugam pentru a mai primi raspunsuri rapide sau solutii minunate, ci din credinta curata (dezinteresata) si dragoste sincera de Dumnezeu, atunci nu ne vom mai simti singuri in rugaciune. Zicand cat mai des rugaciuni precum "Faca-se voia Ta!" si "Fie mie dupa cuvantul Tau!", vom avea o nadejde tot mai mare in Dumnezeu, care ne va darui odihna si linistea, indiferent de incercarile prin care trecem.

Nu este putin lucru a avea libertatea si darul lui Dumnezeu de a ingenunchea cat mai des inaintea sfintelor icoane si a ne ruga, asa cum putem, cu multumire si cu smerenie. Oricum ar fi rugaciunea noastra de peste zi, numai rugandu-ne vom invata sa ne rugam cat mai curat, fara imprastiere si cu o dragoste tot mai mare.

Parintele Emilian, fostul staret din Manastirea Simonos Petras, din Sfantul Munte Athos, vorbind tocmai despre aceasta aparenta stare de singuratate in rugaciune, spune: "Chiar daca obosesc la rugaciune, in infatisarea mea inaintea lui Dumnezeu, chiar daca nu-L cunosc pe Dumnezeu, chiar daca motai, sau nu inteleg, sau imi fug cuvintele rugaciunii, sau traiesc in mii de intunecimi, sunt sigur ca in aceasta nestiinta a mea, in orbecaiala mea, in acest intuneric al meu, Dumnezeu este prezent, Dumnezeu ma aude, Dumnezeu ma vede, Dumnezeu este de fata. Sa nu voiesc eu sa ma desfatez de El. Sa vreau - ca sa zicem asa - sa Se desfateze Dumnezeu de mine. Sa vreau ca Dumnezeu sa Se bucure de mine."

Cand sufletul este smerit, acesta se vede pe sine nevrednic de orice dar dumnezeiesc, pe cand, atunci cand este mandru, el se manie cand nu este mangaiat de Dumnezeu, gandind ca Dumnezeu se comporta ca si cum nu ar vedea nevointele sale. Dar aceasta aparenta lipsa a lui Dumnezeu este tocmai un semn al iubirii Sale, care asteapta nerabdator ca sufletul sa se aprinda cu si mai multa dragoste fata de El, urand pacatele si smerindu-se intru toate neputintele sale.

Nici macar sfintilor, Dumnezeu nu se descoperea pe Sine usor, ci numai dupa multa crestere in smerenie si iubire. Astfel, la un moment dat, Sfantul Siluan Athonitul L-a intrebat pe Dumnezeu, zicand: "De ce diavolul nu ma lasa sa ma rog cu mintea curata?". Atunci, Domnul i-a raspuns: "Cei mandri sufera de la draci!" Acesta a fost singurul raspuns al lui Dumnezeu catre Sfantul Siluan, dupa 15 ani de rugaciune si nevointe.

Noi suntem cei care nu Il vedem si nu Il simtit prezent pe Dumnezeu in rugaciunile noastre, iar nu El, care este tot timpul langa noi, ne vede si ne simte. Intr-un cuvant despre rugaciune, parintele Rafail Noica, a spus: "Nu noi suntem aproape de Hristos, ci Hristos este aproape de noi. Dumnezeu nu a abandonat niciodata pe nimeni. Cei pierduti l-au parasit pe Domnul, dar El n-a parasit niciodata pe nimeni." Deci, chiar de am vrea, nu am putea fi singuri in rugaciune, indiferent de adormirea si imprastierea din sufletele noastre.

Numai smerenia si iubirea pot alunga senzatia de singuratate pe care, uneori, o simtim in starea de rugaciune. Smerenia ce se naste din adevarata cunoastere de sine nu chinuie si nu asupreste sufletul, ci il indeamna la pocainta si la recunostinta fata de Dumnezeu, care atat de mult il iubeste. Pentru aceasta, smerenia nu este o resemnare lipsita de nadejde, ci un avant inflacarat spre lumina lui Dumnezeu.

Deci, sa nu voim noi sa ne desfatam de Dumnezeu, ci sa vrem sa Se desfateze Dumnezeu de noi. Sa vrem ca Dumnezeu sa Se bucure de noi, pentru a putea sa ne bucuram si noi de Dumnezeu... si inca vesnic.

Teodor Danalache


 http://www.crestinortodox.ro

Parintele Arsenie Boca: “Pentru cel ce varsă o lacrimă la mormântul meu, eu mă voi ruga la Dumnezeu!”

Se spune că în timpul cât a fost arestat, celula în care era închis Părintele Arsenie, era găsită de gardieni descuiată în fiecare dimineaţă, aşa încât au ajuns să spună că nu ei trebuie să-l păzească pe Părintele, ci invers.
De asemenea, sunt mărturii că la canal, urmărind să-l umilească pe Părintele Arsenie Boca, l-au dus într-o celulă cu delicvenţi de drept comun. „Rezultatul a fost că delicvenţii s-au întors de la faptele lor rele, văzându-l şi ascultându-l pe părinte, şi l-au ocrotit.”
Părintele Viorel Trifa este un martor al minunilor Părintelui Boca :”Dar să vă povestesc acum ce am văzut eu la Drăgănescu cu ochii mei. Venise o femeie cu soţul ei, erau de pe lângă Sighişoara, şi femeia, Aurelia o chema, era bolnavă. Îi crescuse la gât o gâlmă mare. Fusese la medic la Târgu Mureş şi, după analize, gâlma s-a dovedit a fi de natura canceroasă, malignă. Nu putea fi operată, că murea. Şi auzind de părintele Arsenie, a mers la dânsul. Părintele era pe schelă, picta. Ea nu-l văzuse niciodată. Când a coborât de pe schelă, părintele a venit direct la femeie şi i-a pus mâinile pe cap: “Soro! De când te-aştept!”. Femeia a simţit atunci un curent electric scurt şi intens. Iar părintele a sfătuit-o să meargă acasă şi să facă Maslu cu şapte preoţi. Să caute preoţi cu râvnă în rugăciune care s-o ajute. Şi ea a găsit preoţi vajnici, care i-au făcut Sfânta Taină a Maslului, cu râvnă mare. Dar atunci, pe loc, bolnava n-a simţit nimic. A doua zi, însă, dimineaţa, când să se spele, a văzut că gâtul îi era dintr-o dată curat! Iar doctorii de la Târgu Mureş nu-şi credeau ochilor, ziceau ca nu-i aceeaşi femeie.”
Tot părintele Trifa spune că “cel mai bine îi simţi duhul şi forţa părintelui Arsenie Boca la mormântul lui, la care vin puzderie de credincioşi”. Într-un an, în noiembrie, la praznicul morţii sale, au slujit 150 de preoţi şi au venit 10.000 de oameni.
Părintele a lăsat cuvintele acestea drept testament: “Eu acum nu vă pot ajuta, dar dacă am să plec de aici să ştiţi că v-ajut, numai să veniţi la mine! Pentru cel ce varsă o lacrimă la mormântul meu, eu mă voi ruga la Dumnezeu!”.
În jurul mormântului există un duh care te îndeamnă la pocăinţă, la linişte. Te îndeamnă să-ţi plângi păcatele, să-ţi îndrepţi viaţa, să-L cauţi mai mult pe Dumnezeu.
Credincioşii vin la mormânt şi vorbesc despre minunile de care fiecare a avut parte. Rugăciunile Părintelui Arsenie Boca le-au salvat copiii de la boală şi de la accidente, i-a adus pe calea cea bună, le-a sădit linişte în suflet. Cei care l-au cunoscut spun că Părintele Arsenie cunoştea voia lui Dumnezeu. Deseori le spunea ce se vor face în viaţă, cu cine se vor căsători.
Părintele Arsenie Boca spunea că “pentru noi, Domnul nostru Iisus Hristos este sensul vieţii şi-al istoriei, reazem în ispitele şi furtunile timpului. Iisus Hristos e asemănarea după care tânjim şi însetăm de-a lungul deşertului lumii. Iisus Hristos este originarul nostru, autenticitatea noastră dar, mai mult decât acestea, Iisus este prietenul nostru care sigur ne rămîne credincios, nu ne părăseşte niciodată. Şi mai mult, e Sfânta noastră Împărtăşanie cu desăvârşire, formarea noastră metafizică”. Sunt cuvintele pe care le spunea Părintele Arsenie Boca în scrierile sale şi atrăgea atenţia precizînd: “Creştinismul nu e o afacere de duminică ci este o strădanie de toate zilele, toată viaţa, de a ajunge stilul de viaţă şi concepţiile pe care aşa ni le-a lăsat Domnul nostru Iisus Hristos “.
Multe ar fi de relatat despre ce a făcut Părintele Arsenie Boca în timpul vieţii, dar şi după ce s-a urcat la cer.
Sursa: Expres Magazin

Este mai tarziu decat crezi...

   Acum ceva vreme, in cadrul unui pelerinaj pe la manastiri, am intalnit icoana unui sfant roman, daca nu ma insel, pe care am citit un cuvant unic. Sfantul tinea in mana un sul de hartie, pe care erau scrise cuvintele: "Este mai tarziu decat crezi..." Cuvintele sfantului au fost atat de zguduitoare inimii mele, incat nici pana astazi nu le-am uitat. Din pacate insa, acestea imi vin in minte numai din cand in cand, iar nu neincetat.

Sfintii Parinti rostesc, in unanimitate: "Pururi de vei vedea moartea in fata ta, nu vei mai gresi." Asa am inteles si eu cuvintele sfantului din icoana, ca pe un semnal de alarma, tras pentru trezirea omului din lene si nepasare, din impietrire si amanare. Gata oricand pentru plecarea din aceasta lume, omul va cadea cu mult mai greu in ispitele celui viclean.

Cuvantul atat de cunoscut - "Mai bine mai tarziu, decat niciodata." - nu este unul pe care sa ne putem baza, in cele ce priveste viata duhovniceasca. Daca pe acest gand nu ne putem baza nici macar in cele lumesti, in afaceri si alte munci, cu atat mai mult nu o putem face in cele ce priveste viata cea vesnica.

A spune "mai bine mai tarziu, decat niciodata" inseamna a amana pentru mai tarziu infaptuirea gandului celui bun primit in prezent, fie direct de la Dumnezeu, fie prin vreun om de aproape. Amanarea este insa totuna cu lipsa desavarsita a faptei celei bune si cu ispitirea lui Dumnezeu, caci prin amanarea lucrului celui bun se profita de bunatatea lui Dumnezeu, crezand ca nu ni se va ingadui sa murim inainte de vreme.

