Un
fost ministru şi profesor universitar, Trancu-Iaşi, murind, a lăsat să fie
incinerat, fiind întovărăşit la crematoriu de numeroşi foşti şi actuali
miniştri, de profesori universitari şi de o mare mulţime de intelectuali şi de
studenţi. S-au ţinut cu ocazia aceasta cuvântări, scoţându-se în relief
personalitatea celui ce avea să fie peste câteva minute mistuit de flăcări, o
companie de feciori români, îmbrăcaţi în haina militară pentru o altă misiune,
cu mult mai sfântă, a dat onorul.
Câte suflete mai naive,
impresionate de asemenea vorbe şi de asemenea cinstiri, nu vor fi rămas cu
hotărârea să urmeze şi ele la moarte pilda unei asemenea „personalităţi”? Şi, mai ales, ce vor fi zis în sufletul lor
atâţia oameni din popor despre credinţa domnilor noştri şi ce concluzii vor fi
tras pentru necesitatea lor de a mai crede?
Să te laşi
incinerat, când Biserica osândeşte acest lucru şi când nu-ţi acordă, prin
preoţii ei legiuiţi, asistenţa şi rugăciunile ei, echivalează cu o nesocotire a Bisericii şi deci şi a
creştinismului.
Nici în Vechiul Testament, nici în
cel Nou, nici în istoria creştinismului nu se practică şi deci nu se aprobă
incinerarea. Ea nu se conciliază cu consideraţia
ce-o dă creştinismul trupului omenesc. Trupul este,
în credinţa creştină, chipul sufletului şi este creat de Dumnezeu printr-un act
de atenţie deosebită. El nu este o închisoare regretabilă a sufletului, ci
organul prin care acesta se manifestă, imprimând asupra lui pecetea
caracterului său. Trupul face atât de
mult parte din fiinţa omului, încât viaţa veşnică, cea deplină, va fi tot în
trupul pe care l-am avut. Trupul acesta omenesc se bucură de atâta cinstire
în ochii lui Dumnezeu, încât Fiul Său Şi l-a făcut trup propriu şi stă cu el în
vecii vecilor pe tronul dumnezeiesc.
Cum spune Berdiaev undeva, faţa
omenească îndeosebi este asemenea unei taine, o minunată fuziune de materie
şi spiritualitate. Când priveşti în ochii omului, vezi înţelesuri şi
sentimente, nu materie. Trupul este materie transfigurată şi
spiritualizată. Spiritul omenesc n-are altă posibilitate de a-şi arăta
splendorile sale, puterile creatoare, decât prin trup. Numai prin trup ne
îmbogăţim sufletul, chiar cu adevărul şi cu harul dumnezeiesc, şi numai prin
trup comunicăm altora ideile şi sentimentele noastre.
Creştinismul nu dispreţuieşte
trupul, nu-l schimonoseşte şi nu caută să-l omoare, ci se sileşte să-i
descopere adevărata frumuseţe, făcându-l organ al nobleţei spirituale, al
harului şi îndumnezeirii.
Cu câtă veneraţie şi
duioşie înconjoară cei apropiaţi ai mortului trupul lui! Ce înălţime de suflet
transpiră din această intimitate şi curăţenie de simţiri, în care se manifestă
şi mai departe legăturile între cel plecat şi cei rămaşi! S-ar putea
obiecta: bine, înţelegem toată valoarea trupului şi toate cinstirile ce i se
dau atâta timp cât este sufletul în el. Dar după ce este părăsit de suflet, de
ce să-i mai dăm vreo consideraţie?
Pentru multe din motivele de ordin
mai înalt religios pe care le-am amintit, dar şi pentru următoarele:
Pe faţa celui dispărut
rămân imprimate caracterele sufletului şi după ce a murit. Când priveşti la ea, nu poţi
să nu ai impresia că cel mort trăieşte, că faţa lui continui să aibă un sens,
să exprime un caracter, un ansamblu de sentimente, aceleaşi pe care le-a
exprimat cât era viu. Cum să arunc în foc
aceste sensuri, cum să ard o faţă care continuă să-mi exprime ceea ce mi-a
exprimat o viaţă întreagă? Cum să dau focului o imagine scumpă,
un vas în care a palpitat un suflet ce mi-a fost drag şi respectat? Preţuieşti
o haină veche, un obiect de care te-ai servit odată tu sau cei apropiaţi; cum
să nu preţuieşti trupul care a cuprins tot sufletul şi toată viaţa celui scump?
Nu este mai bine apoi
pentru sufletul meu să rămână cu impresia că cel mort a plecat numai, decât
să-mi produc pe cale silită senzaţia distrugerii lui? Nu corespunde mai bine credinţei creştine
această impresie de plecare a celui răposat, decât senzaţia dură de distrugere?
Când este ars în faţa mea şi mi se
dă la urmă un pumn de cenuşă, mi-am produs tocmai această senzaţie de definitivă
distrugere, pe când, dacă i-am acoperit faţa cu giulgiul pământului, rămân în adâncurile sufletului cu un sentiment că numai cel
mort a plecat într-o altă lume, în care continuă să trăiască, că numai el
doarme; doarme în relaţie cu noi, căci cu o faţa interioară este întors spre o
altă viaţă mai frumoasă.
Porunca dumnezeiască de a nu ucide
are apoi referinţă şi faţă de trup. Nimic din ce este omul n-avem voie să
ucidem, ci să lăsăm să sfârşească prin aceeaşi voie dumnezeiască – pe cale
naturală – prin care s-a şi creat. Precum n-avem voie să ucidem
sufletul, aşa n-avem voie să distrugem trupul, ci să lăsăm legea naturală să-şi
urmeze cursul ei după plecarea sufletului.
Arderea este actul în care se
manifestă cel mai mare dispreţ al omului pentru ceva. Tocmai de aceea el nu
arde nimic, decât doar mărăcinii. Mai arde lemne ca să se încălzească, potrivit
tot unei legi a firii. Deci o ardere cu un folos pozitiv. Dar pentru ce să
arzi trupul omenesc? Trebuie să-l dispreţuim atât de grozav? Sau aduce aceasta
un folos întreţinerii noastre? Sau este aceasta potrivit cu legea firească a
vieţii?
În arderea trupului se
manifestă pur şi simplu instinctul păcătos şi absurd de a destrăma credinţa
creştină. Ea arată o
totală necredinţă în Dumnezeu şi în demnitatea omului, făcut după chipul lui
Dumnezeu. Ea
descoperă un suflet pustiu de orice credinţă, găsind în cenuşă şi în praf
simbolul cel mai nimerit al pustiului din el. Căci actele noastre au şi funcţia de a
simboliza credinţele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, îşi
simbolizează prin aceasta credinţa în veşnicia lui, iar cine lasă să i se ardă
trupul arată că nu crede în nimic.
Necredinţa desigur că este o
chestiune care interesează Biserica. (…)
A fost şi la căpătâiul lui
Trancu-Iaşi, ca la alţi incineraţi, un „preot” care a citit rugăciuni. Noi ştim
că acel preot este depus de Sf. Sinod. Iar în baza legilor în vigoare statul
trebuie să oprească un preot depus de a parodia slujbele bisericeşti. Este o ocrotire şi un ajutor minim care trebuie acordat
Bisericii. Statul recunoaşte manifestarea numai a anumitor culte. Cărui cult
aparţine acel „preot”?
Încheind, ne exprimăm credinţa fermă
că de aici înainte nu se vor mai întâmpla cazuri ca acestea. (…) Suntem siguri
că într-o bună zi, nu prea depărtată, vom citi în Monitorul Oficial decretul
de desfiinţare a crematoriului, cuptor de trupuri omeneşti şi loc de sfidare a
credinţei româneşti.
Cine vrea să se ardă s-o facă acasă
la el, cu uşile zăvorâte. Sufletul poporului nostru n-are nevoie de asemenea
spectacole.
(Fragment din: Pr. Dumitru
Stăniloae, „Incinerare”, Telegraful Român, an LXXXVIII, nr. 3, 14 ian.
1940, p.1)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu