«Pentru ca să meargă
cineva in Raiul cel dulce trebuie să mănânce aici multe amărăciuni, ca
să primească în mână paşaportul încercărilor».
- Părinte, cruciuliţa pe care mi-aţi dat-o o port mereu şi mă ajută în încercările mele.
Bunul Dumnezeu rânduieşte pentru
fiecare om o cruce potrivită cu puterea lui de a rezista, nu pentru a
se chinui, ci pentru a urca de pe cruce în cer, pentru că, în esenţă,
crucea este scară către cer. Dacă am înţelege ce comoară ne
învistierim din suferirea încercărilor, nu am maimurmura, ci am
slavoslovi pe Dumnezeu ridicându-ne cruciuliţa pe care ne-a
hărăzit-o,astfel încât şi în această viată ne vom bucura, dar şi
încealaltă vom lua o pensie bună. Dumnezeu ne-a asigurat acolo în cer
multe bogăţii.însă atunci când cerem să ne uşureze de o
încercare, el dă aceste bogăţii altora şi astfel o pierdem. în timp ce,
de vom face răbdare, ne va daşi dobândă.
Fericit este cel care se
chinuieşte aici, pentru că, cu cât este pedepsit mai mult în această
viată, cu atât mai mult se pregăteşte pentru cealaltă, deoarece i se
şterg din păcate. Crucile încercărilor sunt mai presus de “talanţi”, de harismele pe care ni le dă Dumnezeu. Fericit este cel care are cinci cruci, iar nu una. O suferinţă sau o moarte mucenicească aduc cu adevărat răsplată cerească. Deaceea la fiecare încercare să spunem: ‘îţi mulţumesc,Dumnezeul meu, pentru că tocmai aceasta îmi trebuia pentru mântuirea mea”.
-Părinte, mereu sunt înştiinţată de suferinţa celor din familia mea. Se vor termina vreodată necazurile lor?
-Fă răbdare, sora mea, şi nu-ti pierde
nădejdea în Dumnezeu. Din toate încercările prin care am auzit că trece
familia voastră, am înţeles că Dumnezeu vă iubeşte şi îngăduie toate
necazurile acestea pentru o deplină curăţire duhovnicească a familiei.
Dacă privim cu ochi lumeşti încercările familiei tale, apăreţi ca nişte
oameni nefericiţi. însă de le vom privi duhovniceşte,sunteţi
fericiţi, iar în cealaltă viată vă vor invidia toţi ceicare s-au
considerat fericiţi în viaţa aceasta. în felul acestase
nevoiesc şi părinţii tăi, deoarece nu cunosc sau nu înţeleg să se
nevoiască duhovniceşte cu mărime de suflet. Cu toate acestea, în
încercările familiei tale, precum şi ale altor familii se ascunde o
taină, deşi se face atât de multă rugăciune. “Cine a cunoscut judecăţile
iui Dumnezeu?” Dumnezeu să-şi întindă dreapta Sa şi să pună capăt
încercărilor.
-Mai înainte ca Dumnezeu să
îngăduie o încercare, a căutat să-i îndrepte cu blândeţe, dar aceia nu
au înţeles şi de aceea El a îngăduit ispitirea. Vedeţi, când un
copil este sucit, la început tatăl său îl ia cu binişorul, îi face
toate mofturile, dar văzând că nu se schimbă, atunci se poartă cu
asprime faţă de el, ca să se îndrepte. Tot astfel şi Dumnezeu, adeseori,
atunci când cineva nu înţelege de bună voie, îi dă o încercareca să-şi
revină. Dacă nu ar fi existat puţină durere, boli,etc, oamenii ar fi devenit fiare, nu s-ar fi apropia deloc de Dumnezeu.
Viaţa aceasta este mincinoasă şi scurtă;
şi puţini sunt anii ei. Şi bine că sunt puţini, căci repede vor
treceamărăciunile, care ca nişte medicamentea m a r e ne
vindecăsufletele noastre. Vezi, medicii le dau sărmanilor bolnavicare
suferă medicamente amare deoarece se vor însănătoşi cu amarul, nu cu
dulcele. Vreau să spun că, precum sănătatea se dobândeşte prin amar,
tot astfel şi mântuirea sufletului tot din amar iese.