A hrani nadejdea ca vom trai ani indelungati si in putere, ba inca si ca vom lucra toate cele bune, dar mai tarziu, este o nadejde neintemeiata, caci vedem cum oameni de peste tot mor in floarea varstei, ori chiar din copilarie, fie de boala, fie in accidente.

In fiecare seara, rostind si noi rugaciunea Sfantului Ioan Damaschin, spunem: "Stapane, Iubitorule de oameni, au doara nu-mi va fi mie acest pat groapa? Sau inca vei mai lumina cu ziua ticalosul meu suflet? Iata groapa imi zace inainte si iata moartea imi sta inainte."

Oare cati dintre crestini constientizeaza faptul ca in fiecare noaptea, suflelul le poate fi luat din trup?! Cunoastem inca si pilda cu bogatul cel lacom, caruia i s-a zis: "Nebune! In aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau. Si cele ce ai pregatit ale cui vor fi?" (Luca 12, 20) Sa luam deci aminte la indelunga bunatatea lui Dumnezeu, insa fara a profita de ea.

Tinand cont ca nici un om nu stie ceasul in care sufletul sau se va desparti de trup, se cade ca omul sa fie gata oricand spre a se infatisa inaintea Dreptului Judecator, avand haina vietii curata si impobodita cu fapte bune, iar candela sufletului aprinsa.

"Astazi" este vremea de a incepe o viata duhovniceasca si a lucra virtutile, iar nu "mai incolo", ori "maine".

Drept aceea, decat sa spunem "mai bine mai tarziu, decat niciodata", mai bine spunem:

"Mai bine mai devreme, decat prea tarziu."

 http://www.crestinortodox.ro/

Slujirea imperialã a preoţilor şi mirenilor

Tinerii în Biserică - Explicarea Sfintei Liturghii

De la bun început vreau să vă atrag atenţia că structura literară a Liturghiei este aceea a unei piese de teatru. Toată slujba este un dialog între doi parteneri: preotul, pe de o parte, şi credincioşii mireni, pe de alta, cu precizarea că ei, împreuna, alcătuiesc un singur tot. Destoinicia preotului de a oficia Sfânta Liturghie (ca şi, de altfel, toate celelalte slujbe bisericeşti) i-a fost acordată de către episcop prin Taina Hirotoniei, actul sacramental prin care i-a fost transmis harul Sfântului Duh (adaug, în treacăt, că termenul ,,hirotonie” vine de la grecescul heirotonéo, care înseamnã a alege pe cineva prin punerea mâinilor asupra lui). La rândul sãu, episcopului i-a fost transmis acest har prin hirotonirea sa de către cel puţin trei episcopi, care, la rândul lor, l-au primit în acelaşi chip de la înaintaşii lor. Această transmitere a harului de la o generaţie la altă poartă numele de succesiune apostolică şi îşi are obârşia în mărturia expresă a Sfintei Scripturi. După învierea Sa din morţi, Mântuitorul Hristos li S'a arătat ucenicilor Săi, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, li se vor ierta; cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. La rândul lor, apostolii i-au hirotonit pe cei mai vrednici dintre ucenicii lor în treptele de episcopi sau preoţi, iar episcopii, mai departe, pe cei ce veneau după ei. Toate aceste adevăruri sunt consemnate în Noul Testament, şi anume în Faptele Apostolilor şi în două din Epistolele Sfântului Apostol Pavel? Succesiunea apostolică este o realitate certificată prin documente şi se regăseşte doar în trei dintre Bisericile creştine: în cea Ortodoxă, în cea Catolică şi, mai nou, în cea Anglicana. Cât despre iertarea păcatelor, aceasta este ţinta finală a Sfintei Liturghii, prin împărtăşirea preotului şi a credincioşilor, potrivit spuselor Domnului la Cina cea de Taina: Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu, Cel ce pentru voi se frânge spre iertarea păcatelor. Şi: Beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Cel ce pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor? După fiece cuminecare, creştinul devine o fiinţa înnoita, primenita sufleteşte, curata (chiar dacă, omeneşte vorbind, va greşi din nou după aceea). Împărtăşirea pecetluieşte iertarea dobândită în prealabi prin Taina Spovedaniei. Or, ca să ajungem aici, e nevoie ca mai întâi pâinea şi vinul să treacă prin tainica prefacere euharistică, iar aceasta nu se poate petrece decât prin lucrarea harului Duhului Sfânt, invocata şi săvârşită de către preotul cu succesiune apostolică. Celălalt partener al dialogului liturgic este poporul lui Dumnezeu, fapt asupra căruia aş vrea să stărui, deoarece foarte puţini dintre credincioşii noştri au conştiinţa că sunt purtătorii acestui titlu de nobleţe duhovnicească. De aici, sentimentul că prezenţa mirenilor la slujbă este oarecum facultativa, circumstanţiala, mai mult afectiva decât mărturisitoare. La aceasta contribuie şi o insuficientă înţelegere a raportului dintre preot şi păstoriţii săi. E foarte adevărat ca preotul exercită integral cele trei funcţiuni fundamentale ale lui Iisus Hristos, cu care a fost învestit la hirotonie: sfinţitoare, învăţătoreasca şi conducătoare. El este păstorul care conduce, din încredinţare, o turmă. Foarte adesea însa se spune că el trebuie să poruncească, iar turma, pur şi simplu, să asculte. O astfel de mentalitate e greşită şi dăunătoare. Trebuie să se ţină seama de faptul că e vorba, totuşi, de o „turmă cuvântătoare”, aşa cum i se spune în limbajul curent al Bisericii, adică o comunitate de fiinţe omeneşti, înzestrate de Dumnezeu cu raţiune, voinţa, libertate, conştiinţa de sine şi spirit de discernământ. Nu trebuie uitat că, cel puţin în Biserica Ortodoxă Romană (şi cel puţin de la Şaguna încoace), mirenii au un rol foarte important în organizarea şi funcţionarea vieţii bisericeşti, mai ales în forurile legislative şi executive ale Bisericii. La o alegere de episcop, arhiepiscop, mitropolit sau patriarh, votul mirenilor, liber, conştient şi responsabil, îşi are ponderea sa. Ne vom aminti, de asemenea, ca la hirotonia unui preot, înainte de a-i înmâna acestuia insemnele, arhiereul îl înfatiseaza poporului din biserica şi întreabă: Vrednic este?, la care i se răspunde: Vrednic este! Alegerea făcută de episcop e însumata de poporul lui Dumnezeu. Natura relaţiei păstor-turmă îl are ca model pe Domnul Iisus în alegoria consemnata de Evanghelistul Ioan: Eu sunt Păstorul cel bun, şi Mi le cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine... şi viaţa Mea Mi-o pun pentru oi. E o relaţie de cunoaştere şi iubire reciprocă, din care însa vom reţine faptul esenţial ca nu turma se jertfeşte pentru pastor, ci pastorul pentru turma. Spuneam că dialogul liturgic se petrece între preotul slujitor, pe de o parte, şi credincioşii mireni din biserică, pe de alta, dar ca ei, laolaltă, alcătuiesc un singur tot. Dialogul liturgic e un parteneriat duhovnicesc, ceea ce înseamnă că preotul şi mirenii sunt împreuna-slujitori ai aceleiaşi Liturghii. Ceea ce spun eu acum ar putea fi (şi chiar este), pentru foarte mulţi, o noutate mai mult decât surprinzătoare, dar voi continua să surprind prin afirmaţia că preotul, în nici un caz şi niciodată, nu poate oficia Sfânta Liturghie de unul singur. El trebuie să aibă, neapărat, un partener de dialog, iar acesta, în absenţa sau prin ignorarea poporului, este cântăreţul. Exemplul cel mai grăitor îl avem în viaţa sihaştrilor, aşa cum mi-o povestea Părintele Cleopa. Însinguraţi prin pustietăţile munţilor, fiecare în chilia sau peştera sa, dar alcătuind o confrerie tainică (mai ales în vremuri de prigoană), nici unul, chiar fiind preot şi având cele de trebuinţă, nu liturghisea timp de un an, până în noaptea de Paşti, când se adunau toţi într-unanume loc, doar de ei ştiut, unde săvârşeau în sobor Sfânta Liturghie şi se împărtăşeau pentru încă un an. În acest sens pot să depun şi o mărturie personală. În tinereţe, diacon fiind, îl cunoscusem pe seninul pustnic din schitul Pătrunsa, în munţii Olteniei, la care mă duceam din când în când pentru liniştire. Bătrânul, care trăia acolo de vreopatruzeci de ani, se bucură mai ales pentru aceea că aduceam cumine prescură şi vin şi~i dădeam răspunsurile la strană. „Poporul lui Dumnezeu” este o expresie încetăţenită în toată lumea creştină, dar în Ortodoxie are o semnificaţie cu totul specială. Vă voi surprinde din nou afirmând că fiecare creştin ortodox, bărbat sau femeie, face parte din preoţia universală, pe care Sfântul Apostol Petru o numeşte „preoţie împărătească”. Iată citatul din Prima sa Epistola Sobornicească, adresată (vă rog să reţineţi) nu preoţilor sau episcopilor, ci credincioşilor (zişi „de rând”) din toată lumea creştină de atunci şi din totdeauna: Voi înşivă, ca nişte pietre vii zidiţi-vă'n casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos. [...] Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v'a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată, voi, cei ce odinioară nu eraţi popor; dar care acum sunteţi poporul lui Dumnezeu. Foarte aproape de această idee este şi Sfântul Evanghelist Ioan în Prima sa Epistola Sobornicească, pe care le-o adresează (repet) credincioşilor din Biserica lui Iisus Hristos: Ungerea pe care-aţi primit-o de la El rămâne întru voi. [...] Şi, de vreme ce ungerea Lui vă învaţă despre toate, şi învăţătura aceasta [pe care v'o dau eu] este adevărată? Iată acum şi trei mărturii din Apocalipsă Sfântului Ioan: Adresându-li-se creştinilor din cele şapte Biserici, el le spune: (Hristos) ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi Dumnezeului şi Tatălui Său. Mielului înjunghiat i Se aduce o cântare în care se spune: Cu sângele Tău I-ai răscumpărat lui Dumnezeu oameni din fiece seminţie şi limbă şi popor şi neam; şi i-ai făcut pe ei împărăţie şi preoţi Dumnezeului nostru. Iar în finalul Apocalipsei ni se spune: Fericit şi sfânt cel ce are parte de învierea cea dintâi! Peste aceştia moartea cea de-a două nu are putere, ci ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi-ai lui Hristos şi vor împăraţi cu El de-a lungul miilor de ani. Şi acum, în lumina acestor texte şi a învăţăturii Sfinţilor Părinţi, o sumară încercare de tâlcuire. Prin Botez, fiecare creştin a devenit un mădular al Bisericii, o parte dintr'un întreg, asemenea unei pietre pe care meşterul zidar a ales-o şi a încorporat-o în construcţie. Prin Mirungere, adică prin părtăşia Sfântului Duh, el devine factor activ, „piatră vie”, deţinător al unei preoţii ce are nu numai menirea de a mărturisi în lume bunătatea lui Dumnezeu, dar şi pe aceea de a-I aduce Acestuia „jertfe duhovniceşti” prin Iisus Hristos. La vremea cuvenită va voi vorbi mai pe larg despre jertfele aduse la altar de către credincioşi, sub forma darurilor de pâine şi vin, pe care preotul le primeşte din mâna lor. Mirungerea este actul prin care cel botezat îşi capăta cu adevărat numele de creştin. Sfântul Simeon al Tesalonicului atrage atenţia că, de fapt, cuvântul creştin înseamnă uns, de vreme ce el vine de la cuvântul Hristos, care se traduce, literalmente, Uns. Prin Mirungere, creştinul devine asemenea îngerilor şi, dacă se păstrează pe sine întru desăvârşită curăţie şi sfinţenie, poate face chiar minuni prin lucrarea darurilor Sfântului Duh, a căror pecete o poartă. Iată, deci, până la ce treapta poate urca demnitatea mireanului. Acum, însa, vreau să fac o precizare importantă, menită să alunge orice posibilă confuzie. Prin Botez şi Mirungere, viitorul preot a devenit purtător al preoţiei universale; prin Hirotonie, însa, şi-a asumat şi calitatea de purtător al preoţiei speciale, pe care nu o au cei nehirotoniţi. Mireanul are preoţie sfânta, preotul are preoţie sfinţitoare. Cel dintâi a primit darul Sfântului Duh, cel de al doilea îl şi transmite. Amândoi însa, laolaltă, sunt factori activi în viaţa Bisericii. Din cele trei funcţiuni fundamentale ale lui Iisus Hristos, cea sfinţitoare îi este specifică preotului, acesta deţinând-o în exclusivitate. Mireanul însa poate participa la cea conducătoare, în sensul şi limitele participării statutare la componenta şi activitatea farurilor legislative şi executive ale Bisericii (aşa cum am menţionat mai sus), dar şi la ceaînvăţătoare, în condiţiile unei anume pregătiri şi calificări, cum esteaceea a profesorilor şi profesoarelor din învăţământul religios, sau aceea a autorilor de manuale, studii sau tratate teologice care se bucură de girul Bisericii. Numărul acestora însa e relativ redus. Nu foarte mare este nici numărul celor ce aduc ofrande de pâine şi vin la altar. Atunci, care e rolul activ al imensei majorităţi a mirenilor? Răspunsul e simplu: coliturghisirea, adică părtăşia lor la dialogul liturgic preot-popor. Jertfa de pâine şi vin e importantă, dar nu esenţială (la nevoie, preotul îşi aduce singur cele de trebuinţă). Cea esenţială este conlucrarea mirenilor cu preotul în actul liturgic. Expresia acestui răspuns se afla în chiar trupul Sfintei Liturghii. La un moment dat (vom ajunge şi acolo), preotul rosteşte: Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă în pace a o aduce. E vorba de jertfă euharistică pe care preotul se pregăteşte să o aducă pe sfântul prestol. La care poporul, în replică, răspunde: Dar de pace, jertfă de laudă. Cu alte cuvinte, ambele părţi sunt gata să aducă jertfă, dar fiecare cu ceea ce îi este propriu: în virtutea puterii sfinţitoare, preotul o aduce pe cea euharistica; în virtutea preoţiei universale, credincioşii o aduc pe cea de pace şi de laudă (la vremea cuvenită voi tâlcui pe larg ce este aceasta jertfă). lată, deci, cum însăşi alcătuirea Sfintei Liturghii mărturiseşte despre unitatea liturgică preot-popor. S'ar părea însa ca ceea ce vă spun eu e foarte frumos, dar mai degrabă imaginar, ideal, utopic, aşa cum bănuiesc că gândiţi. Realitatea actuala ne pune în faţă un popor care vine la slujbă, sta cuminte în biserica, tace cu evlavie şi ascultă cu decenţă, admira un cor sau îndura un cântăreţ, rugându-se în taină cu vorbele pe care fiecare le ştie de acasă. Când cineva e familiar cu cântările şi le îngâna odată cu corul, o face cu timiditate şi cu sentimentul intrusului admonestabil. La urmă urmelor, dacă Liturghia e o piesă de teatru, ea este, neapărat, şi spectacol. Este ceea ce ni se oferă şi cu care ne-am obişnuit... Nu vă contrazic, aveţi dreptate. Ceea ce se petrece în zilele noastre (şi nu numai de ieri, de alaltăieri) e nefiresc. În vechime însa nu a fost aşa, ci tot poporul prezent în biserica dădea răspunsurile liturgice. Tradiţia îşi are rădăcini adânci, care merg până în vremile Vechiului Testament. După trecerea minunată prin Marea Roşie, Moise a compus un imn de laudă lui Dumnezeu şi l-a cântat împreunã cu fiii lui Israel, adică cu întregul popor. Înainte de a muri, acelaşi Moise a alcătuit un alt imn, despre care ni se spune: Moise a scris această cântare în chiar ziua aceea şi i-a pus pe fiii lui Israel s'o înveţe. Or, creştinii nu sunt altceva decât Noul Israel. Pe de alta parte, Sfintele Evanghelii ne dau mărturie asupra lui Iisus care obişnuia să cânte imnuri împreuna cu ucenicii Săi. Cântarea în comun era ceva obişnuit nu numai în vremea apostolilor, dar şi în veacurile creştine, până târziu, când a început să se subţieze. Subţierea s'a produs pe măsură ce s'a dezvoltat psaltichia bizantină, cu inflexiunile şi eflorescenţele ei orientale, pe care nu le puteau executa credincioşii de rând, ci numai psalţii şi protopsalţii înzestraţi cu voci melodioase şi anume şcoliţi pentru acest gen de muzică. Au existat însa şi alte motive, de care nu mă ocup acum. Şi la noi, încetul cu încetul, ea a rămas doar pe seama cântăreţilor, deşi în ultimul secol şi jumătate a trecut printr'un proces de simplificare la măsura cerinţelor prozodice ale limbii române, proces început de Macarie şi Anton Pann, apoi continuat şi desăvârşit, mai aproape de vremea noastră, de I. Popescu-Pasărea şi Nicolae Lungu. Ei ne-au lăsat-o aşa cum o avem astăzi, frumoasă, atrăgătoare, uşor de învăţat şi de memorat. Nu puţine sunt bisericile parohiale, atât la oraş cât şi la ţara, unde răspunsurile liturgicesunt date, la unison, de toţi credincioşii (sau de majoritatea lor) şi unde, datorită acestui fapt, viaţa liturgică a enoriaşilor se dovedeşte mai vie, mai dinamică, mai plină de har. Din nefericire, în cele mai multe s”a instalat inerţia (,,aşa am apucat, aşa facem!”) , iar strana deţine un fel de monopol al răspunsurilor liturgice (de altfel, legitim, de vreme ce cântăreţul bisericesc îşi are rolul său bine definit în viaţa liturgica a Bisericii), în timp ce credincioşii - cei mai mulţi -, atunci când nu absentează, stau la slujbă cu sentimentul vag că asistă la un fel de spectacol-cadru. Vreau să atrag atenţia asupra deosebirii dintre verbele ,,a asista” şi ,,a participa”. Asişti la reprezentarea unei piese de teatru, dar tu nu eşti actor; asişti la un concert, dar tu nu eşti muzicant; asişti la o întrecere atletică, dar tu nu eşti sportiv. Participi însa la o masă, tu fiind unul din meseni; participi la o excursie, tu fiind unul din călători; participi la viaţa familiei, tu fiind unul din membrii acesteia. Ei bine, la Liturghie nu se asista, ci se participa. Dacă doar asişti, te-ai situat în afară ei, eşti un simplu spectator, ca şi cum ai vedea-o la televizor.Dacă însa ţi-ai asumat şi îţi iei în serios calitatea de membru al Bisericii, dar şi de părtaş al preoţiei universale, prezenţa ta la Liturghie nu poate fi decât participare.. Iată de ce Sfântul Sinod a hotărât reintroducerea cantării omofone în toate bisericile care nu o au (bineînţeles, cu excepţia catedralelor eparhiale şi a bisericilor cu formaţii corale de veche tradiţie şi atestare canonică). Predarea şi conducerea cantării omofone îi revine cântăreţului, care îşi recapătă astfel şi numele de dascăl, adică de învăţător, sub îndrumarea preotului paroh. (Desigur, cântarea psaltica omofona se referă doar la Sfânta Liturghie; celelalte slujbe se cânta, în continuare, după tradiţia locală). Această cântare va fi, printre altele, şi o sfânta mărturie a unităţii noastre spirituale. Şi acum, în încheierea acestui capitol, revin la faptul că Sfânta Liturghie este săvârşită împreuna de către preot şi popor, cu menţiunea că participarea poporului lui Dumnezeu nu este auxiliară, ci egală cu aceea a preotului. Repet adevărul că poporul lui Dumnezeu alcătuieşte preoţia împărăteasca, sfântă, universală. De ce "împărătească”?: Pentru că ei, preoţii sfinţi, adică cei ce Îi vor rămâne până la sfârşit credincioşi Mielului înjunghiat, ei vor plini Împărăţia Cerurilor, finală şi definitivă, a cărei pârgă se află în Sfânta Liturghie... Sfântul Ioan Evanghelistul îşi încheie Apocalipsa prin descrierea amănunţită a Noului Ierusalim, adică a Împărãţiei Cerurilor, şi menţionează: Dar templu n'am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu Atotţiitorul este templul ei. Nefiind templu, nu mai sunt nici jertfe rituale. Nefiind jertfe rituale, nu mai sunt nici preoţi care să le aducă. Aşadar, rolul preoţiei slujitoare se încheie odatã cu apariţia cerului nou şi a pământului nou. Nu se încheie însă rolul preoţiei împărăteşti, pentru că cei ce o vor alcătui, atât mirenii cât şi cei hirotoniţi, (repet citatul din Apocalipsă), vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi-ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El de-a lungul miilor de ani. Cum vor impărăţi?: Aducându-I, neîncetat, jertfă de laudă, adică făcând atunci, în împărăţie, ceea ce fac acum, în Liturghie. Nu-mi rămâne decât să vă îndemn: Rămâneţi sau reveniţi în Sfânta Liturghie, voi, mirenii, cei înnobilaţi de Dumnezeu cu preoţie imperială! (Mitropolitul Bartolomeu Anania - Cartea deschisă a împărăției - o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pag.29-37) Sursa:http://ortodoxiatinerilor.ro

"Omul rău îi amărăşte şi îi agită pe toţi"

Atât bunătatea, cât şi răutatea au o forţă iradiantă.

Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993)

Ispitele semănate de draci îndeamnă la păcate care la început par dulci, dar pe urmă lasă o amărăciune care devine de nesuportat prin dezvoltarea lor în patimi. Omul are o dulceaţă în sine şi o răspândeşte în afară. Dimpotrivă, în omul pătimaş se aşează o drojdie de amărăciune, care, prin faţa lui întunecată, se răspândeşte şi în afară. Omul bun îi îndulceşte pe toţi pe măsura bunătăţii lui. De aceea sfinţii comunică o dulceaţă sufletească. Omul rău îi amărăşte şi îi agită pe toţi. Atât bunătatea, cât şi răutatea au o forţă iradiantă. De aici se vede că, atunci când cineva devine rău, fără să fi suferit vreo influenţă văzută pe măsura răutăţii lui, trebuie să fi primit această influenţă de la fiinţe rele nevăzute.
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 698 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 402)


 http://www.doxologia.ro

Poftesti la frumusetea femeilor?

Fapte rele și patimi - Desfrânarea

Intrucat traim intr-o societate sexualizata pana in maduva oaselor, intr-o lume in care anormalul este normal, intr-o lume in care stimulii vizuali agreseaza si lezeaza orice masura a bunului simt, vom vorbi de una dintre cele mai grele si mai raspandite probleme pe care starea actuala a lucrurilor o proiecteaza pe relatia dintre barbat si femeie: poftirea barbatului, sau altfel spus erotismul ascuns in fantezii si ganduri ale barbatului. Este de stiut ca poftirea nu este proprie numai barbatului ci si femeii, insa poftirea in gand este tipică barbatului precum si ispitirea prin trup este tipica femeii, si de aceea vom vorbi acum doar despre poftirea barbatilor la frumusetea straina. Fie ca este vorba de barbati tineri sau mai putini tineri, saraci sau bogati, educati sau mai putin educati, manifestarile sunt aceleasi: ganduri patimase la vazul unei femei frumoase. De nenumarate ori am vazut baieti tineri si barbati in toata firea poftind si facand remarci rusinoase la adresa fetelor tinere de pe strada, la adresa surorilor, verisoarelor si chiar a mamelor propriilor prieteni, ba chiar si remarci grosolane la imaginea femeilor expuse sub forma de panouri publicitare pe strada, si toate acestea cu o usurinta si o lipsa de rusine de nedescris. Cu amaraciune marturisesc ca acest pacat este atat de raspandit in randul barbatilor, si mai ales a tinerilor, ba chiar si in randul unora dintre barbatii credinciosi, incat va trebui sa arat de ce poftirea femeii este un pacat, si mai ales un pacat greu, cu grele consecinte asupra propriei persoane, a familiei si a intregii societati. In primul rand, gandul de a dori o femeie straina este o injosire tacita a acesteia, pentru ca ea nu mai este privita ca persoana ci ca obiect, subiect si sursa de placere sexuala proprie. Prin gandurile patimase, barbatul deformeaza in mintea sa, chipul real al femeii, adică chipul şi asemanarea cu Dumnezeu, în chipul pervers si ireal al unei "femei" care nu este decat o sluţire a gingăşiei şi delicateţei femeii reale. In al doilea rand, barbatul care pofteste la o femeie, incalca demnitatea de (viitoare) sotie si mama a acesteia. Femeia, prin natura ei, este si viitoare mama, afara de calea mai presus de fire, asadar orice incalcare a menirii de mama nu este decat o incalcare a integritatii sale ca persoana. Asa a lasat Dumnezeu ca rolul de mama sa faca parte din persoana si personalitatea femeii, iar dragostea trupeasca sa se desfasoare numai in cadrul casatoriei, avand intotdeauna ca finalitate copiii. Iar copiii nu sunt doar rod al dragostei dintre barbat si femeie ci si o palma data peste placerea trupeasca care, fara responsabilizare, duce firea umana in robie, pervertind-o de la rostul firesc. Ori in societatea si vremurile in care traim, copiii nu mai sunt vazuti ca rod firesc al dragostei dintre soti, ci ca o povara care ingradeste placerea si care trebuie eliminata pentru ca placerea sa primeze. Asa a aparut gandul ca se poate evita sarcina prin contraceptie, adica evitarea responzabilizarii placerii, si tot asa mai aflam ca acesta este unul din factorii care au amplificat si mai mult patima poftirii in randul barbatilor. Caci exista aceasta ruptura psihologica in randul majoritatii barbatilor, de a cauta mereu gustul placerii trupesti, insa de a refuza responsabilitatea care se naste din aceasta placere. De aceea barbatul tinde sa pofteasca cu usurinta orice femeie, caci el nu se gandeste decat la placerea trupului, nu insa si la faptul ca pentru aceasta placere este obligat sa dea curs menirii de mama a femeii, purtand si el raspunderea de tata. Dar nu in ultimul rand, Dumnezeu a lasat ca orice barbat sa fie pentru o singura femeie, si orice femeie sa fie pentru un singur barbat. Si insasi dragostea dintre barbat si femeie cere exclusivitatea sentimentelor, dorintelor si aspiratiilor proprii, adica fidelitatea totala, unul fata de celalalt. De aici se vede usor ca o terta persoana, nu-si are locul si rostul sub nicio forma de poftire trupeasca, nici macar intr-un gand trecator, caci barbatul care iubeste n-ar fi decat un tradator al dragostei si a fidelitatii fata de persoana iubita. Ca este tradator al dragostei fata de femeie, chiar si in perspectiva viitorului, se vede si dintr-aceea ca niciun barbat nu ar suporta gandul ca sotia/prietena sa pofteasca la frumusetea altui barbat precum pofteste el la frumusetea straina. Din atare reflexie, barbatul care pofteste afla si raspunsul la cum ar trebui sa admire o femeie straina: asa cum si-ar dori el ca propria femeie sa admire alti barbati. Mergand mai departe pe aceeasi linie, aflam ca niciun barbat nu ar suporta gandul si ideea ca alti barbati sa aibe ganduri de desfranare fata de sotia si mama sa, pentru ca sotia este doar a sa si mama este doar a tatalui sau. De aici il intrebam pe barbatul desfranat cu gandul: cum de pofteste la frumusetea straina, stiind ca pofteste la sotia, prietena sau mama unui barbat ca si el? Raspunsul il stie si el chiar daca nu-l recunoaste: patima desfranarii i-a surpat cenzura rusinii. Si in final, poftirea frumusetii straine nu este decat un act de pierdere a propriei libertati. Ratiunea nu mai stapaneste simturile, ci simturile stapanesc ratiunea, iar aceasta din urma devine sclava a placerilor ivite in gand. De aceea nu pot asemana un barbat aprins de frumusetea femeii straine, decat cu un caine in calduri care nu stie, nu se gandeste si nu-si doreste decat satisfacerea propriei placeri imediate. Un barbat care nu stie sa-si stapaneasca dorintele fata de frumusetea straina, nu este decat un barbat rob al propriilor fantezii si dorinte patimase. Apoi lucrurile nu se opresc aici caci poftirea barbatilor a adus si aduce nespus de multa suferinta, si multi sunt cei care il arata cu degetul pe barbatul desfranat. Poftirea, fiind un pacat cu gandul, isi are izvor si salas in microcosmosul barbatului (psihicul acestuia), dar cu consecinte grele in macrocosmosul in care vietuieste: familia si societatea. Pornind pe urmele barbatului curvar, caci asa se numeste defapt barbatul care pofteste la frumusetea straina, aflam ca el este principalul factor in destramarea familiei crestine. Cum aceasta? Obisnuit din tinerete cu desfranarea mintii, calca mai tarziu pragul casatoriei revarsand in sanul familiei mizeriile pe care le-a strans pana atunci. Asa se face ca naravit de placerea trupului, fuge de raspunderea de tata, incurajand si determinandu-si femeia legiuta sa se fereasca de nasterea de prunci, caci nasterea de prunci i-ar stirbi din satisfacerea placerii de care este dependent. Iar daca doamne fereste, ii ramane femeia insarcinata, o determina sa faca si pacatul strigator al uciderii propriilor copii. Dar grozaviile desfranarii cu gandul din timpul tineretii merg si mai departe caci barbatul adulterin, cand se va invoi cu greu spre aducerea de prunci pe lume, nu va pazi curata sarcina, caci nefiind invatat cu infranarea gandurilor, pornirile trupului nici macar atat nu le va infrana. De aici se nasc copii cu mostenirea unei inclinatii spre sexualitate exacerbata, incapatanati si greu de educat. Apoi, nu numai ca acesti copii vin pe lume incarcati de poverile desfranarii barbatului, dar nici macar nu au ceva bun de invatat intr-ale mantuirii de la tatal lor. De va fi copilul parte femeiasca, tatal nu o va invata buna cuviinta, mai ales in ceea ce priveste imbracamintea, devenind pricina de ispita si sminteala a altor barbati. Iar de va fi copilul parte barbateasca, cu atat mai rau va fi, caci nu numai ca nu-i va mustra viitoarele desfranari ale fiului, ci i le va si incuraja. Iata asa, desfranarea din gandul barbatului se revarsa peste copiii sai si se propaga in timp peste intreaga societate. Si de-ar fi numai atat necazul poftirii barbatului, insa isprava si mai mare se intampla cand gandurile poftirii la frumusetea straina nu-i mai dau pace pana nu le asterne si in fapta. Asa se face ca la prima ocazie, dupa ani de casnicie, acesta cade in escapade amoroase cu vreo femeie depravata ca si el, satisfacandu-si dorintele bine ascunse pana atunci. Nu putine sunt cazurile in care am fost socati cand am primit vestea ca barbati pe care ii credeam familisti convinsi, au dat bir cu fugitii din sanul familiei pe poarta infidelitatii conjugale. Si multi nu gasesc raspuns pentru aceasta schimbare "brusca" de atitudine dupa 5, 10-20 de ani de dragoste "fericita". Dar iata raspunsul: cauza nu este alta decat poftirea cu gandul din timpul tineretii, ce a stat ascunsa in minte precum samanta in pamant, dospind cu trecerea anilor padure de spini, adica tradarea dragostei si in fapta. Asa se destrama de multe ori familia crestina: de la gandurile poftirii fata de frumusetea straina. Iata cum un pui de sarpe infiripat in gand, creste odata cu trecerea vremii muscand naprasnic si varsandu-si veninul mortal in gatul familiei crestine si al intregii societati. Cate femei parasite de barbati desfranati nu plang acum? Cati copii nu raman afectati pe viata din pricina divorturilor cauzate de adulterul barbatului? De unde toate acestea? De la un simplu gand de a pofti la ceea ce nu se cuvine, caci tot de la un gand au ajuns si unii ingeri diavoli. Asa ca barbatilor, atentie mare la ganduri, pentru ca pestele de la cap se impute. Nu degeaba ne-a spus Hristos: "Aţi auzit că s-a zis celor de demult: “Să nu săvârşeşti adulter”. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.” Sursa:http://ortodoxiatinerilor.ro

