Societatea în care trăim este grav
bolnavă. Şi nu doar de atât, că şi-a pierdut principalul reper al
existenţei – credinţa, dar şi de atât, că principalul element al ei –
familia, nu mai pare a fi deloc viabil. Iar atunci când elementele unui
organism sunt bolnave, cum mai poate funcţiona organismul în genere?
Tot mai mult starea generală a
societăţii se apropie de cea a unui muribund. Dar noi din păcate încă
nici nu am conştientizat tragedia, care se desfăşoară în faţa ochilor
noştri. După datele statisticii, din o sută de familii, apropoape 50 de
desfac! Aceste date, aducând ţara noastră la „marea performanţă” de a
fi printre ţările, cu cea mai ridicată rată a divorţurilor.
E o tragedie care nu s-a declanşat
brusc. Cu câteva decenii în urmă Părintele Serafim Rose, spunea despre
faptul căderii modului de viaţă tradiţional, la baza căruia existau
normele general umane şi morale: «Oricine priveşte viaţa noastră
contemporană din perspectiva vieţii normale duse de oamenii vremilor de
mai dinainte – să zicem din Rusia, din America, sau din oricare alta
ţară a Europei Occidentale din secolul al 19-lea – nu poate să nu fie
izbit de cât de anormală a devenit viaţa din ziua de astăzi. Întregul
concept al autoritătţi şi al ascultarii, al decenţei şi al politeţei, al
comportării publice şi private – toate s-au schimbat dramatic, s-au
întors cu susul în jos, în afara unor grupuleţe izolate de oameni – de
obicei creştini de vreun fel – care încearcă sa păstreze un mod de viaţă
aşa-zis de „modă veche”.
Sunt rânduri scrise cu circa 30 de ani
în urmă. Astăzi, noi avem consecinţe şi mai grave şi un mod de viaţă şi
mai anormal. După datele aduse de numeroase cercetări, vârsta medie la
care adolescenţii îşi încep viaţa sexuală este de 16 ani, iar păstratea
feicioriei până la căsătorie, a devenit pentru cei tineri ceva absurd şi
anormal. Însă atunci când relaţiile intime fac parte din viaţa
tinerilor până la căsătorie, ele denaturează planul dumnezeiesc pentru
unirea binecuvântată a femeii şi bărbatului şi reduc esenţa unirii la un
nivel primitiv emoţional-fiziologic. Totodată, generaţiile noi fiind
tot mai plăpânde şi lipsite de forţe de viaţă, îşi pierd şi ultimile
puteri în păcatul desfânării.
Desfrânarea, care ea însăşi este un
păcat de moarte, este adesea însoţită şi de un alt păcat şi mai grav –
uciderea pruncilor nenăscuţi. Un păcat care “întinereşte” şi el tot mai
mult după vârsta celor care şi-l iau pe suflet. Cele, care au fost
create pentru a da viaţă, sunt uşor amăgite de faptul, că nu este un
omor, ci doar o intervenţie, care “îi va scăpa de o problemă”. Dar câte
din aceste biete femei nu vor mai auzi nicicând cuvântul “mamă” după
acesat grav păcat şi mai toate vor conştientiza cu timpul gravitatea
faptei şi durerea ce va veni.
Atunci când ajung la vârsta căsătoriei,
aceşti tineri nici nu-şi mai doresc o familie. Din „plăcerile” vieţii au
gustat deja din plin, dar pentru o responsabilitate şi o muncă în comun
pentru o familie fericită ei nu sunt gata. Egoismul şi satisfacerea
propriilor dorinţe, fiind forţele motrice ale existenţei lor. Iar dacă
totuşi se hotărăsc să creieze o familie, ei sunt lipsiţi de bucuria
acelei uniri binecuvântate de Dumnezeu, care există în cazul celor ce
şi-au păstrat fecioria până la căsătorie. Majoritatea tinerilor de
astăzi nu mai privesc viaţa ca pe o muncă, o muncă asupra propriului
sine. O muncă pentru binele familiei, a societăţii. Şi o muncă pentru
care vom răspunde în faţa lui Dumnezeu. Dar de fapt şi despre Dumnezeu
au o închipuire vagă, în vaiaţa lor existând doar careva norme morale,
dar şi acelea foarte uşor pot fi depăşite.
