Prin copilul pe care l-a purtat în pântece, a învins cancerul şi tuberculoza

Cazurile în care oamenii ies biruitori dintr-o luptă cu boli greu de vindecat, precum cancerul, impresionează atât prin felul în care cel bolnav a izbutit să nu se lase doborât de durere şi de deznădejde, dar mai ales prin felul în care Dumnezeu a lucrat în viaţa acestuia şi a celor apropiaţi spre tămăduirea trupului şi a sufletului.

Cazul Danielei Popa din Bucureşti este unul aparte, pentru că la cancer s-a adăugat şi tuberculoza; pe lângă toate acestea, Dumnezeu i-a dat binecuvântarea să fie pentru treia oară mamă. Daniela şi Richard Popa au înţeles rostul acestor încercări, le-au primit cu inima deschisă, iar prin credinţă şi multă rugăciune au izbutit să le biruiască.

Daniela: Am aflat de boală în luna mai a anului 2005, pe când Richard, soţul meu, era plecat în Muntele Athos. Aveam o stare febrilă, care se accentua din zi în zi tot mai mult. Când Richard s-a întors din Sfântul Munte, în urma biopsiei am aflat diagnosticul: limfom Hodgkin cu depleţie limfocitară (limfomul Hodgkin este o formă de cancer al sistemului limfatic, în care celulele sistemului limfatic se divid anormal şi se răspândesc în afara acestuia – n.red.).

Cum se manifesta boala?

D.: Prin stări febrile, oboseală, transpiraţii – nu aveam deloc putere şi au început să se umfle ganglionii în jurul gâtului. În acel moment, boala era în stadiul al doilea şi am hotărât să urmez un tratament naturist. Tratamentul însă nu a avut efect – boala a evoluat şi foarte repede, în septembrie, am ajuns la stadiul al patrulea. Febra era mai mare, ganglionii crescuseră şi aveam mâncărimi pe tot corpul!

În momentul acela, ce ştiaţi despre şansele de vindecare?

D.: Ştiam că este cel mai agresiv subtip al bolii, dar nu mă gândeam că nu mă voi vindeca. Aşa este firea mea, optimistă – nu acceptam ideea că nu o să mă fac bine! Chiar încercam să mă gândesc la moarte şi nu puteam. În acea perioadă, mi-a dat multă putere şi încredere un verset din Sfânta Scriptură: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea.” (Ioan 16:33).

O monahie dragă nouă mi-a dăruit cartea „Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul”, care m-a ajutat foarte mult în lupta cu boala: am văzut că la Dumnezeu totul este cu putinţă. Dacă Îl ai alături pe Domnul, rânduiala firii se poate schimba. Nu ştiam dacă Dumnezeu îmi va asculta rugăciunea, dar am nădăjduit tot timpul. Pe tot parcursul bolii s-au rugat foarte multe persoane pentru mine, sute de credincioşi şi zeci de preoţi de la mănăstirile din ţară şi din Sfântul Munte. La Mănăstirea Putna, Părintele Teofan, fratele meu, spunea tuturor: „Ea este sora mea, are cancer, rugaţi-vă pentru ea!” Am stat foarte mult la Putna. În septembrie am stat într-o cameră chiar lângă biserică, căci nu mă mai puteam deplasa. Seara nu puteam să dorm din cauza durerilor şi a transpiraţiei abundente; mă schimbam de 10-12 ori pe noapte, iar temperatura nu cobora sub 38°C. Ganglionii crescuseră foarte mult, gâtul practic mi se dublase ca grosime! În acel moment, cu binecuvântarea părintelui duhovnic, am început chimioterapia. După a doua şedinţă de chimioterapie, a început să-mi cadă părul. Am avut atunci o cădere; am zis că nu voi putea duce până la capăt tot tratamentul. Soţul meu a fost alături de mine şi mi-a zis: „Lasă, o să trecem noi şi peste asta!” De asemenea, copiii şi familia mea m-au susţinut foarte mult. Mă întrebam uneori de ce unii oameni se îmbolnăvesc şi alţii nu…

Aţi cârtit împotriva lui Dumnezeu că v-a trimis boala?

D.: Nu, era o constatare generală că unii sunt sănătoşi, iar alţii nu. Nu aş fi putut să judec hotărârea lui Dumnezeu. Ştiam foarte clar că Dumnezeu are planul Său cu mine.

Cum aţi suportat tot tratamentul?

D.: Spre final, mi-a fost foarte greu. Simţeam că inima, plămânii mi se blochează şi mă temeam că nu voi fi în stare să termin cele douăsprezece şedinţe de citostatice pe care trebuia să le fac. Am fost nişte pacienţi dificili, pentru că nu voiam să luăm nici un medicament dintre cele recomandate de medicii de la spital, pe lângă chimioterapie. Ştiam sigur că acele medicamente îmi fac rău!

Eu, timp de zece ani, am urmat un tratament la o clinică particulară din Bucureşti pentru că aveam o anemie moderată. La acea clinică, în fiecare primăvară, ei îmi dădeau fier, dar eu reveneam în primăvara următoare cu aceleaşi probleme. În urma consumului de fier, mi-am dat organismul peste cap.

La spital, pe lângă chimioterapie, medicii mi-au prescris fier şi alte medicamente, dar am refuzat să le iau. Am luat totuşi nişte medicamente naturiste, recomandate de d-l doctor Pavel Chirilă şi de regretata sa soţie, d-na doctor Maria Chirilă. Cele douăsprezece şedinţe de citostatice reprezentau primul pas pentru vindecarea bolii mele. Urma apoi radioterapia. Pentru acest lucru am mers la o clinică în Germania. Medicului care a preluat cazul meu i s-a părut foarte avansat stadiul bolii şi, de aceea, mi-a spus că este necesar să mai fac încă patru şedinţe de chimioterapie înainte de a începe radioterapia.

Aşa că aţi fost nevoiţi să continuaţi cu citostaticele…

Richard: Da, am revenit în ţară. Daniela a început o nouă şedinţă, dar a întrerupt-o la jumătate pentru că, în timpul tratamentului, organismul a cedat. După aceasta, a urmat un nou set de analize, pentru a vedea de ce nu a mai suportat şedinţa de citostatice. Analizele au arătat că are şi TBC.

Daniela: Am întrerupt chimioterapia şi am început tratamentul tuberculostatic – foarte greu de susţinut, căci imunitatea mea era la pământ. Timp de şapte săptămâni am luat câte nouă antibiotice pe zi. Ne gândeam că astfel se va vindeca întâi TBC-ul şi apoi ne vom întoarce la radioterapie. După acest tratament tuberculostatic, ca să mă întorc în Germania pentru radioterapie, mai aveam nevoie de nişte analize, printre care şi o tomografie, din care să reiasă starea plămânilor şi a ganglionilor. Aşa că am mers să fac şi această analiză.

În timpul tomografiei mi-am dat seama că este ceva în neregulă, pentru că aparatul s-a oprit, a urmat un moment de pauză, apoi a repornit – practic, m-a iradiat de două ori. Apoi am aflat că sunt însărcinată. Doamna doctor văzuse la prima trecere cu tomograful că sunt însărcinată, a oprit aparatul şi l-a întrebat pe soţul meu ce să facem. Iar el a spus să continuăm tomografia, întrucât trebuia să mergem la raze, în Germania, cu rezultatul tomografiei. Eu, de obicei, purtam la gât brâul Maicii Domnului de la Mănăstirea Vatopedi (este vorba de o panglică atinsă de Brâul Maicii Domnului, păstrat la Mănăstirea Vatopedi, pe care părinţii de la această mănăstire o împart pelerinilor ca binecuvântare – n.red.). În ziua aceea l-am uitat. Am fost speriată că nu am acest brâu la mine şi am simţit nevoia să mă rog mai mult. Cât timp a durat tomografia, m-am rugat neîncetat şi foarte fierbinte Maicii Domnului şi tuturor Sfinţilor să mă ocrotească.

Prin rânduiala lui Dumnezeu, după acea tomografie aveam programare şi la d-l doctor Pavel Chirilă. Dânsul ne-a spus: „S-au mai văzut minuni!”, şi ne-a povestit câteva întâmplări minunate petrecute cu unele paciente însărcinate, cărora medicii nu le mai dădeau nici o şansă. Apoi am stat de vorbă cu d-na doctor Maria Chirilă, care mi-a spus aşa: „Crezi că Dumnezeu ţi-a trimis un copil ca să te piardă?”

Au mai fost persoane care v-au susţinut?

R.: Da, duhovnicul meu, Părintele Ion Popescu de la Biserica Icoanei din Bucureşti. Primul lucru pe care l-am făcut când am aflat vestea a fost să-l sunăm pe părintele nostru duhovnic, care, după un moment îndelungat de gândire, ne-a răspuns: „Nu aveţi nici un drept de viaţă asupra acestui copil!”. I-a fost greu să spună acest lucru, pentru că ne privea ca pe proprii copii, dar credinţa a fost mai puternică. La aceste cuvinte, am simţit cum s-a ridicat o povară de pe umerii noştri şi s-a mutat pe umerii lui Dumnezeu! Am ajuns apoi la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Biserica Icoanei şi ne-am rugat aşa: „Maica Domnului, ai grijă de acest copil! Ţi-l încredinţăm ţie, este al tău. Facă-se voia ta!”…

D.: Apoi am fost să luăm cuvânt de întărire şi de la Părintele Arsenie Papacioc. Deşi era foarte bolnav, ne-a primit şi am stat mult de vorbă cu sfinţia sa. Era plin de dragoste. În tot timpul discuţiei ne-a ţinut de mână pe amândoi şi ne-a spus: „Eu o să vă ajut (prin rugăciune), dar să mă ajutaţi şi voi!”. Suntem convinşi că rugăciunea Părintelui Arsenie a cântărit mult înaintea lui Dumnezeu!

Am găsit ajutor şi la Mănăstirea Putna, la părintele stareţ şi la o mare parte din obştea mănăstirii. Rugăciunile şi cuvintele de întărire ne-au limpezit drumul şi ne-au uşurat crucea.

Ce au spus medicii?

R.: Cei mai mulţi dintre ei ne-au făcut nebuni. Pentru medici era de neconceput cum de-am hotărât să păstrăm copilul, când Daniela avea TBC, cancer, iar în plus copilul fusese conceput imediat după a treisprezecea şedinţă de citostatice, fiind supus timp de şapte săptămâni la tratament tuberculostatic şi la o şedinţă (dublă) de tomograf!

D.: Am întrerupt orice tratament alopat şi am urmat doar recomandările medicilor de la Centrul Medical „Naturalia”. La boală nici nu m-am mai gândit – m-am concentrat doar pe sarcină. Am căutat un medic ginecolog cu care să nasc. Am ajuns la o doctoriţă cu experienţă, o femeie foarte tare şi puternică, dar care nu mai avusese un caz similar. Deşi dânsa nu făcea avorturi, în cazul meu insista să avortez. De fiecare dată plecam plângând de la ea! Zicea că nu se poate să mă vindec şi eu, să trăiască şi copilul şi să nu aibă nici malformaţii…

Sarcina a mers bine, dar doamna doctor cu care am născut a avut o teamă pentru mine până la sfârşit! Naşterea a decurs foarte uşor şi a venit pe lume Antonie, mezinul familiei noastre. Minunea care s-a întâmplat o înţelegem ca rod al rugăciunilor multor semeni de-ai noştri, monahi, preoţi şi mireni. Noi nu avem nici un merit.

Nu avem îndoială că Maica Domnului a fost mijlocitoarea noastră la Dumnezeu, dar ne-am rugat multor sfinţi, precum Sfântul Ghenadie de la Putna, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, Sfântul Daniil Sihastrul, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Calinic de la Cernica, Sfântul Gheorghe de la Cernica şi Sfântul Nectarie din Eghina. Pe lângă aceasta, am participat la foarte multe Sfinte Masluri, atât la biserică, cât şi acasă. Iată că Tainele Bisericii sunt lucrătoare!

Care a fost starea de sănătate a lui Antonie după ce l-aţi născut?

D.: După naştere i s-au făcut foarte multe analize lui Antonie şi toate au ieşit bine: copilul era perfect sănătos! Am avut o problemă cu vaccinarea, pentru că am insistat să nu fie vaccinat antihepatită. La nici o zi de la naştere, medicii doreau să-i facă acest vaccin antihepatic, dar noi am fost foarte fermi în hotărârea noastră şi nu i-au mai făcut vaccinul.

De ce nu aţi vrut?

D.: Considerăm că vaccinurile nu ajută. Să faci un vaccin antihepatită unui copil de o zi ni se părea un lucru extrem de grav. Ceilalţi doi copii sunt la liceu acum şi ştiam că ei au fost vaccinaţi antihepatită de-abia în clasa a III-a. Şi am văzut: vaccinul îl faci şi are efect pentru o perioadă de 3-4-5 ani. Apoi ce faci, îl reiei? Nu am făcut acest vaccin antihepatită, dar o parte dintre vaccinurile obligatorii le-am făcut.

Cum au ieşit analizele dumneavoastră după ce aţi născut?

D.: Imediat după ce am născut a trebuit să fac analiza pentru TBC, pentru că nu voiau să mă lase să alăptez. Am făcut o radiografie. Era curată-curată! Plămânul era vindecat şi se retrăseseră şi ganglionii din mediastin!

Doamna doctor ţinea în paralel amândouă radiografiile, cea de dinainte de naştere şi cea de după, şi nu-i venea să creadă că erau ale aceleiaşi persoane, atât de bolnavă, care în ultimele luni nu urmase nici un tratament alopat.

Chiar şi anemia s-a ameliorat! Dintr-o dată, nivelul fierului era extraordinar – deşi avusesem hemoragie în urma naşterii, o hemoragie destul de puternică, dintr-o dată fierul era excelent. Nu ştiu dacă am avut vreodată în viaţă nivelul fierului peste 12, ca după naştere!

De ce credeţi că a îngăduit Dumnezeu să treceţi prin această încercare?

D.: Cred că prin pronie dumnezeiască am trecut prin această încercare, ca să se arate puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu a vrut de la noi o schimbare. Noi eram mai mult „creştini de Duminică” – mergeam doar Duminica la biserică, ne spovedeam şi ne împărtăşeam doar în cele patru posturi, nu aveam o rânduială în viaţa noastră şi o aprindere în inimi pentru Dumnezeu. Prin minunea pe care am trăit-o, s-a arătat încă o dată puterea lui Dumnezeu! Totodată ştim că toţi Sfinţii au suferit ca să ajungă la desăvârşire. Drumul unui creştin este drumul suferinţei, drumul Crucii. Dar crucea nu o purtăm noi, ci tot Dumnezeu o poartă. Noi Îi mulţumim pentru această încercare. Acum, după ce au trecut toate, înţelegem cât de mult ne-a iubit dându-ne această încercare!

Cum v-a schimbat duhovniceşte această experienţă de viaţă?

R.: Nu ne-a schimbat atât cât ar fi trebuit… Cred că încrederea în Dumnezeu a crescut, şi încercăm la nivelul nostru şi cu puterile noastre să ne lăsăm în mâinile Lui. Se vede limpede că în toate există o Voie şi că tot ceea ce se întâmplă cu noi se întâmplă doar pentru mântuirea noastră. Noi trebuie să avem acel „pic de voinţă” despre care vorbesc Sfinţii Părinţi, să facem câte un pas mic şi timid către El, ca apoi El să facă o mie de paşi spre noi. Am trăit cu adevărat acest lucru.

Vă apropiaţi acum mai des de Sfintele Taine?

R.: Acum ne spovedim mai des, când simţim nevoia – nu doar de 4-5 ori pe an, cum făceam înainte. Am primit multe recomandări de la mulţi părinţi ca să nu treacă mai mult de 40 de zile fără să ne spovedim şi să ne împărtăşim.