„Numai cel care nu ascultă nu se mântuieşte“

„Ascultarea e roada bucuriei, a înţelegerii, ascultarea ridică din păcat la virtute, ascultarea e rodul binelui pe pământ. Numai cel care nu ascultă nu se mântuieşte“, spune pr. paroh Daniel Florin Martin de la Corodeşti, judeţul Vaslui. Prin întrebările la care părintele ne-a oferit răspunsuri am dorit să punctăm câteva tipuri de ascultare: a copilului faţă de părinte, a monahului sau a preotului de mir, respectiv ascultarea sau supunerea faţă de superiori, într-o instituţie.

Părinte, ce ne puteţi spune despre virtutea ascultării?
Dacă ascultăm întotdeauna, avem ceva de câştigat. Ascultarea e primul pas spre mântuire, ascultarea e ruptă din rai. Pentru neascultare a căzut Adam din rai. Rodul ascultării se găseşte, de fapt, în Sfânta Euharistie: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi însetaţi şi eu vă voi da odihna veşnică“.
Cum ar trebui să fie ascultarea copilului faţă de părinte?
Ascultarea de părinte se impune prin felul ei de-a fi. În spatele părintelui Se ascunde Însuşi Dumnezeu, Care îi dictează părintelui rugător metodele prin care îşi poate face fiul ascultător. Copilul care-şi ascultă părintele de Dumnezeu ascultă. Ascultarea aceasta nu este însă una în care părintele trosneşte şi plesneşte, iar copilul se supune rigorilor lui. Ascultarea de părinte este deplină şi se face în măsura dragostei şi a înţelegerii. Ca să ajungă însă la această ascultare, copilul trebuie să primească multă afecţiune şi sprijin real, concret, pentru a-şi forma o bază de încredere solidă. Copilul trebuie să vadă la părinte acea iubire jertfelnică, capabilă să dăruiască şi să ierte la nesfârşit, în măsura dragostei. Părintele care-şi iubeşte copilul îl preţuieşte şi-l educă, îl disciplinează corespunzător. Iar dacă nu se îndreaptă, nu folosi varga, ci arată-i în primul rând unde a greşit. Şi îndreaptă-te tu, mai întâi, ca să-l poţi îndrepta pe el.
Aş lansa aici un îndemn, pentru părinţii din parohia Corodeşti în primul rând, de a le lăsa fiilor lor măcar un dram de copilărie. Spun asta pentru că aici copiii muncesc din greu şi nu le mai rămâne deloc timp de şcoală, de joacă, de discuţii cu părinţii, de mers la biserică. Aşa se explică că zilele de sărbătoare şi le petrec mai mult în pat, fiind foarte osteniţi, săracii. Îi rog pe aceşti părinţi să le redea fiilor lor copilăria, să nu uite că şi ei au fost copii şi, dacă au trăit în asemenea condiţii grele, să-şi cruţe măcar copiii. Să înţeleagă că două mâini de copil nu fac cât una de părinte.
„Să avem credinţa că prin fiecare dintre superiorii noştri vorbeşte Dumnezeu“
Cum să asculte un subaltern?
Ascultarea într-o instituţie este definitorie; dacă ascultăm, mergem pe linia dreaptă. Să avem credinţa că prin fiecare dintre superiorii noştri vorbeşte Dumnezeu. Trebuie să avem şi ispite la locul de muncă, că prin ele ne mântuim, dar să reţinem că din ascultare şi muncă făcută cu conştiinciozitate culegem roade bogate. Să-i preţuim şi să-i respectăm pe superiorii noştri şi să ascultăm de ei, chiar dacă ne este greu, pentru că Dumnezeu, văzând supunerea noastră sub greutatea zilei de azi, pe cea de mâine ne-o va face mai uşoară.
Ce sfat daţi unui angajat care nu se înţelege cu şeful lui?
Cândva, a venit la mine o doamnă şi, plângând, mi-a cerut sprijinul pentru că nu se putea înţelege sub nici o formă cu şefa ei. I-am spus că numai prin rugăciune se poate rezolva situaţia. Am sfătuit-o în acelaşi timp să nu o urască, să o respecte şi să asculte de ea, îndeplinindu-şi atribuţiunile „ca la carte“. Ne-am rugat împreună, am pus-o şi eu la rugăciune şi mă rugam pentru ea de fiecare dată, la biserică. Până când, într-una din zile, femeia a revenit, mărturisindu-mi că greul din sufletul ei s-a risipit, că şefa ei şi-a schimbat atitudinea faţă de ea.
Să avem speranţa şi încrederea în ajutorului lui Dumnezeu, că El poate schimba inimi. Şi să încercăm să dăm tot ce avem mai bun din noi la locul de muncă, să muncim cinstit, cu seriozitate, din toate puterile.
Preacucernice, cum vedeţi ascultarea unui călugăr? Nu aţi trăit această experienţă, dar cu siguranţă nu vă este străină, având în vedere că îndrumaţi tineri, dintre care unii, care se îndreaptă spre viaţa de mănăstire, vă cer sfat pentru deprinderea din lume cu ascultarea.
Ascultarea este unul dintre voturile pe care le depune cel ce va deveni călugăr, este chemare la sfinţenie. Crucea monahului cere multă jertfă şi ascultare care înseamnă tăierea voii proprii. Călugărul care face ascultare de stareţ sau de egumen are cele mai mari şanse la mântuire. Iar cel mai mare ia astfel pe umerii lui greul celui ce face ascultare. Făcând ascultare, călugărul se găseşte la adăpostul milei lui Dumnezeu, sub binecuvântarea Lui, e în siguranţa mântuirii.
„Limita ascultării este neascultarea“
Spre mănăstire aş îndemna cu toată stăruinţa. Dacă aş putea, aş spune tuturor cât de frumoasă e viaţa de mănăstire, aşa cum o văd eu, o viaţă în braţele lui Dumnezeu. Cel care vrea să intre în mănăstire să vină întâi la biserică, să se deprindă cu ascultarea de preot şi nu în ultimul rând de părinţii lui; să ducă o viaţă curată, cinstită, în rugăciune şi împlinirea poruncilor.
Care sunt limitele ascultării?
Limita ascultării este neascultarea. Numai cel care nu ascultă nu se mântuieşte. Ascultarea e roada bucuriei, a înţelegerii, ascultarea ridică din păcat la virtute, ascultarea e rodul binelui pe pământ.
Şi vă voi relata o istorioară care vorbeşte despre limitele ascultării. Cuiva care a mers într-o mănăstire să se facă monah i s-a dat ca ascultare de către stareţ să planteze un lemn uscat pe care să-l ude în fiecare zi, în vederea rodirii. Poate i s-o fi părut şi lui, ca şi nouă, cam deplasată o astfel de ascultare, dar nu s-a împotrivit şi mare i-a fost uimirea când, nu după multe zile, băţul udat cu apa ascultării a dat rod, rodul ascultării desăvârşite.
„Aţi chemat un preot, dar nu aţi văzut că el nu putea ţine greutatea slujbei?“
Cum este chemat preotul de mir să asculte în ierarhia Bisericii?
Preoţia e coborârea lui Dumnezeu la om, pentru că prin preot lucrează Însuşi Dumnezeu. Preotul este imaginea lui Hristos care vine să trezească poporul la credinţă, este glasul lui Dumnezeu în comunitatea în care e trimis.
Trebuie să precizăm însă că Duhul Sfânt nu sălăşluieşte acolo unde nu este ascultare. Prin jurământul pe care îl depune la Sfânta Taină a Hirotoniei, preotul se obligă să facă ascultare de ierarh. Dacă iese din ascultarea de ierarh, preotul se rupe de Biserică, de Hristos. Neascultarea preotului are urmări grave - caterisirea sau oprirea de la slujbă. Chiar dacă preotul are harul care nu i se mai ia niciodată, acesta (harul) devine nelucrător prin neascultare. Şi am să vă mărturisesc un exemplu concludent: un preot caterisit a încercat să-şi facă în continuare datoria pe care o avea înainte de a fi oprit de la slujbe. Şi făcând un parastas la cererea unei familii din mijlocul căreia plecase cineva drag în lumea veşniciei, în seara acelei zile cei din casă l-au visat pe decedat care îi mustra că nu făcuseră pentru el slujba pe care o aştepta de atâta timp: „Măi, băieţii mei, ce faceţi voi acolo. Aţi chemat un preot azi, dar nu aţi văzut că el nu putea ţine greutatea slujbei?“. După ce au ajuns la chiriarh, familia respectivă s-a lămurit cum stătea treaba cu preotul care ieşise din rânduiala Bisericii.
Enoriaşii au datoria să-şi asculte păstorul? Chiar dacă nu are o conduită morală de excepţie?
Enoriaşii trebuie să asculte de preot ca de Dumnezeu şi să fie într-o bună relaţie cu el, pentru că prin el şi cu el se mântuiesc. Iar preotul trebuie să fie exemplu pentru comunitatea pe care o păstoreşte. Să fie rugător, bun gospodar, bun chivernisitor, misionar jertfelnic, părinte iubitor.


 http://www.doxologia.ro

De ce să cauți mai întâi împărăția cerurilor, și apoi cele ale lumii

Discursuri din Sfânta Scriptură - Discuţii libere pe textul Sfintei Scripturi

În Evanghelia după Matei, Mântuitorul Hristos spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33). Este un pasaj asupra căruia am meditat de mult timp, încă de când am intrat în Biserică și l-am cunoscut pe Dumnezeu. Totuși astăzi, când merg pe 30 de ani, percep lucrurile altfel, și acest îndemn are cu totul alte conotații în conștiința lea. Mi-aduc aminte cum Sfinții Părinți spun că vârsta de 33 de ani la care a fost răstignit Mântuitorul este vârsta omului matur, eliberat de stângăciile și gândurile ușoare ale tinereții, și destul de experimentat încât să trăiască pe picioarele sale. Este de asemenea vârsta la care toate ispitele au putere asupra lui. Sunt ispite lumești sau diavolești care n-au efect asupra celor tineri, pentru că nu se regăsesc cu nimic în comportamentul și năzuințele lor (ispita de părea înțelept și de a da sfaturi, ispita de a te lăuda cu realizările tale profesionale și familiale). La fel sunt ispite care nu mai produc efecte asupra celor bătrâni, care din cauza slăbiciunilor trupești, a înțelepciunii și experienței lor nu se mai învoiesc așa ușor spre păcat (de exemplu: ispita desfrânării, a lăcomiei pântecelui, a ieșirii în evidență prin realizări personale, etc.) Vârsta de 30 de ani e vârsta la care toate ispitele au putere asupra ta ca om. E vârsta de mijloc când nu ești nici tânăr, nici bătrân, și când încerci să fii atât înțelept și experimentat ca bătrânii dar și inovator, frumos și popular ca tinerii. După 30 de ani ești ispitit nu numai de desfrânare, lăcomie și îngrijirea permanentă a trupului ci și de cum să faci bani, cum se devii mai puternic, cum să te faci mai cunoscut, cum să-ți faci relații cât mai multe, cum să pui mâna pe putere. Din ceea ce trăiesc eu vă pot spune că am ajuns la un stadiu al vieții, când am terminat studiile, am o familie fericită, sunt la casa mea, îmi câștig banii singur, am prieteni, cunosc mulți oameni, am perspective, am idei, vreau să fac multe, am exemple în jurul meu pe care vreau să le urmez, am idealuri, am concepții despre viață și despre om bine conturate, etc.. În concluzie am multe lucruri (realizări) cu care mă pot mândri (la modul păcătos vorbind) și pe care le pot considera ca fiind efecte ale acțiunilor mele și nu binecuvântări și daruri ale lui Dumnezeu pentru mine. La fel am multe idei încât să mă cred un om „cu perspective” și să mă umflu în pene în sinea mea. Am citit destul (nu mult) încât să pot să polemizez și să mă încred în ideile mele, și să intru în polemică susținându-mi puternic concepțiile... o altă mare povară sufleteaască pentru mine. La aceste trei mari ispite se adaugă stranșnic ispitele tinereții pe care le resimt din plin, uneori mai puternic ca-n adolescență: desfrânarea, lăcomia, lenea, luxul... în general obținerea confortului cu orice preț. Cam asta e starea mea, a bărbatului care merge pe 30 de ani. V-am descris ceea ce simt și sunt eu acum, pentru ca să vă pot explică ce ecou are pentru mine acum porunca: ”Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” Eu acum lucrez pe cont propriu, nu sunt angajat nicăieri. Îmi gestionez timpul singur. Astfel că o zi din viața mea se împarte între familie (soții+copiii+casă), site-ul Ortodoxia Tinerilor, asociația, și webdesign (site-urile pe care le fac pentru a câștiga bani). Timpul nu este împărțit egal, ba dimpotrivă, de multe ori exagerez ori în una, ori în alta. Așa se face că dacă acord prea mult timp pentru Ortodoxia Tinerilor și asociație, fac misiune dar nu mai aduc bani acasă pentru a-mi întreține familia și apar probleme, iar dacă pun accent mai mult pe adusul banilor nu mă simt împlinit și simt nevoie să dau hrană sufletului într-un anume fel. Sunt de multe ori ispitit să merg pe partea de afaceri a vieții mele, să investesc timp și bani, pentru a face o firmă profitabilă, pentru a avea mai mulți bani, pentru a oferi „chipurile” mai mult copiilor. Sunt ispitit să mă promovez, să caut clienți, să fac orice pentru bani, ca să pot să-mi împlinesc și eu „dorințele” (în mare parte: păcătoase și egoiste bineînțeles) Alteori sunt impulsionat să fac tot felul de proiecte pentru tineri, pentru a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a-i sprijini pe tineri și pe oamenii cu probleme sociale. Pentru mine ”Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” înseamnă astăzi ceva de genul: „Claudiu, pune accent pe partea duhovnicească, pe misiune, chiar dacă nu-ți aduce confort financiar și lux, și lasă pe locul doi afacerile și banii”. Această poruncă al lui Dumnezeu mă pune uneori în postura să fac ceva gratuit pentru cineva (care mi-a cerut asta, sau căruia eu i-am propus, pentru a-o ajuta) amânând un pagină de internet plătită de un client de al meu. Sau să lucrez la un proiect al asociației noastre, fără bani, dar care implică foarte mult timp, în loc să caut clienți și să aduc bani în familie. Eu la vârsta asta înțeleg adesea că Hristos Domnul preferă să pun accent pe partea duhovniceaască (familie, rugăciune, participarea la slujbele Bisericii, fapte bune, studiu, articole, discuții duhovnicești cu prietenii, etc.) decât pe căutarea acerbă a unui confor financiar care să mă lipsească de grji (oare?). Uneori a alege viața în Hristos, în schimbul „câștigării pâinii și a banului” mă arată ca om iresponsabil în fața celorlalți, care mă tot impulsionează să fac bani, să ajung la un anumit nivel, să-mi permit tot felul de „lucruri”. Dar știți ce am observat? Atunci când aleg partea duhovnicească a vieții, în dauna câștigării banilor, face Domnul Hristos ce face și imediat compensează și reușesc să am și bani pentru tot ceea ce îmi trebuie. Bineînțeles nu pentru mofturi și lux, ci pentru o viață decentă. M-am îngrijorat de multe ori și, la o zi două îmi apăreu oportunități pe care nici nu le visasem. Am observat cum în efortul meu de a căuta (uneori, nu întotdeauna) mai întâi împărăția cerurilor, imediat toate celelalte s-au adăugat, ca de la sine, sau ca prin minune, sau neașteptat. Tot prin muncă, tot prin sudoare, dar prin oportunități pe care, dacă aș fi căutat doar banii, sunt sigur că Dumnezeu nu mi le-ar fi scos în cale. E foarte interesant de observat că această poruncă a Mântuitorului a fost spus în contextul în care noi oamenii n-ar trebuie să ne îngrjim de mâncare, haine și băutură, și nicidecum nu e vorba în Evanghelia de grija noastră pe o viața mai luxoasă sau mai confortabilă. Astfel că Domnul ne poruncește să căutăm împărăția cerurilor chiar și în dauna pâinii noastre de la gura, pe care aparent o putem pierde... dar pe care în mod miraculos Domnul o adaugă imediat ca răsplată a împlinirii voii Lui. Așa se face că astăzi tinerii sunt ispitiți de societate să ajunge oameni bogați, puternici, inteligenți, influenți, cu salarii mari, cu funcții barosane, cu case și mașini luxoase, cu un CV fascinant, cu recunoaștere internațională, etc. Din acest motiv cei care nu sunt încă la acest nivel dau în gât să ajungă să le obține pe toate cele de mai sus. Treptat observi că fuga această niciodată nu se mai termină și mereu vrei mai mult din cele materiale... Cu cât ai mai mult, te simți mai nemulțumit și vrei mai mult, focul dorințelor tale aprinzându-se și mai tare. Porunca Mântuitorului de a căuta împărăția lui Dumnezeu în dauna celor lumești, ne ferește tocmai de a intra în acest cerc vicios în care nu ne săturăm niciodată și ne pierdem și sufletul. Paradoxal, cei care caută împărăția cerurilor acum, în următoarea oră se simt mai împliniți decât erau înante, chiar dacă mai au drum lung de mers până la desăvârșire. Împlinirea aceasta a celor ce merg pe drumul bun e roada Duhului Sfânt care se sălășluiește în noi atunci când împlinim poruncile lui Dumnezeu. Insatisfacția constantă a celor ce fug după cele lumești este tot lucrarea Duhul Sfânt, care încearcă să-i ferească continuu de pierderea sufletului, și să-i mântuiască. Porunca această se leagă strâns cu ce a zis Mântuitorul despre cei bogați, că vor intra cu greu în împărăția cerurilor. De fapt poruncile trebuiesc analizate toate împreună, doar așa având putere de a schimba lumea, și nu individual și în funcție de context. Astfel că acela care caută mai întâi cele ale lumii, se îmbogățește în cele ale lumii și foarte probabil nu va intra în împărăția cerurilor, sau va intra foarte greu. Orice faceți în viață, orice decizie luați, prioritate au întotdeauna poruncile lui Dumnezeu, chiar dacă pe moment pierdeți cele materiale. Are Dumnezeu putere să vi le dea pe toate într-o secundă! Nu mai fugiți după ele, vi se vor adăuga de la sine, vi le va da Dumenzeu așa cum vă sunt de folos. (Claudiu) Sursa:http://ortodoxiatinerilor.ro

Demonizarea sufletească a călcătorilor de Lege

„Cu oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor.” (Ps. CXL, 4)

„Nu se vor ridica necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor.” (Ps. I, 5)

„Că ştie Domnul calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri.” (Ps. I, 6)

„Zis-a cel nebun întru inima sa: «Nu este Dumnezeu !»” (Ps. LII, 1)

„Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor.” (XLVIII)

Cercetând cu atenţie Sfintele Evanghelii care ne povestesc despre faptele săvârşite de Hristos Mântuitorul lumii, vom întâlni aproape la tot pasul relatări cu privire la nenumăraţi oameni aflaţi sub tirania demonilor: „au adus la El mulţi demonizaţi şi a scos duhurile cu cuvântul.” (Mt. VIII, 16); „era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare.” (Mc. I, 23); „L-a întâmpinat, din morminte, un om cu duh necurat.” (Mc. V, 2); „Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.” (Mc. IX, 17); „a certat duhul cel necurat, zicându-i: duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: ieşi din el şi să nu mai intri în el !” (Mc. IX, 25); „era o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă.” (Lc. XIII,11)

Uneori, starea de demonizare nu se manifestă neapărat prin chinurile la care este supus de obicei cel îndrăcit, ci prin fapte potrivnice cuvântului Evangheliei – având ca pildă reprezentativă în acest sens comportamentul lui Iuda Iscarioteanul (cel care, ucenic al lui Iisus fiind, va sfârşi în chip viclean prin spânzurare).

Fără să ne propunem aici o analiză etimologică a noţiunii înseşi de „demonizare”, vom reţine doar faptul că există mai multe feluri de îndrăcire sau de posedare demonică, nu toate însă prezentând simptome exterioare vădite din care să rezulte limpede gradul de afectare sufletească. Putem spune însă că unii din cei ce pătimesc astfel pot fi uşor tămăduiţi prin urmarea itinerariului spiritual al Sfintelor Taine ale Bisericii (începând de la Botez şi Mărturisire şi ajungând până la Euharistie şi Maslu), adică prin lucrarea pocăinţei prin post şi rugăciune – inclusiv prin „Rugăciunile de dezlegare” săvârşite de slujitorii Sfintelor Altare: „Este cineva bolnav între voi ? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în Numele Domnului şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav iar Domnul îl va ridica şi, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui !” (Iac. V, 14-15)

Pe de altă parte, însă, există şi se manifestă ca atare şi o formă de demonizare mult mai profundă care ţinteşte asupra persoanei umane prin trei căi de atac principale: prin minte (întrucât luminătorul sufletului este mintea – ai mintea murdară ? atunci şi sufletul tău va fi murdar !); prin inimă (acolo unde se dă atacul cel mai puternic, pentru a-l împinge pe om la răutăţi şi fărădelegi - „omul bun din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, pe când omul rău din vistieria cea rea a inimii lui scoate cele rele” - Lc. VI, 45); şi prin trup – care este casa sufletului, adică a omului lăuntric: „trupul vostru este templu al Duhului Sfânt” (I Cor. VI, 19) În acest punct, ajungem inevitabil la vorbele Sfântului Apostol Pavel: „iar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste” (II Tim. II, 20) Păcatele mari, grosolane, aduc asupra omului cele şapte duhuri ale răutăţii sau patimile de căpetenie, precum stă scris: „El S-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni.” (Mc. XVI, 9): mândria, mânia, lăcomia, lenea, întristarea, desfrânarea şi iubirea de arginţi. Altfel spus, prin faptele cele rele trupeşti facem din mădularele noastre mădularele satanei. Iar de aici rezultă şi interminabila listă a tuturor păcatelor săvârşite prin intermediul celor cinci simţuri - cu văzul, cu auzul, cu gustul, cu mirosul şi cu pipăitul: „Cine va fi curat de murdărie ? Nici măcar unul. Chiar dacă ar fi numai de-o zi viaţa lui pe pământ.” (Iov. XIV, 4-5); „dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I In. I, 8)

Pentru a cerceta mai adânc aceste lucruri, vom semnala faptul că cel dintâi semn de demonizare în lumea contemporană stă tocmai în împietrirea inimii prin adormirea conştiinţei. Odată ce omul nu mai este receptiv la cei din jurul său, la suferinţa lor, la nevoile lor – apare primul zid între Dumnezeu şi om: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !” (Mt. XXII, 39) Când citim în Sfânta Evanghelie ne dăm foarte bine seama cum lipsa de compasiune faţă de semeni şi faţă de suferinţa lor ne desparte de Dumnezeu: „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut !” (Mt. XXV, 45) şi de aceea: „nu vă cunosc pe voi !” (Mt. XXV, 12) O astfel de situaţie ne este foarte expresiv înfăţişată în pilda samarineanului milostiv: „un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături” (Lc. X, 31-32) Aici se vede cel mai bine absenţa legăturii cu Dumnezeu în relaţia de la om la om, reliefându-se astfel conştiinţa adormită care conduce la formalism şi ritualism – în nici un caz la jertfa de sine pentru aproapele prin sacrificarea măcar într-o minimă măsură a unei părţi din timpul şi programul interesului nostru personal. Scrie Sfântul Isaac Sirul: „folosul aproapelui este roada ta” (Filocalia, vol al X-lea); iar o zicală din popor sună aşa: „milostenia sparge cerul şi ajunge direct la picioarele Tronului lui Dumnezeu”. Odată stricată şi împietrită, inima devine izvorul tuturor relelor: „din inima omului ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea” (Mc. VII, 21-22)

O a doua etapă a demonizării rezultată din sporirea în răutate prin adăugarea de păcate peste păcate, implică pe lângă lipsa de compasiune pentru aproapele şi o formă de egoism feroce, de mentalitate strict „legistă” cu privire la mântuire, prin … „grija de aproapele” ! Dar  ce fel de grijă ? Oare grija mamei faţă de prunc sau a fratelui mai mare faţă de cel mai mic ? Nu, nicidecum – ci dimpotrivă ! Unei astfel de „griji”, Mântuitorul îi răspunde: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi !” (Mt. VII, 1); „de ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă ?” (Lc. VI, 41); iar Sfântul Apostol Iacov adaugă: „nu vă grăiţi de rău unul pe altul, fraţilor, căci cel ce grăieşte de rău pe frate ori judecă pe fratele său, grăieşte de rău Legea şi judecă Legea; iar dacă judeci Legea nu mai eşti împlinitor al Legii, ci judecător al ei” (Iac. IV, 11) Sub masca falsei corectitudini şi prin exagerarea ostentativă a „grijii” faţă de aproapele - se începe un adevărat plan de „mântuire” a semenilor ! Aici raţiunea bolnavă munceşte din greu pentru a scormoni şi a născoci tot soiul de ascunzişuri, de neconcordanţe, de „ilegalităţi”, de neputinţe şi de slăbiciuni – dar evidenţiate nu cu scop de îndreptare, ci de clevetire şi de denigrare. Vorbirea de rău (care este odrasla invidiei, a zavistiei, a urii şi a geloziei – patimi ce îmbracă foarte uşor veşminte de … „temei teologic” !) şi defăimarea vin în sprijinul cârcotaşului, a cârtitorului şi clevetitorului, pentru a-i masca de fapt propria frustrare, neputinţă şi incompetenţă care, confruntate cu meritele aproapelui, ajung să îl ardă pentru că nu le suportă !

Boala aceasta sufletească este o măcinare continuă a omului „slab de înger”, care uită complet de grija faţă de sine, de propria sa oglindă sufletească, de mărunţimea cugetului său şi se preocupă mai mult de „grija” de mântuire a aproapelui… Nevindecabila boală (iremediabilă şi irevocabilă ca diagnostic) paralizează bunul mers al societăţii noastre la toate nivelele ei, de la adulţi şi până la copii – deoarece se transmite printr-o educaţie defectuoasă sau neglijentă. În astfel de situaţii, de cele mai multe ori ne este dat să auzim ca justificare pretextul penibil: „m-am smintit !” Dar oare de ce dovedim atâta neglijenţă şi lipsă de atenţie, când sminteala vatămă ambele suflete – atât pe cel smintit cât şi pe cel smintitor ? Nu degeaba a spus Iisus: „Vai lumii, din pricina smintelilor !” (Mt. XVIII, 7) – pentru că despre unul ca acesta (care s-a smintit) se poate spune că şi-a ratat startul de mântuire, preocupat fiind de smintelile altora, nu de propria sa lucrare sufletească, neluând aminte la cuvântul Psalmistului: „cu oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor.” (Ps. CXL, 4) Şi tot Mântuitorul Însuşi ne atrage iarăşi atenţia: „vai (şi) omului aceluia prin care vine sminteala !” (Mt. XVIII, 7) - altfel spus, încă un suflet osândit, pierzând şansa mântuirii… Căci şi unul şi celălalt, lipsiţi fiind de virtutea dragostei creştine, se îngreuiază unul pe altul în drumul lor către împărăţia lui Dumnezeu. Scris este: „voi înşivă n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat !” (Lc. XI, 52)

Aici demonizarea se adânceşte până la necredinţa sfidătoare - prin ignorarea totală a poruncilor divine, prin luarea în râs a învăţăturilor Scripturii, prin lepădarea lucrării duhovniceşti, totul culminând cu rătăcirea sufletească – iar uneori chiar cu rătăcirea minţii… Dacă împietrirea inimii cumva s-ar mai putea dezlega prin semne, prin sfaturi, prin încercări, cu ajutorul semenilor sau prin lucrarea de misiune a Bisericii (printr-o predică, printr-o rugăciune, printr-o Slujbă Sfântă – fie ea Taină sau ierurgie), în schimb rătăcirea minţii conduce de-a dreptul la dezastre ireparabile !  Pătimaşul fără oprelişte, hulitorul de cele sfinte, ateul, vorbitorul de rău, calomniatorul – toţi aceştia par foarte interesanţi înaintea propriilor lor ochi ! Atât de interesanţi încât părerile lor personale devin „dogme” şi „canoane”, sunt convinşi că ei deţin adevărul absolut, singuri îşi aşează piedestal propriei personalităţi, devenind sărmanii victimele propriilor victimizări !... Iar dacă vreodată li s-ar face observaţia că ceea ce spun sau susţin nu ar fi chiar adevărat, replică îndată: „atunci de ce Dumnezeu nu ne-a pedepsit până acum ? Asta nu înseamnă că avem dreptate ?!…” Şi dacă îi întrebi, ei din modestie şi din smerenie nu vor să spună toate câte ştiu şi au văzut, pentru că „sminteala” ar fi atunci cu mult mai mare decât s-ar crede…! Având însă foarte multă „bunăvoinţă”, păstrează o anumită măsură în descoperirea „neregulilor” şi a „fărădelegilor” care-i împresoară de pretutindeni !

În cele din urmă, cea mai de jos treaptă a demonizării, mai adâncă şi mai gravă decât împietrirea inimii şi decât rătăcirea minţii, este întunecarea totală sau orbirea sufletească. Pe această treaptă faptele omului nu mai au nici un reper moral sau spiritual. Se produce atât pierderea echilibrului raţional cât şi dezintegrarea omeniei din noi, precum zice şi Sfânta Evanghelie: „oare, fiii cărui duh sunteţi ?” (Lc. IX, 55); iar Apostolul îndeamnă:  „cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu !” (I In. IV, 1); pentru că „dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult !” (Mt. VI, 23), căci „cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge !” (In. XII, 35) Pildă mustrătoare în acest sens, ca un avertisment înfricoşător, ne stă în faţa ochilor soarta lui Iuda Iscarioteanul: „după împărtăşanie - a intrat satana în el !” (In. XIII, 27); „deci, după ce a luat acela bucăţica de Pâine, a ieşit numaidecât. Şi era noapte…” (In. XII, 30)

Tot astfel, demonizaţii de ieri sau de azi pierd contactul cu Legea scrisă a lui Dumnezeu, rup Legământul Lui cu noi şi aleg învăţătura greşită a rătăcirilor de care nu va mai răspunde însă nimeni altcineva în locul lor – ci doar fiecare în nume propriu ! Dar nu sub adumbrirea harului dumnezeiesc, ci părăsiţi de Duhul Sfânt şi lăsaţi la „sfatul” minţii lor trufaşe: „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei !” (Ps. II, 4) Iar de aici – finalul tragic: îmbrăţişarea ateismului şi a necredinţei, a sectelor sau a altor religii – unii reuşind să încheie chiar şi pact cu diavolul. Iar consecinţa cea mai răspândită astăzi a acestei lepădări de dreapta credinţă este apelarea la vrăji, farmece şi descântece – tot atâtea inepţii ale unor minţi netede cu raţiunea diluată, care împart iluzii comerciale oamenilor lipsiţi de un suport sufletesc sănătos, sub forma feluritelor „suveniruri” banale şi ridicole – de la găina din ogradă până la haina personală sau tot felul de „licori” şi „elixiruri” codificate cu tot felul de formule fantasmagorice, storcând astfel buzunarele celor cu minte şi credinţă slabe, înşelând oameni rând pe rând, de la intelectuali de marcă până la mediocri de duzină, făcându-i să reducă în mintea lor pe Dumnezeu şi voia Lui cea sfântă la câteva mărunţişuri materiale infecte – care să ţină loc de „dumnezeu” – precum făcuseră odinioară evreii în pustie: „au schimbat slava Lui întru asemănare de viţel care mănâncă iarbă !” (Ps. CV, 20)

În vremea noastră, două milenii întregi de creştinism sunt anulate prin lenea, nepăsarea, uitarea, comoditatea, dezinteresul faţă de Adevărul–Hristos şi conştiinţa adormită a creştinilor aflaţi în căutarea acerbă a unui Dumnezeu Căruia să-I strige din răsputeri: „dă-ne totul pe degeaba căci noi nu ne putem osteni şi nevoi !” În ciuda tuturor acestora, Iisus Euharistic veghează dintru înălţimea Sfântului Prestol la mântuirea noastră, iar demonizaţilor acestei lumi fără de Dumnezeu nu le rămâne decât să strige neîncetat: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu ? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti ?” (Mt. VIII, 29) Precum atunci - aşa şi acum: oamenii decăzuţi din har şi refugiaţi la „adăpostul” propriilor lor patimi de ocară, Îl roagă pururea pe Iisus „să plece din hotarele lor” (Mt. VIII, 33) Adică din comoditatea lor spirituală, materială, financiară, ca să nu-i mai „obosească” cu atâtea „obligaţii” şi „îndatoriri” creştine… Scris este însă că Iisus le va răspunde fără de cruţare: „Nu vă cunosc pe voi !” (Mt. XXV, 12), „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui !” (Mt. XXV, 41) Căci „vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii !” (In. 5,29); dar „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară !” (In. VI, 37) căci „pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu.” (II Cor. IX, 7)

 

 

 

 

 http://www.parintelecalistrat.com

 

 

 

 

Publicat de Parintele Calistrat

A avea sau a nu avea copii

Unul dintre primele şi cele mai importante subiecte pe care doi tineri care vor să se căsătorească le abordează este acela al copiilor: câţi, când, în ce condiţii? Aş fi tentată să spun că e problemă nouă, aceasta a planificării familiale, dacă nu aş fi auzit chiar eu de tot felul de licori pe care înaintaşele noastre le beau pentru a nu rămâne grele.


Ce e nou e lungimea perioadei pe care un cuplu o doreşte fără copii, din felurite motive: ori vor să trăiască în tihnă bucuria „vieţii în doi“, ori vor să-şi facă mai întâi casă, ori au o carieră de construit, ori sunt săraci, ori, pur şi simplu, sunt „prea tineri“.
Mai trist e că nu numai cei „fără Dumnezeu“ nu-şi doresc copii prea curând, ci şi credincioşii practicanţi, care în numele libertăţii cu care ne-a înzestrat Dumnezeu spun că pot alege câţi copii şi când să-i aibă şi că taina căsătoriei „mare este“, iar planificarea familială - atunci când nu implică metode care ar afecta viaţa unui prunc - este recomandabilă (nu vorbesc aici despre cei ce practică abstinenţa).
Un părinte spunea: „Dom’le, aud spunându-se că vor doi copii, trei copii, maximum patru, dar nu aud pe nimeni zicând că vrea zece copii!“ Sau altcineva zicea: „Părinte, eu fac câţi copii îmi dă Domnul, dar îi trimit la dumneata să-i creşti, că nu-mi permit“ (nu avea mai mult de doi copii).
Mă voi lega puţin în acest articol de această posibilitate a alegerii, menţionată mai sus. Aşa e, cei doi parteneri (sau chiar numai femeia) pot alege, dar nu chiar cum cred ei. Pot alege câţi copii să nu aibă. Prin metode contraceptive sau avort poţi hotărî ca acum să nu ai un copil: pentru că mergi în străinătate la muncă şi nu e momentul, pentru că încă nu te-ai căsătorit, pentru că mai ai încă doi sau trei şi e şi aşa viaţa grea, pentru că nu ţi-ai terminat studiile ori casa, pentru că ai două cezariene şi deja e riscant – deşi se face şi a 4-a cezariană ori chiar se naşte natural după cezariană.


Câţi copii să ai nu poţi alege
În încercarea de a avea un copil, luând în considerare faptul că nu sunt probleme de fertilitate, că sunt condiţiile ideale pentru conceperea unui copil, chiar în această situaţie, într-o lună, probabilitatea de a concepe, conform statisticilor, este de doar 20%. Dar se pot scurge zeci de luni în care să nu fii în acel procent. Nu ştiu cum de nu vedem cu toţii aici minunea lui Dumnezeu; facem calcule, numărăm zile, stabilim care sunt sau nu fertile, căutăm cauze şi remedii pentru infertilitate, dar nu ne punem nicio clipă problema că a avea un copil e o minune. Chiar şi la familiile cu mai mulţi copii.
O femeie tânără, citind cele scrise mai sus, ar putea răsufla uşurată. Sau, temătoare: „nu ştiu cum se face că atunci când îţi doreşti mai puţin eşti în zona celor 20 de procente“. Probabil că din cauza aceasta nu vedem minunea.
Omul se joacă din ce în ce mai mult de-a Dumnezeu; din ce în ce mai mult spune „nu vreau copil acum“, iar mai târziu spune „acum vreau copil“ şi recurge la tot felul de metode de concepţie de această dată, ajungând până la a lua în considerare varianta de a folosi sperma cuiva despre care nu ştie nimic ori de a ucide mai mulţi embrioni care ar putea fi şi ei copii.
Pierde din vedere însă mai multe lucruri:
Unul dintre acestea ar fi că niciun copil nu vine pe lume fără ştirea, dar mai ales fără voia lui Dumnezeu; iar dacă Dumnezeu pune suflarea Lui de viaţă în unirea a două celule care vor deveni un copil cu sindrom Down, cine suntem noi să nu îngăduim? Dacă Dumnezeu pune suflet şi mai vine un copil într-o familie în care deja sunt mulţi, cine suntem noi să spunem „Nu! E destul!“?
Un alt lucru pe care-l pierdem din vedere e că perioada de fertilitate a unei femei – chiar dacă sunt femei care nasc şi la 50 de ani – diferă atât de mult de la o femeie la alta, încât, chiar şi să fi avut copii şi să fii relativ tânără – 35 de ani să presupunem –, dar după ultimul copil să fi zis că nu mai vrei o perioadă şi ai ajuns acum, când iar vrei – ei bine, s-ar putea să fi pierdut ocazia acelui „încă un copil“ pe care îl vrei acum şi pe care „l-ai amânat“.
De asemenea, noi, ca părinţi, nu le dăm ceva copiilor din ce-i al nostru. Pare foarte ciudat: „Păi ce, nu muncesc 16 ore pe zi ca să-i ofer un trai decent? Să-i ofer casă? Să-i ofer o maşină? În definitiv, să-i pun mâncare pe masă?“, ar putea întreba cineva. Şi totuşi, Dumnezeu, Care ştie câte fire îţi cad din cap într-o zi, este Cel care are grijă de fiul tău. Acelaşi Dumnezeu face ca din copii fără părinţi ori provenind din familii disfuncţionale să ajungă personalităţi de renume. Ce facem noi, ca părinţi, e să ne punem la dispoziţia lui Dumnezeu, Care îi îngrijeşte prin noi.


Preluând comanda propriei vieţi, ne întoarcem cu spatele la Dumnezeu
Îmi zicea cineva, o tânără mămică însărcinată, că ea va face un singur copil şi că acel copil va fi sănătos şi va avea tot ce-i trebuie, pentru că ea va avea grijă. Tristă naivitate! Alături era o mămică a unui copil ce avea malformaţii din naştere. Noi nici măcar să naştem un copil sănătos, adică să avem grijă de el cât e în uterul nostru, nu putem. De unde să putem controla toate, atunci când vine pe lume, când sunt pericole la tot pasul, când în orice clipă se poate întâmpla ceva neprevăzut şi pur şi simplu nu putem să-l apărăm; când sunt boli pe care nici sute de mii de euro nu le pot vindeca; de unde ştim noi că noi avem grijă?
Noi ne raportăm la toate lucrurile din viaţa noastră ca şi cum noi le-am face şi desface, ca şi cum noi am fi „la comandă“, uitând că, preluând această comandă în mod abuziv, ne întoarcem cu spatele la Dumnezeu şi, oricât am spune că facem voia Lui sau oricât „ne-am smeri“, spunând că nu avem suficientă credinţă pentru a concepe şi a naşte toţi copiii pe care ni i-ar da, faptul acesta nu ne face „mai buni“ decât aceia despre care Mântuitorul spunea că sunt „Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!“, adică fariseii, şi despre care spunea doar „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi“.
Cristina STURZU
Doxologia.ro

Sursa:http://apostolatintarafagarasului.blogspot.com.es/