Viaţa în desfrâu până la căsătorie cel
mai des îşi aduce „roadele” şi în căsnicie, infidilitatea devenind şi ea
o normă. Totodată fiind şi principalul motiv al numeroaselor
divorţuri.
Mulţi dintre noi astăzi îşi dau seama că
motivul de bază a acestei stări deplorabile a familiilor şi copiilor
noştri este societatea lipsită de credinţă. Societatea din care Dumnezeu
este tot mai mult şi mai mult exclus.
Putem să aducem multe exemple, dar
exsită unul foarte şi foarte vorbitor – limbajul folosit de copiii
noştri. Probabil fiecare a fost martorul cazurilor, când un copil, care
abea îşi duce ghiozdanul sub povara cărţilor i s-a adresat unul coleg,
prieten şi de ce nu, matur, cu cuvinte pe care să le fi pronunţat şi un
adult, te-ai fi îngrozit. Limbajul necenzurat, care altădată era
limbajul hoţilor, vagabonzilor, a oamenilor fără norme etice şi morale,
astăzi este şi limbajul copiilor noştri! Şi cel mai grav e că pentru ei
este deja unul obişnuit. Căci de fapt şi cum ar putea fi altfel, dacă
la aceasta chiar dacă nu în mod direct, îi îndeamnă radioul,
televiziunea, presa şi internetul. O mare parte a vinei pentru aceasta o
poartă totuşi părinţii, care în goană pentru cele materiale nu mai
observă că pierd cel mai scump ce au – sufletele propriilor copii.
Sunt lucruri durute şi ştiute de noi
toţi. Şi am deschis acest subiect nu doar pentru a vă spune ceea, ce
cunoaştem şi vedem cu toţii. Vreau să vă spun doar, că există şi un alt
fel de familii. Familii, unde copiii sunt crescuţi cu frică de Dumnezeu.
Familii, unde acel jurământ de la Taina Cununiei este un lucru sfânt.
Şi familii, unde necâtând la toate obstacolile şi greutăţile vieţii,
principala tendinţă şi dorinţă este de a duce o viaţă plăcută Domnului.
Şi de fiecare dintre noi depinde ce
societate vom avea în continuare, căci familia fiecăruia dintre noi este
un element al acestei societăţi. Şi copiii fiecăruia dintre noi, vor
creşte şi vor forma alte familii. De aceea, de ce copiii vom creşte, de
modul de viaţă pe care îl vor vedea aceşti copiii în propria familie, va
depinde şi viitorul şi al nostru şi al urmaşilor noştri.
Nicicând nu este corect să dăm vina doar
pe ceea ce avem în jurul nostru. Mult mai binevenit ar fi să căutăm
esenţa în propria viaţă. Fiecare din noi poate face multe ş fiecare
poate într-o măsură oarecare schimba societatea şi viitorul, de va
începe de la propria persoană şi familie. Căci în orice societate omul
se naşte cu voinţa liberă, şi „patimile” de care este cuprinsă
societatea nu-l pot influenţa, de va tinde spre Lumină. Chipul
dumnezeiesc din fiecare şi propria conştiinţă sunt repere suficiente,
pentru a putea ocoli calea păcatului şi a merge pe cărarea strâmtă şi
îngustă către Împărăţia Cerurilor.
Toate să le faceţi fără de
cârtire şi fără de îndoială, Ca să fiţi fără de prihană şi curaţi, fii
ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru
care străluciţi ca nişte luminători în lume, Ţinând cu putere cuvântul
vieţii, spre lauda mea în ziua lui Hristos, că nu în zadar am alergat,
nici în zadar m-am ostenit. (Filipeni2:14-16 )
Natalia Lozan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu