La temeiul liniştirii stă porunca lui Hristos: să iubeşti pe Dumnezeu din toată mintea şi din toată inima

Unii dintre Sfinţii Părinţi, în scrierile lor ascetice, osebesc între două chipuri ale vieţii duhovniceşti, cea lucrătoare şi cea contemplativă, numind pe prima dintre ele calea păzirii poruncilor.

Stareţul Siluan gândea puţin altfel: şi el împărţea viaţa în lucrătoare şi contemplativă, dar şi pe una şi pe alta deopotrivă le socotea ca pază a proruncilor. Temeiul de început al nevoinţei liniştirii minţii îl vedea în cuvintele celei dintâi porunci: Să iubeşti pe Dumnezeu din toată inima, din toată gândirea, din tot sufletul. El scrie:

<>.

În experienţa nevoinţei rugăciunii curate mintea, despuindu-se de tot chipul şi conceptul, se învredniceşte, după adâncă pocăinţă şi mult plâns, de adevărata vedere a lui Dumnezeu.

Liniştirea minţii [Isihasmul] totdeauna a întâlnit mulţi potrivnici, mai cu seamă în Apus; aceştia, neavând experienţa cuvenită, în înţelegerea lor abstractă a acestui chip al rugăciunii credeau că este vorba de căutarea unui procedeu mecanic care să ducă la contemplarea Dumnezeiască. Dar, fireşte, nu este aşa.

Dumnezeu, absolut liber fiind, nu poate fi supus nici unei lucrări mecanice, şi în nici un caz vreunei constrângeri. Liniştirea minţii este însoţită de o mare lepădare de sine şi este o mare nevoinţă dintre cele mai grele. Libera dorinţă a omului de a-şi asuma această mare suferinţă pentru o mai bună pază a poruncilor lui Dumnezeu atrage dumnezeiescul har, dacă nevoinţa se săvârşeşte în duhul smereniei.

Omul mândru, orice mijlocire ar folosi, nu ajunge la adevărata părtăşie cu Dumnezeu. Mintea, prin singură dorinţa omului, nu se împreunează cu inima adâncă, dar şi dacă pătrunde cumva în inimă, se va vedea acolo numai pe sine, propria-i zidită frumuseţe – măreaţă, căci zidită după chipul lui Dumnezeu; dar pe Dumnezeul adevărat nu-l va vedea.

Iată de ce Fericitul Siluan, luptându-se pentru a se smeri, aleargă la acea armă de foc pe care i-o dăduse Domnul:

<<Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui>>.

Acest om, neşlefuit din punct de vedere intelectual, <> şi <>, adevărat s-a învrednicit de curata contemplare Dumnezeiască a minţii, drept care cu adevărat şi pe bună dreptate spunea: <>. Şi iarăşi: <>.

Prin cunoaştere el înţelegea nu speculaţii gnostice theologice, ci experienţa viei părtăşii, experienţa împărtăşirii Dumnezeieştii Lumini.

Cunoaşterea este – împreună-fiinţare.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Sursa aici