Ce înseamnă duhovnicul pentru dumneavoastră?

R.: Părintele duhovnic este drumul către mântuire. Fără un părinte duhovnicesc şi fără ascultarea de el, nu te poţi mântui. Ascultarea începe din familie şi continuă cu duhovnicul. Dacă faci ascultare de duhovnic, chiar şi atunci când acesta greşeşte, ajutorul lui Dumnezeu va veni negreşit, pentru că ai făcut ascultare. În cazul nostru, nu numai că nu a greşit, ci sfatul sfinţiei sale a însemnat începutul unei minuni!

D.: Părintele duhovnic şi familia dânsului ne-au susţinut foarte mult, mai ales prin dragostea lor. Ştiam că acolo există multă dragoste, o dragoste necondiţionată pentru noi, şi multă rugăciune.

Aveţi trei copii. Cum îi încercaţi să-i ocrotiţi de relele promovate pe toate căile: pornografie, desfrâu, violenţă?

R.: Este foarte greu să-i fereşti pe copii de aceste rele. Dacă ei sunt mari, merg la şcoală şi intră în contact cu tineri de vârsta lor care au diferite deprinderi, obiceiuri, concepţii aşa-zis moderne, iar pe stradă, la tot pasul, văd imagini dintre cele mai deocheate – practic nu ai cum să-i păzeşti! De aceea, în primul rând, copiii trebuie ţinuţi în contact permanent cu Biserica şi, în al doilea rând, trebuie picurată zi de zi învăţătura creştină în conştiinţa lor. Pentru că atunci când lucrează conştiinţa pe care Dumnezeu a sădit-o în fiecare om, ei vor încerca mai hotărât să respingă răul…

D.: Încercăm să ne formăm un obicei – am şi primit binecuvântare în acest sens – să le citim pilde din vieţile Sfinţilor Părinţi, că prind mai bine, mai ales celor doi copii mari, care vor să li se explice anumite lucruri. Ei vor să abordăm problema aceasta a credinţei într-un mod intelectual, şi atunci citim din Vieţile Sfinţilor. Am vizionat şi filme religioase, pe care le comentăm împreună.

R.: Am fost învăţaţi să nu aşteptăm schimbări bruşte în viaţa noastră. Am cerut odată sfat părintelui duhovnic: „Părinte, într-o anumită direcţie eu cad des. Am acest păcat, care de fapt e patimă şi nu reuşesc să o stăpânesc!” Şi sfinţia sa mi-a spus: „Şi s-ar putea s-o ai mult timp. Dumnezeu poate îngădui să ai această patimă toată viaţa şi să nu scapi de ea ca să te smerească, ca să te lupţi cu ea”.

Acelaşi lucru trebuie să-l privim şi la copiii noştri. Nu ar trebui să aşteptăm de la ei o schimbare bruscă, de pe o zi pe alta, de pe o lună pe alta, de pe un an pe altul. Schimbarea poate veni chiar şi mai târziu, când noi nu mai suntem lângă ei. Aşa cum spunea şi Părintele Cleopa: „Ceea ce au învăţat ei acasă, nu se uită. Şi atunci când le va fi mai greu, îşi vor aduce aminte şi se vor îndrepta”. Lucrurile acestea trebuiesc făcute des şi fără să aşteptăm ceva anume. Este plin calendarul nostru de Sfinţi care au greşit şi apoi s-au pocăit! Importantă este mântuirea. Credinţa trebuie sădită în sufletul lor ca o sămânţă. Un sfat al părintelui duhovnic ne-a plăcut foarte mult: „Sămânţa nu trebuie îndesată, trebuie doar cultivată, doar presărată. Trebuie presărată, şi ştie Dumnezeu când va rodi”…

D.: …Dar mai ales este nevoie de multă rugăciune, pentru noi şi pentru ei. Doamne Dumnezeul nostru, Doctorul sufletelor şi a tot trupul, pentru rugăciunile Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin!

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu

Material apărut în nr. 30 din “Familia Ortodoxă”

http://luminaortodoxiei.com/ro/articole/articole/item/1068-prin-copil-a-invins-cancerul