Părintele Teofil şi tinerii

Între monahi şi mireni părintele acorda o mare importanţă tinerilor, iubea tinerii şi era iubit de ei. Se spune că prietenii sunt cam la fel de buni sau de răi, asta înseamna că părintele era cam la fel de tânăr ca tinerii pe care-i iubea şi, dacă asta nu se poatea în ce priveşte vasul de lut ce se învecheşte, se putea şi era o realitate în ce priveşte sufletul.
Părintele Teofil se bucura mult de tineri, se bucura pentru că tinerii sunt modelabili. Un bătrân deja a devenit ceea ce este, pe când un tânăr urmează să devină, are un suflet tânăr, are capacitatea de a se depăşi şi de a se dărui şi poate fi modelat.
În condiţiile create de revoluţia din 1989 părintele Teofil era căutat de un număr de tineri mereu în creştere, tineri doritori să vieţuiască orientându-se după Evanghelia lui Hristos, doritori să-şi pună viaţa în slujba lui Hristos.
La cererea tinerilor, îndeosebi a studenţilor, părintele a cutreierat asemenea unui apostol toate marile oraşe ale ţării, ţinând conferinţe în care le prezenta diferite teme din punct de vedere creştin, le prezenta viaţa creştină, bucuria, împlinirea dintr-o viaţă dusă în comuniune cu Dumnezeu, le răspundea la toate întrebările şi frământările lor, le dădea sfaturi în ce priveşte viaţa religioasă pe care ei trebuie să o ducă într-o lume care se orientează după principii necreştine. Părintele nu credea că cei care ascultau conferinţele reuşeau să reţină şi apoi să pună în practică mult din ce li se spunea, dar se bucura când vedea entuziasmul celor care îl aşteaptau, mergea peste tot cu bucurie în speranţa că şi puţinul ce va rămâne din ceea ce el seamăna poate va da rod. Mulţi din aceşti ascultători îl cautau apoi pe părinte la mânăstire, veneau pentru a se spovedi, pentru a-şi orienta viaţa după Hristos.
Părintele Teofil era şi încă este un om al bucuriei. Se bucura mult de darurile aduse de credinţa în Dumnezeu. Totuşi, mulţumirea lui, în ce priveşte roadele aduse de activitatea lui de duhovnic, nu era prea mare. Avea conştiinţa că seamănă în pământ pietros. E drept, sunt oameni care ajungând la el reuşeau să îşi schimbe viaţa, să trăiască creştineşte, dar aceştia erau, totuşi, puţini. Cei mai mulţi ajungeau la mânăstire împinşi de necazurile de care doreau să scape, dar nu voiau să se schimbe, se plângeau, cereau alinare, dar nu puteau elimina princinile greutăţilor ce de multe ori se găseau în viaţa lor supusă păcatelor.
Concluzia părintelui Teofil este că nu poţi ajuta pe cineva dacă nu se lasă el ajutat. Nu poţi schimba pe nimeni, schimbarea o poate face Dumnezeu dacă şi omul e deschis, însă nici Dumnezeu nu schimbă pe cineva cu forţa, cu atât mai puţin un om. Sfatul ar fi ca oamenii să se lase îndrumaţi, ajutaţi, să dorească să se "depăşească şi să se dăruiască", să se încadreze în rânduiala Bisericii, să fie sinceri cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu duhovnicii lor.
Tuturor, părintele Teofil, ne spune că din relaţia cu Dumnezeu izvorăşte fericirea, că din credinţa adevărată izvorăşte bucurie, că Dumnezeu stă şi ne aşteaptă pe fiecare să intrăm şi să ne veselim la ospăţul credinţei.