Omul care nu trece prin încercări, care
nu vrea să-l doară nimic şi să sufere ceva, care nu vrea să fie mâhnit
sau să i se facă vreo observaţie, ci vrea să trăiască bine, este în
afara realităţii duhovniceşti. “Tre-cut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai
scos pe noi la odihnă‘, spune psalmistul.
Vezi că şi Maica Domnului şi
Sfinţii au suferit, de aceea trebuie ca şi noi să suferim, mai ales că
mergem pe acelaşi drum pe care au mers şi ei. Cu deosebirea că noi,
atunci când suferim puţin în această viată, ne plătim datoriile şi ne
mântuim. Dar şi Hristos a petrecut cu durere pe pământ. A coborât din
cer, S-a întrupat, a pătimit şi a fost răstignit. Iar creştinul îşi dă
seama că l-a cercetat Hristos, atunci când suferă durere.
Atunci când îl cercetează durerea pe om
înseamnă că îl vizitează Hristos. în timp ce, atunci când omul nu trece
prin nici o încercare, este ca şi cum l-ar părăsi Dumnezeu, nici nu
plăteşte datoriile, nici nu depune. Vorbesc desigur despre cel care nu
vrea reaua pătimire pentru dragostea Iui Hristos, care îşi spune în
sinea sa: Sunt sănătos, am poftă de mâncare, mănânc bine, o duc foarte
bine, sunt liniştit, etc…” şi nu spune nici măcar un “Slavă Ţie,
Dumnezeule”. Cel puţin dacă ar cunoaşte că toate aceste binecuvântări
sunt ale lui Dumnezeu, oarecum s-ar aranja situaţia. Să spună: Meritam
toate acestea, dar fiindcă sunt neputincios, deaceea Dumnezeu mi le-a
rânduit pe toate”. În viaţa Sfântului Ambrozie se spune că odată Sfântul
a fost găzduit de un oarecare bogat. Iar Sfântul văzând bogăţiile
nemăsurate ale aceluia l-a întrebat dacă a fost încercatv reodată de
vreo mâhnire. Nu, niciodată, i-a răspuns acela. Ci bogăţiile mele mereu
se înmulţesc, ogoarele îmi rodesc. Nu am simţit niciodată durere şi nici
vreo boală nu m-acercetat”. Atunci Sfântul a lăcrimat şi a spus
însoţitorilor săi: “Pregătiţi trăsurile ca să plecăm repede de
aici,pentru că pe acesta nu l-a cercetat Dumnezeu. Şi deîndată ce a
ieşit în drum, casa bogatului s-a scufundat.Traiul bun al aceluia dovedea că Dumnezeu l-a părăsit.
-Părinte, de ce astăzi lumea suferă atât de mult?
-Din pricină că Dumnezeu o iubeşte. Tu,
ca monahie, te scoli dimineaţa, îţi faci canonul, rosteşti rugăciunea
lui Iisus, faci metanii, etc. însă pentru mireni greutăţile prin care
trec sunt canonul lor; şi prinele se curăţesc. Iar acestea le
pricinuiesc un bine mai mare decât traiul bun lumesc, care nu îi ajută
nici să se apropie de Dumnezeu, nici să dobândească răsplată cerească.
De aceea trebuie să le primească ca pe nişte daruri ale lui Dumnezeu.
Bunul Dumnezeu, ca un Părinte
bun, prin încercările pecare le îngăduie îşi educă copiii Săi din
dragoste, din bunătatea Sa dumnezeiască, iar nu din răutate sau
dindreptate lumească, juridică, pentru că vrea ca aceia să se întoarcă
la el. Adică Dumnezeu, vrând să mântuiască făpturile Sale şi ca
ele să moştenească împărăţia Lui cea cerească, îngăduie încercările
pentru ca omul să se lupte, să se nevoiască şi să dea examene la
răbdarea în dureri, astfel încât să nu poată diavolul să-I spună: “Cum
îl răsplăteşti pe acesta, sau cum îl mântuieşti de vreme ce nu s-a
ostenit?”. Pe Dumnezeu nu-L interesează viaţa aceasta, ci cealaltă. El
se îngrijeşte de noi mai întâi pentru cealaltă viaţă şi apoi pentru
aceasta.
Părinte, dar de ce Dumnezeu unor oameni le dă multe încercări, în timp ce altora nu le dă deloc?
Ce spune Sfânta Scriptură? “Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte“.
Un tată, de pildă, are opt copii. Cinci dintre ei stau lângă tatăl lor,
iar trei pleacă de acasă şinici nu se mai gândesc la el. Dacă cei care
stau lângă el fac vreo neorânduială, tatăl lor îi trage puţin de urechi,
sau le dă vreo pălmuţă, iar dacă sunt cuminţi,îi mângâie şi le dă o
ciocolată. în timp ce aceia caresunt departe, nu primesc nici mângâiere,
nici palmă.Tot astfel face şi Dumnezeu. Oamenilor care sunt
lângă El şi celor care au intenţie bună, dacă greşesc puţin, le dă câte o
pălmuţă şi astfel îşi achită datoria.
Câte suferinţe are lumea! Câte
probleme! Şi unii vin aici să mi le spună stând în picioare, fie şi
numai pentru două minute, pentru a se mângâia puţin. O mamă îndurerată
îmi spunea: “Părinte, vin clipe când nu mai pot suporta şi atunci spun:
«Hristoase al meu, fă să înceteze p ntru puţin suferinţele şi apoi pot
să înceapă iarăşi»”. Câtă nevoie de rugăciune au oamenii! însă
orice încercare este un dar al lui Dumnezeu, este un examen pentru
cealaltă viaţă. Această nădejde a răsplătirii în cealaltă viaţă îmi dă
bucurie, mângâiere şi curaj şi pot suporta durerea ce o simt pentru toţi
oamenii care trec prin încercări.
Dumnezeul nostru nu este Baal, ci Dumnezeul dragostei. El
este Părintele Care vede suferinţa copiilor Săi pricinuită de diferite
ispite şi încercări prin care trec, şi Care ne va răsplăti pentru
aceasta, numai noi să facem răbdare în mica mucenicie a încercării sau,
mai degrabă,a binecuvântării pe care o suferim.
Durerea lui Dumnezeu pentru
oamenii care sunt chinuiţi de boli, de diavoli, de barbari, etc, are
înacelaşi timp şi bucurie prin răsplata cerească pe carele-a
pregătit-o. Adică, Dumnezeu cunoscând răsplătirea pe care o va
primi în cer cel care trece prinî ncercări, şi bunătăţile care îl
aşteaptă, “suferă” cu uşurinţă durerea ce o simte pentru acela. Iată,
Dumnezeu a îngăduit ca Irod să facă atâtea crime. Păi unsprezece mii de
prunci a junghiat şi încă nenumăraţi părinţi care nu i-au lăsat pe
soldaţi să le omoare copiii. Acei ostaşi barbari, ca să se arate mai
buni în faţa mai-arilor lor, i-au tăiat pe copii bucăţele. Cu cât copiii
erau mai chinuiţi, cu atât mai mult îl durea pe Dumnezeu, dar şi mai
mult se bucura pentru cea mai mare slavă de care aveau să se desfăteze
în cer. Se bucura pentru aceşti îngeraşi, care urmau să alcătuiască
tagma mucenicească şi îngerească totodată,îngeri şi Mucenici!
Însă oamenii duhovniceşti, care înfruntă
toate încercărilealături de Hristos, nu au propriile lor mâhniri, ci
adună amărăciunile altora, dar în acelaşi timp primesc din belşug
dragostea lui Dumnezeu. Atunci când cânt troparul:“Ajutorului omenesc nu ne încredinţa pe noi. Prea Sfântă Stăpână“, câteodată
mă opresc la “ci primeşte rugăciunea robilor tăi…”. Căci de vreme ce nu
am mâhniri, cum să spun”că scârbele ne cuprind şi nu putem răbda”? Să
spun minciuni? în înfruntarea duhovnicească a încercărilor nu există
mâhnire, pentru că atunci când omul se aşează corect, duhovniceşte,
toate se schimbă. Dacă omul îşi atinge amărăciunea durerii sale de
Preadulcele Iisus, atunci toate amărăciunile şi otrăvurile sale se
preschimbă în miere.
Fie sătul, fie flămând de ar fi
cineva, fie că este lăudat,fie că este nedreptăţit, trebuie să se bucure
şi să le înfrunte pe toate cu smerenie şi răbdare. Şi atunci unuia ca
acestuia Dumnezeu îi va dărui mereu binecuvântări, până când sufletul
său va ajunge să nu mai poată “încăpeaşi suporta” bunătatea lui
Dumnezeu. Şi cu cât va înainta duhovniceşte, cu atât va vedea dragostea
lui Dumnezeu într-o măsură mai mare şi se va topi de recunoştinţă.
Încercările care ne vin sunt uneori antibioticul pe care ni-l dă Dumnezeu pentru bolile sufletului nostru şi care neajută mult duhovniceşte. Omul
mănâncă numai o palmăuşoară şi îndată i se înmoaie inima. Dumnezeu ştie
foarte bine în ce stare duhovnicească se află fiecare dintre noi, dar
fiindcă noi nu ştim, îngăduie să fim ispitiţi ca să necunoaştem pe noi
înşine, să ne aflăm patimile ce sunt ascunse înlăuntrul nostru şi să nu
avem pretenţii nesăbuite în Ziua Judecăţii. Pentru că, de ar trece cu
vederea patimile noastre şi ne-ar lua în Rai aşa cum suntem, şi acolo am
crea probleme. De aceea Dumnezeu îngăduie diavolului să creeze
aici ispite ca să ne scuture, astfel încât să se smerească şi să se
curăţe sufletul nostru prin mâhniri,după care ne umple de har.
Adevărata bucurie se naşte din
amărăciunea pe care cineva o gustă cu bucurie pentru Hristos, Care s-a
umplutd e amărăciune ca să ne mântuiască. Creştinul trebuie să se bucure
mai ales atunci când trece prin vreo încercare fără ca el să fi fost
pricina ei.
Uneori spunem lui Dumnezeu: “Dumnezeul
meu, nu ştiu ce voi face, dar eu mă predau Ţie cu totul, ca să mă faci
om”. Şi atunci Dumnezeu nu mă face numai om, ci mai presus de om, şi-1
lasă pe diavol să vină să mă ispitească şi să mă chinuiască. Şi în
cancerul care bântuie astăzi văd vicleşugurile diavolului şi râd. Măi,
şi diavolul acesta! Voi ştiţi cu ce săpun îl spală diavolul pe om atunci
când Dumnezeuî ngăduie să-l ispitească, să-l încerce? Cu spuma răutăţii
lui. Şi încă ce săpun bun are! Aşa cum cămila scoate spume atunci când
se mânie, la fel face şi diavolul în astfel desituaţii. Şi după aceea îl
freacă pe om nu ca să-1 cureţede murdărie, ci din răutate. Iar Dumnezeu
îl lasă pe diavolsă-1 săpunească pe om numai atât cât trebuie pentru
a-l curăţa. Căci dacă l-ar lăsa să-1 frece aşa cum se freacă rufele,
l-ar sfâşia.
- Părinte, putem spune despre diferitele ispite care se întâmplă în viaţa noastră, că aceasta a fost voia lui Dumnezeu?
Puţine sunt cazurile în care Dumnezeu
îngăduie să fie ispitiţi unii creştini evlavioşi pentru a-şi veni în
simţire cineva care duce o viată păcătoasă şi să se pocăiască. Oamenii
aceştia vor avea o îndoită răsplată. Adică Dumnezeu le dă unora care, cu
încercările prin care trec,îşi plătesc păcatele în această viată, dar
care în acelaşi timp cârtesc fără motiv, posibilitatea de a fi ajutaţi
de răbdarea celor care, deşi nu au greşit, suferă dar nucârtesc. Să
presupunem că un familist foarte bun şi foarte evlavios se află în casă
cu toată familia sa şi dintr-odată seface un cutremur şi cade casa peste
ei strivindu-i, iar dupăo înfricoşătoare suferinţă mor cu toţii. Oare
de ce a îngăduitDumnezeu aceasta? Ca să nu cârtească ceilalţi care sunt
pedepsiţi atunci când greşesc.
Există şi cazuri – acestea sunt foarte
rare – în care Dumnezeu îngăduie din dragoste ca unii nevoitori aleşi
săt reacă prin mari încercări, pentru a fi încununaţi. Aceştia sunt
următorii lui Hristos. Vedeţi, la Sfânta Singlitichia,deoarece ajuta
duhovniceşte multe suflete cu poveţele ei, a mers diavolul ca să o
împiedice de la această lucrare. Trei ani şi jumătate a rămas fără glas
din pricina bolii pe care a suferit-o.
Altădată un adevărat următor al lui
Hristos cere de la Dumnezeu să ierte greşalele semenilor săi, să-şi
întoarcăde la ei urgia Sa cea dreaptă şi să fie pedepsit el în
loculacelora, deşi nu este vinovat cu nimic. Unul ca acesta se înrudeşte
mult cu Dumnezeu, Care este înduioşat deaceastă mare şi nobilă dragoste
a copilului Său. în afară de darul pe care i-1 face, iertând greşelile
celorlalţi, îngăduie ca acesta să aibă şi sfârşit mucenicesc, după
cererea lui stăruitoare. În acelaşi timp însă îi pregăteşte în Rai cel
mai frumos şi mai minunat palat, precum şi o slavă încă şi maimare,
deoarece mulţi oameni l-au nedreptăţit prin judecata lor superficială,
crezând că Dumnezeu 1-a pedepsit pentru păcatele lui.
Să comparăm încercarea noastră cu una mai mare a altuia. Medicamentul cel mai bun pentru fiecare încercare a noastră este încercarea mai mare a semenilor noştri, pe care este de
ajuns să o comparăm cu a noastră pentru a ne putea da seama de marea
diferenţă dintre ele şi de marea dragoste pe care ne-a arătat-o
Dumnezeu, Care ne-a îngăduit o încercare mai mică. Atunci îi
vom mulţumi, ne va durea pentru cel ce suferă mai mult şi ne vom ruga
din toată inima ca să-1 ajute Dumnezeu. Mi-au tăiat, de pildă, un
picior? să spun “Slavă Ţie, Dumnezeule, că am cel puţin un picior.
Aceluia i le-au tăiat pe amândouă”. Şi dacă aş rămâne un buştean,
fără mâini şi picioare, tot va trebui să spun: “Slavă Ţie,Dumnezeule, că
am umblat atâţia ani, în timp ce alţii s-au născut infirmi”. Eu, din
clipa în care am auzit că un familist are hemoragii de unsprezece ani,
mi-am spus: “Ce fac eu? Acesta este mirean şi are hemoragii de
unsprezece ani, are copii şi trebuie să se scoale dimineaţa ca să meargă
la serviciu, iar eu nici şapte ani nu am împlinit de când am
hemoragii”. Dacă mă gândesc la celălalt care suferă atât de mult, nu mă
mai pot îndreptăţi pe mine. Iar dacă mă voi gândi că eu sufăr iar
ceilalţi o duc bine, că mă scol noaptea la fiecare jumătate de ceas,
deoarece amprobleme cu intestinul gros şi nu pot dormi, în timp
ce ceilalţi dorm liniştiţi, mă îndreptăţesc pe mine însumi dacă murmur.
Cuviosul Paisie Aghioritul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu