Sf. Muc.Ioan Romanul

Unul dintre cei mai de seama domni ai Tarii Romanesti a fost, fara indoiala, Matei Basarab, ctitor de lacasuri sfinte si indrumator al activitatii cultural-tipografice din tara sa, cu o domnie pasnica si neobisnuit de lunga pentru acele vremuri (1632-1654).

Dupa moartea lui au urmat la domnie Constantin Serban Basarab (1654-1658) si Mihnea al III-lea Radu (1658-1659). Acesti domnitori au incercat, in masura posibilitatilor de atunci, sa duca o politica antiotomana, de aparare a tarii, incheind chiar si anumite intelegeri, in acest sens, cu principii Transilvaniei. In toamna anului 1659, din ordinul lui Mihnea III Radu au fost ucisi 2000 de turci trimis in tara pentru a-l supraveghea. Dupa aceasta, a distrus oastea pasei din Silistra, a asediat cetatea Giurgiu, pe atunci raia turceasca, a atacat si ars cetatile Rusciuc (azi Russe) si Nicopole din dreapta Dunarii. In acelasi timp, s-au rasculat impotriva turcilor domnitorul Constantin Serban, acum in Moldova, precum si principele Gheorghe Rakozi II in Transilvania. Dar acestia din urma au fost infranti de ostile turcesti si tatarasti intrate in tarile lor din ordinul sultanului Mehmet (Mahomed) al IV-lea. In astfel de imprejurari, Mihnea al III-lea si-a dat seama ca nu mai poate continua lupta si s-a refugiat in Transilvania, unde a si murit la scurt timp (6 aprilie 1660), se pare otravit. Desi a domnit putin, a inscris o pagina glorioasa in istoria tarii sale, asa cum facuse, cu mai bine de o jumatate de veac in urma, Mihai Viteazul.

La retragerea turcilor din Transilvania, in noiembrie si decembrie 1659, au facut, ca si in alte randuri, jafuri si pustiire mare in satele si targurile romanesti, arzand, pradand si omorand oameni nevinovati. Dar tot atunci au luat cu ei si mare multime de robi, barbati, femei si copii, trecandu-i dincolo de Dunare. Printre cei robiti atunci se afla si un tanar cu numele Ioan, de neam bun, in varsta de numai 15 ani, nascut si crescut in Tara Romaneasca. “Cu toate ca era atat de tanar, spune unul din cercetatorii de azi ai vietii lui, Ioan ajunsese la masura varstei plinirii lui Hristos, cand curatia inimii de prunc se impleteste cu intelepciunea mintii de batran. Si era Ioan frumos la chip. Tocmirea lui era plina de sanatate, tinereasca vlaga zburda in toata fiinta lui. Si macar ca gurmazul ii era incovoiat de robie, ochii ii straluceau de puterea credintei si de nadejdea mantuirii. Trupul minunat al tanarului era ca o biserica in care fumega, plina de miresme, catuia sufletului sau curat si jertfelnic. Asa mergea el pe drumul anevoios al robiei, apropiindu-se de Dunare si lasandu-si in urma parintii, neamurile si tara lui frumoasa, fara sa stie ca nu se va mai intoarce niciodata si ca Dumnezeu ii pregatea o alta patrie, cea mai presus de orice hotar, Imparatia cerurilor. In aceasta imparatie, insa, nu se intra decat pe poarta cea stramta a nevointelor si dupa ce omul a trecut prin focul incercarilor de tot felul” (ierom. Bartolomeu Anania, in vol. Sfinti romani si aparatori ai legii stramosesti, Bucuresti, 1987, p. 401).

Si intr-adevar, tanarul Ioan a trecut prin cumplite incercari. Se stie ca toti robii luati de turci erau socotiti ca fiind un bun al sultanului, dar ei puteau fi cumparati de oricine. Asa se face ca fiind inca pe drum l-a cumparat unul din ostasii care insoteau convoiul robilor romani. Ostasul nu urmarea altceva decat sa-l sileasca la pacatul zis al sodomiei. Dar tanarul Ioan, crescut de parintii sai in frica de Dumnezeu si in dragoste de credinta stramoseasca s-a impotrivit acelui ostas inchinator la Alah, care incerca sa-l lege de un copac pentru a face desfranare cu el. Tanarul Ioan a gasit o clipa prielnica si l-a ucis pe turc, apoi a incercat sa fuga. Dar ceilalti pagani l-au prins, l-au legat si l-au dus la Istambul (numit de crestini Constantinopol), unde l-au dat femeii celui ucis. Aceasta l-a dus in fata mareului vizir ca sa-l judece. Acolo, tanarul a marturisit fara inconjur adevarul. Vizirul l-a dat femeii vaduve sa faca cu el ce va dori. Aceasta nu i-a luat capul, ci vazandu-l voinic si frumos la infatisare s-a aprins de pofta desfranarii cu el, ca oarecand sotia lui Putifar din tara Egiptului pentru tanarul evreu Iosif, cel frumos si intelept. A incercat pentru inceput sa-l ademeneasca cu tot felul de fagaduinte, daca o va lua de sotie si se va lepada de credinta crestineasca – urmand sa se faca inchinator la Alah, adica musulman sau mahomedan. “Iar tanarul auzind acestea – ne spune primul alcatuitor al vietii sale – isi facea cruce, rugandu-se lui Hristos sa-l intareasca si sa-l pazeasca pana in sfarsit neclintit intru credinta crestineasca”. Ispitirile au durat aproape doi ani si jumatate.

Dar toate incercarile femeii pagane de a-l intoarce de la Hristos si a-l trece la legea ei au ramas zadarnice, caci tanarul Ioan, inarmat cu platosa dreptei invataturi, a ramas nestramutat in credinta parintilor sai, pazindu-si curatia trupului.

Vazand ca toate mestesugirile ei nu izbutesc, femeia – ca o noua Irodiada, cea care ceruse capul lui Ioan Botezatorul – l-a dat in mana eparhului, adica a mai marelui cetatii, ca sa-l pedepseasca pentru uciderea sotului ei. Iar eparhul a poruncit sa fie aruncat in temnita, supunandu-l acolo la cumplite si infricosate chinuri, incat oricine s-ar fi ingrozit numai la gandul lor. Iar femeia agareana venea in fiecare zi in temnita, incercand sa-l indemne si acum la pacat si la lepadarea de legea ortodoxa. Tanarul Ioan nu s-a lasat biruit nici aici de grozavia chinurilor pe care le-a indurat, ci a ramas neclintit in credinta si intelepciune cautand ajutor numai la Hristos Domnul care ii dadea putere si biruinta asupra vrajmasilor vazuti si nevazuti.

In cele din urma, vazand femeia si prigonitorii ei ca toate incercarile lor sunt fara rost, au cerut vizirului ingaduinta sa-l omoare. Si primind aceasta incuviintare, a fost scos din inchisoare si dus la locul numit Parmak-Kapi (adica Poarta Stapului), intr-o margine a Istanbulului. Acolo a fost spanzurat in ziua de 12 mai din anul mantuirii 1662.

Astfel, prin patima sa, tanarul Ioan “lupta cea buna a luptat, prin curatie a stralucit, credinta a pazit si prin patimire la viata cea fara de moarte s-a mutat” (din podobia de la Vecernia din 12 mai). Inteleptul si pururea fericitul mucenic al lui Hristos nu implinise inca 18 ani. Trupul sau va fi fost aruncat in apele Bosforului, daca nu va fi fost cumva ingropat de crestini cucernici in vreun loc tainuit in jurul orasului intemeiat de Sfantul imparat Constantin cel Mare.

Un invatat dascal al marii scoli a Patriarhiei ecumenice, Ioan Cariofil, care a trait o vreme si la Bucuresti, la Curtea lui Constantin Voda Brancoveanu, i-a alcatuit viata, pe scurt, in greceste. Ea a fost tiparita apoi la Venetia in 1799 tot in greceste de catre un mare aghiograf, Nicodim Aghioritul (retiparita la Atena in 1856). Aceasta viata a fost tradusa si in romaneste, indata dupa tiparirea ei, fiind cunoscute mai multe manuscrise din secolul al XIX-lea. S-a tiparit pentru prima data in romaneste in anul 1801, la Bucuresti, impreuna cu slujba Sfantului Dimitrie Basarabov. Noul mucenic a fost mentionat apoi in Mineiul grecesc pe luna mai, tiparit la Constantinopol in 1843 si in Mineile romanesti, incepand cu editia de la Manastirea Neamt din 1846. Asa a ajuns cunoscuta viata si mai ales patimirea tanarului mucenic Ioan Valahul sau Romanul.

Cinstit de credinciosi de neam grec, dar si de romani, in anul 1950 Sfantul Sinod al Bisericii noastre a hotarat ca acest nou mucenic al lui Hristos sa fie cinstit in intreaga Biserica Ortodoxa Romana. Generalizarea solemna a cultului sau alaturi de al unor sfinti cu moaste aflate in tara noastra a avut loc in octombrie 1955.

Biserica ne indeamna sa-l cinstim prin cuvintele:

“Veniti, toti iubitorii de mucenici, si mai ales cei ce vietuiti in Romania, ca adunandu-ne impreuna, sa cinstim cu cantari luminate pe Ioan, noul mucenic al Domnului. Ca acesta, din pamantul romanesc rasarind, a dat rodul insutit al credintei, in cetatea lui Constantin, rusinand pe prigonitorii sai si marturisind credinta cea ortodoxa, prin varsarea sangelui sau. Iar acum in ceruri mijloceste pentru noi si pentru cei ce cantam: Bucura-te, Ioan, sfinte mucenice al lui Hristos” (Icosul praznicului).

Sa-l cinstim si prin versuri de Acatist, zicand:

“Bucura-te grau de jertfa copt in lanuri de Scriptura
Bucura-te ca din tine Domnul si-a facut prescura
Bucura-te fir de nufar inflorit peste miasma
Bucura-te ca te soarbe sufletul ca pe-o aghiazma.
Bucura-te raza lina coborata-n adancime
Bucura-te limpezime!
Bucura-te aur aprig lamurit in seci valvori
Bucura-te ca ispita cu virtutea o masori
Bucura-te rugaciune-n care iadul se-nspaimanta
Bucura-te ca pe umar aripa de inger canta
Bucura-te vrere sfanta
Bucura-te neinfranta luare aminte
Bucura-te mucenice noule Ioane sfinte!”

(Dupa Valeriu Anania, File de acatist, treapta a saptea, Bucuresti, 1981, p. 22).

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,

"Sfinti daco-romani si romani", Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pag. 95-98.